XI. Anglia în epoca elisabetană

I. Trupurile elisabetanilor erau făcute la fel ca şi ale noastre. Aveau aceleaşi creiere, aceleaşi inimi, aceiaşi rinichi şi, fără îndoială, încercau cam aceleaşi pasiuni ca şi descendenţii lor. Dar ei deformau atât de bine linia acestor trupuri – prin curbele şi unghiurile veşmintelor lor – şi firescul pasiunilor – prin strălucirea metaforelor – că mulţi istorici i-au considerat nişte monştri. În special a stârnit uimire contrastul dintre gingăşia poemelor lor şi cruzimea spectacolelor, dintre luxul costumelor şi murdăria vieţii lor. Dar orice epocă oferă asemenea surprize şi istoricii viitorului nu vor întâmpina mai puţine greutăţi să împace inteligenţa savanţilor şi pătrunderea romancierilor noştri cu stupiditatea economiei şi sălbăticia războaielor noastre. Ucenicii şi căpitanii care traversau Tamisa ca să vadă, la Teatrul Globului, o comedie de Shakespeare erau aceiaşi care priveau cu plăcere un nenorocit de urs hărţuit de o ceată de câini sau care contemplau sângerosul supliciu al unui trădător. Obişnuinţa i-a făcut insensibili, întocmai ca pe Essex sau Carlisle, bărbaţi atât de rafinaţi, care se împăcau cu mirosul urât al străzilor din Londra, aşa după cum cutare estet al timpurilor noastre acceptă filozofia politică cea mai dură şi sângeroasele ei consecinţe.

II. Deoarece reginei îi plăcea luxul şi ţara, de altfel, se îmbogăţea, moda a fost pentru elisabetani un tiran pretenţios şi capricios. Inventate în Franţa, turnurile la rochii se lărgiseră într-atât, încât deveniseră ca o masă pe care se odihneau braţele. Deasupra acestui vast clopot, un corset din balene sau din oţel le făcea femeilor o talie de viespe. Gulere imense, importate din Spania, erau înţepenite cu un fir de oţel sau cu scrobeală, invenţie drăcească pe care o introdusese în Anglia nevasta vizitiului olandez al reginei. Cele mai scumpe stofe, catifele, damascuri, postavuri din fire de aur şi argint erau folosite pentru rochiile doamnelor şi pentru tunicile bărbaţilor. Marii seniori, în divertismentele lor mitologice, se luau la întrecere în ce priveşte imaginaţia cu poeţii, care, adeseori, erau ei înşişi mari seniori. Luxul şi confortul pătrundeau în casele gentry-ei şi ale orăşenilor. O doamnă de rang mare, înainte de a se scula din pat, cerea ca pajul să-l aprindă focul în cameră; înainte de a se culca îi cerea cameristei să-l încălzească patul cu o sticlă cu apă caldă. La ţară pretutindeni se ridicau noi castele, în care arhitectura italiană se îmbina cu goticul tradiţional. În grădini, ca şi în interiorul caselor se urmărea simetria planurilor şi varietatea ornamentelor. Tisa şi merişorul erau tunse în formă de sfere şi spirale. Limbajul cavalerilor şi al doamnelor era tot aşa de ciudat întortocheat ca şi arborii din grădina lor. Euphues a lui Lyly189 fusese publicat în 1580 şi orice femeie cultivată se fălea că este eufuistică. Plăcerea de a născoci cuvinte şi anumite întorsături, beţia pe care o procura reînnoirea limbii dădeau naştere unei preţiozităţi întâlnite în poeme, ca şi în vorbire şi care mergea de la fermecător la ridicol fără a fi întotdeauna uşor să se poată distinge frontiera dintre ele.

