III.Epoca lui Walpole
I. Mediocritatea însăşi a primilor regi hanovrieni le conferă importanţa lor istorică. Fiindcă ea desăvârşeşte transformarea monarhiei britanice într-o monarhie parlamentară. Pe capul acestor regi străini, coroana nu va mai stârni vreme de mai bine de un secol adânca pietate a supuşilor. A mai vorbi de aci înainte de dreptul divin ar fi fost ridicol. George I era desigur strănepotul lui Iacob I, dar în clipa urcării sale pe tron se aflau numeroşi alţi prinţi care ar fi avut mai multe drepturi decât el la tronul Angliei dacă Actul de Succesiune253 n-ar fi dat parlamentului posibilitatea să aleagă dintre membrii familiei regale. Dacă domnea el, faptul se datora consimţământului liber al naţiunii. Originea sa engleză nu lăsase nici o urmă în sufletul acestui german. Dacă ar fi trebuit să aleagă între Regatul Angliei şi Electoratul Hanovrei, ar fi preferat pe acesta din urmă. El îşi iubea mica sa capitală din Hano-vra, micul său Versailles (care se numea Herren-hausen), mica sa armată. Totuşi, o tragedie conjugală s-ar fi cuvenit să-l întunece amintirile din Hanovra. Îşi repudiase soţia, pe Sofia-Doroteea, pentru adulterul comis cu suedezul Koenigsmark, care fusese sugrumat, după cât se spunea şi îngropat sub o duşumea din castel. După această dramă, prinţesa deveni prizonieră de stat. George I se consolase cu amante care completau spiritul lor greoi cu un farmec fizic robust. Orice femeie era bună, numai să se învoiască şi să fie grasă.
Astfel încât cele ce doreau să-l placă se umflau cât puteau mai bine. Populaţia din Hanovra le suportase pentru că nu atingeau prea mult vistieria. Când haremul noului rege sosi în Anglia, stârni mai mult haz decât indignare. Una din femei era slabă, alta enormă. Fură poreclite „prăjina şi elefantul”. În ochii suitei germane a lui George I, Anglia nu era decât ţara în care aveai să te îmbogăţeşti. De una din favoritele lui, Walpole spunea că pentru un şiling în plus ar fi vândut şi onoarea regelui. Nimeni din suita lui nu ştia engleza şi singura limbă cunoscută şi de curte şi de guvern era latina. Mentiris impudentissime254, se auzea strigându-se pe culoarele palatului. Ar putea surprinde că naţiunea şi-a dat consimţământul la această farsă. Whigii au făcut posibil acest miracol pentru că aveau nevoie de hanovrian. Fără el, n-ar fi avut decât un regat fără rege; fără ei, el n-ar fi fost decât un rege fără regat. George I venise în baza unei convenţii destul de absurde, dar de acceptarea acestei convenţii depindea pacea internă.
II. În momentul urcării sale pe tron, regele George era trecut de cincizeci de ani. El nu-şi mai putea ieşi din obiceiuri, iar ideile sale erau rutinare. Pentru orice treburi în afară de cele germane se bizuia pe miniştrii englezi. Abia cunoştea constituţia şi legile noului său regat. Cum, pe deasupra, nu cunoştea nici limba engleză, în scurtă vreme încetă să mai participe la şedinţele Consiliului de cabinet. Din această împrejurare fortuită avea să se nască o formă de guvernământ destinată unei existenţe îndelungate: un cabinet răspunzător în faţa Camerei Comunelor. Înaintea lui George I, ideea responsabilităţii ministeriale nu putuse prinde viaţă deoarece, regele participând la dezbateri, deciziile Consiliului erau presupuse a fi totodată şi ale sale. De altminterea, deseori miniştrii erau aleşi de rege din ambele partide, ceea ce făcea imposibilă o responsabilitate colectivă. O dată cu hanovrienii începe o lungă perioadă de guvernare exercitată exclusiv de whigi. La înscăunarea casei de Hanovra whigii au redus la neputinţă partidul tory, exilându-l pe Bolingbroke pentru câteva luni şi trimiţându-l pe Oxford la Turn, unde a stat doi ani. Apoi îşi consolidară poziţia în Camera Comunelor manevrând cu târgurile putrede255 şi corupând pe alegători. Siguri de aici înainte de sprijinul Camerei Comunelor, prelungiră durata mandatului parlamentar de la trei la şapte ani (lege modificată în 1911, când durata mandatului a fost redusă la cinci ani).
