V.         ANGLIA VICTORIANĂ.

I. În nici o perioadă a istoriei omenirii descoperirile ştiinţifice nu au schimbat atât de repede moravurile, ideile şi chiar peisajele ca în acest început al secolului al XlX-lea. Metoda ştiinţifică, aceea a lui Francis Bacon, produsese deodată nişte efecte pe care englezii de pe vremea lui Bacon le-ar fi considerat miracole. Omul părea să fi devenit stăpânul naturii. Aburul înlocuia în acelaşi timp forţa braţelor, aceea a animalelor şi a vântului. În 1812 o navă cu aburi urcă fluviul Clyde; în 1819 un vas cu aburi traversă Atlanticul; în 1852 fu lansat Agamemnon, primul vapor de război cu elice şi cuirasă. În 1821 Stephenson construia prima sa locomotivă; în 1830 ducele [61] inaugură calea ferată de la Manchester la Liverpool; în 1838 Disraeli călători de la Londra la Maidenhead cu o viteză de treizeci şi şase de mile pe oră, încercând o surprinzătoare senzaţie; în 1842, prinţul Albert, mergând de la Windsor la Londra cu trenul, la terminarea călătoriei se adresă conductorului: „Vă rog, domnule, data viitoare să nu mai mergem atât de repede”. Amploarea gărilor, cartierele care se năşteau în jurul lor uluiau şi spiritele cele mai îndrăzneţe. Se înfiinţară societăţi de exploatare a invenţiei; englezi de toate profesiunile, foşti ofiţeri, negustori, învăţători deveneau administratori ai companiilor de căi ferate; în 1842 începu un boom; acţiunile şi salariile urcau vertiginos. În Punch [62] apăru o locomotivă „Specula” care-l zdrobea pe adoratorii ei şi ea i-a strivit într-adevăr, căci în 1847 ansamblul acţiunilor căilor ferate suferi o scădere, nu mai puţin vertiginoasă, de şaptezeci şi opt de milioane de lire. Speculaţia asupra titlurilor, care în secolul al XVIII-lea nu fusese decât o boală trecătoare, deveni o meserie; în multe întreprinderi mari, societatea anonimă (inventată odinioară pentru companiile coloniale) înlocuia pe patronul unic şi răspunzător.

II. Cam în aceeaşi epocă, scrisoarea francată numai cu un penny deschise noilor clase pofta de a scrie. Ziarele, mai puţin scumpe, pentru că taxa de timbru fusese scăzută de whigi de la cinci la un penny, văzură tirajul mărindu-se. (Times exista din 1785, Moming Post din 1772, Daily News fu fondat de Dickens în 1846). Începând din 1837, telegraful scurta distanţele dintre oraşe şi continente. Planeta „se ghemui până la dimensiunile unui stabiliment de comerţ englez”. Păianjen „pitit în insula sa” în centrul comerţului mondial, Anglia aruncă o imensă reţea de cabluri în jurul pământului. Pentru că trăia în pace, pentru că avea cea mai mare flotă şi minele de cărbuni cele mai accesibile, pentru că burghezia ei, prosperă şi liberă, ştia să tragă foloase din noile invenţii, Anglia se îmbogăţea mai repede decât orice altă ţară. În 1830, în plină criză economică, marele istoric Macaulay intona un imn triumfal şi anunţa că în 1930, tot pe aceleaşi insule, o populaţie dublă se va bucura de o bogăţie dublă. Se ştie că profeţia sa, care păruse îndrăzneaţă atunci, a fost cu mult depăşită de realitate.

