VII. Neorînduieli în biserică

I. După invazii, biserica romană civilizase Anglia. Ea insuflase celor puternici un strop de moderaţie şi celor bogaţi un pic de milă. Apoi puterea şi bogăţia au corupt-o şi pe ea. Sfinţii trebuiseră s-o reformeze de câteva ori şi s-o readucă la virtuţile ctitorilor ei. Fiecare reformă fusese urmată de o nouă prăbuşire. Călugării din Câteaux, ca şi acei din Cluny, fraţii cerşetori, ca şi călugării, au căzut pradă tentaţiilor secolului. În acel sfârşit al secolului al XIV-lea, când o lume întreagă, care avusese măreţia ei, termina prin a se descompune, biserica părea unul dintre cele mai bolnave organe ale corpului social. Ea mai dădu naştere în Anglia câtorva oameni mari, dar care erau mai curând administratori decât preoţi. Un episcop, proprietar a treizeci sau patruzeci de domenii, ştia să controleze de minune socotelile administratorilor săi, să slujească pe rege, fie în fruntea cancelariei, fie a vistieriei; nu se mai ocupa de loc de sufletele oamenilor. Marele poet englez al acelei epoci, Langland, critic cu atât mai înverşunat al bisericii cu cât era un catolic fervent, se plânge de toţi episcopii în partibus [128] care furnicau atunci prin Anglia, prelaţi care poartă numele de Ninive sau Babylon, n-au fost niciodată prin diocezele lor şi se îmbogăţesc târnosind altarele sau ascultând spovedaniile care ar fi trebuit să fie făcute preotului parohiei.

Printre cei mai buni clerici, câteva conştiinţe neliniştite gândeau că biserica se îndepărta de doctrina creştinismului, că datoria unui preot era să ia drept pildă sărăcia evanghelică şi că, dacă trebuia să se dea Cezarului ce-l al Cezarului, nu era un motiv să se uite că Dumnezeu este deasupra Cezarului. „În fond se ciocneau două concepţii despre biserică: aceea a lui Grigore al VII-lea şi aceea a sfântului Francisc din Assisi, a bisericii evanghelice şi a clerului cezarian”.

II. În Anglia, cu cât episcopii şi călugării se îmbogăţeau, cu atât preoţii parohiilor erau şi mai nevoiaşi. În principiu preoţii trebuiau să trăiască din zeciuială şi să scoată din ea pomenile şi cheltuielile de întreţinere ale bisericii. Dar seniorii care dispuneau de o parohie îşi făcuseră obiceiul de a „redistribui” veniturile, adică de a le atribui unui episcop sau unei abaţii. Vicarul nu mai primea în acest caz decât nişte sume infime. După marea ciumă deveni imposibil să se găsească preoţi pentru parohiile cele mai sărace. Un statut analog cu cel al lucrătorilor interzicea, pentru a evita concurenţa, să li se plătească mai mult de şase livre pe an; statutul n-a fost respectat şi încasau până la douăsprezece livre, dar sărăcia lor tot mare era. Astfel că mulţi dintre ei erau ignoranţi, mai preocupaţi să vâneze un iepure pe câmpul vecin decât să-l educe pe enoriaşi. Unii închiriau prezbiteriul unui fermier şi nici nu locuiau în parohie. Slabele lor beneficii ocazionale erau acaparate de ordinele călugărilor cerşetori, ai căror „fraţi” alergau prin ţară şi se însărcinau să spună liturghia în mănăstiri. Trebuie citit nemilosul portret făcut de Chaucer călugărului care umblă din sat în sat, intră în fiecare casă, cunoaşte fiecare gospodină din drumul său, cere făină, brânză, carne de vacă „sau orice altceva; n-avem dreptul să alegem”, apoi notează cu grijă pe o tăbliţă de ivoriu numele binefăcătoarelor, ca să se roage pentru ele şi, îndată ce iese din sat, şterge râzând toate numele. Şi nu numai „fratele” făcea astfel concurenţă preotului, dar se mai vedeau circulând prin satele Angliei „iertătorii” care veneau din Roma, purtători ai unor scrisori pecetluite cu sigiliul pontifical, scrisori care le dădeau dreptul să ierte păcatele şi să acorde indulgenţe acelora care le cumpărau relicve. Chaucer, căruia falsa religie îi stârneşte mereu verva, ni-l arată pe „iertător” predicând pe tema: „Radix malorum cupiditas… Rădăcina tuturor relelor este lăcomia” şi vânzând apoi sătenilor dreptul de a săruta o cutiuţă oarecare de cristal, în care se afla un os şi nişte zdrenţe.