III. Dacă cei de la curte şi câteva spirite cultivate citeau pe sir Philip Sydney şi pe sir Thomas Wyatt, pe Spenser, pe Marlowe190 şi sonetele lui Shakespeare, sub această suprafaţă irizată continua să circule marele curent puritan. Biblioteca adunată de lady Hoby, al cărei catalog îl avem, se compunea mai ales din cărţi religioase: Biblia şi Cartea martirilor lui Foxe constituiau baza lor solidă. „Autorul cel mai citit pe vremea lui Shakespeare era reverendul Henry Smith”191. În afară de predici, erau editate mai ales balade rimate asupra evenimentelor zilei sau pamflete religioase ca manifestele puritane publicate sub pseudonimul Martin Marprelate. Poemele nu găseau prea mulţi lectori, dar scriitorii elisabetani trăiau mai mult din darurile protectorilor cărora le dedicau operele lor decât din vânzarea cărţilor. O piesă de teatru era plătită cu şase până la zece livre şi un dramaturg puţin mai activ scria vreo zece până la douăsprezece pe an. În sfârşit, se vindeau la Londra multe opere traduse din italiană şi franceză, ca de pildă Povestirile lui Boccaccio şi Eseurile lui Montaigne. În scrierile autorilor străini, Spenser şi Shakespeare găseau teme la care adăugau, pentru a le da un farmec specific englez, gravitatea melancolică proprie naţiunii lor, poezia sa rustică, filozofia sa familiară şi serioasă.

IV. Sub domnia Elisabetei, teatrul a ajuns să ocupe în Anglia un loc de seamă în viaţa Londrei. Încă de pe vremea lui Henric al VII-lea existau trupe de comedie, dar puţine teatre permanente. Trupele acelea jucau în curţile hanurilor sau în vestibulele conacurilor. Când autorităţile din City, devenite puritane, îi expulzară pe comedieni, aceştia se refugiară la sud de Tamisa, în afara jurisdicţiei lordului-primar. Atunci se construiră mai multe teatre, dintre care cel mai celebru este „Globul”, din care Shakespeare poseda o zecime. Oamenii iau cu uşurinţă drept trăsătură permanentă un detaliu născut la întâmplare. Constructorii primelor teatre încercară aproape toţi să reproducă curtea hanului, cu galeria sa exterioară mergând de-a lungul camerelor. Această galerie putea uşor reprezenta când balconul camerei unei doamne, când vârful unui turn. Spectatorii plăteau un penny ca să intre, şase penny până la un şiling ca să aibă un loc pe care să şadă, fie pe scenă, fie în galerie, care, în amintirea hanului iniţial, rămânea împărţită în camere, de unde, probabil, provin lojile noastre. Reprezentaţia se anunţa cu sunete de trompete, aşa cum se obişnuieşte şi astăzi în faţa barăcilor din bâlciuri. Publicul, compus din ucenici, studenţi în drept, soldaţi şi gentilomi, era inteligent şi serios. Îi plăcea o melodramă foarte sângeroasă, dar se dovedea capabil să înţeleagă şi piesele cele mai poetice ale lui Marlowe, Ben Jonson sau Shakespeare.

V. Despre William Shakespeare, care a dat viaţă unei lumi întregi, cum s-ar putea vorbi în câteva rânduri? A fost superior tuturor celorlalţi autori dramatici de pe vremea lui? Lucrul e sigur, deşi şi aceştia au fost foarte remarcabili. Nici unul însă n-a parcurs o gamă de tonuri, de genuri şi de subiecte atât de largă; nimeni n-a ştiut să îmbine într-un mod atât de fericit poezia cea mai fantastică şi construcţia cea mai solidă; nimeni n-a exprimat asupra naturii şi pasiunii oamenilor gânduri atât de profunde într-o limbă atât de viguroasă. Superioritatea lui i-a fost recunoscută de contemporani? Nu atât de unanim cum i-o recunoaştem noi astăzi. Când acest autor-actor a început, prin 1590, să ofere manuscrise companiilor de comedianţi, în concurenţă cu erudiţii poeţi ai universităţilor, a stârnit gelozia acestora. Dar publicului îi plăceau piesele lui. Într-un mic manual de literatură publicat în 1598, Palladis Tamia192, autorul, când ajunge la tragedie şi comedie, vorbeşte de Shakespeare ca „de cel mai minunat în ambele genuri” şi „unul din cei mai pasionaţi dintre noi în a zugrăvi tristeţea pricinuită de încurcăturile dragostei”. „Dacă muzele ar putea vorbi englezeşte – spune autorul – ar vorbi în frumoasa limbă a lui Shakespeare”. Prieten cu oamenii de la curte, participând la viaţa lor în timpul ultimei perioade de domnie a Elisabetei, Shakespeare ştia să descrie, tot atât de bine ca pasiunile dragostei şi acelea ale ambiţiei, precum şi zbuciumul celor aflaţi la putere. Înţelepciunea unui popor e alcătuită din adevăruri comune cărora marii scriitori au ştiut să le dea o formă deosebită. Înţelepciunea poporului englez, instinctivă, poetică şi uneori inconstantă, îi datorează lui Shakespeare ceea ce poporul francez le datorează moraliştilor săi.

