IV.Henric al VIII-lea

(1509-l547)

I. Moda îi formează pe suverani, aşa după cum impune îmbrăcămintea şi determină moravurile. În evul mediu un mare rege trebuia să fie curtenitor, cavaleresc, sever şi pios; pe vremea renaşterii un mare prinţ este libertin, cultivat, magnific şi deseori crud. Henric al VIII-lea a avut toate aceste însuşiri, dar în maniera englezească, adică libertinajul său a rămas conjugal, cultura lui a fost teologică şi sportivă, magnificenţa sa de bun gust, cruzimea sa legalmente ireproşabilă. Astfel încât, cu toate crimele sale, a rămas un suveran popular în ochii supuşilor săi. Şi astăzi încă este apărat de istoricii englezi. Gravul episcop Stubbs159 spune că portretele soţiilor sale nu justifică poate, dar explică graba sa de a scăpa de ele. Profesorul Pollard160 întreabă de ce ar fi o vină deosebit de gravă faptul de a fi avut şase neveste: „Şase este oare un număr prohibit? Ultima soţie a lui Henric al VIII-lea, Caterina Parr, a avut patru bărbaţi şi cumnatul său, ducele de Suffolk, patru soţii, fără ca nimeni să le fi făcut vreo imputare. Şi, de altfel, i se reproşează lui Henric al VIII-lea că a luat în căsătorie femeile pe care le iubea? Dar ar fi putut, fără a scandaliza pe nimeni, să aibă mai mult de şase amante. Henric de Navarra a avut patruzeci fără ca reputaţia lui să fi fost ştirbită, ba dimpotrivă”. Aceasta e adevărat, dar Henric al IV-lea n-a poruncit niciodată să fie decapitată frumoasa Corisanda şi nici Gabriela d'Estrées.

II. Când Henric al VIII-lea urmă la tron tatălui său, în 1509, avea optsprezece ani. Era un atlet frumos, foarte mulţumit de sine, foarte mândru când ambasadorul veneţian i-a spus că are pulpa piciorului mai bine făcută decât a lui Francisc I, excelent arcaş, campion de tenis, mare călăreţ, care obosea zece cai într-o zi de vânătoare. Avea gust literar, fiind hrănit în acelaşi timp şi cu teologie şi cu literatură romanescă; compunea poeme, punea pe muzică propriile sale imnuri şi cânta „dumnezeieşte” din lăută. Erasm, care-l cunoscuse când era copil, a fost izbit de inteligenţa sa precoce. Noii umanişti găseau un prieten într-însul. El l-a chemat pe Colet la Londra şi l-a numit predicator la curte, a făcut din Thomas More un curtean, împotriva voinţei lui, apoi cancelar şi l-a rugat pe Erasm să accepte o catedră la Cambridge. Trebuie să adăugăm că era foarte evlavios şi că prietenii săi din Oxford, oricât de reformatori erau, i-au întărit respectul pentru religia catolică. Deşi ar putea să pară uimitor, el a încercat în tot timpul vieţii sale să împace scrupulele şi temerile „unei conştiinţe foarte medievale”.

III. Puţin timp după urcarea sa pe tron, regele a luat în căsătorie pe Caterina de Aragon, văduva fratelui său Arthur şi fiica regelui Spaniei Ferdinand al V-lea. Nu şi-a ales-o el şi n-o iubea; a fost o căsătorie politică. Pentru Anglia din vremea aceea, putere de rangul al doilea, o alianţă cu Spania era o onoare şi o garanţie. Aşa încât, atunci când, din cauza morţii premature a lui Arthur, această alianţă s-a rupt, Consiliul, doritor s-o păstreze pe Caterina ca regină, l-a rugat pe Henric s-o accepte ca soţie. Dar un text din Levitic161 interzicea căsătoria dintre un cumnat şi o cumnată; a trebuit să se obţină o bulă papală (1503) şi să se facă dovada că prima căsătorie a Caterinei n-a fost consumată. S-au găsit martori care să jure şi, în ziua căsătoriei sale cu Henric, Caterina a purtat cosiţele despletite, ca fecioarele. Aceste lucruri îşi avură mai târziu importanţa lor, atunci când regele voi s-o repudieze. La începutul domniei, Henric n-a guvernat el însuşi, ci toată autoritatea a revenit ministrului pe care şi l-a ales: Wolsey, fiul unui măcelar bogat din Ipswich, pe care papa, la cererea lui Henric, l-a făcut cardinal.

