Ascensiune, exaltare şi cădere

Dar vai, unde mi-e ambiţia? Facultatea de a mă preface unde e? Arta de a suporta constrângerea şi plictisul unde-i? Unde mi-e aptitudinea de a acorda importanţă oricui?

Chateaubriand L Ministru la Berlin A plecat pe l ianuarie 1821, destul de mulţumit de sine. Timpul era rece, Sena îngheţată, dar o berlină confortabilă o adăpostea pe Excelenţa sa, însoţit de un secretar particular, Hyacinthe Pilorge, om de o surprinzătoare vulgaritate, gras, cu părul, favoriţii şi faţa roşii, care din 1816 se ataşase cu un devotament ireproşabil de această existenţă superbă şi haotică. Doamna de Chateaubriand a rămas la Paris, foarte ocupată cu o operă de binefacere, fondată de ea în 1819, infirmeria Marie-Therese, „azil pentru preoţii bătrâni şi doamnele nobile”. Deşi pe atunci menajul era în mare criză de bani, această femeie bolnăvicioasă dar impetuoasă şi tenace îl convinsese pe soţul ei să cumpere, pe strada Enfer, o grădină şi două corpuri de clădire.

Pe urmă făcuse chete şi cerşise prin toate părţile. Arhiepiscopul Parisului şi ducesa d' Angouleme acceptaseră de voie, de nevoie, să-i patroneze opera. Celeste angajase un preot, trei călugăriţe, un infirmier şi o servantă. Acum ea dirija, ordona, domnea asupra bolnavilor, se bucura de binele făcut, puţin şi de activitatea ei, în vreme ce pentru toate astea nefericitul ei soţ, bogat doar cu o simplă remuneraţie, trebuia să ofere garanţia necesară. Dar ce n-ar fi făcut el pentru a o ţine la distanţă şi într-o dispoziţie bună?

A te considera victima unei mari nedreptăţi, a şti că te poţi răzbuna şi că poţi renunţa la răzbunare nu este un amestec de sentimente dezagreabile. Chateaubriand se exila pentru a domoli pasiunile politice. Această nobilă atitudine a îmbogăţit cu un frumos proiect portofoliul său de artist, în timp ce înclinaţia lui pentru călătorii şi evadare a găsit, în această plecare, ocazia de a se satisface. La Berlin scăpa de facţiuni, de creditori, de „Doamne”, de soţia lui. Era pansamentul aplicat rănilor ambiţiei.

Pe drum, el a recitit scrisorile lui Mirabeau referitoare la Berlin şi a fost frapat de incapacitatea guvernului lui Ludovic al XVI-lea care, în ciuda acestei admirabile corespondenţe, nu a înţeles că numai un astfel de om putea salva monarhia. Umiliri stupide 1-au aruncat pe Mirabeau în cealaltă tabără. Toate nenorocirile noastre, medita Chateaubriand, se datorau acelei nebunii. Şi întorcându-se asupra lui însuşi: „Am prezis cinci ani viitorul Franţei, îşi spunea el. Nu mi s-a negat totul până în ultimul moment? Dar Mirabeau, ale cărui merite au fost atât de jignitor nerecunoscute, s-a răzbunat, eu nu mă voi răzbuna.” Era sincer. Trecând Rinul, credea că trecuse „peste Lete”*.

La Berlin, clădirea legaţiei se ridica pe sub tei. Era o casă mare, dărăpănată, friguroasă, unde reumatismele ministrului s-au agravat. Către doamna de Duras: „Vrei să ştii ce fac? Nimic. Ce se vede de la fereastra mea? O stradă mărginită de copaci ca

* Unul din fluviile Infernului, ale cărui ape aduceau uitarea sufletelor celor morţi (n.tr.).

un bulevard şi patru sau cinci corbi graşi cărora le dau de mâncare în fiecare dimineaţă, când iau masa la ora opt cu secretarul meu particular. La patru şi jumătate, cinez cu „familia”. A fost foarte înspăimântată la sosirea mea, dar s-a liniştit complet când a văzut că nu-s eu omul ăla!„ Cu această familie (grupul tinerilor din legaţie), se dovedise patern şi cumsecade: „Au ceea ce-şi doresc. Le-am dat o trăsură numai pentru ei, am şi eu una, deşi nu mă prea folosesc de ea. încerc ca hrana să fie bună. Trăiesc împreună cu ei. Dacă au nevoie de bani, le dau din puţinul meu.” în acelaşi timp cu secretarii lui, ştiuse să cucerească şi Curtea. Simplitatea familiei regale a Prusiei ajunsese celebră. Pe străzile Berlinului, Chateaubriand îl întâlnea pe regele Frederic-Guillaume care, cu caschetă şi redingotă cenuşie, îşi conducea singur şareta. Prinţesele şi în special fermecătoarea Frederique de Mecklembourg, ducesă de Cumberland, a jucat în viaţa poetului exilat rolul Sylphidei. Ei îi recita pasaje din operele lui, îi lua braţul pentru o poloneză, o întâlnea în drum când se plimba Drin parc. împreună cu ducesa de Cumberland vizita săracii, asculta Gluck, Rossini şi Schiller. Bătrânul Don Juan ştia să fie cu femeile în acelaşi timp respectuos şi tandru, melancolic şi curtenitor, în fine, a făcut o impresie atât de bună, încât, atunci când a plecat, această persoană regală i-a trimis scrisori emoţionante în care vorbea, ca şi Juliette Recamier, de pădurea din Chantilly, de „păduricea care, fără el, va fi de acum înainte lipsită de farmec”.

Despre asemenea succese se ferea să le vorbească geloaselor „Doamne” din Paris. Claire de Duras se plângea că nu primea destule scrisori. Juliette Recamier nu răspundea decât cu întârziere la cele numeroase pe care i le trimitea exilatul. Doamna de Duras trebuia liniştită întruna: „Toate acuzele la adresa abaţiei aux-Bois, a polului, a mai ştiu eu cui, se trag din singurătatea în care trăieşti. Bătrânul diplomat nu mai e tânăr, iar ataşamentul faţă de dumneata va dura mai mult decât viaţa lui.” Dimpotrivă, pe Juliette Recamier trebuia s-o implore: „în sfârşit, am primit din partea dumitale primele câtevarânduri. Fără îndoială sunt cunoscut aici, dar firea oamenilor e rece. Ceea ce numim noi „entuziasm„ e necunoscut aici. Lucrările mele au fost citite şi sunt apreciate mai mult sau mai puţin. Lumea se uită câteva clipe la mine cu o curiozitate foarte liniştită, nimeni nu simte nevoia să stea de vorbă cu mine şi să mă cunoască mai bine. N-am alte posibilităţi în afara conversaţiei cu Hyacinthe. Vorbim despre scurtele dumitale scrisori. Ce altceva aş mai putea spune?” Amândurora le cerea să se ocupe de doamna de Chateaubriand care rămăsese bolnavă la Paris şi care, hotărâtă să-şi menţină drepturile şi privilegiile situaţiei ei de soţie îngăduitoare, comenta acid faptul că era neglijată de frumoasele prietene ale soţului ei; tot amândurora le vorbea de speranţele lui politice.

Acestea erau mari. Lăsând la putere în Franţa oameni pe care îi dispreţuia şi despre care credea că erau creaţia lui, se considera capabil să răstoarne guvernul lui Richelieu oricând ar fi vrut. De asemenea, telegramele lui către Pasquier aduceau foarte puţin cu cele ale unui funcţionar devotat. Ele se terminau printr-un: „Am onoarea să fiu, domnule baron, umilul şi supusul dumneavoastră servitor”, dar textul nu era nici umil, nici supus, şi îşi trata fără menajamente ex-prietenul din „mica societate”, devenit ministrul lui. Cutuma prevede ca un diplomat să ceară instrucţiuni de la guvernul lui. Or, Chateaubriand era cel care dădea ordine în minister şi-1 scutura cu severitate. Avea să-1 trimită, da ori ba, la Congresul din Troppau şi din Laybach pentru a reprezenta Franţa? „Doresc, domnule baron, să binevoiţi a-mi da un răspuns prompt.” I-ar putea da un concediu ca s-o vadă la Paris pe doamna de Chateaubriand? „Dacă voi fi refuzat, îl voi lua cu de la mine putere.” îi vor da în cele din urmă, aşa cum promiseseră, funcţia de ministru de stat? „Doresc, domnule baron, să fiu scutit de hărţuieli. Când serviciile mele nu vor mai fi agreate, nu mi s-ar putea face o plăcere mai mare decât să mi se spună verde în faţă. Eu nici n-am solicitat, nici nu m. -am dorit misiunea cu care am fost însărcinat. Ţara mă reclamă soţia mea bolnavă are nevoie de îngrijirile mele, prietenii îşi recheamă îndrumătorul. Eu sunt deasupra sau dedesubtul unei ambasade sau chiar a unui minister de stat.”

Tonul acestei corespondenţe ar putea să pară dur; fondul era adesea excelent. Totuşi, doamna de Duras îi reproşa că-şi consacra depeşele marii politici şi nu treburilor legate de postul său. El trăgea gloanţele prea sus, spunea ea, şi pe deasupra capului oamenilor mărunţi cărora le erau destinate. „Eu trag la înălţimea mea, răspundea el orgolios. Am încercat să scot diplomaţia din vorbărie.” Şi de ce nu s-ar fi ocupat, tot atât cât Pasquier, de treburile Europei? „Dante, Ariosto şi Milton n-au reuşit oare la fel de bine în politică şi în poezie?” De fapt, vederile lui erau destul de rezonabile.

În interior rămânea fidel formulei: „Regele, Carta.” „Adoptaţi fără ezitări, le spunea prietenilor lui, guvernul constituţional, renunţaţi la legile excepţionale, dar nu încredinţaţi funcţiile decât regaliştilor.” în exterior, problema cea mai gravă era conflictul din Spania, Neapole, Piemont, între suverani absoluţi, protejaţi de Sfânta Alianţă, şi popoarele care reclamau garanţii constituţionale. „Să-i zdrobim pretutindeni pe revoluţionari”, spuneau Austria şi Rusia. De teama liberalilor guvernul francez ezita să se înscrie pe această linie; de teama radicalilor nu îndrăznea s-o refuze deschis. Chateaubriand a condamnat această politică incertă.

Monarhiştii, îşi spunea el, trebuia în acelaşi timp să dea popoarelor garanţii şi să-i pedepsească pe rebeli, să menţină libertatea şi autoritatea şi în special să acţioneze viguros: „Declaraţiile de principiu aparţin scriitorilor, acţiunile, guvernelor. Cuvintele acestora nu trebuie să fie decât ordine.” în particular, ar fi văzut cu plăcere trupele franceze intrând în Savoia. Drapelul alb avea nevoie de glorie: „Regaliştii vor fi încântaţi, iar liberalii n-ar putea decât să aplaude văzându-ne că luăm o atitudine demnă de forţa noastră. Am avea în acelaşi timp fericirea de a zdrobi o revoluţie demagogică şi onoarea de a restabili preponderenţa armatelor noastre.”

