Îl vede Iuda necăjit

Pentru preasfântul adevăr,

În greul chin, batjocorit

Pe Dumnezeu, venit din cer.

Îl vede într-a lui osândă

Pe Cel ce-a îndrăznit să-L vândă

Viclenilor judecători,

Și ochii Lui întrebători

Tot sufletul îi săgetează...

Iar fruntea îi încununează

Cununa aspră cea de spini,

În ochii Domnului senini.

Pe buze vede și citește

Iuda dreapta judecată;

Dreptatea sfântă, mâniată,

Iertare nu-i mai dăruiește...

„Vedere-amară, fugi departe,

Căci pieptul meu de muncă arde,

Măcar un ceas ori o clipire

Tu vezi: ființa vânzătoare

Îți scaldă Sfintele picioare

În lacrimi... Doamne miluiește

Și iartă... Vezi, necazu-mi crește

Cu clipa când Te uiți la mine...

O, nu mă chinui, stăpâne,

Și leapădă-mă, dă-mi odihnă,

Un ceas ori un minut de tihnă...

Tu vezi: vicleana sărutare

Îs gata-n vecinică plânsoare

Eu s-o înec... Numai oleacă

Să-mi fie inima săracă

În pace... Dă-mi să-mi uit durerea,

Măcar un pic de mângâiere

Să pot primi prin rugăciune...

Ești Dumnezeu... Dă-mi iertăciune!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iar eu? Eu am avut cruțare?

Nu! Nu pot să aștept iertare!”