VI. Anglia lui Shakespeare îţi apare toată fremătând de poeme şi de cântece şi-ţi imaginezi cu plăcere pe cel mai neînsemnat ucenic sau pe cel mai simplu sătean din vremea aceea cântând la violă sau compunând madrigale. Fără îndoială că nu trebuie să exagerăm poezia şi veselia Angliei elisabetane. Viaţa era aspră pentru mase, la fel şi chiar mai mult decât astăzi. Se văd în piesele lui Shakespeare ţărance active, cu nasul roşu, care în toiul iernii cară găleţi cu lapte îngheţat şi au mâinile crăpate de la spălatul rufăriei grosolane193. Cu toate că preţul grâului crescuse în urma scăderii valorii aurului, satele sufereau din cauza şomajului, fiind nevoie să se edicteze spre sfârşitul domniei, în 1597 şi 1601, două importante legi cu privire la săraci. Squirii, a căror putere creştea, se arătau adesea duri şi prigoana religioasă era de temut pentru cine voia să gândească în mod liber. Dar existau şi proprietari creştini care se dovedeau ospitalieri şi binevoitori. Domeniile, ca şi satele, îşi satisfăceau încă necesităţile prin propriile lor mijloace. O bună gospodină, lady sau arendaşă, îşi făcea totul singură, de la dulceaţă până la lumânări. Serbările câmpeneşti erau pline de farmec; supravieţuiau vechi tradiţii păgâne, ca de pildă dansul de arminden (Maypole), în jurul unui stâlp împodobit cu flori şi ramuri verzi, care evocau sosirea primăverii şi a paştelui primitiv. Sătenii montau comedii cu multă iscusinţă, cum ne-a arătat atât de bine Shakespeare în Visul unei nopţi de vară şi străinii remarcau că englezii erau pe atunci poporul cel mai muzical din lume. Nu numai că poporul acesta a dat compozitori ca admirabilul Byrd, dar aproape în toate casele se vedeau lăute, viole, clavecine şi cărţi de muzică. Toţi vizitatorii şi mulţi servitori erau în stare să descifreze un cântec şi să-şi ocupe locul într-un cor de trei sau patru voci.

VII. Acest gust pentru poezie şi muzică presupune o educaţie destul de avansată. Ea nu lipsea elisabetanilor. După Winchester şi Eton, filantropi bogaţi fondară noi Public Schools: Rugby în 1567, Harrow în 1590. În principiu şcolile erau gratuite şi destinate copiilor din vecinătate, fondatorul plătind salariul învăţătorilor şi hrana copiilor. Singurii care îşi plăteau întreţinerea erau cei străini de ţinut, aproape întotdeauna fii de mari seniori sau de orăşeni bogaţi. Puţin câte puţin străinii deveniră mai numeroşi şi şcoala funcţiona numai pentru ei, Harrow, de pildă, rămânând numai cu patruzeci de elevi gratuiţi (free scholars). Educaţia elementară se făcea în şcoli mici (petty schools), mai ales de femei, care învăţau pe copii alfabetul şi noţiuni elementare de scriere, ele înşile neştiind mai mult. Dună aceea copilul se ducea la Grammar School, şcoli conduse, uneori chiar şi la ţară, de adevăraţi erudiţi. Existau pe atunci până şi în cele mai mici oraşe din provincie oameni de înaltă cultură. Dintre prietenii familiei Shakespeare, la Stratford-on-Avon, unul era licenţiat în litere (Master of Arts) al Universităţii din Oxford; un altul citea latineşte de plăcere. Istoricii literari se mirau odinioară de cunoştinţele lui Shakespeare, actor de condiţie modestă. Dar erau cunoştinţe pe care le poseda pe vremea aceea marele public, în special cel din Londra. Dacă se răsfoiesc cărţile care au aparţinut unor bărbaţi sau femei de pe acele timpuri, se văd marginile acoperite de note scrise în limba latină, tot atât de remarcabile prin seriozitatea formei cât şi prin vigoarea gândirii şi trebuie să recunoşti că, dacă metodele ştiinţifice sunt astăzi mai eficace decât pe timpul elisabetanilor, inteligenţa şi gustul lor erau superioare inteligenţei şi gustului pe care le posedă, în timpul de faţă, persoanele din aceeaşi clasă.