Nu era o politică absurdă. Departe de aşa ceva. El o expunea ministrului său fără menajamente, dar nu era oare firesc? Fusese tratat fără dreptate şi fără consideraţie. Ar fi trebuit să facă parte din Consiliu şi nu făcea. Richelieu îi promisese să-i înapoieze funcţia de ministru de stat, şi nu-i fusese înapoiată. Chateaubriand trebuia să fie trimis la congres şi nu fusese trimis, în timp ce cei doi oameni ridicaţi de el, Villele şi Corbiere, ocupau un scaun în Consiliu, el asista la balurile micii nobilimi prusiene sau, solitar şi suferind de reumatism în nopţile geroase din Berlin, evoca în cartea a patra a Memoriilor, vremea când îi fusese prezentat lui Ludovic al XVI-lea şi surâsul fericit al Mariei-Antoaneta. Aceabătrână Curte a Franţei dispăruse, cea nouă, care-i datora lui totul, era ingrată, îşi dorea din tot sufletul un concediu, în aprilie, ducele de Bordeaux, copilul născut printr-un miracol, urma să fie botezat. El, Chateaubriand, era panegiristul tatălui, prietenul mamei; el oferise pentru botez sticluţa cu apă din Iordan; prezenţa lui la această ceremonie era indispensabilă. „Concediul, îl voi avea, fiindcă eu sunt stăpânul meu.” Cum Pasquier şovăia, prea puţin dornic să revadă la Paris un om pe care-1 considera atât de periculos, Chateaubriand i-o trimise în mare grabă pe doamna de Chateaubriand, care i-a obţinut concediul după o luptă aprigă, înainte de a părăsi Berlinul, află o veste tristă: dispariţia lui Fontanes, mort aproape subit în timp ce scria cu fervoare: „O, lisus al meu!” Cei doi bărbaţi fuseseră adesea în dezacord politic, dar întotdeauna manifestaseră unul faţă de altul o remarcabilă fidelitate personală. La Paris, această moarte a făcut puţină vâlvă. „Bietul Fontanes! încă de pe acum, ce adâncă uitare! Am mai văzut-o dispărând şi pe doamna de Stae'l, cu toată vâlva pe care o stârnise, la un moment dat. Cine îşi mai aduce aminte azi de ea? Munciţi, aşadar, pentru a vă crea un renume!” înainte de a muri, Fontanes mai avusese timp să arunce în foc mii de hârtii. Fără îndoială îşi arsese cea mai mare parte a versurilor inedite. Acest poet alesese o altă carieră şi dovedise în vremuri vitrege o moderaţie pe care Chateaubriand

0 respecta, dar pe care el nu era în stare s-o aplice.

Când, în cele din urmă, s-a întors la Paris spre sfârşitul lui aprilie, regele 1-a primit cu bunăvoinţă şi i-a spus zâmbind că putea acum să-şi schimbe costumul. I se înapoia funcţia de ministru de stat. Câteva zile mai târziu, a primit, de asemeni, şi Legiunea de onoare, în acel moment pe insula Sfânta Elena murea fondatorul

^acestui ordin. „E o veste, spune Talleyrand, nu mai este un eveniment.” Chateaubriand ar fi dorit bucuros să intre în Consiliu i ministru fără portofoliu şi neîndoios duşmanii lui ar fi consimţit, rdar prietenii vegheau. Villele şi Corbiere, care se temeau de prestigiul şi poate de vorbele lui de spirit, 1-au pus în gardă pe Richelieu. „Dacă-1 lăsaţi pe omul acesta să pună un picior aici, nici nu bănuiţi până unde poate să ajungă.” Richelieu nu avea nici un motiv să se dovedească mai „chateaubriandist” decât aliaţii politici ai lui Chateaubriand, şi nu i-a oferit intrarea în Consiliu. La începutul verii lui 1821, guvernul s-a dezmembrat. Radicalii, care deţineau majoritatea în Cameră, se saturaseră să mai susţină un guvern de coaliţie. Contele d'Artois nu şi-a respectat promisiunile şi 1-a părăsit pe Richelieu, iar când acesta

1 s-a plâns regelui: „Ce vreţi? i-a răspuns Ludovic al XVIII-lea, fratele meu a conspirat împotriva lui Ludovic al XVI-lea; a conspirat împotriva mea; va ajunge să conspire şi împotriva lui însuşi.” Regele era pe atunci dominat de o favorită, doamna du Cayla, iar Zoe du Cayla era ea însăşi obedientă faţă de congregaţie (asociaţie religioasă, jumătate laică, jumătate religioasă căreia i se atribuiau puteri oculte), de Sosthene de La Rochefoucault, şi de radicali. Aceştia din urmă le-au impus lui Villele şi Corbiere o demisie pe care, „cei doi maimuţoi”, după cum îi numea Chateaubriand, şi-au dat-o fără tragere de inimă.

Unul a plecat la Toulouse, celălalt la Rennes. Admirabilă ocazie de a se descotorosi de acea glacială şi plictisitoare legaţie, ocupând o poziţie avantajoasă. Chateaubriand a urmărit retragerea unor prieteni pe care îi iubea puţin şi nu-i stima deloc. A fost o vară a intrigilor. Era clar că Richelieu trebuia să plece şi că noul guvern va fi format din regalişti puri. Chateaubriand părea perfect potrivit pentru postul de ministru al Afacerilor Străine. Doamnei de Duras şi mai ales lui Juliette Recamier le revenea misiunea să ancoreze solid această idee în minţile oficiale şi princiare, în aşteptarea triumfului, el şi-a revăzut vechii prieteni şi a petrecut zile fericite la Fervacques, unde doamna de Custine şi fiul ei se minunau găsindu-1 mereu la fel de tânăr şi binevoitor. Către doamna de Custine: „Mi-am lăsat pacea şi fericirea la Fervacques. Aici am dat peste tot plictisul şi toate tracasările de pe pământ, boală, politică, necazuri. Am ajuns de plâns, şi cele patru zile petrecute la dumneata în singurătate mi-au făcut mizeriile obişnuite şi mai insuportabile. Dacă mă regreţi, eu te regret pentru totdeauna.” Sentimente tandre, sincere şi trecătoare.

În decembrie 1821, la insistenţele Congregaţiei, ale Pavilionului lui Marsan şi ale favoritei, onestul Richelieu, părăsit de rege, a căzut de la putere. A fost rechemat Villele, flancat ca întotdeauna de Corbiere. Era triumful „celor doi maimuţoi”. Pentru că n-aveau deloc strălucire, Chateaubriand îi subestimase întotdeauna. Corbiere era un om aspru şi încăpăţânat, de o francheţe brutală, care-i dădea forţa, Villele, un ministru abil, inteligent, modest până la platitudine, ştia să administreze. Adversarii lui îl considerau un om mic, cu moralul ca şi fizicul, şi mai capabil să descurce probleme mărunte, decât să conceapă unele mari; dar priceperea parlamentară, elocvenţa precisă şi cunoştinţele în materie de finanţe făceau din el un om preţios, în politică, mediocritatea se ridică adesea deasupra geniului, pentru că ea ştie să se plieze evenimentelor, în timp ce celălalt pretinde că le creează.

Intenţiona oare Villele, în mod serios, să ofere Afacerile Străine lui Chateaubnand? Să fi existat şi 0 opo2, ţle din partea regelm? Adevărul pare să fie că Villele ş, regele erau unanimi în neîncrederea faţă de acesta, pe care radicalii îl considerau prea liberal, iar liberalii prea radical. Când ordonanţele au apărut în Moniteur, bigotul Mathieu de Montmorency, socrul lui Sosthene de La Rochefoucauld, a primit portofoliul atât de râvnit de Chateaubriand. Preşedinţia Consiliului era împărţită între Montmorency şi Villele. Coteria de la Curte avusese câştig de cauză.

Ea nu era suficientă pentru a asigura guvernului majoritatea, iar Villele a trebuit să negocieze cu Chateaubriand. Acesta din urmă a fost întâi furios din pricina noii trădări: „Sunt prea prost şi prea bun”. S-a simţit rănit de moarte când au îndrăznit să-i ofere Instrucţia publică fără loc în Consiliu. Chateaubriand către doamna Recamier: „Eu, director sub Corbiere! Mizerabilii! Niciodată n-am fost atât de rănit. Mathieu şi-a şi pierdut capul de bucurie.” Şi în ziua următoare: „Tremur de furie când îţi scriu!”

Trebuie să recunoaştem că purtarea prietenilor lui era lipsită de sens. Mai mult ca nimeni altul el făcuse posibilă formarea unui guvern regalist, şi acum se vedea exclus din el. Călăuzit, fără îndoială, de blinda lumină de la Abbaye-aux-Bois, Mathieu a înţeles în cele din urmă eroarea comisă şi a oferit, pentru domolirea furiei lui Ahile, o ambasadă. „Nu voi accepta, spune eroul, decât Londra.” Era primul post în cariera de diplomat, dar ministrul trebuia să-1 îndepărteze cu orice preţ fără a-1 nemulţumi. Deci, Londra a fost oferită şi acceptată.

/. Ambasada de la Londra Nimic mai curios decât compararea, în momentul plecării la Londra, a scrisorilor zilnice ale lui Chateaubriand către doamna Recamier şi doamna de Duras. Sunt aproape identice, faptele sunt aceleaşi, dar cât de diferit e tonul! Doamnei Recamier îi scrie: „Nu te întrista, frumosul meu înger. Te iubesc şi am să te iubesc mereu. Nu mă voi schimba niciodată. Am să-ţi scriu şi am să mă întorc de îndată ce-mi vei porunci. Toate astea vor fi de scurtă durată. Şi pe urmă îţi voi aparţine pentru totdeauna! Bună seara, îţi mai scriu poimâine de la Calais.” Către ducesa de Duras: „Ce-ai vrea să fac? Portarul dumitale e martor că ministrul Afacerilor Străine era la mine. Nu trebuie să ai prieteni ambasadori în toiul unor evenimente, dacă nu vrei ca ei să se amestece în treburi. După dineu, nu pot veni să te văd decât pe la ora opt şi doar pentru o clipă. Plec în noaptea asta.” Cât despre doamna de Chateaubriand, printr-o capodoperă de diplomaţie conjugală, o înspăimântătoare descriere a climei engleze o lecuise de orice dorinţă de a mai merge la Londra s-o facă pe ambasadoarea.

Astfel că, în timpul traversării de la Calais la Dover care a durat paisprezece ore pe o furtună puternică, nobilul călător s-a simţit foarte vesel. De cum ajungea pe mare, locuitorul din Saint-Malo îşi regăsea tinereţea. Cânta, sărea în sus, se căţăra pe catarg cape vremea călătoriei în America şi-şi bătea joc de pasagerii bolnavi. Când marea se liniştea, se minuna de aventura lui. Să te întorci ca ambasador într-o ţară de unde plecaseşi, cu douăzeci de ani în urmă, biet emigrant obscur, şi aşa de nefericit, era un destin prodigios, iar el încerca o oarecare vanitate de a-1 fi făurit el însuşi. „Nu am datorat-o decât celor purtate în străfundul meu când am trecut pe aici.”

La Dover, a fost încântat de loviturile de tun care-i salutau sosirea, de atenţiile cu care îl întâmpinau femeile, de santinela de la poartă. La Londra, 1-a bucurat contrastrul dintre frumoasa lui locuinţă din Portland Place şi podurile pe unde-şi dusese zilele odinioară. Mergând la rege în costumul lui brodat cu aur, i-a arătat secretarului său, Marcellus, casa unde prietenul lui, Hingant, încercase să se sinucidă: „Acolo, spunea el, prietenul meu a vrut să-şi ia viaţa, iar eu eram gata să mor de foame.” Şi într-o seară când bucătarul lui, marele Montmirel, se întrecuse pe sine: „Lto singur fel dintre aceste capodopere gastronomice pentru care Montmirel cheltuieşte azi atâta geniu ar fi fost suficient, convertit în aur, să împiedice acum treizeci de ani foametea mea şi sinuciderea lui Hingant. O, ce soartă!”

