Cu nepăsare el ascultă

Obijda celei rătăcite.

Dat iată, prin grămada multă

Hristos s-arată liniștit.

Smerita Lui înfățișare

N-arată foc ce-n ochi s-aprinde,

Dar o adâncă-ngândurare

Umbrește chipul frunții sfinte.

Nu-i în privirea minunată

Însuflețire prorocească,

În fața blândă, luminată,

Nu vezi mărie îngerească...

Îi cade-n valuri părul moale

În două despărțiri pe frunte,

Și lâna-mbrăcămintei Sale —

Hitonul cel din in — ascunde

Sărăcăcioasa țesătură,

Frumos statura-i învelește;

Și barba pe la dulcea gură

Ușor și moale se crețește.

Dar ce putere în privire,

Blândețe și milostivire!

Așa senină adâncime

A milei și a bunătății

În ochii nimănuia nime

Nu vede-n clipele vieții.

Ca un răsuflet al tăcerii

Trecut-a printre toți mesenii

Și, ca în groaza-nfiorării,

Au împietrit izraeltenii;

S-a stins vorbirea-n așteptare,

Stătut-au toți în nemișcare.

Și El, în pacea cea adâncă,

A stat la ușă cu blândețe

Și a privit cu mare tângă

La păcătoasa îndrăzneață.