III. Acelaşi amestec de cupiditate şi religie îi indignează pe Chaucer şi Langland când descriu curţile de judecată ecleziastice. Un arhidiacon avea atunci dreptul să citeze înaintea curţii sale orice persoană din dioceză vinovată de un delict moral, în special de adulter. Se pot imagina abuzurile unei atari puteri. Uneori tribunalul ecleziastic era atât de venal încât cei mai mari păcătoşi din dioceză nu aveau decât să plătească un abonament anual ca să fie lăsaţi în pace; se întâmpla uneori ca arhidiaconul să fie om cinstit, dar ca aprodul său, summoner, prea bine informat asupra viciilor compatrioţilor săi, să exercite asupra credincioşilor un adevărat şantaj, ameninţându-l cu citarea în faţa curţii dacă nu i se cumpăra tăcerea. La început curţile condamnau pe vinovaţi la penitenţă sau la pelerinaje. „Pocăinţa era sfântă pentru penitenţi şi pelerinajul a fost o mare forţă socială”. Pe drumul spre Canterbury se întâlneau cavalerul, negustorul, ţesătorul, călugăriţa, medicul, se întreţineau frăţeşte şi, stând de vorbă unii cu alţii, cizelau în acelaşi timp limba şi sufletul englez. De asemenea, pelerinajele făcură cunoscute multor englezi ţările străine. În opera lui Chaucer târgoveaţa din Bath a fost la Ierusalim, la Roma, la Santiago de Compostella şi la Colonia şi are mii de istorisiri de făcut cu privire la călătoriile ei. Dar puţin câte puţin a intrat în obicei răscumpărarea penitenţelor şi a pelerinajelor cu amenzi băneşti. Scepticul Chaucer, piosul Langland şi teologul Wyclif condamnă de comun acord această scandaloasă vânzare de iertări a păcatelor. Monarhia însăşi se arată ostilă tribunalelor ecleziastice, suspectate totdeauna de cârdăşie cu Roma. Eduard al III-lea editează în 1353 celebrul statut Praemunire, care asimilează cu trădarea fapta unui supus englez care solicită sau acceptă o jurisdicţie străină. (Denumirea legii vine de la formula somaţiei: „Praemunire facias… Pune-l în vedere cutăruia…”).

IV. Wyclif (aproximativ 1320-l384), spirit îndrăzneţ, reformat multă vreme înainte de Reformă, magistru al husiţilor din Boemia şi puritan înainte de a fi existat cuvântul, aparţinuse la începutul carierei sale „bisericii cezariene”. Fusese în serviciul coroanei, trimis ca ambasador la Bruges, apoi devenise la Oxford unul din teologii cei mai celebri ai universităţii. Izbit de imoralitatea de pe vremea sa, ajunse la concluzia că, pentru a-l reda bisericii virtuţile, trebuia despuiată de bunuri şi readusă la sărăcia primitivă. Apoi deveni şi mai îndrăzneţ în gândurile sale. În cartea sa: De domino divino, el arăta că Dumnezeu este suveranul universului şi dă puterea sa ca feud unor şefi lumeşti. El deleagă astfel puterea sa unor fiinţe imperfecte, papi sau regi; tuturor acestora creştinul trebuie să le dea ascultare. „Pe pământ Dumnezeu trebuie să asculte de diavol”. Dar fiecare creştin deţine de la Dumnezeu puţin din dominium-ul său. El trebuie să se adreseze direct tribunalului lui Dumnezeu dacă reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ nu-l fac dreptate. Omul poate fi salvat nu prin ceremonii, indulgenţe şi căinţă, ci prin meritele sale, adică prin faptele sale. Wyclif cita adeseori un text al sfântului Augustin: „Ori de câte ori un cântec mă farmecă mai mult prin viersul lui decât prin ceea ce se cântă, recunosc că făptuiesc o gravă greşeală”. Predica i se părea a fi partea esenţială a oricărui serviciu divin. Printr-o predică serioasă (şi nu distractivă, cum erau predicile „fraţilor”), credincioşii pot fi aduşi la căinţă şi la o viaţă creştinească.