Marele retor, amator de antiteze şi de tablouri studiate, cititorul lui Seneca şi Cicero, nu putea să nu fie mişcat de aceste neîncetate contraste. Pe vremuri Literary Fundu avansase câteva lire sterline; acum era oaspetele de onoare şi binefăcătorul acestui fond. în grădinile din Kensington, pe timpul emigraţiei, privise de departe „cu o stânjeneală plină de dorinţe” la frumoasele necunoscute, iar pe timpul ambasadei trebuia să se ferească de înaltele lui gazde dornice să-i fure o clipă. Domnul Rothschild îi turna în valuri preţiosul vin de Tokay în locuri care-1 văzuseră „dândpe gât apă direct din urcior”. Şi cum lamentările nu-i plăceau mai puţin decât triumful, medita asupra deşertăciunii gloriei şi rumega cenuşa succeselor. Către doamna Recamier: „Nu fac un pas pe aici fără să nu recunosc câte ceva ce-mi aminteşte de suferinţele şi de tinereţea mea, de prietenii pierduţi, de lumea care s-a dus, de speranţele ce mă legănau, de primele mele lucrări, de visele de glorie şi în sfârşit de tot ceea ce alcătuieşte viitorul unui tânăr care se simte născut pentru ceva. Am prins unele dintre himerele mele, altele mi-au scăpat, şi toate acestea nu meritau strădania mea. Sunt uşor suferind din cauza vopselei, a cărbunelui şi a ceţei.”

Curtea îi făcuse o primire frumoasă. La ieşirea de la prima audienţă, regele George al IV-lea 1-a condus personal în salonul corpului diplomatic „Vă prezint, domnilor, a spus el, un nou coleg”. La care ambasadorul Austriei, prinţul Esterhazy, i-a răspuns curtenitor: „Suntem fericiţi şi mândri să-1 avem printre noi”. Ministrul Afacerilor Străine, lordul Londonderry, 1-a invitat la casa lui de la ţară. Chateaubriand îl aprecie ca om de spirit, dar derutant Prin atitudinea lui rezervată, aerul glacial şi tăcerea profundă ce-o Păstra asupra faptelor. L-a văzut şi pe ducele de Wellington, pe atunci omul cel mai popular din Anglia şi căruia compatrioţii îi ridicau prin subscripţie un monument unde trebuia să fie reprezentat în chip de Ahile tânăr şi pe jumătate gol. Această glorie, care recompensa înfrângerea suferită de Franţa, îl irita pe Chateaubriand. „Nu, îi spune el lui Marcellus în timp ce trecea prin faţa faimoasei statui, nu, el nu 1-a învins pe Invincibil. El nu 1-a bătut decât pe mareşalul Soult, iar la Waterloo n-a fost decât executorul justiţiei divine.”

De Canning s-a legat cu atât mai mult, cu cât amândoi intraseră în politică prin literatură, împreună se lamentau din cauza neîncrederii manifestate de regi faţă de oamenii de imaginaţie şi poezie. „Când îşi vor însuşi ideile noastre, îi spune Chateaubriand lui Canning, vor trebui să ia şi persoanele noastre.” Dar Canning i-a mărturisit că nu va schimba plăcerile pe care i le oferea poezia pe timona Statului britanic. „Literele, spunea el, reprezintă leacul cel mai bun împotriva tulburărilor vieţii.” „Literele, i-a răspuns Chateaubriand, m-au hrănit când eram sărac, şi nu mă pot împiedica să cred că într-o zi vor veni în ajutorul bătrâneţii mele.'

O vizită neprevăzută, care la început 1-a fermecat, a fost cea a lui Charlotte Ives, prima lui dragoste. Pe vremuri, plecarea subită a cavalerului de Combourg o făcuse să sufere într-atât, încât chiar se îmbolnăvise grav. Multă vreme refuzase să se mărite, în cele din urmă, s-a căsătorit cu un ofiţer de marină; acesta a ajuns amiral, iar ea, doamna Sutton. Venise să-1 vadă pe ambasador pretinzând că îi aducea un manuscris lăsat de el, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, la Beccles, dar în realitate pentru că era bucuroasă să-1 vadă. Tânărul Marcellus observă că avea trăsături frumoase şi o piele de o albeaţă remarcabilă cu toată corpolenţa ei. „Dar nu mai era primăvara; vara trecuse, şi se făcea simţită toamna.”

Ambasadorul a fost binevoitor, amabil, dar distant. „Cu ce aş putea să vă fiu de folos?” Această condescendentă politeţe era destul de crudă. Ea s-a tulburat, nu a mai ştiut ce să răspundă şi n-a mai revenit. El îi promisese o vizită, pe care nu i-o făcu niciodată. După câteva luni ea i-a trimis o scrisoare umilă şi emoţionantă pentru a-i cere să intervină pe lângă Canning în favoarea unuia dintre tinerii Sutton, candidat pentru un loc în Indii: „Ocupată cu soarta imperiilor şi plasată la o asemenea înălţime încât abia poate zări grijile unei existenţe umile, Excelenţa voastră n-ar şti să conceapă cu câtă dureroasă intensitate spiritul unei persoane particulare este absorbit de un singur gând. Iată, mylord, despre ce este vorba; şi nu veţi şti niciodată cât m-a Apostat să ajung aici. Am onoarea să fiu, cu urările cele mai fierbinţi centru sănătatea şi fericirea voastră şi cu sentimentele cele mai dese şi cea mai respectuoasă consideraţie, la care se alătură şi amiralul Sutton, Senioriei voastre, cea mai umilă şi supusă servitoare.”

Senioriei voastre. Cea mai umilă servitoare. Deci aşa se |termina cea mai delicată dintre idile. De fapt, se părea că iestinului îi făcea plăcere să evoce în acea casă din Portland} lace toate iubirile unei vieţi încă de pe acum lungi, fiindcă ambasadorul i-a primit aici pe Astolphe de Custine, fiul Reginei Trandafirilor, şi pe Leontine de Noailles, fiica nefericitei Musculiţe, pe care îi cunoscuse de copii, pe unul în parcul de la Fervacques, î celălalt în grădinile din Mereville. Duminica, rămânând singur în limensa lui reşedinţă, ambasadorul se apuca de Memorii. Unde [ajunsese cu viaţa lui sentimentală? In adolescenţă iubise o fantomă? i modelase iubite imaginare. Charlotte Ives fusese ca o umbră/irginală şi fermecătoare, în Pauline de Beaumont Sylphida (începuse să se incarneze, dar într-un înveliş prea uşor şi prea jcurând risipit. Veniseră apoi femei mai reale şi acele clipe „când jâncercai să cuprinzi viaţa întreagă într-un singur cuvânt sau într-o Iprivire.” Niciuna dintre metresele lui nu-i dăduseră bucuria perfectă a fericirilor imaginare. Ca şi gloria, iubirea îi lăsase în |gură un gust de cenuşă. „Iar sufletul meu, ce era? O mică durere ştearsăpierzându-se în bătaia vântului. Şi îmi spuneam: „Gră-beşte-te să fii fericit! încă o zi şi ai putea să nu mai fii iubit.”

Aşadar, a încercat la Londra să fie fericit şi, la tentativele lui de a atinge plenitudinea, un număr destul de mare de femei s-au arătat gata de a colabora. Ataşaţii de la ambasada Franţei îl prezentaseră englezoaicelor ca pe un erou romantic; ei povestiseră că o ducesă murise din dragoste pentru el şi că o alta îşi pierduse minţile. Când eroul a apărut în carne şi oase, acest bărbat mic într-o ţară a giganţilor, a decepţionat puţin. Prinţesa de Lieven „cu o faţă ascuţită şi neplăcută”, a găsit că el arăta ca „un cocoşat fără cocoaşă”. Ea îl descrie afectând prin saloane un aer sentimental şi visător şi purtând în bandulieră o bătrână inimă de vânzare pe care nimeni nu voia s-o cumpere. Cum el i-a mărturisit că se plictiseşte, ea s-a oferit să-i prezinte femei inteligente: „Ah! doamnă, mie nu-mi plac femeile inteligente.

— Le preferaţi pe cele stupide?

— Cu mult mai mult.” Era o manieră abia voalată de a spune că n-o plăcea pe doamna de Lieven, despre care spunea că era „obositoare şi aridă”.

Dacă ar fi să le dăm crezare lui Marcellus şi chiar lui Chateaubriand, altele s-au dovedit mult mai indulgente. Lady Fitzroy, „frumoasă ca toate iubirile”, era una dintre cele mai asidue. Se mai spunea de asemeni că „aruncase batista” doamnei Arbuthnot. Dar mai ales erau franţuzoaicele: doamna Lafon, care era soţie de actor şi avea cei mai frumoşi ochi din lume, era invitată la ambasadă împreună cu soţul ei. Din când în când ea dispărea în momente în care de asemeni era imposibil de găsit ambasadorul. „El o întreţine, spunea cu repulsie doamna de Lieven, iar ea îi face onorurile casei. îşi petrece serile împreună cu ea, şi-i vorbeşte ore-n şir de glorie, de entuziasm, ba chiar şi de virtute.”

Mai exista şi o anume domnişoară Le Vert (sau Leverd) care a neliniştit-o în asemenea măsură pe doamna Recamier, încât aceasta, în pofida obişnuitei ei reticenţe, s-a plâns. „Asta-i bună!

i-a răspuns Chateaubriand, îmi place mai mult să-ţi aflu pasiunea decât să citesc bilete misterioase şi supărate. Bănuiesc sau cred că bănuiesc acum. S-ar părea că-i vorba despre femeia aceea de care ţi-a pomenit prietena reginei Suediei? Dar, spune-mi, am vreo posibilitate s-o împiedic pe domnişoara Le Vert, care-mi scrie declaraţii, şi pe alţi treizeci de actori, femei şi bărbaţi, să vină în Anglia ca să încerce a câştiga un ban? Şi dacă aş fi fost vinovat, crezi că asemenea fantezii ţi-ar fi putut aduce vreo injurie şi ţi-ar fi răpit ceva din ceea ce ţi~am dăruit pentru totdeauna? Ai merita cu prisosinţă o uşoară infidelitate. Era o vreme când voiai să ştii dacă aveam metrese, şi lăsai impresia că prea puţin îţi păsa.”

Rareori i se întâmpla să scrie pe un asemenea ton la Abbaye-aux-Bois. Aproape întotdeauna se dovedea tandru: „De ce nu sunt acum în odăiţa aceea. Să fiu chiar atât de nebun ca să te iubesc atât? Şi pădurea? Mai treci pe acolo? Nu mă preocupă decât să-mi aranjez viaţa pentru dumneata.” Cu doamna de Duras, geloasă pe Juliette Recamier, pe trecători şi chiar pe Celeste, tonul era mai sec., Jmi răspunzi prin scrisori pline de injurii şi de nebunii. Dacă mâine curierul nu-mi aduce o scrisoare frumoasă de scuze, nu-ţi mai scriu. Ai uza până şi răbdarea unui sfânt. Nu sunt în stare de ataşament! Nu-ţi citesc scrisorile! Mii de acuzaţii i de soiul ăsta. Ai o idee fixă, o urmăreşti şi loveşti drept în inimă fără să-ţi pese de ce are să se întâmple.„ Iar când era în toane Dune: „îmi spui că nu-mi spui nimic, pentru că îmi spui lucruri leplăcute. Ştiu eu despre ce lucru e vorba. Că nu iubesc pe nimeni, că sunt un egoist perfect, că nu trebuie să se vorbească decât de mine, că sunt fals, ipocrit etc. Epuizează, dragă soră, dicţionarul de injurii; nu mă vei împiedica să te iubesc mai puţin.”

Cât despre Celeste, el avea grijă ca ea să fie invitată la dineuri de Mathieu de Montmorency atunci când englezi marcanţi treceau prin Paris. „Ea se plânge şi are dreptate.” Grăsanul roşcovan Pilorge, secretar intim, avea însărcinarea să o informeze pe doamna de Chateaubriand asupra vieţii ambasadorului şi se achita de ea cu prudenţă. Datorită lui ştim că Domnul „se scula la ora nouă, şi căpătase obiceiul, ca toţi englezii, să adauge la ceai câte ceva mai consistent, citea şapte sau opt ziare englezeşti, toate lungi, late şi îndesate, acorda câteva audienţe, se plimba prin parc, lucra, citea şi căsca. Cu toate astea Domnul se simţea de minune. Marţea şi vinerea, zilele în care sosea curierul, depeşe şi scrisori particulare ocupau timpul promenadelor, al vizitelor şi al plictiselii.' Timpul de plictiseală suna cam trăsnit şi se pare că Hyacinthe Pilorge căpătase în Anglia simţul umorului.

