XII.Concluzii

I. Aşadar, Anglia produce, în secolul al XVI-lea, o artă şi o literatură care îi sunt specifice. Ea a preluat din Renaşterea europeană ceea ce se potrivea geniului său, apoi s-a despărţit de continent. Totul a contribuit, pe vremea dinastiei Tudor, s-o facă mai insulară: progresul limbii naţionale, construcţia unei flote puternice, ruptura cu biserica romană. Dacă citim în Memoriile lui Sully194 relatarea unei ambasade franceze la Londra de la începutul secolului următor, ne putem da seama de violenţa xenofobiei engleze de atunci: „E sigur că englezii ne urăsc – scrie Sully – şi cu o ură atât de puternică şi atât de generală, că ai fi tentat s-o treci în numărul aptitudinilor fireşti ale acestui popor. E mai sigur că-l efectul orgoliului şi înfumurării sale; pentru că nu există în Europa un popor mai trufaş, mai dispreţuitor, mai exaltat de ideea perfecţiunii sale. Dacă ar fi să li se dea crezare, spiritul şi raţiunea nu se găsesc decât la ei; ei îşi adoră toate părerile şi dispreţuiesc opiniile tuturor celorlalte naţiuni; şi nu le vine niciodată în gând să-l asculte pe alţii sau să se îndoiască de ei înşişi. De altfel, prin felul lor de a fi, îşi strică mai mult lor decât nouă. Ei sunt, din pricina asta, la discreţia tuturor capriciilor lor. Înconjuraţi de mare, s-ar zice că s-au molipsit de întreaga ei nestatornicie”. Unul din secretele popularităţii dinastiei Tudorilor este arta cu care au flatat prejudecăţile insulare şi orgoliul supuşilor lor.

II. Guvernarea regilor Tudor a fost o guvernare de mână forte, dar forţa ei nu i-o dădea nici armata, nici poliţia. Sprijinindu-se pe opinia publică, pe yeomen-l, pe arendaşi, pe negustori, ei au acaparat puterea spirituală. Regii Franţei şi ai Spaniei s-au aliat cu biserica romană pentru a crea monarhii absolute; regii Angliei s-au aliat cu parlamentul pentru a alunga biserica Romei şi a deveni ei înşişi şefi ai unei biserici naţionale. Adeziunea lor la Reformă ar fi adus ruina Angliei dacă cele două mari puteri catolice s-ar fi înţeles să zdrobească acest mic regat. Rivalitatea dintre dinastiile Habsburg şi Valois a salvat dinastia Tudorilor. Mulţumită discordiilor din Europa, Anglia a putut practica politica „balanţei puterii”, care-l este impusă de situaţia sa şi care constă în a aţâţa împotriva statului cel mai puternic de pe continent coaliţiile, cărora ea le aduce sprijinul bogăţiei şi al flotelor sale. Ea nu duce încă, pe vremea Elisabetei, o politică imperială şi nimeni nu-şi imaginează în secolul al XVI-lea că teritoriile de peste ocean, râvnite atunci numai pentru bogăţiile lor, ar putea deveni într-o zi colonii de populat.

III. Visul roman şi creştin al unui imperiu european nu mai obsedează la începutul secolului al XVII-lea minţile suveranilor. Forţa statului naţional a devenit singurul scop al eforturilor lor. Această forţă ia forme diverse. În Franţa şi în Spania, puterea centrală se exercită de funcţionari, ei înşişi susţinuţi de soldaţi; în Anglia, instituţiile locale din evul mediu şi-au păstrat întregul prestigiu. Parlamentul, agent de legătură între rege şi opinia publică a comitatelor, oraşelor şi satelor, a fost respectat de dinastia Tudorilor. Henric al VIII-lea s-a folosit de parlament pentru a impune acceptarea reformei sale religioase. Elisabeta a linguşit parlamentul său cu o stăruinţă care îngăduie să-ţi imaginezi puterea lui. În 1583, adică atunci când regina era în culmea puterii sale, sir Thomas Smith195 scrie: „Puterea cea mai înaltă şi cea mai absolută a regatului Angliei o constituie parlamentul, căci orice englez e presupus a fi prezent acolo în persoană sau prin mandat, de la prinţ şi până la cel mai umil ins din Anglia, astfel încât consimţământul parlamentului este considerat a fi consimţământul tuturor”. Pe la sfârşitul domniei Elisabetei, parlamentul devenise conştient de forţa sa şi critica adusă actelor coroanei, deşi rămânea respectuoasă, dovedea limpede independenţa şi autoritatea Camerei Comunelor.

IV. Întocmai precum feudalitatea s-a stins în urma triumfului său, monarhia engleză va slăbi curând datorită tocmai serviciilor pe care le-a adus. Respectul enorm care înconjurase dinastia Tudorilor era datorat în aceeaşi măsură meritelor proprii ale acestei familii, cât şi amintirii nenorocirilor care precedaseră urcarea lor pe tron. Dar după ce-a trecut pericolul, îi afuriseşti pe toţi sfinţii. Curând, încurajaţi de ordinea interioară restaurată de monarhie şi de siguranţa externă pe care o garantează în acelaşi timp noua putere maritimă a Angliei şi învrăjbirile din Europa, squirii şi orăşenii vor încerca să-l impună regelui voinţa lor exprimată prin parlament. Coroana şi Camera Comunelor vor juca în Anglia o mare partidă, a cărei miză va fi puterea supremă; imprudenţa unei dinastii noi va deschide cale liberă pentru victoria parlamentului.

SFÂRŞIT