Tu, duhul meu, credință vie,

Îmbărbătează-te-n răbdare:

Din ceruri totdeauna ție

Ți-au fost lumină și-alinare.

Din mâna morții a Cui mână

M-a mântuit, mi-a dat viață

Și inima, de ură plină

Mi-a liniștit-o cu blândeță?

A cui putere mă-nfrățește

În chinuri și în patimi grele,

Și cine pacea îmi păzește

Și curăția minții mele?

Din tinerețe cine-mi vede

Durerea mea în piept cuprinsă,

Și cine arzătoarea sete

Îmi stinge de păcat aprinsă?

Din Ziditor s-acestea toate,

Însuflețiri înalte, sfinte,

Gândiri fără amar, curate,

Tot El în suflet îmi aprinde.

Dar cea mai bună dăruire

A Domnului îi vecinicie;

Când oare sfânta fericire

Mi-a da dorita bucurie?

Când fără haină pământească,

Lăsată jos, voi fi-nnoit.

Și-n cerul Domnului suit

Gusta-voi liniștea cerească.