Tot Pilorge ne oferă o relatare a acelui mare dineu al ambasadei pe care Chateaubriand 1-a dorit triumfal şi la care încercase chiar să-1 atragă pe regele George al IV-lea. Desertul fusese superb, serviciul de porţelan magnific, iar bucătarul Montmirel, marele Montmirel, inventatorul budincii Chateaubriand (după budinca Diplomat) şi al biftecului Chateaubriand fript între alte două felii de came, a făcut furori. După dineu şi după recepţia ce i-a urmat, Chateaubriand a crezut că fastul ambasadei Franţei stârnise invidia tuturor matroanelor englezoaice; dar doamna de Lieven a declarat că el nu ştia să-şi primească oaspeţii, că luxul lui era cel al unui parvenit şi că la el societatea bună era înecată într-o masă de necunoscuţi. Fără îndoială, doamna de Lieven se transforma, în spatele ilustrului ambasador, în măruntul marchiz de Carabas care, cu cincizeci de ani în urmă, sosise la Combourg sunând din clopoţei, într-o brişcă trasă de cai înhămaţi precum cătini în Spania. Cântărindbine mărturiile, se pare că Chateaubriand se înţelesese destul de rău cu aristocraţia engleză, că se simţea agasat de răceala ei, că el însuşi irita prin morga lui şi că singurele zile fericite ale ambasadei lui fuseseră cele când, înconjurat de vizitatori francezi lipsiţi de importanţă, putea să rida ca un copil. Pe vremea când se întorsese la Paris, în 1801, el stârnise uimire prin manierele lui britanice; se reîntorcea la Londra, în 1823, modelat de Paris, de Villeneuve-sur-Yonne şi chiar de Plancoet.

„Ambasada Franţei, atât de îndelung uitată în această ţară, trebuie să se plaseze în fruntea plăcerilor, ca şi în cea a afacerilor. Influenţa societăţii se extinde asupra politicii şi în scopul diplomaţiei balurile nu sunt inutile în serviciul regelui, dar această parte a meseriei mele nu este cea care îmi place cel mai mult.” Cea care îi plăcea lui mai mult era marea politică. Depeşele trimise de el, redactate de mâna lui şi corectate cu mare grijă („Fii atent la epitete”, îi spunea el lui Marcellus), îi uimeau pe tinerii lui secretari prin precizia şi inteligenţa lor. Oamenii de stat englezi, deşi el credea că-i domina, nu prea îl apreciau, mai ales pentru că ideile lui le contrariau proiectele. El dorea ca în Spania, ţară sfâşiată de război civil, Europa să intervină în favoarea regelui Ferdinand al VH-lea. Anglia era ostilă acestei intervenţii.

Pentru tratarea acestei probleme şi cea a Italiei urma să se ţină un congres la Verona. Chateaubriand murea de dorinţa de a reprezenta Franţa. Ar fi fost pentru el o ocazie de a-şi demonstra talentele diplomatice, o trambulină spre minister. A făcut din nou apel la muzele lui, ducesa de Duras şi Juliette Recamier. Acesteia din urmă i-a invocat argumente sentimentale: „Acest congres are imensul avantaj de a mă aduce la Paris, iar toată politica nu semnifică altceva decât că mor de nevoia de a te vedea”, în scrisorile lui, dragostea şi ambiţia se învecinau: „Să fiu iubit de dumneata, să trăim tihnit într-un mic loc retras noi amândoi şi câteva cărţi, acesta-i fondul dorinţelor mele arzătoare şi al inimii mele. Gândeşte-te la congres.” Cu doamna de Duras era mai sincer: „Să ai în rândurile prietenilor unul care a reuşit, care-i cunoaşte pe regii şi pe miniştrii Europei, pe care până şi opoziţia din Anglia îl onorează, şi să cauţi pentru a te servi inamici fără talent şi mediocrităţi ostile! Dar, dragă soră, aranjează totul cu Milele!”

Cum, în plus, el cerea şi cordonul albastru al Sfântului Ludovic (fiindcă era „ridicol şi deplasat” ca un ambasador să fie redus, ca un cuţitar, la crucea Legiunii de onoare), biata Claire de Duras sfârşi prin a se plânge de această ambiţie care, spunea ea, îi sufoca acum cu umbra ei toate celelalte sentimente. „Nu ştiu dacă ambiţia mea a devenit, aşa cum spui, un arbore mare; dar pot să afirm ceea ce biata mea soră recunoştea cu bucurie pentru ea: „Nu este o plantă de pe pământ. Şi crede-mă, cele din primele mele păduri îmi plăceau şi îmi conveneau mai mult.” Ceea ce era adevărat, dar de o manieră intermitentă.

Va obţine un loc la congres? Multă vreme Mathieu şi Villele 1-au ţinut în tensiune, întreaga diplomaţie îşi dorea să facă parte din această delegaţie: însuşi Mathieu, Adrien de Laval, Blacas. „Mathieu şi Villele spun da şi nu, nu şi da. Dacă aşa au de gând să mă răsplătească pentru loialitatea mea, au dat greş. N-am să tolerez să-şi bată joc de mine.”

Pe neaşteptate, cum ambasadorul Franţei lucra la Memoriile lui şi, pentru a uita în fiecare zi măcar câteva ore de ambiţiile lui deziluzionate, se complăcea a descrie, în marea casă din Portland Place, podurile adolescenţei, şeful Foreign Office-ului, lordul L ondonderry, îşi taie gâtul. încă o dată în viaţa lui Chateaubriand a strălucit fulgerul sinistru al nebuniei. „Voi vedea multă vreme sicriul mare care-1 închidea pe acel om ucis de propria lui mână, în cel mai înalt punct al prosperităţii sale. Trebuie să te faci trapist*.” Aceste dorinţe monastice nu-1 împiedicau să se gândească la congres. Către doamna Recamier: „îmi vei spune: Eşti chiar aşa de preocupat de acest congres? Nicidecum, dar este calea care duce în modul cel mai firesc spre o anume odăiţă. Ăsta e tot secretul meu.” în sfârşit, pe 3 septembrie: „Treaba s-a aranjat, dar cu câtă rea-voinţă din partea lui Mathieu! Dar spune-mi, n-ai putea veni în întâmpinarea mea la Chantilly? Te-aş vedea înaintea tuturor, am sta de vorbă; câte n-am a-ţi spune şi câte sentimente nu închid în inima mea de cinci luni de

* Călugăr dn ordinul Cistercienilor, ordin catolic întemeiat în secolul XVII, cu un regulament deosebit de sever, inclusiv izolarea completa (n.tr.).

zile! Gândul revederii îmi face inima să-mi bată mai tare/' Dacă după prima lui şedere la Londra se întorsese profund anglofil, de data aceasta venea cu impresii ostile. Frivolitatea înaltei societăţi, nemulţumirea maselor populare îi lăsaseră sentimentul unei decadenţe. Nu mai credea în soliditatea Angliei, dar era o judecată superficială care avea să explice parţial politica ulterioară a lui Chateaubriand.

/. Congresul de la Verona Problema pusă la Congresul de la Verona era aceea care, încă din 1815, îi preocupa pe prinţii Sfintei Alianţe: cum să lupte împotriva maladiei liberale? Cum să purifice ţările contaminate? Şi, în mod deosebit, cum să intervină în Spania pentru a-1 salva pe regele Ferdinand al VH-lea de Cortes*-urile insurgente.

Trei soluţii păreau posibile. Prima, nonintervenţia, era pe placul Angliei, care găsea în dezordinile spaniole mari avantaje pentru comerţul ei în America de Sud. A doua, cea a lui Mettemich, era pentru intervenţia în Spania a armatelor austriece şi ruse, cărora Franţa li se alătura, acordând drept de trecere. A treia lăsa pe seama Franţei responsabilităţile, dar şi onoarea unei campanii. Era şi cea a lui Chateaubriand, dar el s-a abţinut s-o exprime, fiindcă guvernul lui nu 1-ar fi susţinut.

Fusese foarte dezamăgit aflând că ministrul şi prietenul lui, Mathieu de Montmorency, conducea în persoană delegaţia franceză de la Verona. Lui Chateaubriand nu-i plăcea să fie vioara a doua, în special alături de Mathieu, la care stima mai mult virtutea decât inteligenţa. Astfel, a fost încântat când în absenţa lui Montmorency, Villele a fost numit prim-ministru de către rege, a ajuns superiorul lui Mathieu complet anihilat şi a trimis acestuia instrucţiuni, al căror purtător a fost chiar Chateaubriand. Ele erau prudente: Franţa nu trebuia să-şi ia nici un angajament.

* Parlament bicameral spaniol, (n.tr.)

La Verona, Mathieu nu s-a simţit mai fericit să se vadă supravegheat de Chateaubriand decât acesta din urmă de a se afla sub ordinele lui. Se aflau acolo împăratul Austriei şi cel al Rusiei, regele Prusiei. Marele Duce de Toscana şi ducesa de Parma, văduva lui Napoleon. „Am găsit că arăta foarte bine, e de părere Chateaubriand. I-am spus că am întâlnit soldaţi de-ai ei la Plaisance şi că pe vremuri avea mai mulţi.” Răspunsul ei: „Nu mă mai gândesc la asta”. Chateaubriand considera că ea nu avea dreptate. Regii cărora le-a fost prezentat nu 1-au tratat cu respectul cuvenit gloriei lui. Regina Sardiniei 1-aântrebat amabilă dacă era rudă cu acel domn Chateaubriand care făcea broşuri. Faptul 1-a şocat. Metternich, care se temea de el, îi făcuse un deserviciu pe lângă Alexandru. Pozzo di Borgo îl numea „un copil bătrân de cincizeci de ani”. Acestor vechi experimentaţi ai congreselor Chateaubriand le displăcea printr-o stângăcie alcătuită din orgoliu şi timiditate. Era incapabil să-1 asculte pe Metternich cu interesul pasionat ce se cuvenea în timp ce explica cum se fac macaroanele., E un mediocru, îi scria el doamnei de Duras, fără fond, fără vederi şi care-şi exercită autoritatea doar asupra slăbiciunii lui Mathieu de Montmorency.”

Lăsat în afara marilor dezbateri şi refuzându-şi micile supeuri, la Verona Chateaubriand a trăit, cu tinerii lui', secretarii delegaţiei franceze, doar în preajma lor găsind căldura admiraţiei de care avea nevoie. S-a dus la Mantua să vadă mormântul lui Vergiliu, s-a plimbat la soare, a vorbit puţin şi din când în când descoperea o imagine frumoasă, „în seara asta se dă o serbare la Arene. Se vor ilumina ruinele. Ca şi în alte împrejurări.” Mathieu de Montmorency îi scria doamnei Recamier. „Nu prea îmi place poziţia generală pe care se plasează el. Rigiditate, sălbăticie ce-i fac pe alţii să se simtă prost în preajma lui. Am impresia că trebuie să se plictisească mult dat fiind genul de viaţă pe care şi 1-a aranjat şi nu ştiu dacă consideră marea lui dorinţă de a veni la congres perfect justificată.'

Această tristă poziţie s-a schimbat în Zlua în care Mathieu de Montmorency s-a hotărât să se întoarcă la Paris Ministrul Afacerilor Străine avea două motive puternice ca să fugă din Verona: a) Luându-şi faţă de Mettermch angajamentul de a face din Franţa, în această afacere a Spaniei, soldatul Sfintei Alianţe în vreme ce Villele şi regele voiau dimpotrivă s-o temporizeze' simţea nevoia să aibă o explicaţie la Paris în această problemă-b) soţia lui pornise la drum ca să vină lângă el, iar el se temea de sosirea ei în acel mic oraş pus pe bârfe unde se găseau concentrate pentru câteva săptămâni toate curţile Europei. Era o persoană ciudată această vicontesă de Montmorency, născută Hortense de Luynes. Măritată fără să iubească şi multă vreme neglijată de soţul ei, căzuse în bigotism, până în a face legământ de castitate, poate de necaz. Dintr-o dată, la patruzeci şi cinci de ani, după câteva doliuri în familie, ea ceruse să i se ridice legământul de către Roma, pentru a da numelui de Montmorency un moştenitor. Revenită la realităţile amorului din datorie şi cuântârziere, i-a prins brusc gustul şi afişa pentru bătrânul ei soţ care îşi păstra „pe o frunte aproape pleşuvă un farmec juvenil” o pasiune lipsită de moderaţie. E lesne de înţeles că el n-avea nici cea mai mică dorinţă de a da un spectacol dinaintea unei asistenţe de regi cu această tardivă lună de miere.

