VIII.Revolta ţăranilor (1381)

Domnia lui Eduard al III-lea începuse printr-un lung şir de victorii maritime şi militare. Curajul personal al regelui şi al fiului său mai mare, Prinţul Negru, făcuse din ei eroi naţionali. Cincisprezece ani după tratatul de la Brétigny, Anglia nu mai era decât o ţară umilită şi nemulţumită. Bătrânul rege se ramolea în braţele unei frumoase cameriste, Alice Perrers, căreia îi dăruia bijuteriile coroanei. Prinţul Negru, bolnav, după multe lupte a trebuit să părăsească pe o litieră guvernământul Aquitaniei şi se stingea încet, încet. Al treilea fiu al regelui, Ioan de Gând, redutabilul duce de Lancaster, se aliase cu Alice Perrers şi guverna ţara, sprijinindu-se pe o bandă de prevaricatori. Aproape tot ce se cucerise fusese pierdut. Pe tronul Franţei se găsea un rege mare, Carol al V-lea, care refăcuse marina ţării şi ai cărui generali – Du Guesclin, Clisson – înţeleseră că secretul victoriei era, în războiul acesta, să nu dea nici o bătălie dacă nu mergeau la sigur. Îi lăsau, prin urmare, pe englezi să se epuizeze cutreierând ţara, incendiind oraşele, masacrând ţărani dezarmaţi. „Furtuna va trece”, spunea Carol al V-lea şi într-adevăr începu să se întrevadă că succesele englezilor de la Crécy şi Poitiers nu dăduseră adevărata măsură a forţelor celor două regate. Cucerirea şi ocuparea unui imperiu continental depăşeau forţele Angliei, care „nu era destul de puternică – nici în oameni, nici în bani – ca să ocupe în permanenţă primul loc în Europa”. În fine şi acesta-l faptul cel mai important, Anglia nu mai era stăpâna mării, fără de care înceta să mai fie invulnerabilă. Stângăcia Prinţului Negru, mai slab ca diplomat decât ca soldat, dusese la alianţa regelui Castiliei şi a regelui Franţei. Flota lui domina Golful Gasconiei şi Canalul Mânecii. Nu numai că o flotă engleză a fost nimicită la La Rochelle, dar navele franceze intrau nestingherite pe Tamisa, flotilele franceze devastau oraşele de pe coastă şi incendiau satele de pescari. Singurul mijloc de apărare a Angliei consta în a chema la arme populaţia de pe coaste prin focuri aprinse pe înălţimi. Metodă care lăsa timp suficient năvălitorilor să debarce, să acţioneze şi să fugă.

II. În zăpăceala şi disperarea tuturor, numai Camera Comunelor arăta oarecare curaj. Despărţirea parlamentului în două Camere era acum un obicei bine statornicit. Cavalcadele gentilomilor de la ţară, sosind la Londra pentru sesiunea parlamentară, deveniseră pentru orăşenii capitalei un spectacol familiar. La sesiunile Camerei Comunelor participau regulat două sute de orăşeni, reprezentând o sută de „burguri” şi şaptezeci şi patru de cavaleri, reprezentând treizeci şi şapte de comitate. Aceştia din urmă, deşi mai puţin numeroşi, dominau şi decideau, căci ei reprezentau forţa reală. Ei au fost aceia care, în parlamentul din 1376, denumit „parlamentul cel bun”, au avut cutezanţa să ceară socoteală ducelui şi clicii sale, să pretindă îndepărtarea Alicei Perrers şi să invite pe bătrânul rege să asigure apărarea maritimă a ţării. Poate că ar fi fost mai puţin temerari dacă nu s-ar fi simţit susţinuţi de populaţia Londrei, violent ostilă ducelui şi dacă, pentru mai multă siguranţă, n-ar fi chemat să delibereze împreună cu ei câţiva lorzi pe care-l socoteau favorabili cauzei lor. Li se făcură promisiuni, căci trebuiau îmbunaţi pentru a se putea umple vistieria. Dar îndată ce se termina sesiunea, membrul parlamentului devenea iar un simplu cavaler. Ducele îl aruncă pe speaker în închisoare; Alice Perrers, care făgăduise că n-are să-l mai vadă niciodată pe rege, îşi reluă locul lângă el; episcopii, care juraseră s-o excomunice, nu mişcară un deget. Când, în 1377, regele muri, toată opera „parlamentului cel bun” era distrusă. Eduard al III-lea n-a fost regretat, bătrâneţea sa jalnică a făcut să se uite isprăvile din tinereţe. Totuşi regele Franţei, vrând să onoreze pe înaltul adversar, a poruncit să se celebreze la Sainte-Chapelle un serviciu divin pentru odihna sufletului regelui Angliei.