III. Cât despre cabinet, grup de miniştri solidar responsabil în faţa Camerei Comunelor, va fi, ca toate instituţiile britanice, nu un concept apriori, ci opera timpului, a hazardului, a compromisului şi a bunului-simţ. Cabinetul nu-l decât un grup de consilieri particulari şi miniştrii nici nu au alt titlu oficial. Nimeni nu se gândeşte la crearea unui post de prim-ministru; parlamentului îi este groază şi. de cuvânt şi de idee, dar, regele necunoscând limbe şi nemaiputând prezida Consiliul, e foarte necesar ca unul dintre miniştri să-l înlocuiască. S-a întâmplat ca acest ministru, Walpole, să fie un maestru în arta guvernării. Colegii săi se obişnuiră să-l recunoască autoritatea. El însuşi admite că deţine această autoritate în baza acordului cu majoritatea Camerei Comunelor şi se retrage, contrar tuturor precedentelor, când pierde încrederea nu a regelui, ci a Camerei. Retragerea aceasta constituie în ochii regelui o încălcare a prerogativelor coroanei şi ceilalţi miniştri nu se retrag şi ei o dată cu Walpole. Multă vreme încă regele va putea menţine în Consiliu miniştri care nu fac parte din echipa primului ministru. Abia o dată cu Pitt-junior oficiul de prim-ministru va începe să semene cu ceea ce este astăzi şi va trebui să se aştepte până în secolul al XX-lea pentru ca titlul şi instituţia să fie oficial recunoscute.
IV. Începutul erei walpoliene nu coincide exact cu aceea a domniei. Un prim-ministru whig (Stan-hope-Townshend) reprimă cu succes o răscoală a partizanilor lui Iacob din 1715, dar guvernul acesta comite erori care în scurtă vreme i-aduc pieirea: a) Pentru a asigura stabilitatea whigilor atât în Camera Lorzilor cât şi în Camera Comunelor, propune să se limiteze dreptul regelui de a numi noi pairi; măsura era primejdioasă, căci i-ar fi făcut pe lorzi complet independenţi de coroană şi de ţară, ar fi făcut posibil accesul la rangul de pair „numai prin intermediul unui coşciug” şi ar fi pregătit terenul pentru conflicte fără ieşire între cele două camere. Walpole combătu această măsură şi reuşi să obţină respingerea ei. B) În 1720 izbucni un mare scandal financiar: South Sea Bubble discredită o întreagă generaţie de oameni de stat. O companie a mărilor de Sud primise în 1711 monopolul comerţului britanic cu America de Sud. Apoi conducătorii ei oferiseră să ia în sarcina lor întreaga datorie de stat în schimbul unor anumite concesii şi anuităţi. În ce putea consta beneficiul lor? Împrumutau cu dobânzi mai mici decât statul şi se gândeau să dea creditorilor acestuia, în schimbul titlurilor lor de creanţă, acţiuni ale societăţii la cursul zilei. (Or, de la 121 1/2 la începutul anului, acţiunile se urcaseră în iulie până la 1000.) Această febră a speculaţiei, analogă aceleia care pusese stăpânire pe Franţa (sistemul lui Law) în aceeaşi epocă, se sfârşi tot atât de repede pe cât se propagase. În august acţiunile au scăzut la 135. Mii de englezi s-au ruinat. Ancheta a dovedit că unii miniştri, printre care şi cancelarul finanţelor, fuseseră cumpăraţi. Walpole însuşi speculase cu succes şi vânduse acţiunile sale la preţul maxim, dar, prin discursurile sale, vestise primejdia. Aşa cum s-a întâmplat mai târziu şi în Franţa, în urma scandalului Panama, unii tineri se văzură deodată ajunşi la putere în urma falimentului şi imprudenţei celor mai vârstnici. Acesta a fost şi cazul lui Walpole după South Sea Bubble. A fost lăudată înţelepciunea cuvântărilor sale şi invidiată comportarea sa. Şi astfel a devenit prim-lord al vistieriei şi cancelar al finanţelor. Va purta aceste titluri timp de douăzeci şi unu de ani, dar de fapt va exercita funcţia de prim-ministru.