Trăsăturile dominante ale acestui „vlăjgan din Ipswich” erau ambiţia şi vanitatea. Ego et rex meus, scria el suveranilor străini. „Tare la gramatică, slab la protocol”. Avea o casă regească, numărul servitorilor se urca la mai mult de patru sute, numărul capelanilor la şaisprezece, avea propriii săi ministranţi. Ca să înfiinţeze la Oxford Colegiul Cardinal (mai târziu Christ Church) şi să atragă admiraţia asupra generozităţii sale, arhiepiscopul acesta n-a şovăit să despoaie mănăstirile. Când Leon al X-lea l-a făcut nu numai cardinal, ci şi legat papal în Anglia, Wolsey a întrunit în mâinile sale întreaga autoritate civilă şi întreaga autoritate ecleziastică. Călugării şi fraţii înşişi, deşi nu erau supuşi clerului secular, trebuiau să asculte de acest emisar al Romei. El obişnui astfel pe englezi cu ideea, nouă şi surprinzătoare, a contopirii în mâinile aceluiaşi om a puterii spirituale şi a puterii vremelnice. Îmbătat de putere, Wolsey trata Roma cu dispreţ; năzuia să cumpere Colegiul Sacru şi, în urma acestei corupţii, să fie numit papă, ameninţând să provoace o schismă a bisericii dacă nu va fi ales. Astfel de ameninţări pregăteau pe catolicii englezi pentru o ruptură cu Roma, dar nici Wolsey, nici stăpânul său nu şi-ar fi închipuit atunci că această ruptură este posibilă. Când apăru doctrina lui Luther, regele însuşi o respinse într-o scriere care-l atrase din partea papei titlul de apărător al credinţei (1521).

IV. Politica externă a fost jocul favorit al lui Wolsey. Pe continent, ca şi în Anglia, în urma luptelor feudale, se iveau puternice monarhii. Dacă una din ele, Franţa sau Spania, ar câştiga prioritate faţă de toate celelalte şi ar domina Europa, care ar fi atunci situaţia Angliei? Rolul firesc al acesteia trebuia să fie menţinerea echilibrului de forţe pe continent, „balanţa puterii”. Politică mobilă, chiar inconstantă prin esenţa ei şi care putea să pară perfidă, dar care reuşi la început: Francisc I şi Carol Quintul îşi disputară alianţa lui Henric al VIII-lea. Pe câmpia Cortului de Aur162, regele Franţei şi regele Angliei se întrecură într-o etalare de lux care n-a mai fost niciodată egalată. A doua zi după această întrevedere, Wolsey pregătea o alta, între stăpânul său şi împărat. Cardinalul împingea duplicitatea până acolo încât îşi intercepta propriile misive, pentru a-şi da lui însuşi contraordine în numele regelui. Trimitea un ambasador la o conferinţă internaţională înarmat cu instrucţiuni contradictorii, pe care, în mod secret, trebuia să le arate unele spaniolilor, altele francezilor. După ce o vreme îndelungată păru a favoriza alianţa cu Franţa, Wolsey îl alese apoi pe împărat, pentru că aşa voiau negustorii englezi. Suspendarea comerţului cu Spania şi Ţările de Jos ar fi ruinat pe comercianţii de lână şi postav. Dar comerţul este un prost sfătuitor diplomatic. Sacrificându-l pe Francisc I, Anglia distruse balanţa puterii în favoarea lui Carol Quintul. După bătălia de la Pavia (1525), împăratul, suveran al Spaniei, al Italiei, al Germaniei şi al Ţărilor de Jos, deveni stăpânul Europei. În special papa fu la discreţia sa, ceea ce, pe căi indirecte, avea să pricinuiască pierderea lui Wolsey.

V. Se face o nedreptate lui Henric al VIII-lea explicând divorţul său şi ruptura cu Roma prin dragostea lui pentru ochii albaştri-închişi ai Annei Boleyn. Regele ar fi putut uşor câştiga graţiile Annei Boleyn fără a-l promite să se căsătorească cu ea, dar problema de rezolvat era mult mai complexă. Pentru a evita ţării un nou război ca al celor două roze (şi amintirile îngrozitoare ale anarhiei erau încă foarte proaspete), se considera necesar ca perechea regală să aibă un fiu. Or, Caterina, după mai multe avorturi, abia născu o fată, Maria (1516) şi starea sănătăţii sale nu mai îngăduia speranţa că va mai putea avea alţi copii.

Era posibil ca Maria Tudor să fie considerată moştenitoarea tronului? Tronul fusese transmis în Anglia prin femei; Henric al VIII-lea însuşi ajunsese la tron prin mama sa. Dar singura femeie care a domnit de la cucerire încoace fusese Matilda şi nouăsprezece ani de tulburări constituiau un exemplu puţin încurajator. Interesul dinastiei şi al ţării cerea un fiu. Regele, care-şi dorea cu înfocare un fiu, începu să se întrebe dacă această căsătorie a lui nu fusese blestemată. Dispensa papei fusese valabilă? După atâtea decepţii, Henric al VIII-lea, foarte superstiţios, era înclinat să se îndoiască. Totuşi încă mai şovăia să divorţeze. Caterina era mătuşa împăratului şi Henric al VIII-lea spera într-o alianţă glorioasă: căsătoria lui Carol Quintul cu Maria. Când regele Spaniei, contrar promisiunilor sale, alese de soţie o infantă de Portugalia, regele Angliei socoti că nu mai era cazul să-l menajeze.

