Se varsă vinul; zgomot, tunet,

Cântări și din chimvaluri sunet,

Verdeață, fumuri, soare, flori...

Dar iată-ntre petrecători

Sosește-un cuvios bărbat.

Și fața lui cea minunată,

Și chipul lui cel minunat,

Și ochii, mersul, toate-arată

A tinereții strălucire

Și înfocată-nsuflețire...

Măreața lui înfățișare

Departe este de pământ,

Cereasca lui asemănare

Obrazul luminează sfânt.

Puteri cerești îi ard în față,

Privirea lui te săgetează,

Departe vede-n viitor...

Ca la un înger vestitor,

Nevrând, femeia frica simte,

I se sfiește-a ei privire,

Dar iată își aduce-aminte

De ce-a vorbit și, cu zâmbire,

Din scaun repede se scoală

Cu un pahar de vin în mână

Și, fără orișice sfială,

Rostește, de-ngâmfare plină:

„Tu ești Acel ce ne înveți

De sine să ne lepădăm,

Ce calea-n ceruri ne-o arăți,

Pe care noi să ne-ndreptăm?

Degeaba! Eu nu te mai cred,

Nu știu ce-i post și rugăciune;

În lume primprejur eu văd

Numai plăceri, desfătăciune;

Știu numai vinuri și mâncări,

Prea puțintel gândesc de cer,

Și curăția sufletească

Nu poate să mă mai smintească”.

Obraznicele vorbe încă

Cu totul ea nu le sfârșise,

Și râsul îndrăzneț s-atingă

Urechile nu contenise;

A vinului ușoare spume

Încă scăldau a ei inele,

Dar iată, vorbe trec prin lume

În mijlocul învălmășelii.

Și în smintire ea aude

Din gurile mulțimii mute:

„Te-ai înșelat, căci cel venit

Aici nu e Învățătorul.

Îi ucenicul Lui iubit,

Îi Ioan Botezătorul”.