V. Sir Robert Walpole a fost unul dintre cei mai mari miniştri englezi, deşi îi erau străine toate atributele măreţiei. Fiu al unui squire din Norfolk, avea gusturile şi manierele unui proprietar de la ţară. Când primea scrisori, le deschidea mai întâi pe acelea venite de la pădurarul său şi apoi pe cele ale colegilor. Detesta muzica. Îi plăcea curtoazia, îi plăceau mesele însufleţite şi putea să susţină o conversaţie de patru ore cu regele George într-o latinească aproximativă. Cinic, nu se temea de nimic mai mult ca de discursurile înălţătoare şi râdea de adversari când se lăudau cu patriotismul lor. Detesta doctrinele, campaniile şi se ferea de toţi acei care ar fi vrut să-l dicteze conduita după cărţile de istorie. Administra treburile de stat aşa cum un bun negustor şi le administrează zi de zi pe-ale sale. Lucra într-un mod atât de abil, că părea a nu face nimic, deşi, de fapt, el făcea totul. Marele său principiu era: quieta non movere, adică să fie lăsaţi în pace câinii care dorm. Nu credea în fidelitatea partizanilor: „Sfătuiesc pe tinerii mei colegi să nu spună niciodată totdeauna”. I s-a reproşat că a spus odată: „Fiecare om are un preţ”, dar el spusese: „Fiecare din aceşti oameni are un preţ”, vorbind de nişte adversari despre care afirmaţia era adevărată. „Guverna prin corupţie – spune Macaulay – deoarece în epoca lui era imposibil să guvernezi altfel”.
VI. Walpole nu a propus naţiunii sale nici un plan, nici un program, dar „bunul său simţ atingea genialitatea”. În timpul celor douăzeci de ani cât a stat la putere, sistemul sau politic a fost simplu: era de părere că un stat slab trebuie să se ferească de aventuri şi că, pentru a consolida o dinastie fără prestigiu, datoria sa era să câştige timp. Căută deci să menţină pacea prin înţelegere cu Franţa, să reducă impozitele, să evite unirea bisericii Angliei cu partizanii lui Iacob şi, în sfârşit, să-l oprească pe tory de a ajunge la putere. Ţelurile acestea erau poate lipsite de măreţie, dar, realizându-le, el oferi ţării sale câţiva ani de prosperitate fără seamăn. Graţie lui, luptele dintre partide şi-au pierdut caracterul sălbatic pe care-l avuseseră atâta vreme. Când, în cele din urmă, va cădea de la putere, el se va lăsa învins „de oameni cărora i-ar fi fost uşor să le taie capetele”. Deoarece privea politica cu scepticism şi speţa umană cu respect, cât timp a avut puterea în mână a făcut cât mai puţin rău cu putinţă, dar lipsa lui de entuziasm n-a fost pe placul celor cu inima tânără şi plină de ardoare.
VII. Pacifismul lui Walpole în politica internaţională a fost servit de împrejurări. Tratatul de la Utrecht nu provocase asemenea răni în amorul propriu care să ceară revanşe zadarnice şi crude. Epoca războaielor religioase trecuse şi epoca războaielor naţionale nu venise încă. Vreme de douăzeci şi cinci de ani, de teama Spaniei, pe care ciudatul Alberoni [1] o reînviase, miniştrii francezi Dubois şi Fleury au căutat alianţa cu Anglia. Coalizate, Franţa şi Anglia au fost aproape totdeauna, în tot cursul istoriei, invincibile. Ele au menţinut atunci o pace relativă. Principiul non-lntervenţiei pe continent nu putea fi aplicat fără rezerve de Walpole, ai cărui suverani aveau interese hanovriene în Europa, iar alegătorii interese comerciale în coloniile spaniole. „Politica mea – va spune el ca un om prudent – este să nu mă las încătuşat de nici un angajament atâta timp cât ne vom putea permite”.