V. Wyclif nu fusese înainte decât un profesor ceva mai îndrăzneţ, tolerat de biserică, întrucât era susţinut de ducele de Lancaster şi de Universitatea din Oxford. El deveni, fără doar şi poate, un eretic când negă transsubstanţierea, adică dogma prezenţei reale în cuminecătură. Acestei doctrine, el îi opunea aceea a consubstanţierei, adică a prezenţei simultane a pâinii materiale şi a trupului lui Hristos. Însemna o profanare a miracolului slujbei religioase şi papa nu putea tolera această doctrină fără a periclita tot edificiul bisericii. Wyclif, condamnat fiind, repudie autoritatea pontificală şi, în ultimii săi ani, propovăduia că Biblia este singurul izvor al adevărurilor creştine. Pentru a o răspândi puse să fie tradusă în engleză (căci nu existau decât traduceri latine şi franceze, neînţelese de oamenii de jos). Apoi îşi formă discipoli, care trebuiau să trăiască în aceeaşi sărăcie în care au trăit primii fraţi ai sfântului Francisc. „Preoţii săraci ai lui Wyclif au fost la început oameni cu universitate, hotărâţi să-şi dea viaţa pentru salvarea bisericii; dar apoi traiul aspru li se păru prea chinuitor unor tineri bogaţi şi cultivaţi. Wyclif nu le dădea voie să aibă vreun ban asupra lor; nici nu puteau lua cu ei un sac – cum făceau fraţii – în care să-şi pună darurile; nu aveau voie să primească decât hrană şi numai atunci când îi simţeau nevoia. Îmbrăcaţi în rase lungi de lână brută, în picioarele goale, umblau din sat în sat, predicând neobosiţi doctrina lui Wyclif. Curând discipolii fură recrutaţi dintre săraci. E uşor de imaginat ce răsunet aveau la ţară tinerii aceştia înfocaţi care predicau sărăcia şi egalitatea. Venise o vreme când ţăranii începuseră să discute prin cârciumi despre cărţile sfinte. În această Biblie care le-a fost deodată revelată, ei găseau imaginea unei grădini ancestrale şi paradisiace în care nu existaseră nici nobili, nici vilani. „Când Adam săpa, când Eva torcea, unde se afla atunci nobilul?” După ciuma neagră, sămânţa aceasta cădea pe pământ roditor.

VI. Nimic nu îngăduie să măsori mai bine deosebirea dintre asprimea bisericii faţă de eretici, începând din secolul al XV-lea şi relativa sa indulgenţă, pe vremea când mai era sigură de puterea sa, decât acest fapt: Wyclif, deşi condamnat pentru erezie în 1382, rămase până la moartea sa, care avu loc doi ani mai târziu, rector la Lutterworth şi nu fu tulburat deloc. Arhiepiscopului Courtenay i-a fost destul de greu să împiedice pe adepţii lui Wyclif să continue a preda la Oxford. Mândră de tradiţiile sale de libertate, puternică datorită sprijinului studenţilor, universitatea a rezistat. Conducătorii ei se considerau mai curând profesori decât ecleziastici. „Ea n-a fost, ca în secolul următor, un instrument folosit de biserică pentru a impune spiritului naţional doctrina sa, nici, ca sub Stuarţi, un corp de funcţionari în slujba coroanei. Secularii şi călugării se sfâşiau între ei şi secularii, adepţii lui Wyclif, erau mai puternici. Ca că cedeze, a fost nevoie ca însuşi regele să-l dea această sarcină cancelarului şi să ameninţe universitatea că-l retrage privilegiile. Atunci adepţii lui Wyclif făcură act de supunere şi Oxford încetă pentru multă vreme să mai fie un centru al gândirii libere.

VII. În ţară, „preoţii săraci”, pe care catolicii drept-credincioşi i-au supranumit lollarzi, sau guralivi, fură pentru Wyclif discipoli mai credincioşi decât profesorii din Oxford. Nu numai poporul, dar şi mulţi cavaleri, indignaţi de bogăţia bisericii, îi primeau cu bunăvoinţă şi-l proteguiau împotriva episcopilor. Aceştia obţinură cu multă greutate ajutorul sheriff-llor şi al justiţiei civile împotriva ereziei. Când regele făgădui sprijinul său, Camera Comunelor protestă la început. Ea cedă când în clasele diriguitoare se infiltră părerea că lollarzii deveneau un pericol social şi ameninţau atât bogăţia cât şi credinţa. În 1401 fu votat statutul: De Heretico comburendo, care confirma dreptul bisericii de a da pe eretici pe mâna călăilor să-l ardă pe rug. Atunci începură persecuţiile; victimele erau mai ales oameni săraci, croitori, tăbăcari, a căror crimă consta când din negarea împărtăşaniei, când din convocarea unor prieteni în timpul nopţii pentru a le citi o versiune engleză a evangheliei, când din refuzul de a da ascultare poruncilor bisericii care nu se aflau în acea carte. Se întrevăd, printre aceste mărturii, o viaţă spirituală pasionată, discuţii secrete cu privire la misterele credinţei purtate între negustori, soţiile şi servitorii lor, adeseori lollardismul îngâmfat al unui gentilom. În faţa ameninţării cu tortura, mulţi retractau. Alţii rămâneau de neclintit; în 1410 s-a putut participa la o scenă extraordinară. Un nenorocit de meşteşugar, condamnat la ardere pe rug, găsi în piaţa Smithfield (locul obişnuit al acestor execuţii) nu numai vreascurile, ci şi pe moştenitorul tronului. Tânărul prinţ Henric (viitorul Henric al V-lea) discută vreme îndelungată şi foarte serios cu croitorul Badby, făgăduindu-l viaţa şi bani dacă abjură. Dar în zadar. De două ori fură aprinse vreascurile, după care prinţul lăsă victima în voia sorţii. Se manifesta de pe atunci spiritul judecătorilor Ioanei d'Arc: dorinţa sinceră de a salva ereticul de el însuşi, o fermitate nemiloasă faţă de erezie.