VI. Aşadar, Henric al VIII-lea, îndrăgostit de Anna Boleyn, fată foarte tânără, cochetă, fermecătoare, dorea s-o ia în căsătorie ca să capete de la ea un moştenitor legitim şi căuta mijlocul de a se descotorosi de Caterina de Aragon, prima lui soţie. Divorţul civil nu exista şi, de altminteri, ar fi fost inutil pentru un rege evlavios; trebuia să ceară Romei anularea căsătoriei sale. Părea uşor de obţinut, deoarece papa arătase până atunci, în astfel de cazuri, când era vorba de suverani, o îngăduinţă fără margini. De altfel exista la rigoare un motiv plauzibil de anulare, chiar acela care a fost înlăturat pentru a se putea celebra căsătoria: Caterina fusese soţia fratelui soţului ei. E adevărat că o bulă pontificală declarase a doua căsătorie valabilă; dar o bulă nu putea reda libertatea acelora pe care o altă bulă îi unise; şi nu se putea oare susţine, după o nouă anchetă, că nu a fost imaculată căsătoria dintre Caterina şi Arthur? Se răspândi zvonul că regele avea îndoieli cu privire la legalitatea căsătoriei sale şi că avea grave scrupule de conştiinţă să rămână căsătorit nelegitim. Wolsey fu însărcinat să trateze cu Curtea pontificală şi întâlni îndată o rezistenţă care n-avea nimic religios: voinţa lui Carol Quintul. Acesta, stăpân la Roma, nu îngăduia să fie sacrificate mătuşa sa Caterina şi vara sa Maria. Papa ar fi vrut totuşi să-l dea satisfacţie lui Henric şi-l trimise ca legat în Anglia pe cardinalul Campeggio, care trebuia, împreună cu Wolsey, să judece cazul. Regele socoti chestiunea rezolvată, dar Caterina, făcând apel la Roma, obţinu ca papa să trimită procesul în faţa propriei sale curţi. De astă dată regele se supără foarte tare şi situaţia lui Wolsey era în pericol. Ca orice ambiţios, cardinalul avea duşmani. Fu pus sub acuzarea de praemunire (adică de trădare) pentru că, deşi englez, acceptase să fie legat pontifical şi să negocieze în faţa tribunalelor străine chestiuni care ţineau de curtea regelui. Acuzaţia era absurdă, deoarece regele autorizase şi favorizase această numire. Dar cardinalul nu găsi nici un apărător; trebui să-şi abandoneze bunurile şi, numai datorită bolii sale, scăpă de supliciu. Oamenii rezervă totdeauna surprize: după moartea acestui ambiţios s-a descoperit că sub veşmintele sale purtase o târsână.

VII. Sir Thomas More îl înlocui, nu fără nelinişte, pe Wolsey la Cancelariat, dar cei doi oameni care aveau atunci cea mai mare influenţă asupra regelui fură aleşi pentru că îi aduceau oarecare speranţă în chestiunea divorţului. Primul, Thomas Cranmer, era un ecleziastic care într-o zi îi spusese lui Gardiner, secretarul regelui: „ce nevoie avea regele să urmărească această chestiune la Roma, ar fi de ajuns să obţină de la câţiva eminenţi teologi certitudinea nulităţii primei sale căsătorii şi ar putea atunci, fără scrupule şi nici un fel de primejdie, să-şi ia răspunderea morală de a se recăsători”. Regele, încântat, invită pe acest ingenios bărbat la tatăl Annei Boleyn şi începu, după sfatul lui Cranmer, să consulte universităţile. Teologii, ca şi judecătorii, ştiu să adapteze textele împrejurărilor. La Oxford şi la Cambridge, cu puţină „intimidare şi linguşire”, fu obţinută consultaţia dorită; Universitatea din Paris fu favorabilă pentru că îl detesta pe Carol Quintul; acelea din nordul Italiei se luară după Sorbona. Curând regele putu să supună parlamentului opiniile a opt instituţii de savanţi, care afirmau toate că o căsătorie cu văduva unui frate decedat este nulă şi că nici papa nu avea competenţa să acorde vreo dispensă. Membrii parlamentului erau rugaţi să raporteze aceste fapte în circumscripţiile lor şi să vorbească tuturor de scrupulele regelui. Henric al VIII-lea simţea efectiv că ţara era ostilă divorţului. Când trecea pe stradă, poporul îi striga să nu se despartă de Caterina, iar femeile îi spuneau cuvinte neruşinate despre Anna Boleyn. Dar vremea trecea. Anna aştepta un copil; trebuia să fie moştenitorul dorit şi, prin urmare, să se nască după căsătoria lor. Cranmer, un bărbat blând şi maleabil, fu numit arhiepiscop de Canterbury şi celebră în mod secret căsătoria regelui în ianuarie 1533. Căsătoria fu anunţată la paşti, când Anna fu încoronată, iar Henric excomunicat; era ruptura cu Roma.