III. Epoca victoriană din Anglia, ca şi în Franţa domnia lui Ludovic-Filip, a aparţinut claselor mijlocii. Îmbogăţite în urma descoperirilor ştiinţifice şi a aplicaţiilor lor, ele ar fi putut cuceri atunci puterea, graţie forţei banului, dacă whigii nu le-ar fi predat fără luptă citadela aristocratică. „Capodopera politicii engleze din secolul al XlX-lea – scrie Élie Halévy [63] – este perpetuarea tradiţiei parlamentarismului aristocratic. Dar cu ce condiţie se operează acest tur de forţă? Cu condiţia de a adapta fără încetare această politică nevoilor unei societăţi care se industrializează şi se democratizează”. Alianţa dintre whigi şi burghezie va avea efecte profunde şi durabile asupra moravurilor din Anglia. Mulţi mari burghezi, care alcătuiau noua oligarhie industrială, proveneau din familii neconformiste. Chiar şi aceia dintre ei care pierduseră credinţa puritanilor mai păstrau austeritatea lor şi coincidenţa dintre rigoarea morală şi reuşita în afaceri nu era ceva întâmplător. „A duce o viaţă serioasă, a se abţine de la băutură şi jocuri de noroc, a nu uita de ziua sabatului, a reduce plăcerile simţurilor la mângâierea unei singure femei, aceea luată de soţie în conformitate cu legea, sunt virtuţi care-şi găsesc răsplata nu numai în ceruri”. Uneori religia fusese chiar pricina directă şi secretul succeselor lumeşti: dacă Thomas Cook a fondat cea mai celebră dintre agenţiile de voiaj, se datorează faptului că, fiind misionar baptist, începuse prin a organiza excursii pentru mitingurile de temperenţă şi şcolile de duminică; dacă Fry şi Cadbury, quakeri, au pus bazele celor mai prospere şi virtuoase fabrici de ciocolată, e pentru că, în lupta împotriva alcoolului, predicatorii au găsit în ceaşca de cacao aliata lor cea mai eficace. De dragul asociaţilor lor politici, whigii îşi sacrificară atunci cinismul şi, cel puţin în aparenţă, plăcerile. „Aristocraţia – scrie în 1867 Bagehot [64], trăieşte cu frica în sân din cauza claselor mijlocii, a băcanilor şi a oricăror negustori”. În 1850 o corespondenţă ca aceea dintre Byron şi lady Melbourne devenise aproape de neconceput. O dată cu reforma electorală şi liberul schimb, whigii trecuseră în programul lor – în silă, desigur – şi virtutea.

IV. Căsătorindu-se cu virtuosul şi pudicul Albert, regina însăşi se schimbase. Curtea ei devenise gravă şi familială. „Blestemata asta de moralitate are să prăpădească totul”, spunea bombănind lordul Melbourne. Dar lordul Melbourne aparţinea unei epoci dispărute şi Gladstone, evlavios şi prosper, grav şi familial, reprezenta mult mai bine regimul. S-au scris atunci romane şi piese de teatru pentru o tânără regină, virtuoasă mamă de familie. Nimic nu trebuie „să îmbujoreze de ruşine obrajii unei tinere persoane”. Punch era lăudat că putea fi citit „de copiii şi soţiile noastre”. Nu numai viciul, ci şi crima au fost proscrise din orice literatură, în afară de cazul când erau învăluite în sentimentalism şi umor. Monarhia, aristocraţia şi literatura înţele-seseră că în această lume nouă excesele de libertinaj sau de sinceritate ar fi pus în pericol privilegiile lor. Pentru a impune maselor o respectabilitate liniştitoare, clasele diriguitoare acceptară – dacă nu totdeauna realitatea, care ar fi fost uneori inumană cel puţin convenienţele şi aparenţele. De altmin-terea, aceste aparenţe deveniră pentru mulţi, în scurtă vreme, adevărate obiceiuri. Cine citeşte Tată şi fii de Edmund Gosse constată că starea de spirit a unor victorieni n-a fost departe de aceea a sfinţilor lui Cromwell. Îmbinarea gravităţii, a rezervei şi a forţei, proprie acelei epoci, se manifestă acum în redingota neagră şi cravata bărbaţilor, ca şi în rochiile de mătase neagră şi bonetele legendare ale reginei Victoria.

