III.Reformatorii englezi

I. O dată cu regimul politic al evului mediu, se transformă, sub dinastia Tudorilor, aparatul său intelectual şi spiritual. Nimic mai ciudat decât efectele pe care le-au avut în Anglia Renaşterea italiană şi Reforma germană. Caracterele naţionale sunt de pe acum definite. Senzualitatea marilor italieni, dragostea lor pasionată pentru statui şi tablouri, revenirea la antichitatea păgână, predicile în care virtuţile creştine nu mai sunt apărate decât cu citate din Seneca şi Horaţiu, papii umanişti şi prea înclinaţi spre cele umane, toate acestea îi scandalizează pe tinerii englezi care vin să asculte cu admiraţie pe Savonarola sau pe Marsilio Ficino153. În Anglia, ca şi în restul Europei, pe vremea lui Henric al VII-lea, Platon îl biruia pe Aristotel; subtilităţile scolastice ale evului mediu sunt, în secolul al XVI-lea, atât de dispreţuite, încât numele „doctorului subtil”, Duns Scot154, odinioară sinonim cu înţelepciunea, dă naştere cuvântului dunce: ignorant. Dar în universităţile engleze erudiţii se folosesc de limba greacă nu atât ca să-l imite pe poeţi, cât ca să comenteze evangheliile. Italia este pentru ei „un subiect de uimire şi de repulsie”. De-a lungul întregii lor istorii, englezii, deşi atraşi de civilizaţiile mediteraneene, vor considera această atracţie ca o ispită diavolească. Italia îi va primi pe rebeli şi pe artişti; ea îl va inspira pe Chaucer; ea îl va scandaliza pe englezul mijlociu. „Englezul italienizat, diavolul încarnat”, spune un proverb din secolul al XVI-lea. De altminteri, englezul mijlociu se simte tot atât de departe de senzualitatea italiană cât şi de violenţa germană. Geniul brutal al lui Luther îi înspăimânta pe erudiţii din Oxford şi nu va seduce la început decât pe tinerii din Cambridge sau pe „preoţii săraci” lollarzi.

Primii reformatori din Oxford ar dori să îndrepte erorile bisericii romane, dar ei nici nu concep că un creştin ar putea părăsi această biserică. Câţiva dintre cei care vor fi răspândit noua înţelepciune, precum Thomas More sau John Fisher, vor muri mai târziu pentru biserica catolică.

II. John Colet, mare latinist şi orăşean bogat în acelaşi timp, reprezintă mai bine decât oricine această generaţie. Era fiul unui lord-primar al Londrei, sir Henry Colet, care, din ziua hirotonisirii fiului său, îi acordase importante venituri. John Colet şi-a continuat studiile la Oxford, l-a citit pe Platon şi pe Plotin şi pe la 1493 a călătorit prin Franţa şi Italia. Acolo i-a cunoscut mai bine pe părinţii bisericii, a căror filozofie o prefera scolasticii care se mai preda la Oxford. Când se întoarse la universitatea sa, tânărul acesta de treizeci de ani începu să predea un curs asupra epistolelor sfântului Pavel care atrase o mulţime de studenţi entuziaşti. John Colet explica textul original al epistolelor către corintieni şi către romani „aşa cum ar fi explicat scrisorile unui om în viaţă către prietenii lui”. Vorbea despre caracterul sfântului Pavel, compara societatea romană descrisă de apostol cu aceea care apare în textele lui Suetoniu, recurgea la texte greceşti contemporane cu sfântul Pavel. Se poate imagina uimirea unui public care nu ştia nimic despre aceste aspecte istorice ale religiei şi din care o mare parte credea că „scripturile au fost redactate în latina Vulgatei155. Tânărul profesor îşi câştigă repede un renume imens. Preoţii veneau să-l ceară consultaţii; el îi liniştea; îşi comenta pentru ei cursurile; fără îndoială că n-a fost socotit periculos de către superiorii săi ecleziastici de vreme ce a fost numit, de tânăr, decan la „Sfântul Paul”156. Când muri tatăl său, lăsându-l o mare avere, el o consacră înfiinţării la Londra a şcolii „Sfântul Paul”, unde literatura greacă şi latină avea să fie predată unui număr de o sută cincizeci şi trei de tineri. (De ce o sută cincizeci şi trei? E numărul peştilor din „pescuitul miraculos”; şi astăzi încă elevii de la „Sfântul Paul” poartă ca breloc un peşte de argint.) Fapt curios şi care zugrăveşte bine omul şi epoca: Colet a încredinţat administrarea moştenirii sale nu decanului „Sfântului Paul” şi consiliului de canonici, nu Universităţii din Oxford, ci onorabilei societăţi a negustorilor de mărunţişuri din Londra. Ca şi administraţiei regale, erudiţilor ecleziastici le plăcea să se sprijine pe comercianţii englezi. Programul şcolii fusese întocmit cu îngrijire de către fondator. Nu trebuia să se înveţe numai trivium-ul evului mediu: dialectica, gramatica şi retorica, ci şi greaca, latina şi engleza. „Nu-l de mirare – îi scria lui Colet prietenul său Thomas More – că şcoala dumitale stârneşte atâtea furtuni, căci ea este asemenea calului de lemn în care erau ascunşi grecii înarmaţi pentru a distruge Troia barbară”. Ciudat însă: constructorii calului de lemn nu doreau căderea Troiei.