Cine avea să fie în fruntea delegaţiei franceze? Villele 1-a desemnat pe Chateaubriand, într-o oarecare măsură pentru că ministrul dorea să dea anumite garanţii regaliştilor, dar şi pentru că Villele îl credea pe Chateaubriand favorabil, ca şi el, acordului cu Anglia şi nonintervenţiei. Dar se înşela amarnic, deoarece, chiar în acelaşi timp, ambasadorul lui îi scria doamnei de Duras: „Dacă ostilităţile, altminteri nu prea periculoase, cu Spania ar trebui să aibă ca rezultat să ne recâştigăm rangul militar în Europa Şi să ne facă a da uitării cocarda tricoloră, n-ar trebui să ne plângem Prea mult”.

Chateaubriand, care se eclipsase în rangul doi, strălucea în primul. In câteva zile s-a făcut respectat la congres. „Voi părăsi Verona lăsând în urma mea reputaţia unui om capabil şi de temut. Acum sunt căutat, dar toţi aceşti oameni sunt prea slabi ca să mă poată iubi.” Graţie influenţei binefăcătoare şi îndepărtate a lui Claire de Duras, contesa Tolstoi îl apropiase de împăratul Alexandru, şi aceşti doi bărbaţi cu imaginaţie începuseră să se întreţină cu plăcere asupra treburilor Europei. Chateaubriand concepuse în decursul acestor conversaţii proiecte mari. De ce Franţa nu s-ar opune Angliei, sprijinindu-se pe Rusia? De ce n-ar obţine de la aceasta, în schimbul Constantinopolului, malul stâng al Rinului şi revizuirea tratatelor din 1815? Proiecte de anvergură, dar împăratului îi plăceau. „Sunt mulţumit, i-a spus lui Chateaubriand, că vă aflaţi aici; nu avem decât de câştigat de pe urma acestor întâlniri ale noastre.”

Anglia a propus congresului măsuri împotriva comerţului cu negri şi împotriva pirateriei din mările Americii. Chateaubriand a demonstrat, prin observaţii abile şi ironice, că aceste măsuri, inspirate cert dintr-un sentiment umanitar, aveau ca efect indirect şi servirea intereselor britanice şi pregătirea recunoaşterii republicilor revoluţionare din America de Sud. Văzând că i se opune Angliei, Metternich a crezut că va găsi în el un aliat şi a început să-1 trateze mai bine. „Faţa şi limbajul nostru pot înşela, scria Chateaubriand, sau perspicacitatea arhicancelarului nu este cea care se presupune a fi.” Adevărul este că Chateaubriand, om secretos şi închis, era hotărât în inima lui să declare război Spaniei şi s-o facă singur, întru gloria cea mai mare a stindardului alb şi a lui Chateaubriand Pânăuna alta, el îl măgulea pe Alexandru şi adormea vigilenţa lui Metternich. Era destul de bine jucat.

În Franţa, se legase de ascensiunea lui Villele. „De fapt, este singurul om capabil din guvern, şi îmi place de o mie de ori mai mult decât prostia invidioasă, mohorâtă şi profitoare a lui Mathieu.' Villele într-adevăr îl susţinea, pentru că-1 credea câştigat de partea ideilor lui. Cetăţean din Toulouse Consiliului nu voia cu nici un preţ un război la front' ln e vest a Franţei. El dezavua angajamentele luate faţă de M ^ §U h de către Montmorency, care nu a ratat primul pretext pent da demisia, primind, în compensaţie, titlul de duce ceea încântat-o pe soţia lui.

Cine va fi ministrul Afacerilor Străine? Chateaubriand îşi dorea pătimaş acest portofoliu; Villele părea înclinat să i-1 ofere-rămânea de învins reticenţele regelui. In cele din urmă, acesta păru să cedeze, şi ministerul atât de râvnit i-a fost oferit. Deşi era încântat şi hotărât să accepte, Chateaubriand simţea că purtarea lui faţă de Mathieu avea să pară echivocă şi se temea de judecata doamnei Recamier. Sfâşiată între aceşti doi bărbaţi, prietena celui care trebuia să abdice, îndrăgostită de cel care se vedea ridicat în rang, ea a jucat această partidă imposibilă fără nici cea mai mică greşeală de tact. „Mi se spune, îi scria ducele de Laval, că vă descurcaţi admirabil cu toate aceste dificultăţi, că vi se fac toate confidenţele, că toată lumea e mulţumită şi nimeni nu este trădat.” Poate că o femeie mai pasionată, judecind cu o oarecare iritare această impecabilă negociatoare, s-ar fi gândit că dacă nimeni nu era trădat, însemna că toată lumea era.

Când portofoliul i-a fost propus lui Chateaubriand, acesta a început prin a-1 refuza şi 1-a sfătuit pe Villele să-1 ia chiar el, ad-interim. Către doamna Recamier: „Mathieu nu merita acest sacrificiu după felul cum s-a purtat cu mine, dar ţi-o datorez dumitale şi loialităţii mele. Nu se va mai spune acum că sunt ambiţios.” Doamnei de Duras i-a mărturisit că era îngrozit ca nu cumva dezinteresul lui să fie luat drept autentic: „Domnul, în loc să mă convingă să accept, m-a strâns în braţe şi mi-a spus că m-am comportat ca un erou. Cine a căzut în capcană?' Într-adevăr, cine se înşela? în mod cert nu opinia publică, ce nu se lăsa dusă de nas de această comedie. „Când i s-a propus ministerul, spune Pasquier, a dat toate semnele unui om care se teme de osteneli şi dificultăţi. Aproape că i s-a impus cu forţa să accepte puterea pe care ardea să pună mâna.„ în cele din urmă, regele a învins această fragilă pudoare. „Acceptaţi, i-a spus el, vă ordon.„ Niciodată un ordin n-a fost primit cu o mai mare plăcere. Chateaubriand se temea atât de mult să nu-1 vadă pe rege revenind asupra deciziei, încât 1-a pus în gardă pe Villele împotriva oricăror pericole posibile., Aflaţi, dragul meu prieten, că numirea ar trebui să fie cunoscută în acelaşi timp cu demisia, altminteri ziarele de dreapta ar lua foc, iar regele ar da înapoi”, şi aproape în acelaşi minut, ducesei de Duras: „Regele mi-a ordonat să accept; eu m-am supus, dar ca cineva care e dus la spânzurătoare.” Oricât de indulgentă ar fi fost cu el, Claire de Duras zâmbise probabil citind acest bilet.

Instalat în minister, i-a scris lui Juliette Recamier că nimic nu se va schimba şi că-1 va vedea în fiecare zi la ora obişnuită, „în seara asta mă duc să mă culc în acel pat de ministru care n-a fost făcut pentru mine, unde nu dormi deloc şi unde rămâi puţin. Trecând peste obstacole, am impresia că mă depărtez de dumneata şi că voi face o lungă călătorie. Asta îmi frânge inima, dar am să-mi dezmint presentimentele. Am să te văd în fiecare zi la ora noastră, în mica odăiţă.” Această promisiune nu avea să fie ţinută prea multă vreme.

IV. Ministrul „Corespondenţa mea intimă e scrisă de mâna mea şi merge în cele patru colţuri ale Europei. Nu las pe seama nimănui această îndatorire.” Era incontestabil că acest scriitor, ajuns ministru, muncea tot atât cât cei mai activi dintre predecesorii lui. Depeşe, scrisori particulare către ambasadori, lui Canning, ţarului Alexandru, îşi petrecea uneori nopţile scriind, cu scrisul lui trufaş, mare, texte precise, energice şi întotdeauna purtând amprenta stilului său. Politica lui era simplă. Voia război cu Spania fiind convins ca avea sa fie uşor, că-i va descuraia n^

~ ^ i r- J lc revoluţionarii europeni, ca va uni armatele franceze şi va conţii H A Antici lâiorâcirhi fi În calea lui a întâlnit multe obstacole. Primul a f t preşedintele Consiliului, Villele. Acesta din urmă îl al Chateaubriand într-un timp când nu ştia că planurile noului ministru erau mult mai îndepărtate de alte sale şi decât cele ale lui Mont-morency. Când a descoperit ce greşeală făcuse, amărăciunea lui a fost uriaşă. El s-a arătat conciliant, pentru că avea nevoie în Cameră de prietenii lui Chateaubriand, dar acesta repeta oricui voia să-1 asculte că era în cele mai bune relaţii cu Villele. Doar el singur credea.

A doua grupă de adversari: Mathieu de Montmorency şi ginerele lui, Sosthene de La Rochefoucauld, mari inspiratori ai Congregaţiei şi a căror ranchiună secretă, dar amară, nu aştepta decât ocazia unei revanşe. Al treilea obstacol: liberalii francezi, care-i susţineau din necesitate doctrinară şi politică pe fraţii lor, liberalii spanioli. Al patrulea obstacol: Sfânta Alianţă, iritată văzând că Franţa se lipsea de alte puteri şi neliniştită de contaminarea posibilă a revoluţionarilor spanioli în armatele franceze, în sfârşit, al cincilea obstacol şi care părea cel mai dur: Anglia, al cărei guvern, deşi conservator, îi încuraja pe revoluţionarii spanioli, pe de o parte pentru că se urmărea cucerirea pieţelor din coloniile sud-americane, şi pe de altă parte pentru că Foreign Office nu vedea cu ochi buni ca din nou pe cele două tronuri al Franţei şi al Spaniei să se ridice monarhii între care existau legături prea intime.

Împotriva tuturor acestor duşmani, Chateaubriand ţinea piept neînfricat. „Franţa va face faţă tuturor, îi scria lui Marcellus, şi nu se teme de nimic.” Iar contelui de La Garde, ambasadorul nostru la Madrid: „Vă invit, domnule conte, să ridicaţi tonul şi nu să-1 coborâţi”. în fine, lui Canning însuşi, pe 14 ianuarie 1823: „Războiul, spuneţi, arputea răsturna instituţiile noastre, încă destul de fragile? S-ar putea, dar există două moduri în care un guvern Poate să piară: unul prin înfrângere, celălalt prin dezonoare. Dacă Spania revoluţionară se va putea lăuda de a fi făcut să tremure Franţa monarhică, dacă steagul alb va bate în retragere faţă de descamisados, lumea îşi va aduce aminte de puterea Imperiului şi de triumfurile steagului tricolor; or, calculaţi efectul acestei amintiri pentru Bourboni. Poporul francez e milităros. O victorie ar lega armata pentru totdeauna de rege, făcând ca întreaga Franţă să alerge sub arme. Poate nu vă vine a crede ceea ce poate face printre noi cuvântulonoare.„ Această scrisoare a sporit aversiunea lui Canning. Ar fi putut să fie periculos. „Dacă înaintea campaniei domnul Canning ar fi înarmat douăzeci de vase şi le-ar fi trimis la Cadix, noi am fi fost foarte încurcaţi.” Dar ministrul englez s-a mulţumit să ţină un discurs ostil; ei n-au schimbat niciodată nimic.