III. Prinţul Negru murind înaintea tatălui său, moştenitor legitim deveni nepotul lui Eduard al III-lea, Richard al II-lea, supranumit Richard de Bordeaux. Era un copil frumos şi inteligent, dar care nu putea domni personal decât peste câţiva ani. Redutabilii săi unchi, ducii de Clarence şi Lancaster, urmau, aşadar, să devină consilierii săi, poate rivalii săi. Cu multă demnitate, stând lângă cadavrul bunicului său, el obţinu ca trimişii cetăţii Londra şi unchiul său Lancaster să schimbe sărutul păcii. Din primul an al domniei sale, Richard va avea prilejul să arate un curaj şi o prezenţă de spirit surprinzătoare, căci în acel an [129] izbucni o răscoală, o răzmeriţă ţărănească, care ar fi putut să se transforme în revoluţie. De multă vreme o nemulţumire ascunsă mocnea la ţară. Nu pentru că ţăranii ar fi fost mai nenorociţi; dimpotrivă, în timpul ultimilor zece ani, salariile se urcaseră, pe când preţurile scăzuseră. Dar oamenii încetaseră să mai aibă încredere în sistemul care-l ţinea în şerbie. Cunoscuseră ruşinea păţită de bătrânul rege, înfrângerile suferite de seniorii lor în Franţa, raidurile flotilelor franceze. „Preoţii săraci” ai lui Wyclif le vorbiseră de bogăţiile scandaloase ale abaţilor. Un poem scris în limba poporului, Petru plugarul de Langland, fusese răspândit în toată ţara.

Langland nu era un revoluţionar, era un om pios şi admira viaţa monastică, dar zugrăvea soarta poporului cu un realism atât de sumbru şi luxul celor mari cu atâta dispreţ şi ostilitate, încât mii de ţărani ca Petru plugarul, ascultând aceste versuri, se simţeau mişcaţi. În anul 1381 se ţineau la sate nenumărate consfătuiri secrete, circulau din comitat în comitat mesaje misterioase care duceau ordinele „Marii Societăţi”, agitatorii clerici şi mireni predicau în acelaşi timp reforma bisericii şi răscularea ţăranilor. Statutul lucrătorilor le întreţinea exasperarea. În fiecare zi, pe alt domeniu, ţăranii intrau în conflict cu un senior sau cu administratorul lui, care voia să-l oblige să secere pentru doi sau trei penny pe zi. Pedepsele prevăzute de această lege absurdă împotriva acelora care refuzau munca alungau de pe câmp ţărani care până atunci fuseseră nişte plugari liniştiţi, transformându-l în vagabonzi care rătăceau prin păduri, demoralizaţi fiindcă se trezeau dezrădăcinaţi. „Vilanul care fuge e un personaj tot atât de obişnuit în Anglia secolului al XIV-lea ca şi sclavul care îşi ia câmpii în America secolului al XIX-lea; în ambele cazuri răzvrătirile acestea din ce în ce mai numeroase sunt semnul voinţei de libertate ale unei clase întregi”.

IV. Froissart ne-a păstrat discursurile celui mai cunoscut agitator din 1381, capelanul John Ball: „Acest John Ball avea obiceiul ca, în zilele de duminică, atunci când lumea ieşea din biserică, după liturghie, să vină la cimitir. Acolo aduna poporul în jurul lui şi-l predica spunând: «Oameni buni, lucrurile nu pot merge bine şi nu vor merge bine în Anglia atâta timp cât bunurile nu vor fi puse în comun, atâta timp cât vor exista vilani şi gentilomi şi nu vom fi cu toţii egali. De ce acei cărora le spunem seniori sunt stăpâni mai mari decât noi? Ne tragem doar cu toţii din acelaşi tată şi aceeaşi mamă, din Adam şi Eva. Cum de pot spune şi cu ce pot dovedi că ei sunt mai curând stăpâni decât noi, în afară de faptul că ne pun pe noi să arăm, să cultivăm pământul, ca ei să aibă ce cheltui? Ei se îmbracă în catifea şi noi în postav prost; pentru ei vinul, mirodeniile şi pâinea cea mai bună, pentru noi secara, tărâţele şi paiele şi, ca băutură, numai apa; ei se odihnesc în castele frumoase, iar pe noi ne bat ploile şi vânturile de pe câmp; şi de la noi, din munca noastră le vine tot ce-l de trebuinţă pentru traiul lor. Să ne ducem la rege. E om tânăr. Să-l arătăm din nou în ce robie trăim. Să-l spunem că vrem să fie altmintrelea, iar dacă nu, vom îndrepta noi înşine lucrurile» „.

