Amurgul vine. Albastre cețe

Îmbracă valea. E tăcere.

Deasupra stâncilor mărețe

Ard stelele la priveghere.

Încet s-arată luna plină

În fața vechii mânăstire.

Adâncă-i pacea serii lină

Și-nnourată în mâhnire.

Demult plecat-a în chilie

Și starețul la rugăciune.

Lumina lunii argintie

N-atinge-a inimii lui strune,

Și vârful muntelui stâncos,

Ce în lumină strălucește,

Și tot ce-i primprejur frumos,

Pe dânsul nu-l înveselește.

De viu s-a dus el din viață

Ș-acuma-i tuturor străin,

De toate-n lume lui i-i greață,

Ce oamenii păzesc și țin.

Și numai una — sfânta cruce,

Îi mai hrănește tristul trai;

El înaintea ei aduce

Rugări plecate, fără grai,

Și chinuindu-se a moarte

Neîncetat sfârșitu-și cheamă,

Și fruntea lui ca-n foc îi arde

De chinuri grele fără seamă...

Nemaiputând de osteneală,

Slăbit el cade la pământ...

Și iată vede-n amețeală

Că cerul arde scăpărând...

În străluciri nepământești

Și în lumini tremurătoare,

Cu haine de-nstelări cerești,

Ființa blândă a Fecioarei

Coboară-se cu Sfântul Prunc.

— „De ce-l gonești pe Ioan?” —

Cuvintele la el ajung —

„Pe al bisericii oștean?

Al rugăciunilor lui cântec

Îi pământescul glas din cer;

Prin el s-alină și se vindec

Toți ce în deznădejde pier.

De ce i-ai îngrădit tu gura —

Adânc izvor a-nviorării,

Prin care-ar adăpa făptura

Cu ape vii a alinării?

Al duhului frumosul dar

Voi nu degeaba îl primiți,

Ca fără roduri, în amar,

Să-l strângeți și să-l necăjiți,

Căci Ziditorul Sfânt v-a dat

Îmbelșugare, ca și firii,

Precum El larg și-a revărsat

În mări lumina oglindirii.

El mișcă nourii pe sus,

Îndreaptă-al păsărilor zbor;

În dar el firii i-a adus

Covorul ei înfloritor.

De ce dar cântecul oprești

Să curgă roditor și viu

Prin valea scârbei omenești

Și să adape-al ei pustiu?

Cuvintele lui Ioan

Vă fie a vieții apă,

Ca fiecare pământean

S-adape inima lui slabă...

Câmpiile de înfloresc,

Putea-vei să le iei tu floarea?

Așa cântările când cresc,

Tu nu le mai opri sunarea”...

Îndată visul s-a sfârșit,

Și zarea cerului s-aprinde;

Și-l cheamă starețul uimit

Pe Ioan și îl cuprinde:

— „O, fiul blând al lui Hristos,

Acuma rostu-ți înțeleg,

Și darul tău cel luminos

Al cântecelor ți-l dezleg.

Deschide-ți gura-nsuflețită,

De goana mea nu te mai teme,

Cântare, lui Hristos rostită,

Să-ți sune-n fiecare vreme!

Cu sfânta dragoste, ce-ți arde,
Revarsă-ți sfânta cuvântare
Ș-aprinde-n sufletele moarte
Dumnezeiasca-nflăcărare,
Iar pentru-a mea ne-nțelepciune
Și râvna ne-mpăcatei goane,
Te rog smerit, cu plecăciune,
Să-mi dai iertare, Ioane!”...