Dacă Franţa voia să acţioneze, trebuia s-o facă rapid. A menţine imobilă, la frontiera unei revoluţii, o armată de o sută de mii de oameni, dintre care mulţi, ofiţeri şi soldaţi, erau foşti bonapartişti sau republicani, însemna să expui trupele unei periculoase contaminări. Chateaubriand preluase ministerul la începutul lui ianuarie 1823; către sfârşitul lunii, la ordinele lui, ambasadorul nostru la Madrid îşi retrăgea scrisorile de acreditare. Nemulţumirea lui Canning s-a transformat în furie. La Londra, oamenii aruncau cu pietre în ferestrele ambasadei franceze, dar, aşa cum prevăzuse Chateaubriand, Anglia n-a reacţionat pe cale militară. Către Marcellus: „Lăsaţi-1 pe onorabilul meu prieten Canning să se supere cât pofteşte. A visat la război şi nu-1 poate face. Iată motivul secret al proastei lui dispoziţii. Vă cer un lucru cu toată tăria, nu mai treceţi pe la domnul Canning decât foarte rar. Faceţi vizite scurte şi reci şi nu-i vorbiţi deloc; un om care a făcut declaraţii publice împotriva Franţei nu mai poate avea decât raporturi strict necesare cu reprezentantul Franţei.”

Curând, un discurs al tronului le-a anunţat francezilor declararea războiului cu Spania. Ducele d' Angouleme a fost numit generalisim, împreună cu mareşalul Victor, ministrul de Război, Chateaubriand s-a ocupat de pregătirea armatelor sale. A cerut ca în alegerea şefilor să se ţină cont în primul rând de experienţa militară şi nu de trecutul politic. „Orice ofiţer francez, spunea el, va fi credincios în faţa gloanţelor.” Atacat în Cameră de generalul Foy, în numele stângii, în legătură cu expediţia în Spania, el a răspuns pe data de 25 printr-un mare discurs, primul pronunţat în această adunare, şi a obţinut un real succes. Mai întâi le-a răspuns oratorilor liberali care susţinuseră că o naţiune n-are dreptul să intervină în afacerile interne ale unei alte ţări.

„Din toate timpurile, a spus Chateaubriand, a fost recunoscută o excepţie de la această regulă, aceea care impune unei naţiuni dreptul de a interveni când propriile ei interese sunt ameninţate.” Din acest motiv, în vremea Revoluţiei, Anglia a intrat în război cu Franţa. „Să nu uitaţi niciodată, continua el, că dacă războiul cu Spania are, ca toate războaiele, inconvenientele şi pericolele lui, pentru noi va avea un imens avantaj: ne va fi creat o armată. Poate că reconcilierii complete a francezilor îi mai lipsea încă ceva; dar se va desăvârşi sub corturi. Camarazii de arme curând ajung prieteni. Regele, cu o generoasă încredere, a încredinţat garda drapelului alb unor căpitani care au făcut să triumfe alte culori; ei îi vor reaminti de drumul victoriei; el nu 1-a uitat niciodată pe cel al onoarei.” Când Chateaubriand a încheiat, toată dreapta s-a grăbit spre el pentru a-i strânge mâinile şi chiar să-1 îmbrăţişeze. Acest discurs a prilejuit un incident ajuns celebru care s-a terminat prin expulzarea mânu militari a deputatului destângaManuel.

Cu toate acestea, ţara rămânea liniştită. Armata, oprită în drumul spre Bidassoa de o sută cincizeci de revoluţionari francezi Şi italieni care le strigau soldaţilor: „Ce căutaţi aici? Să puneţi un despot pe tron?” le-a răspuns printr-o lovitură de tun care s-a dovedit suficientă pentru a împrăştia micul detaşament. Populaţia sPaniolă a întâmpinat trupele franceze cu strigătul, „Trăiască fegele!' Nici o luptă; o plimbare militară puţin cam hurducăită'.

Pe 24 mai, ducele d' Angouleme a intrat în Madrid. Din nefericire Cortes-urile fugiseră spre Sevilia şi Cadix luându-1 cu ele şi pe regele Spaniei. „Nu trebuie să ne ascundem, nimic nu-i terminat atâta vreme cât nu-l avem pe rege”, îi scria Chateaubriand lui Marcellus, şi adăuga: „Părerea mea este că nu-l vom putea avea pe rege decât printr-tin complot pus la cale la Sevilia sau la Cadix. N-aţi putea găsi la Londra câţiva dintre acei oameni întreprinzători, de care această ţară nu duce lipsă, în stare să-1 răpească pentru unu sau două milioane? Gândiţi-vă la soluţia asta.” Romancierul colabora cu ministrul.

Dacă s-ar fi îndoit cineva de calităţile de om de acţiune ale lui Chateaubriand, afacerea Cadix i le-a pus în plină lumină. „Să nu cântăm victoria, spunea el; această prostituată provizorie îmi face o spaimă cumplită”, dar el se străduia din răsputeri ca s-o imobilizeze. Ducele d'Angouleme, care căuta să-i câştige pe spaniolii rebeli prin moderaţia lui, a impus (prin ordonanţa de la Andujar) limite răzbunării monarhiştilor dezlănţuiţi, şi spera să obţină, fără dificultăţi, punerea în libertate a regelui. Această politică îi făcea să strige pe radicalii din cele două ţări. Cât despre Chateaubriand, el era pentru o politică de forţă. „Dragul meu prieten, îi scria lui Villele, cred că ar trebui să-i scrieţi chiar azi Monseniorului duce d'Angouleme într-o problemă capitală: să aibă grijă să nu dea prea multă apă la moară constituţionaliştilor spanioli. Aflu din toate părţile că regaliştii sunt nemulţumiţi de comportarea prinţului. Dacă stăm să ne gândim bine, regaliştii ne fac succesele de azi şi dacă generalii lor, soldaţii lor, preoţii, clerul consideră că toate loviturile şi pericolele erau pentru ei şi toate avantajele pentru generalii Cortes-urilor, vom fi abandonaţi în mijlocul Spaniei.”

Acest om de litere îi presa pe oamenii războiului. Violenţa nu-l speria chiar dacă ea trebuia să-1 aibă ca victimă pe suveranul pe care el pretindea că-1 salvează. Către generalul de Guilleminot, şeful statului major al ducelui d'Angouleme-'- „Dacă reuşiţi să aruncaţi câteva bombe în Cadix, curând totul va fi al dumneavoastră. Cu siguranţă nu sunteţi speriat de stupida idee că o bombă ar putea să-1 lovească pe rege? Sper să nu i se întâmple nici o nenorocire; dar mai presus de orice e vorba de regalitate; un rege nu-i decât un general pe timp de război. Trebuie să plătească cu propria sa persoană. Cu temeri şi cu şovăieli, nu ajungi departe. Fiţi convins că nu puteţi obţine nimic decât printr-o acţiune violentă, că rapiditatea şi îndrăzneala doar ele vă pot aduce succese. Ştiţi care e preţul unui moment pierdut în lucrurile decisive. Totul poate fi câştigat dintr-o mişcare dacă se procedează rapid şi poate dura şase luni dacă se tergiversează.” Aceluiaşi general: „Eu am navigat pe mările acestea; nu mie trebuie să mi se spună poveşti teribile despre echinocţiu”, şi mai departe: „V-am mai spus-o şi v-o repet, atâta vreme cât voi fi în Consiliu, Cadixul nu va fi abandonat. Aş prefera să mor de douăzeci de ori decât să văd un francez bătând în retragere. Vă repet încă o dată, Cadixul va cădea, şi misiunea în Spania va izbândi.”

El a fost cel care a avut dreptate. Fortul Trocadero, cheia Cadixului, a fost cucerit în septembrie, Cortes-urile învinse, iar regele eliberat. Chateaubriand triumfa:„întotdeauna am fost sigur de succesul definitiv în războiul cu Spania. Am rămas în minister pentru motivul că am acea voinţă bretonă, care nu dă înapoi niciodată, că evenimentul o poate contraria, dar nu o poate niciodată supune. Credeţi-mă, cu o voinţă inflexibilă eşti aproape întotdeauna mai tare decât evenimentul.” Metodă care dă excelente rezultate când evenimentele rămân la scară umană.

Era acesta un succes definitiv? în ceea ce priveşte Spania, punerea în libertate a lui Ferdinand al VH-lea, tiran care „nu învăţase nimic şi nu uitase nimic”, era departe de a constitui o soluţie fără cusur, în pofida ducelui d'Angouleme, Ferdinand i-a autorizat pe partizanii lui să săvârşească represaliile cele mai crude Ş! 5 curând, din cauza nemulţumirii generale, influenţa engleză în Spania s-a dovedit mai puternică decât influenţa franceză. „Franţa, spunea Chateaubriand, vrea ca Spania să fie liniştită şi fericită; ea se va opune oricărei reacţiuni periculoase, ca şi oricărui spirit de răzbunare. Suntem interesaţi să nu apărem drept complici ai stupidităţii şi fanatismului. Am prefera să abandonăm Spania decât să ne împrumutăm armele acelora care sunt înclinaţi să răspândească sângele pe eşafoade decât să-1 verse pe câmpul de bătaie.” Gânduri nobile, dar de fapt el nu era în stare să ţină în frâu pasiunile.

În realitate, în Franţa mai mult decât în Spania aştepta el ca victoria să-i aducă mari rezultate. Şi le-a obţinut. Armata accepta de acum înainte fără repulsie drapelul alb. Ţara, satisfăcută, trimitea la Paris pentru alegerile din decembrie o Cameră „regăsită”. La întoarcere învingătorii au avut o primire triumfală: salve de tun, iluminaţii, Te Deum, nimic nu lipsea. Modest, ducele d'Angouleme considera că se făcea prea mult zgomot pentru nimic. Nu aceasta era şi părerea lui Chateaubriand, teribil de mândru de opera lui: Am putut să dovedim, scria el, că în politică valorăm tot atât cât şi în literatură, dacă valorăm ceva”.

Cu toate acestea, în exaltarea lui se amesteca o umbră de tristeţe, fiindcă doamna Recamier părăsise Parisul fiind nemulţumită de el., K îngeri albi şi negri Femeile iubesc puterea, iar victoriile amoroase însoţesc cu plăcere victoriile militare. Acest an de succese diplomatice fusese pentru Chateaubriand şi un an de cuceriri personale. Cu cât părea mai copleşit de muncă şi de griji, cu atât găsea timpul şi forţa necesară pentru a înnoda noi legături. Unele erau uşoare. Doamna Hamelin, o frumoasă muscadină* cu păr negru şi ochi de foc,

* Muscadin – tânăr elegant, îmbrăcat excentric şi adversar activ al iacobinilor după 9 termidor (1794) (n.tr.).

care-1 protejase pe timpul aprinselor furii ale lui Napoleon şi nu-şi precupeţise pe atunci nici favoarea, nici favorurile, a venit, la rândul ei, să-i ceară un sprijin. Nu mai era foarte tânără, dar încă atrăgătoare. El s-a lăsat tentat, şi nu o dată ministrul a fost văzut părăsind ministerul cu muscadina. Doamna Hamelin era trecută de patruzeci de ani. Cordeha de Castellane, care fusese marea dragoste a acelui annus mirabilis, nu avea decât douăzeci şi şapte. Fiica bancherului Greffulhe, măritată cu colonelul conte Boniface de Castellane, avea tot atâta cutezanţă cât farmec şi frumuseţe. Chateaubriand a zugrăvit-o în Viaţa lui Rance, sub numele altei Castellane, „Paloarea ei întinsă ca un prim strat sub prospeţimea tenului îi dădea o înfăţişare pasională. Avea ochi albaştri prelungi, moşteniţi de la mama ei.” Mole îi descrie chipul angelic, ochii albaştri „tenul pal şi de o extremă fineţe, părul de un blond cum nu mai văzusem decât la ea. Când surâdea, iar albeaţa dinţilor strălucea în mijlocul acelui ten atât de mat, dar fără a fi palid, lângă pletele ei blonde şi ochii de un albastru atât de perfect, te întrebai dacă era doar o femeie slabă.” Chateaubriand a crezut, încă o dată, că găsise Sylphida. Ea i s-a dăruit imediat, fiind îndrăzneaţă şi senzuală şi, a doua zi după prima noapte de dragoste i-a propus să dea o fugă la malul mării. El i-a răspuns cu o ardoare atât de puternică cum nu-i mai trezise nici o altă femeie, în afara bietei doamne de Mouchy: „îngerul meu, viaţa mea, şi nu mai ştiu ce altceva, te iubesc cu întreaga nebunie a primilor mei ani. Pentru tine devin din nou fratele lui Amelie; am uitat de toate de când mi-ai îngăduit să cad la picioarele tale. Da, vino la malul mării, unde vei dori, cât mai departe de lume. Am prins, în sfârşit, acel vis de fericire pe care 1-am urmărit atât. Pe tine te adoram de aşa multă vreme fără să te fi cunoscut. Tu îmi vei cunoaşte toată viaţa; tu vei vedea ceea ce nu se va şti decât după mine; îl voi face depozitar pe cel care trebuie să ne supravieţuiască.” Fiindcă întotdeauna prima lui reacţie, puţin naivă, dar destul de emoţionantă, când voia să seducă o femeie, era să-i citească Memoriile lui.