VIII. În vara anului 1727, George I muri de o apoplexie. S-ar fi putut crede că Walpole va cădea în dizgraţie. Prinţul de Wales nu se înţelesese niciodată cu tatăl său; devenind George al II-lea, părea probabil că va dori să-l schimbe pe miniştri. Dar în scurtă vreme curtenii avură surpriza de a-l vedea pe sir Robert bucurându-se la curte de o consideraţie mai mare ca oricând. Şi noul rege nu era totuşi uşor de atras. Avar, meschin, metodic până la manie, aştepta în fiece seară, cu ceasul în mână, clipa când să se ducă la amanta sa, pentru că voia să fie la dânsa la ora nouă precis. Dovedise în viaţă oarecare curaj fizic, „dar era – spunea Walpole – cel mai mare poltron politic care a purtat vreodată o coroană pe cap”. Din fericire pentru ministru şi pentru ţară, George al II-lea se lăsa condus de regina Carolina, „femeie inteligentă, cultivată, stoică şi mai ales răbdătoare”. Asculta, fără să obosească, şapte-opt ore pe zi torentul de cuvinte al bietului rege, care vorbea cu emfază despre război sau despre genealogie. Singura compensaţie pe care o avea regina în schimbul acestei nesfârşite plictiseli era că ea guverna ţara şi că putea să-l susţină pe scumpul ei sir Robert. Mulţumită acestui sprijin, Walpole se menţinu la putere. Singura mare furtună din timpul ministeriatului său a fost extraordinara revoltă a opiniei publice împotriva legii impozitului indirect. Era vorba pur şi simplu de un drept de vamă internă asupra comerţului de tutun şi vin. Ţara se supără atât de tare „de parcă Walpole ar fi vrut să abolească Marea Cartă”. Londra urla: „Nu vrem sclavie, nu vrem impozite indirecte, nu vrem saboţi de lemn!” Saboţii aceştia de lemn îi obsedau pe englezi încă de pe vremea lui sir John Fortescue. Walpole, care avea de o mie de ori dreptate, socoti că treaba nu merită vărsare de sânge. „Hărmălaia asta nu va ţine prea mult”, spuse el. S-a afirmat despre guvernarea whigilor că era o oligarhie temperată de răscoale. În realitate însă ajungea şi numai ameninţarea cu răscoala. În seara când Walpole a cedat, Londra a fost iluminată ca de sărbătoare. Dar ministrul a rămas la putere.
IX. După douăzeci de ani de destindere, marele pacifist sfârşi prin a fi constrâns la război. Şovinismul comercial creştea. Sub pavăza tratatului care-l dăduse Angliei dreptul de a introduce sclavi în coloniile spaniole şi de a trimite acolo o navă în fiecare an, fusese organizată o întreagă contrabandă. Unica navă era însoţită de o flotilă, care după fiecare escală sub pretextul aprovizionării cu alimente, se umplea de mărfuri noi. Serviciile spaniole de coastă, furioase, percheziţionau toate navele engleze. Opoziţia se servea de aceste „atrocităţi” pentru a ataca inerţia lui Walpole şi ceea ce numea ea „furia negocierilor”. Un oarecare căpitan Jenkins a venit la bara Camerei Comunelor să relateze cum bricul său, Rebecca, a fost controlat de spanioli, cum i-au tăiat o ureche şi cum „şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu şi cauza sa patriei”. Pentru a pune capăt acestor tulburări, Walpole încheie cu spaniolii o convenţie echitabilă. Ea fu înfierată de un tânăr parlamentar, William Pitt, ca dezonorantă. Adevărul era că adversarii ministrului doreau război cu Spania, nu fără gândul ascuns de a-l răpi acesteia coloniile. „Va fi războiul vostru – le-a spus Walpole în 1739, când a trebuit să-l accepte – şi, din partea mea, să vă fie de bine”.