V. Aşa obişnuia să vorbească John Ball în fiece duminică, când lumea ieşea de la liturghia din sat; plecând de acolo, mulţi murmurau: „Adevăr grăit-a”. Totuşi, cererile ţăranilor fură mai puţin comuniste decât predicile lui John Ball. Ei cereau numai libertatea persoanei lor şi înlocuirea tuturor corvezilor printr-o redevenţă de patru penny de acru. Cauza imediată a revoltei a fost o taxă pe care sfetnicii coroanei, procedând în mod foarte stângaci, voiau s-o mai încaseze o dată, deoarece colectorii nu strânseseră prima oară destui bani. Când ţăranii îi văzură iar pe trimişii regelui şi când aceştia voiră să-l aresteze pe cei recalcitranţi, un sat întreg se supără şi-l puse pe fugă. Apoi, înspăimântaţi de fapta lor, ţăranii luară calea codrului. Acolo trăiau nenumăraţi inşi certaţi cu legea din cauza necugetatei aplicări a Statutului lucrătorilor. O armată gata pregătită pentru o răscoală. Din sat în sat zbura cuvântul de ordine atât de aşteptat: „John Ball salută pe toţi şi vă dă de ştire că a sosit clipa”. În câteva zile Essex şi Kent luară foc. Rebelii jefuiau casele, ucideau pe partizanii ducelui şi pe oamenii legii. Ideea lor fixă era să distrugă urmele scrise ale şerbiei lor. În castelele pe care le ocupau, ardeau registrele şi cartelele. În faţa puhoiului, nobilii, ciudat de incapabili să organizeze o rezistenţă, fugeau; curând ţăranii şi cei certaţi cu justiţia intrară în oraşe. Seniorii, la rândul lor, se ascunseră în păduri. Orăşenii îi primiră destul de bine pe insurgenţi. La Canterbury, citadinii şi sătenii uniţi plătiră câteva datorii vechi, decapitând pe cei pe care-l urau. Apoi armata aceasta informă începu marşul asupra Londrei. Acolo se afla tânărul rege, pe care şefii revoltei îl considerau favorabil lor şi despre care mulţi nu ştiau altceva decât că este un copil şi că trebuia apărat de unchiul său, Ioan de Gând, cel mai urât dintre toţi marii seniori. Trebuie să ţi-l închipui mergând pe poteci, grupaţi pe oraşe şi sate, purtând bâte, săbii ruginite, topoare, arcuri demodate şi săgeţi fără aripi.

VI. Regele şi credincioşii lui se refugiară în Turnul Londrei. Oraşul propriu-zis era uşor de apărat; puntea care-l separa de ţărm avea o parte mobilă la mijloc şi ar fi fost suficient s-o ridice. Dar un alderman care ţinea cu revoltaţii le dădu drumul, cu toate că primarul, care era de partea ordinii, se opunea. Urmară îndată nişte scene îngrozitoare de stradă. Ţăranii deschiseseră porţile închisorilor şi, aşa cum se întâmplă în toate răzmeriţele, ceata bandiţilor ieşi din umbră ca să jefuiască şi să omoare. Se instală un butuc în Cheapside şi începură să zboare capete. Un întreg cartier de flamanzi fu masacrat fără altă pricină decât aceea că erau străini. Casa lui Ioan de Gând fu incendiată. Numai tânărul rege era în graţiile norodului. Încă din prima zi, urcat pe o corabie, pornise să dojenească mulţimea – fără să debarce – şi fusese aclamat. Fără să se ştie de ce, era idolul acestor nenorociţi, iar el avea să tragă din această popularitate mari foloase. El le dădu rebelilor o primă întâlnire la Mile's End, într-o câmpie vecină cu Londra şi acolo se făcu că le acordă tot ce cereau. Treizeci de slujbaşi începură să redacteze zapisele de dezrobire şi să le pecetluiască cu sigiliul regelui. Ţăranii aveau încredere în pergamente. Pe măsură ce fiecare grupă îşi primea hrisoavele, părăsea triumfătoare câmpia şi se întorcea la Londra, fluturând flamurile regale care le fuseseră distribuite. E cert că sfetnicii lui Richard nu avuseseră o clipă intenţia să socotească valabile concesiunile smulse în urma jafurilor şi a asasinatelor. Ei căutau să câştige timp. Noi crime aveau să-l silească să treacă repede la ofensivă.