O săptămână mai târziu era nebun de dorinţă. „Niciodată nu te-am văzut atât de frumoasă şi atât de seducătoare cum ai fost ieri-seară. Mi-aş fi dat viaţa să te pot strânge în braţe. Spune-mi, dragostea ce mi-o porţi te înfrumuseţa aşa? Să fi fost pasiunea ce mă arde care să te fi făcut în ochii mei atât de atrăgătoare? Ai văzut; nu puteam înceta să te privesc, să sărut micul lanţ de aur. Când ai plecat, aş fi vrut să mă prosternez la picioarele tale şi să te ador cape o divinitate. Ah! dacăm-ai iubi măcar pe jumătate câtte iubesc eu. Minteami-e rătăcită. Repară, iubindu-mă, răul pe care mi 1-ai făcut. La ora opt te aştept cu inima palpitând.”

Uneori îi scria versuri, cele mai bune pe care le-a compus, şi-i vorbea de neliniştea de a iubi, el, bătrân călător, o femeie atât de tânără şi tristeţea de a simţi că, dacă şi ea l-ar fi iubit puţin, ar fi fost mai mult pentru operele sale decât pentru el însuşi.

Talentul nu-ţi întoarce ceea ce timpul şterge; Gloria, vai! întinereşte doar un nume.

Fratele lui Amelie, al Velledei iubit, Mi-au răpit credinţa-ţi fiii mei ingraţi? încântarea ta rănitu-m-a şi m-a umilit. Sunt gelos pe mine, crede-mă de poţi.

Dispreţuieşte, o, frumoaso, triumfu-nşelător Singurul bun pe lume e iubirea, dorul. Ce nemurire merită o noapte de amor? Pentru sărutul tău aş vinde viitorul.

În momentul cuceririi burgului fortificat Trocadero, această dragoste ardea în toată noutatea ei. Chateaubriand îşi făcea o plăcere din a umili politica la picioarele metresei lui. Forţat sa rămână în minister pentru a aştepta vestea victoriei, ajunsese chiar să blesteme un triumf care-1 lipsea de o noapte petrecută în braţele Cordeliei. „Ah! pot să-ţi scriu fără rezerve, să-ţi spun că aş da lumea pentru o mângâiere de-a ta, pentru a te strânge la inima mea palpitândă, pentru a mă uni cu tine prin acele lungi sărutări care mă fac să-ţi respir viaţa şi să ţi-o dau pe a mea. Tu mi-ai fi dat un fiu; tu ai fi fost mama unicului meu copil, în loc de toate astea sunt obligat să aştept un eveniment care nu-mi aduce nici o fericire. Ce mă interesează lumea fără tine? Ai venit să mă încânţi depăşindu-mi plăcerea succeselor acestui război pe care eu singur 1-am provocat, şi la a cărui glorie eram sensibil. Azi, totul a dispărut din faţa ochilor mei în afară de tine. Pe tine te văd pretutindeni, te caut pretutindeni. Această glorie, care ar suci minţile oricui altcuiva, nici măcar nu mă poate distrage un moment de la dragostea mea.”

Pe 25 octombrie, ea a plecat la Dieppe; el avea s-o urmeze., în câteva zile voi fi la picioarele tale, te voi strânge la inima mea. Vei vedea cum te voi iubi departe de lume. Primeşte toate mângâierile mele şi aminteşte-ţi că tu eşti iubita mea adorată. Iţi sărut picioarele şi părul.„ Pentru a ascunde de ochii lumii această întâlnire, Chateaubriand a anunţat că va merge să petreacă câteva zile la Fervacques, la doamna de Custine. Aceasta 1-a aşteptat, fireşte zadarnic. La Paris începuse să se clevetească mult pe seama comportamentului deplasat al ministrului Afacerilor Străine. El s-a indignat: „Toate astea sunt lipsite de bun-simţ; mă îndreptam spre Fervacques când am fost rechemat”. Opinia publică nu i-a dat mai multă crezare decât doamna de Custine însăşi. Pierzân-du-şi cu desăvârşire capul, cum păţesc mai toţi bărbaţii la o vârstă ^aintată, îmbătaţi de amorul unei tinere femei, el se compromitea Prin nebuniile lui în ochii colegilor şi ai protectoarelor lui de totdeauna.

ţ În afara unui post pentru ginerele ei, ducele de Rauzan, d°arnna de Duras nu căpătase de la acest minister decât dojeni, dar ea era obişnuită. Juliette Recamier, mai sensibilă şi mai răsfăţată, ceruse mult, obţinuse mult şi cu toate astea devenea din zi în zi mai rece şi mai distantă, îi plăcea ca viaţa ei şi cea a prietenilor ei să fie armonioasă, ordonată şi discretă. Toată acea vâlvă, haosul şi exaltarea o răneau. După ce Chateaubriand n-a venit mai multe zile la rând în „mica odăiţă” ea a plecat de acasă îndurerată la ora sacră. El a venit, n-a găsit-o şi a început să se plângă. „Am petrecut trei sferturi de oră singur în odăiţă, sperând că ai să vii, chemându-te, şi totuşi fericit că mă aflam printre cărţile, printre florile şi tot ce trăieşte împreună cu dumneata. Cum de ai putut pleca la ora noastră? N-ai putut să mai aştepţi puţin? îţi este uşor să te lipseşti de mine. Eu am părăsit totul ca să vin să te văd.” întristată de zvonurile care o atingeau şi care priveau conduita privată a lui Chateaubriand, ea îi dezaproba în plus şi politica. „Domnul de Chateaubriand, spunea ea cu fineţe ducelui de Broglie, concepe planurile de conduită ca pe nişte planuri de lucrări şi alcătuieşte fraze sonore.” Ea i-a rămas credincioasă lui Mathieu de Montmorency, era în corespondenţă cu Sosthene de La Rochefoucauld, care conspira pentru a intra în minister atât el cât şi tatăl lui, peste capul lui Chateaubriand. Desigur, nu-1 trăda pe Chateaubriand, dar suferea simţindu-se dată la o parte între atâtea loialisme contradictorii şi întrevedea un moment, cumplit şi apropiat, când va trebui să aleagă între prietenii ei.

Pentru a amâna această clipă şi pentru a se îndepărta de Chateaubriand, îndrăgostit de alta, ea a preferat să părăsească Parisul, sub pretextul sănătăţii nepoatei ei. La începutul lui noiembrie 1823, ea a făcut o călătorie în Italia, târându-i după ea pe blândul Ballanche şi pe tânărul Ampere, doi amorezi pătrunşi, disperaţi şi încântaţi. Chateaubriand a fost foarte supărat din cauza acestei plecări. „Dacă pleci, să te întorci curând şi mă vei regăsi acelaşi dintotdeauna, aşa cum voi fi mereu pentru dumneata. Această călătorie e cât se poate de inutilă. Eu nu mă plictisesc niciodată, şi dacă aş avea mai mulţi ani de trăit, ultima mea zi ar fi înfrumuseţată şi plină de imaginea dumitale. Ai să mă regăseşti la întoarcere? S-ar părea că nu-ţi prea pasă. Când cineva are atâta curaj să sfarme totul, ce-1 mai interesează viitorul? Ţi-am scris de două ori de la Lyon, o dată de la Torino şi nu mi-ai |răspuns. Am primit biletul trimis din Chambery; mi-a provocat i durere crudă; acel Domnul m-a îngheţat. Recunoaşte că nu 1-am meritat.„ Aşa sunt oamenii mari, care nu numai că îşi arogă dreptul de a numi „îngerul meu” toate femeile ce le trec prin mână, dar în plus se mai şi miră de buna-credinţă când una dintre ele îi poate păstra vreun resentiment.

VI. Stânca Tarpiană*

Nimic nu se prăbuşeşte ca succesul. Teribil de mândru de victoria lui, Chateaubnand considera războiul din Spania ca „un Rene al lui în politică”, adică o capodoperă. A fost profund surprins când, alergând la palat cu marea lui veste, i s-a turnat în cap o căldare cu apă rece. Regele şi contele d'Artois păreau să judece acest triumf ca datorându-se şansei lor; ducesa d'Angouleme îl atribuia soţului ei. Pe Chateaubriand prinţii abia dacă îl zăreau, iar el a fost fireşte destul de ofensat. Credea că cel puţin poziţia lui în minister e de neclintit. Crezându-se un Richelieu, abia dacă tolera în Villele o eminenţă cenuşie. Consimţea, ce-i drept, să-i lase preşedinţia Consiliului, dar cu condiţia ca el să aibă mână liberă în Afacerile Străine, unde pretindea să înfăptuiască, având sprijinul împăratului Alexandru, lucruri şi mai mari: unirea Bisericilor, crearea unor monarhii bourboniene în Lumea Nouă şi, poate, anexarea malului stâng al Rinului. Aceste planuri vaste aveau nevoie de ani de putere; el se bizuia pe aşa ceva şi ar fi fost foarte surprins dacă i s-ar fi spus

* Extremitate sud-vestică a Capitoliului de unde se aruncau c°ndamnaţii vinovaţi de trădare (n.tr).

că Părintele Joseph* avea de gând să se descotorosească de Richelieu.

Şi totuşi acesta era adevărul. De mai multe luni, o întreagă conspiraţie a minat poziţia lui Chateaubriand. Sosthene de La Rochefoucauld, unit cu contele d'Artois şi cu doamna Cayla, favorita lui Ludovic al XVIII-lea, sperau să răzbune ofensa adusă socrului său şi să găsească în minister un loc pentru tatăl lui. Duşmanii lui Chateaubriand spuneau că acesta din urmă râvnea la preşedinţia Consiliului, şi Villele era exasperat de aerele lui triumfătoare. Omul ilustru nu ştia să-şi disimuleze sentimentele de dispreţ şi de indiferenţă inspirate de colegii lui. Suficienţa lui irita. Miniştrii îi iertau cu greu geniul; nu-i iertau nici succesele militare, nici succesele în dragoste, care, prea cunoscute la Paris, îi şocau pe bigoţii Congregaţiei pe cât le întristau pe prietenele cele mai fidele lui Chateaubriand.

