VI. Primii capitalişti englezi

I. După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al corporaţiei a devenit şi el prea strâmt. Până în secolul al XIV-lea, lâna, principalul produs al Angliei, era exportată în Flandra, care o transforma în postav. Anglia fabrica şi ea ţesături pentru uzul poporului, dar subtilele secrete ale meseriei rămâneau în mâinile ţesătorilor din Bruges şi din Gând. Apoi se ivise o şansă de a muta în Anglia această îndeletnicire. Orăşenii flamanzi se certaseră cu seniorul lor; regele Franţei sprijinindu-l, meşteşugarii din Flandra fuseseră învinşi şi mulţi dintre ei nevoiţi să se expatrieze. Se îndreptaseră spre Anglia, aducând cu ei tradiţiile şi procedeele lor. Eduard al III-lea dorea să protejeze această industrie născândă; în 1337 interzise atât importul de postav străin cât şi exportul de lână. Aceasta a însemnat ruinarea Flandrei, căci pe atunci nu exista altă posibilitate de a procura lână în mari cantităţi decât din Anglia. Începând războiul cu Franţa, Eduard al III-lea nu mai putu menţine embargoul în toată rigoarea sa, pentru că, din motive politice, era silit să-şi mulţumească aliaţii flamanzi; dar impuse totuşi un tarif protecţionist.

Taxele percepute asupra ţesăturilor exportate din Anglia erau numai de 2%, pe când asupra lânii se ridicau până la 33%. Era o primă acordată fraudei. Unii negustori ocoliră legea scoţând din ţară oi netunse, dar parlamentul interzise traficul acesta. Planul lui Eduard al III-lea reuşi şi producţia de postav deveni prima industrie engleză.

II. Sosirea unor postăvari flamanzi antrenă crearea în Anglia, cu toată existenţa ghildelor, a unor adevărate întreprinderi capitaliste. Producţia de postav e una din cele mai complexe şi numărul operaţiilor necesare pentru transformarea lânei brute într-un produs finit, destul de ridicat. Lâna trebuia sortată, vopsită, amestecată, dărăcită, toarsă, ţesută, materialul ţesut trebuia degresat, călcat, scămoşat, tuns, curăţat de noduri şi, în sfârşit, presat pentru a căpăta strălucire. După concepţiile evului mediu, fiecare din aceste operaţii trebuia să fie făcută de o corporaţie deosebită. E uşor de înţeles ce complicaţii se iveau în cursul vânzărilor şi cumpărărilor care trebuiau să aibă loc de-a lungul acestor procese de transformare. Pentru executarea unei singure comenzi, era nevoie să se obţină acordul a cincisprezece corporaţii. Nimic mai ispititor pentru cel care lucrează la piuă sau pentru un negustor de postav decât să cumpere lână, s-o dea la tors şi la ţesut după comandă şi să supravegheze toate celelalte operaţii până la vânzare. Dar o astfel de concentrare a muncii era contrară principiilor ghildelor. Nu trecu însă mult şi întreprinzătorii, ca să scape de aceste obstacole, se instalară la ţară. Acest nou tip de producător, care cumpără lână cu ridicata şi vinde produsul finit, va construi curând uzine. În secolul al XIV-lea existau la Bamstaple doi manufacturieri, care plăteau fiecare un impozit calculat la o producţie de o mie de baloturi pe an. Sub domnia lui Henric al VIII-lea, un oarecare Jack de Newbury va instala două sute de războaie de ţesut într-o singură clădire şi va folosi şase sute de muncitori.

III. Se apropie timpul când tinerii englezi cu spirit aventuros vor fi mai ispitiţi de comerţul în stil mare decât de războaiele cavalereşti. Într-o corporaţie din secolul al XIII-lea, un maistru avea viitorul asigurat, dar posibilităţi limitate. Preţurile de vânzare şi de cumpărare fiind controlate, nu putea să facă repede avere. Marii negustori de la finele evului mediu nu se mai supun unor reguli prea prudente. Viaţa lor uimitoare impresionează imaginaţia populară. Ei iau locul cavalerilor rătăcitori din balade. Sir Richard Whittington, de trei ori lord-primar al Londrei, devine eroul unei legende. Rapsozii povestesc cum, biet orfan fiind, slujea la bucătăria unui mare negustor… Pe atunci era un obicei ca orice armator care trimitea o navă la mari depărtări să dea voie fiecăruia dintre servitorii săi să depună un obiect oarecare pe vas, dând astfel şi celor mai umili şansa de a fi binecuvântaţi de Dumnezeu… Dick Whittington n-are nimic altceva pe lume decât o pisică şi-l dă drumul pe corabia ce urma să plece. Or, nava trage la ţărmul îndepărtat al unui regat barbar în care palatul regelui era năpădit de şoareci. La recomandarea căpitanului de vas, regele ia pisica şi, încântat de serviciile ei, ca să păstreze animalul, oferă pentru el de zece ori valoarea încărcăturii. Dick Whittington se trezeşte deodată mare bogătaş… Realitatea a fost mai puţin romantică; adevăratul Whittington, mare comerciant, a împrumutat regelui nişte bani şi, numit staroste al companiei negustorilor Etapei [126] şi-a recuperat cu prisosinţă suma din drepturile vamale.