VII. În timp ce regele nu se afla în turn, rebelii au pătruns înăuntru; capul arhiepiscopului de Canterbury şi acela al vistiernicului fură înfipte la intrarea pe podul Londrei. Trebuia cu orice preţ îndepărtată mulţimea setoasă de sânge şi care-şi ieşise din fire. Numeroase grupe de ţărani, mulţumite de zapisele lor, părăsiseră oraşul. Mai rămăseseră câteva mii, fără îndoială cei mai aprigi, care voiau să continue jaful. Dar soseau din toate părţile cavaleri şi orăşeni pentru a se aduna în jurul regelui. Un nou loc de întâlnire fu fixat rebelilor pentru a doua zi: târgul de cai de la Smithfield. Copilul-rege apăru călare în piaţă, urmat de primarul Londrei şi de o întreagă escortă. La celălalt capăt al pieţei erau „oamenii blajini”, înarmaţi cu arcuri. Şeful lor, Wat Tyler, veni călare în faţa cortegiului regal. Ce s-o fi întâmplat atunci? Cronicarii diferă în relatările lor. Desigur că a fost insolent şi, deodată, primarul Londrei, care purta o armă sub mantie, se mânie şi-l doborî dintr-o lovitură în cap. Îndată ce căzu, oamenii regelui îl înconjurară pentru ca bandele de la celălalt capăt al pieţei să nu vadă ce s-a întâmplat. Dar ele apucaseră să vadă şi începură îndată să se înşiruie în ordine de bătaie şi să întindă arcurile, când tânărul rege făcu un gest eroic, neaşteptat, cu bune consecinţe. El îşi părăsi oamenii şi plecă de unul singur, spunându-le: „Rămâneţi aici şi nimeni să nu mă urmeze”. Apoi, înaintând spre rebeli, le spuse: „Nu aveţi alt comandant decât pe mine. Eu sunt regele vostru. Fiţi pe pace”. Vederea acestui copil frumos, care venea spre ei liniştit şi încrezător, îi dezarmă pe insurgenţi, care n-aveau nici şef şi nici un plan. Richard se puse în fruntea lor şi-l duse afară din oraş. Aşa, cel puţin, istoriseşte Froissart.

VIII. Asasinii şi jefuitorii nu prea merită milă. Dar printre ţăranii din 1381 erau mulţi oameni de treabă care socoteau că apără o cauză justă. Pe aceştia nu-l putem vedea fără emoţie urmând, într-un patetic şi încrezător cortegiu, frumosul rege-copil care-l duce la suplicii. Căci represiunea avea să fie tot atât de crudă ca şi insurecţia. Îndată ce cetele răzvrătite fură împrăştiate şi ţăranii întorşi în satele lor, regele şi judecătorii săi merseră din comitat în comitat în vederea unor sângeroase judecăţi. Rebelii fură spânzuraţi cu sutele. La Londra, pe butucul instalat de ei înşişi în Cheapside, vinovaţii din zilele de măcel şi mulţi nevinovaţi fură decapitaţi. Rudele victimelor, până şi femeile, cerură îngăduinţa, pentru a gusta şi mai mult răzbunarea, să execute ei înşişi pe călăii din ajun. Teroarea claselor diriguitoare fu îndelungată; merse până acolo încât interzicea fiilor de vilani să intre în universităţi. Cavalerii şi orăşenii liberali (au existat totdeauna) îşi pierdură orice autoritate în parlament. Dar spiritul de independenţă al poporului englez nu pieri şi sfârşi prin a triumfa. Statutul lucrătorilor căzu în desuetudine la sfârşitul secolului şi judecătorii de pace fură însărcinaţi să rezolve prin bună înţelegere chestiunile referitoare la salarii. În sfârşit, sub domnia Tudorilor şerbia fu abolită şi, „sub domnia lui Iacob I, deveni o maximă legală că orice englez este un om liber”.