X. Acest „război pentru urechea lui Jenkins” a fost, aşa cum a prevăzut Walpole, un război greu. Opoziţia, care-l ceruse, refuza guvernului mijloacele necesare pentru a-l câştiga. „Sir Robert vrea să aibă o armată, nu vrea război şi nu poate avea pace”. Ministrul, bolnav de litiază, epuizat, învins în Camera Comunelor în urma sprijinului acordat adversarilor săi de către deputaţii scoţieni şi de cei din Comwall, îşi dădu în sfârşit demisia şi trecu în Camera Lorzilor cu titlul de lord Orford. Plecarea sa dădu loc unei ciudate manifestaţii împotriva oficiului de prim-ministru. Treizeci şi unu de pairi formulară un protest în care arătau că acest titlu, nefiind prevăzut de legile engleze, nu era compatibil cu constituţia ţării. Pitt avea să recunoască mai târziu că fusese nedrept faţă de Walpole şi avea să-l laude pe acest înţelept şi excelent ministru. Dar, „înţeleptul şi excelentul ministru” îşi terminase opera. Graţie unei lungi perioade de calm, el a ajutat dinastia să prindă rădăcini şi a dus la îmbogăţirea ţării. Această bogăţie însăşi cerea oameni noi. Anglia, avidă de cuceriri, râvnea la un imperiu. Ea nu mai dorea acum pacea, bunul-simţ, nici măcar fericirea, ci ştiri despre victorii, lista oraşelor cucerite, succese şi aventuri. Vremea lui Walpole trecuse.
XI. O dată cu Walpole se eclipsară două din ideile sale favorite: cabinetul omogen şi alianţa cu Franţa. Miniştrii whig care au urmat lui Walpole (Carteret, cei doi Pelham) luară în cabinetul lor câţiva tory pentru a termina cu „aceste nefericite deosebiri de partid”. Se redeschidea astfel o dezbatere (care nici peste două sute de ani nu va fi luat încă sfârşit) cu privire la statul totalitar şi statul parlamentar. Carteret, bărbat de o reală valoare şi străin de orice josnicie, nu se putu menţine. Dispreţuind corupţia practicată de Walpole, el lăsă să se înţeleagă că-l interesa numai politica în stil mare şi nu voia să-şi piardă timpul ocupându-se de posturi şi de beneficii. Cei care voiau posturi şi beneficii „se adresară unor oameni care aveau mai mult timp”. Contrar maximelor lui Walpole, Carteret se angajă în treburile continentale. Împăratul Carol al Vl-lea îi lăsase moştenire fiicei sale Maria-Tereza, prin Pragmatica sancţiune, toate statele sale (Europa centrală, Belgia, Italia). O asemenea succesiune avea să trezească invidii. La moartea lui Carol, Frederic al II-lea al Prusiei pretinse Silezia. Care erau drepturile lui? „Trupe mereu împrospătate, vistierie plină de aur şi un suflet avid”. Anglia, legată fără voia ei, prin dinastia sa, de interesele Hanovrei, luă poziţie împotriva Prusiei şi în favoarea Austriei; Franţa, ostilă Austriei prin tradiţie, se aruncă şi ea în această încăierare. Curând, întocmai ca în duelurile de altădată, „secunzii” sfârşiră prin a se bate. În mai 1744 izbucni războiul între Franţa şi Anglia; în iunie, tânărul pretendent Carol-Eduard, nepotul lui Iacob al II-lea, sosit din Franţa, debarcă în Scoţia.