IV. William Canynges, comerciant de postav din Bristol, este un alt exemplar de acest tip nou de capitalist care face afaceri în lumea întreagă. Însuşi regele Angliei scria marelui maestru al cavalerilor teutoni şi regelui Danemarcei ca să recomande protecţiei lor pe supusul său devotat William Canynges. La Bristol acesta era vizitat de Eduard al IV-lea în propria sa casă. Avea sub ordinele sale opt sute de marinari şi a tocmit pe cheltuiala sa o sută de dulgheri şi zidari ca să clădească o biserică pe care a oferit-o oraşului său natal, Bristol. La bătrâneţe s-a călugărit şi a murit ca decan al colegiului din Westbury. Puţin câte puţin aceşti mari negustori englezi au luat locul Ligii hanseatice în ce priveşte afacerile continentale. Bancherii lombarzi şi florentini, care-l înlocuiseră pe evrei în Anglia, fură ei înşişi înlocuiţi de englezi. Bancherii Bardi din Florenţa se ruinaseră, de altfel, în serviciul regelui Eduard al III-lea. Împrumutându-l sume mari pentru campania sa în Franţa şi sosind scadenţa, el a refuzat pur şi simplu să restituie banii, astfel că din cauza războiului de o sută de ani au sărăcit numeroase familii florentine. Încă de pe atunci neutrii au descoperit cât e de periculos şi de lipsit de sens să împrumuţi bani beligeranţilor.

V. Sub influenţa marilor negustori, ghildele se transformă. Nu mai domneşte egalitatea. Îmbrăcămintea şi petrecerile ajung la un asemenea lux că numai cei mai bogaţi puteau să le facă faţă. Corporaţia comercianţilor de vin a primit într-o singură seară cinci regi la un banchet. Calfele de meşteşugari, care odinioară ar fi putut pretinde să devină maiştri, se văd îndepărtate de la aceasta. Ele încearcă să se apere creând „ghilde de lucrători”, care boicotează pe maiştrii răi. Apare astfel tendinţa de a se forma două clase distincte. Tot atunci încep şi scandalurile financiare. Negustorii din secolul al XII-lea n-au fost nici ei fără prihană şi destui au fost puşi la stâlpul infamiei, dar fraudele lor fuseseră mici pentru că afacerile erau simple şi uşor de controlat. O dată cu marele capitalism începe inevitabila cârdăşie dintre cei bogaţi şi puterea politică. În timpul bătrâneţii lui Eduard al III-lea, cel mai tânăr dintre fiii săi, Ioan de Gând, duce de Lancaster, se înconjoară de financiari fără scrupule. Un negustor bogat din Londra, Richard Lyon, intră prin mijlocirea lui în Consiliul privat şi devine şeful unei adevărate „bande”. Pe când toată lâna regatului trebuia să treacă prin portul Estaple (atunci Calais), unde se achitau taxele, Richard Lyon obţinu să-şi trimită lâna prin alte porturi, unde nu plătea nici o dare. El adună astfel o imensă bogăţie. Împreună cu lordul Latimer, prieten şi confident al ducelui de Lancaster, acaparează mărfurile care sosesc în Anglia şi fixează preţul la bunul său plac, astfel că unele mărfuri deveniră atât de rare în ţară că populaţia săracă abia avea cu ce trăi. Manopere cu totul contrare spiritului evului mediu, care crezuse în preţuri fixate, în beneficii limitate şi considerase drept crimă orice combinaţie destinată să ducă la urcarea preţului mărfurilor de consum. Dar acest spirit al evului mediu dispare; regele este acum sub dominaţia negustorilor; ei intră în parlamentele sale; numai ei alimentează vistieria. Politica externă dusă de aci înainte de Anglia va fi în favoarea lor [127].