V. Dacă, în această alianţă, whigii sacrificaseră libertatea moravurilor, burghezii abandonaseră radicalismul gândirii. Burghezia victoriană practică un snobism care este esenţialmente conservator; ea acceptă cadrul societăţii aristocratice; ea o respectă cu atât mai mult cu cât o găseşte mai accesibilă. Fiecărui ins din clasele mijlocii îi place să aibă de-a face cu persoane care au titluri nobiliare „şi dacă spune că nu ţine de loc la aşa ceva, nu trebuie să fie crezut”. Vreme îndelungată servilismul noilor alegători a anulat efectele reformei electorale. „Feudalismul – scrie Cobden – îşi reia în fiece zi şi din ce în ce mai mult locul în viaţa politică, precum şi în viaţa socială”. Bagehot analizează ciudata „deferenţă” a naţiunii engleze: „Oricât de curios ar părea – spune el – există naţiuni în care majoritatea ignorantă doreşte să fie guvernată de minoritatea competentă. Ea abdică în favoarea elitei sale. Anglia este tipul acestor naţiuni deferente”. Şi într-adevăr, pe la 1850 se părea că poporul acceptă să lase claselor mijlocii privilegiul votului şi că aceste clase primesc cu bucurie să le reprezinte aristocraţi de profesie. S-ar zice că burghezii se considerau atunci privitori cărora le făcea plăcere să vadă nişte actori excelenţi jucând spectacolul unei vieţi fastuoase pe o scenă admirabilă. Astfel marile familii engleze păstrează pentru multă vreme încă, fără a întâlni vreo ostilitate vehementă, frumoasele lor parcuri, modul de viaţă regesc, locuinţele lor construite de Inigo Jones, John Vanbrugh sau Christopher Wren [65]. La Chatsworth, în casa ducelui de Devonshire, la Bel-voir, în casa ducelui de Rutland, la Wobum, în casa ducelui de Wellington, se ţin adevărate curţi. În iunie 1832, a doua zi după reformă, Disraeli scrisese: „Regimul ducilor, care părea etern, s-a prăbuşit”. Disraeli avea să recunoască, după scurtă vreme, că ducii, înmormântaţi de el, erau încă teferi şi el însuşi va căuta să se ralieze cu ei.

VI. Supravieţuirea unei fabuloase bogăţii, tolerată de toţi, e cu atât mai surprinzătoare cu cât condiţia săracilor apare atunci mai jalnică. Frumoasei rase engleze din secolul al XVII-lea, care trăise la ţară, bine hrănită, viguroasă şi veselă, i-a urmat tipul proletarului palid din oraşe. În cartierele populare ale marilor oraşe, mortalitatea se menţine la un nivel înspăimântător. La Londra, în East End (cartier sărac) mortalitatea este de două ori mai mare decât în West End (cartier bogat). La Bath durata normală a vieţii unui gentleman este cincizeci şi cinci de ani, a unui muncitor douăzeci şi cinci de ani. S-a descris* mizeria şi murdăria în care trăiau atunci mii de familii: apă potabilă plină de materii fecale, curţi infecte în care nu putea creşte nici iarbă, pivniţe în care dormeau zece-douăsprezece persoane şi care erau inundate de apă clocită. Desigur Anglia rurală nu murise de-a binelea. În 1861 raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală este de 5 la 4 şi abia în anul 1881 populaţia oraşelor va fi de două ori mai mare decât aceea de la ţară. Dar populaţia rurală însăşi nu-şi regăsise echilibrul. Muncitorul agricol va fi de aici înainte mai fericit când va lucra pe marile domenii, unde „ducii” construiesc căsuţe solide, decât pe micile exploatări particulare, care, în afară de unele perioade de creştere a preţurilor, abia de-l asigură traiul. În ce priveşte muncitori de la oraşe, condiţiile lor se îmbunătăţesc încet de-a lungul domniei reginei Victoria. D-l Clapham [66] a arătat că momentul cel mai greu a fost începutul secolului. Până la Peel, hrana populaţiei fusese scumpă. Liberul schimb făcu să scadă costul vieţii şi la începutul decadei 1850 salariile începură să se urce. Salariile din 1865 depăşesc cu 20 până la 25% pe cele din 1845; preţurile se urcaseră şi ele concomitent, dar pâinea, de pildă, nu costa decât cu 12% mai mult. Puterea de cumpărare a muncitorilor crescuse deci. În acelaşi timp casele de economii, societăţile cooperatiste îi ajutau să suporte mai uşor perioadele de criză. De altmintrelea e un fapt cert că, începând din 1850, muncitorii renunţaseră la acţiuni directe şi că, întocmai ca burghezii, muncitorii englezi începuseră să spere, pe vremea când Renan scria Viitorul ştiinţei, că maşinile şi descoperirile ştiinţifice vor aduce o nouă epocă de aur.