III. Dintre prietenii şi discipolii lui Colet, cel mai remarcabil, Thomas More, a fost în acelaşi timp un înalt funcţionar şi un mare scriitor, a cărui operă Utopia este cea mai bună carte a vremii. More inventase acest cuvânt: Utopia (ţară care nu se găseşte nicăieri), aşa cum mai târziu Renouvier157 avea să inventeze cuvântul Uchronia. Nimic mai interesant decât să cunoşti visurile de viitor ale unui Wells158 al secolului al XV-lea. Ostil gloriei militare, More dorea moartea spiritului cavaleresc; el vestea comunismul, dispreţul faţă de aur, munca obligatorie pentru toţi, dar limitată la nouă ore pe zi; el blama ascetismul monahal şi credea în perfecţiunea naturii umane; în sfârşit, în Utopia sa erau autorizate toate religiile şi creştinismul nu se bucura de nici un privilegiu. S-au comparat adesea ideile teoretice ale lui More cu viaţa sa practică; a fost de mirare că acest profet al toleranţei a fost un cancelar intolerant, apoi un martir. Dar să creezi o ţară imaginară şi să administrezi o ţară reală sunt două operaţii fără legătură între ele şi necesităţile acţiunii nu sunt şi necesităţile gândirii libere.

IV. Reformarea bisericii, nu prin violenţă sau prigoană, ci cu ajutorul raţiunii şi al ştiinţei, pentru a o transforma într-o biserică universală, iată ţinta lui John Colet, a lui Thomas More şi a prietenului lor Erasm. Figura acestuia din urmă este cel mai grăitor simbol al mişcării. Deşi născut în Olanda, Erasm este mai mult decât un olandez: este un european. Abia cunoaşte limba olandeză; vorbeşte şi scrie în latină; cărţile îi sunt traduse în toate limbile. Prestigiul său intelectual este recunoscut în acelaşi timp de Carol Quintul, Francisc I şi Henric al VIII-lea, care şi-l dispută. Autoritatea sa în Europa este mult mai mare decât avea să fie mai târziu aceea a lui Voltaire, decât aceea a oricărui bărbat al vremii noastre. Se vând din Colocviile lui Erasm douăzeci şi patru de mii de exemplare, tiraj uimitor pentru o carte latină, într-o Europă atât de puţin populată, atât de puţin cultivată. Prietenia dintre umaniştii tuturor ţărilor era atunci uşurată de această limbă comună: latina.

În casa lui Thomas More, Erasm a scris Elogiul nebuniei, la Cambridge a pregătit marea sa ediţie a Noului Testament după texte latine şi greceşti. Nicăieri ca în Anglia Erasm nu găsea un mediu în care să se simtă mai la largul său: „Când îl ascult pe prietenul meu Colet, parcă-l ascult pe Platon însuşi… Există o fire mai umană şi mai seducătoare decât aceea a lui Thomas More?” Cel mult îi socotea pe aceşti englezi puţin cam prea sfinţi pentru el. Thomas More, care, în Utopia, condamna austeritatea, purta în lumea aceasta o târsână şi, când Erasm stătu un timp la episcopul John Fisher, îi admiră biblioteca, dar se plânse de faptul că trăgea curentul în încăpere.

V. Cea mai mare greşeală care s-ar putea comite cu privire la primii reformatori englezi este de a-l considera precursorii unei mişcări ostile catolicismului. Ei îşi propuneau doar să reformeze moravurile şi spiritul clerului. Dar aveau să întâlnească mari curente de opinii care vor antrena pe discipolii lor infinit mai departe decât ar fi dorit-o ei. Anglia secolului al XVI-lea nu era antireligioasă; era anticlericală. Un episcop spunea pe atunci că dacă Abel ar fi fost preot, orice juriu al Londrei l-ar fi achitat pe Cain. Vechile învinuiri care li se aduceau: tribunalele ecleziastice, bogăţia călugărilor, luxul episcopilor, persistau. Papalitatea, prea îndepărtată, sacrifica interesele englezilor în favoarea acelora ale principilor continentali, care, mai apropiaţi, aveau asupra ei o influenţă mai directă. Suveranii şi oamenii de stat englezi sufereau văzând că o parte a suveranităţii lor se afla în mâinile unei puteri străine care nu ştia mai nimic despre ei. În sfârşit, de la Wyclif încoace începuse să se răspândească lollardismul. În hambarele negustorilor, în cârciumile oraşelor universitare era citită versiunea engleză a Bibliei şi comentată cu glas pătimaş. Sub influenţa lui Wyclif, în rândurile claselor mijlocii din Anglia se creaseră focare de morală ascetică şi individualistă, care aveau să se reaprindă mai târziu şi să ardă cu flăcări puternice. Se găsea aici un public gata să-şi însuşească doctrina lui Luther, ba încă mai mult: ascetismul lui Calvin.

VI. Domnia lui Henric al VII-lea (1485-l509) a fost favorabilă dezvoltării studiilor şi meditaţiilor reformiştilor deoarece a fost o domnie paşnică. În timpul acestor douăzeci şi patru de ani nu s-au petrecut decât puţine evenimente importante. Dar marii suverani, ca şi oamenii mari de stat, sunt adesea acei care, întocmai ca primul rege din dinastia Tudorilor, ştiu să-şi înconjoare numele de o zonă de tăcere. Nu-l numai o întâmplare că sub guvernarea unor asemenea bărbaţi nu survine nici un incident grav. Înţelepciunea ordonă ca la începutul unei dinastii sau al unui regim să domnească liniştea. Dacă dinastia Tudorilor s-a putut înrădăcina atât de profund, dacă instituţiile locale au devenit destul de viguroase pentru a putea înlocui instituţiile feudale, totul se datorează acelui sfert de veac de pace internă şi externă pe care l-a dat ţării, înaintea domniilor dramatice ale fiilor şi nepoţilor săi, prudentul şi misteriosul lor strămoş.