XII. Regăsi acolo, o dată mai mult, uimitoarea fidelitate a highlander-llor [2] faţă de familia sa; şi o dată mai mult se vădi că scoţienii sunt cei mai buni soldaţi ai insulei. Cu şase mii de oameni Carol-Eduard putu intra în Anglia şi înainta până la Derby. Dacă ar fi fost ajutat de o răscoală engleză, ar fi putut să readucă pe tron, în persoana sa, dinastia Stuart, ceea ce ar fi fost punctul de plecare al unor mari tulburări. Dar lucrurile dovediră uluitoarea indiferenţă a populaţiei engleze faţă de acest diferend dinastic. Câteva mii de munteni fuseseră de ajuns pentru a invada Anglia; o mică armată rechemată de pe continent fu de ajuns să salveze Londra şi Carol-Eduard bătu în retragere. În Flandra războiul luă o întorsătură favorabilă pentru Franţa. Scăpând de ameninţarea austriacă în urma victoriei lui Frederic al Prusiei, mareşalul de Saxa obţinu la Fontenoy o victorie strălucită asupra Angliei (1745), o victorie a artileriştilor. Dacă Anglia n-ar fi fost stăpâna mării, dacă corsarii ei n-ar fi ruinat comerţul francez şi dacă protestanţii nu l-ar fi alungat pe Carol-Eduard, Ludovic al XV-lea ar fi putut nutri mari speranţe. Dar în aprilie 1746, Carol-Eduard, învins la Culloden, fugi în Franţa şi muntenii fură aduşi în sfârşit la supunere, nu fără brutalitate. Curând regimentele recrutate în Highlands (Black Watch-Gordon Highlanders) aveau să fie printre cele mai viteze şi loiale din regat.
XIII. Din 1740 până în 1748, Anglia şi Franţa fură în stare de război nu numai în Europa, ci şi în Canada şi India. Stăpâni ai Canadei, francezii doreau să ocupe văile Ohio şi Mississippi, ceea ce ar fi despărţit de hinterlandul lor coloniile de pe coastă. În India cele două companii rivale întreţineau mici armate pe care le puneau în serviciul prinţilor indigeni ori de câte ori întrezăreau vreo şansă de a-şi mări teritoriul. Aici se ciocniră doi oameni mari, francezul Dupleix şi englezul Clive. Dupleix ieşi învingător la început şi luă în stăpânire oraşul englez Madras. Când s-a încheiat tratatul de la Aix-la-Chapelle (1748), trebui să-l restituie. Dar pacea n-a împiedicat companiile rivale să continue lupta, sub pretextul sprijinirii suveranilor locali. Clive, cu toată extrema sa tinereţe şi numărul mic al soldaţilor săi, obţinu strălucite victorii asupra suveranilor indigeni. Prin apărarea sa la Arcot (1751) şi mai târziu prin bătălia de la Plassey (1757), el puse bazele unui imperiu englez în India. Averea sa personală şi teritoriul Companiei Indiilor orientale crescură în mod uluitor. Englezii descoperiră în India comori comparabile cu acelea pe care le-au adus odinioară spaniolii din America de Sud. Prinţii indieni, ca să câştige bunăvoinţa cuceritorilor, îi umplură de aur şi pietre preţioase. Averile câştigate în India vor juca de aci înainte un rol capital în alegerile engleze.
XIV. Pacea de la Aix-la-Chapelle (1748) nu satisfăcu pe nimeni. Aşa cum se întâmpla de multă vreme, de fiecare dată când se termina un război între Franţa şi Anglia, fiecare dintre cei doi adversari trebuia să restituie ce-a cucerit, pentru că celălalt deţinea-gajuri preţioase. Pentru a obţine retragerea trupelor franceze care puseseră stăpânire pe Flandra, guvernul englez trebui să evacueze insula Cap-Breton, care domina Canada. În India şi Canada conflictele franco-engleze nu s-au încheiat. Nici una dintre marile puteri europene nu accepta harta lumii aşa cum era. Toate vechile sisteme de alianţă erau pe ducă… Franţa şi Austria se întrebau dacă duşmănia lor tradiţională era într-adevăr justificată prin reale opoziţii de interese sau dacă, dimpotrivă, progresele realizate de Prusia nu constituiau pentru amândouă un pericol comun şi de temut. Franţa şi Anglia începeau să înţeleagă că nu vor cunoaşte o pace durabilă atâta timp cât nu va fi reglementată între ele problema supremaţiei pe mare şi a coloniilor.