VII. Astfel, toţi victorienii, bogaţi şi săraci, ajungeau să creadă în progres. Ştiinţa le inspira un respect religios. Evul mediu nu văzuse în univers decât efectul voinţei libere a lui Dumnezeu; secolul al XVIII-lea încercase să împace sistemul legilor naturii cu o credinţă raţională; în secolul al XlX-lea mulţi savanţi crezură că au descoperit o lume pe de-a întregul mecanică. Principiile de geologie a lui Lyell şi Originea speciilor a lui Darwin zdruncinară teoriile biblice şi dădură oamenilor din acea epocă iluzia că au descoperit legi privitoare la evoluţia fiinţelor vii tot atât de precise ca acelea referitoare la lumea materială. Filozofia însăşi deveni „materialistă”. Herbert Spencer, spirit simplu care nu vedea realitatea lucrurilor, tot atât de universal ca şi Auguste Comte, dar tot atât de rudimentar pe cât era Comte de genial şi înzestrat cu „un talent extraordinar de a construi idei generale în jurul unor fapte puţin importante”, cuceri nu numai publicul englez, dar şi cititorul mijlociu din lumea întreagă printr-o filozofie a evoluţiei aplicată la toate ştiinţele, inclusiv morala şi politica. Epoca aceea de universalitate, de credinţă în progresul ştiinţific şi material, de pacifism şi de industrializare găsi un simbol perfect în Expoziţia din 1851, organizată de prinţul Albert, cu o seriozitate şi o perfecţiune cu totul germane. Măreţia Crystal Place-ului, entuziasmul mulţimilor, atmosfera de reconciliere naţională după răscoalele pentru reformă şi cartism făcură o profundă impresie asupra englezilor, dintre care mulţi, ca să vină la Londra, luară pentru prima oară, cu această ocazie, trenul.

VIII. Era inevitabil să se producă reacţii împotriva materialismului ştiinţific şi social. Epoca a avut, aşadar, valurile sale romantice, care au fost când religioase, când literare. În domeniul religiei nu numai că a continuat mişcarea metodistă, dar clerul anglican a iniţiat, plin de devotament, evanghelizarea noilor oraşe industriale. Mişcarea de la Oxford, care a început prin 1833, a încercat să dea religiei anglicane prestigiul istoric şi poetic al catolicismului. Cel mai celebru dintre adepţii săi, Newman, sfârşi prin a se converti la catolicism şi, spre finele vieţii sale, deveni cardinal. Carlyle [67] conduse atacul protestant împotriva utilitarismului şi dovedi că „nu Manchester-ul devenea mai bogat, aşa cum se credea pe atunci, ci numai câţiva oameni şi dintre cei mai puţin simpatici din Man-chester”. Ruskin [68] îndreptă lupta sa împotriva urâţeniei industrialismului şi dădu naştere prerafaeliţilor, dintre care unii fondară, alături de William Morris [69], un socialism estetic. În sfârşit, Dickens dădu el singur cel mai formidabil asalt şi făcu mai mult decât toţi filantropii de profesie ca să-l înveţe pe englezii din vremea sa adevărata generozitate, care stă pe baze imaginative. Dar Dickens însuşi a trebuit, pentru a înlesni acceptarea realismului său, să-l atenueze prin umor şi sentimentalism şi să dea tragicelor sale povestiri epiloguri fericite. Căci într-asta consta compromisul victorian.