Un ministru al Afacerilor Străine nu trebuie să fie bănuit. Or, calomniatorii afirmau că, dacă Cordelia de Castellane îi oferise favorurile lui Chateaubriand, era doar pentru a-1 convinge să obţină de la guvernul spaniol recunoaşterea unor anumite împrumuturi ale Cortes-urilor, de la care contele Greffulhe, tatăl ei, cumpărase numeroase titluri. Fără îndoială, această poveste nu era adevărată, fără îndoială problema împrumuturilor fusese tratată mai mult de Villele decât de Chateaubriand, dar, în fine, ajunsese în gura lumii, ceea ce nu era bine. Altă acuză: în momentul cuceririi Cadixului, asupra lui Chateaubriand s-a abătut o ploaie de decoraţii: Lâna de aur, marea cruce a Ordinului Salvatorului, Annonciade, deţinea cele mai nobile ordine ale Europei. Faptul că ţarul le-a trimis lui Chateaubriand şi Mathieu de Montmorency marele cordon al Sfântului Andrei 1-a rănit pe Villele şi chiar pe Ludovic al XVIII-lea care, în semn de represalii, a dorit să-i dea cordonul

* Joseph – zis Părintele (l 577-1638) – capucin francez, confident şi consilier al lui Richelieu, cu o predominantă influenţă, mai era denumit şi Eminenţa cenuşie (n.tr.).

albastru lui Villele. La rândul său, Chateaubriand pretind cordonul albastru şi s-a făcut luntre şi punte să obţină în sch' h pentru Villele cordonul Sfântul Andrei, în felul acesta o gravă problemă părea rezolvată şi egalitatea restabilită dar în adâncul inimilor ministeriale rămăsese multă amărăciune. Lucrurile mărunte îi frământă pe oameni mai mult decât cele mari. „Adesea eşti mai agitat, scria Chateaubriand, de o slăbiciune secretă decât de soarta unui imperiu. In străfundul sufletului problema uşoară este problema cea mai serioasă. Dacă s-ar vedea câte gânduri puerile trec prin mintea celui mai mare geniu în momentul în care înSptuieşte cea mai importantă acţiune a lui, ai fi uimit.” Şi vorbea în cunoştinţă de cauză.

Iritat şi ranchiunos, Villele sublinia greşelile lui Chateaubriand. Triumful acestuia, spunea el, era mai mult aparent decât real. E drept că, în Spania, Franţa îl pusese din nou pe tron pe Ferdinand al Vll-lea, dar acesta refuza să asculte sfaturile Franţei, în America de Sud, Chateaubriand visa monarhii bourbone, silfide diplomatice, în timp ce Anglia era preocupată de comerţul carnal al noilor republici. „Eu, spunea perfid Villele, nu amestec poezia cu afacerile. Toate aceste ţări frumoase de acolo nu vor fi în curând decât o piaţă engleză dacă Chateaubriand continuă încă un an să corespondeze în particular cu Canning.”

Dezacordul latent care îl despărţea pe Chateaubriand de Villele a ieşit la lumina zilei când a fost pus în discuţie proiectul conversiei rentelor, foarte scump preşedintelui Consiliului. Era vorba de a se remite la purtător rente franceze, în contrapartidă de 5 pentru 100, un 3 pentru 100 emise pe şaptezeci şi cinci de franci şi de a afecta economia anuală realizată astfel despăgubirii emigranţilor ale căror bunuri fuseseră transformate în bunuri naţionale. La început Chateaubriand aprobase ca şi colegii lui Proiectul; dar a descoperit destul de repede că acesta era nepopular. Rentierii se considerau lezaţi; ziarele afirmau că Bancherii (Baring, Rothschild) obţineau tot beneficiul operaţiei, iar anumiţi experţi o criticau pentru că ea urma să adauge un capital datoriei de stat, titlurile emise de şaptezeci şi cinci de franci fiind rambursabile cu o sută de franci.

Camera deputaţilor, alcătuită în parte din beneficiarii despăgubirii prevăzute, a votat proiectul. In Camera pairilor, opoziţia a fost puternică şi se vorbea că Chateaubriand inspira şi susţinea o campanie împotriva legii. Preşedinţilor Consiliului nu le conveneau deloc episcopii adjuncţi cu o succesiune probabilă, mai ales dacă aceştia se ocupau ei înşişi de deschiderea succesiunii. Pe 27 mai, Villele a avut o explicaţie destul de aprinsă cu ministrul Afacerilor Străine pe parcursul căreia Chateaubriand protestase de bună-credinţă, oferindu-se să vorbească în favoarea legii. Oferta nu i-a fost acceptată; prea mulţi voiau să-1 piardă. Pe 2 iunie, legea a fost respinsă de pairi, cu treizeci şi patru de voturi ale majorităţii, iar Chateaubriand a avut imprudenţa de a-i spune lui Villele: „Dacăvăretrageţi, suntem gata să vă urmăm.” Adversarii lui au tradus: „Retrageţi-vă, noi suntem gata să vă luăm locul”. Ceea ce regele nu voia cu nici un preţ. „Villele, i-a spus el preşedintelui Consiliului, nu mă lăsa pe mâna acestor briganzi.” Se pare că-1 bănuia pe Chateaubriand de o profundă perfidie.

În zilele care au urmat, neîncrederea faţă de el i-a determinat pe cei mai mulţi membri ai Consiliului să propună îndepărtarea acestui om „cu o conduită atât de ambiguă”. Corbiere a fost aproape singurul care i-a luat apărarea lui Chateaubriand, nu fiindcă ar fi ţinut la el, ci pentru că se temea de puterea lui. Pe 27 mai, baronul de Damas i-a scris lui Villele că ducele de Mont-morency ar accepta Afacerile Străine dacă i s-ar propune. Contele d'Artois făcea parte din conspiraţie. „Mărturisesc, îi scria lui Villele, că ezitarea bunului nostru Corbiere îmi provoacă o adevărată neplăcere şi în felul acesta iată că mai pierdem o zi. Sper că mâine, în fine, veţi reuşi să-1 decideţi pe Corbiere.” Cu toate acestea, doamna de Duras încă îl mai credea pe prietenul ei în siguranţă. Mai mulţi prieteni 1-au pus în gardă pe Chateaubriand că se avea în vedere demiterea lui. „Să fiu demis! le-a răspuns el. Numaidecât, dacă aşa se vrea.” Şi S-a dus să se culce.

La şase dimineaţa, în duminica Rusaliilor, o rândunică a căzut în şemineul din camera lui. în mica lui grădină a auzit apa susurând clopotele vestind sărbătoarea. Era aniversarea zilei când la Plancoet, i se ridicaseră legămintele din copilărie. S-a dus la Tuileries, să asculte muzica de la capelă. Cum era absorbit de frumoasele momente ale sărbătorii, un aprod a venit să-1 anunţe că era chemat. L-a urmat şi a dat peste secretarul lui, Pilorge, care i-a înmânat o scrisoare, spunându-i: „Domnul nu mai e ministru”. Ducele de Rauzan, directorul afacerilor politice, îi transmitea următorul mesaj, semnat de Villele: „Domnule viconte, mă supun ordinelor regelui transmiţând Excelenţei voastre o ordonanţă luată acum de Maiestatea sa”. Ordonanţa îl însărcina ad-interim pe domnul conte de Villele cu portofoliul Afacerilor Străine, în locul domnului viconte de Chateaubriand. Era demis ca un valet şi nu avea să mai revină niciodată la putere.

Când un om de geniu eşuează într-un mod atât de grav în acţiunea sa, e interesant de analizat cauzele acestui eşec. Ce-i lipsea lui Chateaubriand pentru a-i egala în viaţa politică pe unii ca Villele sau Corbiere, pe care în viaţa intelectuală îi domina de departe? Cu siguranţă nu puterea de muncă. Depeşele lui stau mărturie. Cunoaşterea problemelor? îşi ştia Europa timpului său mai bine ca ei. Descrierile făcute Spaniei şi Angliei sunt bucăţi admirabile şi care rămân adevărate. Elocvenţa? Discursurile lui fac onoare celor mai iluştri parlamentari. Tenacitatea? A dovedit-o în timpul asediului Cadixului, mai mult ca oricare alt coleg al său.

Dar cu virtuţile omului de stat se întâmplă la fel ca şi cu organele corpului omenesc. Funcţionarea ireproşabilă a inimii, creierului, stomacului poate fi paralizată de deficienţa unei glande minuscule; talentele cele mai sclipitoare ale unui ministru vor fi zadarnice, ba chiar periculoase, dacă nu sunt însoţite de calităţi minore cum ar fi modestia şi răbdarea, în Chateaubriand nu exista nici urmă de umilinţă, iar orgoliul său, deşi legitim, ofensa oamenii mai puţin strălucitori, conştienţi de acest fapt, dar care ar fi dorit ca el să nu-şi manifeste, de o manieră atât de vizibilă, dispreţul. E firesc ca un mare merit să fie înconjurat de o mare invidie, dar aceasta nu devine virulentă decât atunci când omul de talent nu cunoaşte măsura şi nu doreşte abilitate în raporturile lui cu semenii.

Chateaubriand nu era abil. Ce-i drept, la începutul carierei sale, într-o perioadă de amabilă timiditate, îi cucerise pe Fontanes şi Joubert şi amândoi îi fuseseră fideli, dar nu fără a-i judeca sever egoismul. Dar Pasquier, Mole trecuseră de la prietenia cea mai afectuoasă la o ostilitate declarată. Indiferenţa arogantă a lui Chateaubriand era cu atât mai şocantă, cu cât coincidea în ceea ce-1 privea cu cea mai exigentă ambiţie. El voia în acelaşi timp toate onorurile ca şi dreptul de a-i dispreţul pe cei care le împărţeau. Dacă şi-ar fi dat osteneala să-1 cucerească pe Sosthene şi pe prietenii lui, ei şi-ar fi ales alţi adversari. Crezuse că-i putea neglija; ei s-au răzbunat hăituindu-1. Multă vreme s-a apărat împotriva ostilităţii bărbaţilor sprijinindu-se pe prietenia femeilor inteligente şi afectuoase. Doamna de Beaumont 1-a susţinut pe lângă Fontanes, doamna de Custine pe lângă Fouche, doamna de Duras pe lângă Villele, doamna Recamier pe lângă Montmorency. Măcar dacă această metodă ar fi impus o oarecare fidelitate. Ajuns la putere, Chateaubriand a comis greşeala de a-şi sacrifica legăturile cele mai trainice pentru cele mai nestatornice plăceri. Doamna de Duras a căzut bolnavă, doamna Recamier a fugit, şi el s-a trezit fără protectoare într-o vreme când ar fi avut cea mai presantă nevoie de prietenia şi de sfaturile lor. în timpul ministeriatului său s-a afişat public şi prin saloane ca bărbat de cincizeci de ani îndrăgostit, fără gravitate şi fără reţinere, în 1723, Franţa ar fi zâmbit; în 1823 ea 1-a blamat.

În sfârşit, un om născut pentru treburi de stat, dacă se vede înlăturat de anumite evenimente ostile, ştie să dispară o perioadă de timp pentru a se face uitat. Doar tăcerea e cea care-i permite, după un intermediu, să apară din nou în chip de conciliator. Dar omul dorinţei, dacă se vede privat de puterea la care consideră că are dreptul, e cuprins de furie. El îi atacă violent pe cei care 1-au învins. Mai mult decât un conflict de doctrine, el dă impresia de a continua o dispută personală, fapt extrem de condamnabil l când este vorba de interesele unei ţări. Dacă, la începutul ministeriatului său, Chateaubriand reuşise să seducă prin inteligenţa lui pe unii regi şi miniştri ai Europei, după puţin timp aceştia aveau să-1 taxeze drept spirit intratabil şi periculos. Spunem mai curând că era făcut, ca majoritatea scriitorilor, pentru a gândi şi a trăi singur, iar munca de echipă, necesară în orice regim unei vieţi de acţiune, îi era odioasă. Or, politica nu se face cu visuri, ci cu oameni. Ar fi trebuit să-i considere pe Ludovic al XVIII-lea, Villele, Corbiere, Mathieu, Sosthene, doamna du Cayla, nu ca pe nişte creaturi imperfecte pe care doreşti să le modelezi cum îţi convine, ci ca pe nişte date imuabile ale problemelor ce trebuia rezolvate. Mai abil, mai adaptat faptelor, Chateaubriand şi-ar fi putut dirija colegii şi prinţii; el a preferat să-i deteste şi tocmai acest refuz al realului, atât de firesc unui om de imaginaţie, explică eşecul său.