Zadarnic, artiste, te crezi ziditor plăsmuirilor tale!

Ele-n veci s-au purtat pe deasupra de ochi nevăzute.

Nu, nu Phidias-nălțat-a vestitul Zeves Olympanul;

El oare datu-i-a fruntea și coama aceea de leu,

Buna privire domnească din fulgerul genelor aspre?

Nu Goethe e faurul marelui Faust, cel care,

În haina sa veche nemțească, ș-adânc adevăr omenesc

Până-n fir se aseamănă chipului său dinainte de vremuri!

Ori poate Beethoven, pe când își găsea al său marș de-ngropare,

Din sine scotea acel rând de acorduri, ce sfâșie inimi,

Plânsul din suflet zdrobit despre pierderea marelui cuget,
Lumi de luceferi, căzând în prăpastia negrului haos?

Nu, tremurat-au din veacuri acele plânsori în întinderi,

Surd pentru noi, el a prins cu urechea cereștile plângeri.

Multe-n văzduhuri sunt chipuri ș-acorduri de noi neatinse,

Multe uniri de uniri minunate-n cuvânt și lumină,

Însă le toarnă acel care știe să vadă, s-audă,

Cel ce prinzând numai brazda, acordul, cuvântul,

Zidirea întreagă ne-aduce cu ele în lumea mirată.

O, te cufundă, poete, în noapte, te-mbracă-n tăcere,

Veșnic fii singur și orb ca Homer și surd ca Beethoven,

Auzul din suflet mai tare încoardă-l și văzul din suflet.

Și precum la un foc a scrisorii de taină ascunsele rânduri

Îndată răsar, așa răsări-vor de-odată priveliști,

Din adâncul cel negru ieși-vor lumini într-un chip închegate,

Rânduri, cuvinte și-acorduri porni-vor în rostul lor limpezi.

Seama atunce să iei și să cauți, ținând răsuflarea;

Iar mai pe urmă, zidind, să nu uiți trecătoarea nălucă.