Partizanul

Ce-mi pasă mie, totuşi, de deşartele mizerii, mie, care n-am crezut niciodată în timpul în care trăiam, mie, care aparţineam trecutului, mie, cel fără de credinţă în regi şi fără convingere în popoare, mie, care nu m-am sinchisit niciodată de nimic, în afara viselor, cu condiţia ca ele să nu dureze decât o noapte.

Chateaubriand L Prima Restaurare Regele se întorcea. Chateaubriand fusese unul dintre primii care prevăzuse şi dorise o restaurare, îşi spunea că broşura lui Scuse pentru redarea coroanei lui Ludovic al XVIII-lea mai mult decât o armată de o sută de mii de oameni. Repetând mereu, el ajunsese repede să creadă că Napoleon şi Ludovic al XVIII-lea 0 spuseseră şi ei, atâtunul, cât şi celălalt, în timpul Consulatului, el readusese Franţa, printr-o capodoperă, la tradiţiile religioase. De ce n-ar fi tot scriitorul cel care s-o întoarcă, printr-o nouă Capodoperă, la tradiţiile ei monarhiste? Cândva fusese purtătorul ue cuvânt oficial al partidului catolic, dorea acum să devină lrectorul de conştiinţă al partidului regalist. Pe timpul Gemului, Publicitatea lui Chateaubriand fusese realizată într-o manieră admirabilă prin intermediul ziarului Mercure şi prin Fontanes; pentru Despre Bonaparte şi despre Bourboni, Journal des Debats şi Bertin trebuia să joace acelaşi rol. Aproape în fiecare zi, un articol făcea elogiul „Tacit-ului modem”. Succesul broşurii lui era comparat cu cel al Satirei Menippee* şi în special amintea recunoştinţei regelui titlurile lui Chateaubriand şi lungul lui trecut de fidelitate politică, în acea lună aprilie a anului 1814, el nutrea cele mai mari speranţe. Nu era legitim şi nu era greu de suportat să nu slujeşti la nimic „la vârsta când eşti apt pentru toate? Ne vom consola, scria el, de a ne fi pierdut iluziile tinereţii căutând să devenim cetăţeni iluştri: nu trebuie să ne temem de timp când putem întineri prin glorie.” între timp, împăratul Alexandru, găzduit la domnul de Talleyrand pe strada Saint-Florentin, se ocupa, în aşteptarea întoarcerii prinţilor francezi, de constituirea unui guvern provizoriu. Chateaubriand n-a fost invitat la acele conciliabule şi s-a arătat pe drept cuvânt indignat. „Omul viitor al restaurării posibile, eu aşteptam, spune el, sub ferestre, în stradă, în timp ce în guvernul provizoriu, Talleyrand îşi plasa partenerii lui de whist.” Se aflase că făcătorul de miniştri îi alesese pe abatele de Montesquiou, pe senatorul marchiz de Jaucourt şi câţiva alţii. Disperat, Chateaubriand a încercat să ajungă la Alexandru.

Încă de pe vremea debutului său era în relaţii cu împărăteasa Elisabeta prin intermediul doamnei de Kriidener. De curând, aceasta din urmă îi scrisese mamei ei, Amelie de Bade: „Sunt o mare admiratoare a lui Chateaubriand, stilul lui e fermecător. Citind acest Itinerar, simt adesea nevoia de a-i împărtăşi înflăcărarea mea.” împăratul s-a dovedit mai puţin cordial. Chateaubriand, care obţinuse o audienţă graţie doamnei de Boigne, aştepta îhtr-un salon împreună cu domnul Etienne, autorul

* Pamflet politic (l 594) redactat de mai mulţi autori – prozatori şi poeţi – pentru a-i lua în derâdere pe conducătorii Sfintei Ligi şi a susţin6 regalitatea legitimă a lui Henric al IV-lea (n.tr.).

i unei piese de teatru pe care ţarul o văzuse reprezentata în ajun. Când Alexandru a traversat acest apartament, i-a adresat lui Etienne câteva cuvinte legate de piesa lui, i-a mărturisit domnului de Chateaubriand că nu avusese încă timp să-i citească broşura, „a predicat acelor domni pacea între ei, i-a asigurat că oamenii de litere trebuie să se ocupe de amuzarea publicului şi deloc de politică şi a trecut fără să-i fi lăsat ocazia să plaseze un cuvânt”. Chateaubriand a ieşit furios.

Poate că pentru această primire de vină era chiar faimoasa broşură. Imprudent, îi atacase pe corsicani: „Prin ce ruşinos capriciu i-am dat fiului unui aprod din Ajaccio moştenirea lui Robert cel Puternic?” Or, principalul consilier al împăratului Alexandru era corsicanul Pozzo di Borgo. în plus, Chateaubriand îl ofensase pe Wellington uitând de englezi în elogiul adus Aliaţilor şi, în fine, îl rănise pe prietenul lui, Fontanes, acuzând Universitatea imperială că-i învăţa pe tinerii francezi „abuzul în sunetul tobelor”. Când i-au fost semnalate aceste stângăcii, le-a corectat la fel de brusc precum le comisese, a scos o nouă ediţie, introducând în ea un elogiu Corsicii, un elogiu Angliei, mergând până la a scrie: „Suntem prea sensibili la ce înseamnă gloria pentru a nu-1 admira pe lordul Wellington, care evocă într-o manieră atât de frapantă virtuţile şi talentul lui Turenne* al nostru.” Apoi el a reabilitat „toba” din licee, pe care Fontanes s-a grăbit s-o înlocuiască cu un clopot. Măgulirile aduse persoanelor cu funcţii şi laudele la adresa duşmanului erau însoţite de noi judecăţi severe asupra împăratului în dizgraţie. Toate acestea erau lipsite de măreţie, dar Chateaubriand, îngrijorat şi decepţionat, credea că-şi juca destinul lui de om de stat şi, cum pierduse de cincisprezece ani atâtea partide, nu mai îndrăznea să neglijeze nimic.

* Henri de LaTourD'Auvergne viconte de Turenne (1611-1675) – şal al Franţei; a repurtat numeroase victorii începând cu Războiul de Treizeci de Ani (1642) şi terminând cu cucerirea Alsaciei, când e ucis în bătălia de la Sasbach (l 675) (n.tr.).

Pe 12 aprilie, a sosit, nu regele, reţinut la Hartwell de o criză de reumatism, ci fratele lui, contele d'Artois. Trei sau patru sute de oameni călări mergeau înaintea lui. Chateaubriand se număra printre ei. I-a fost prezentat acestui prinţ afabil şi graţios, care nu-şi amintea (şi era foarte firesc) să fi văzut într-o zi, la curtea lui Ludovic al XVI-lea, un anume cadet din Bretania şi nu deschisese în viaţa lui Geniul creştinismului. Cu toate acestea, un consilier abil îl silise să parcurgă broşura Despre Bonaparte şi despre Bourboni, iar Chateaubriand, primind câteva complimente afectuoase, se întoarse încântat. Dar încântarea lui s-a risipit când a aflat că noul locotenent general al regatului cinase la sosire, nu la un regalist, împreună cu regalişti, ci la inevitabilul Talleyrand împreună cubonapartistul Caulaincourt.

Curând Chateaubriand a încetat să se mai înfurie. „Proconsulul Hierocles”, odiosul Fouche, era primit la contele d'Artois; Pasquier, prefectul de poliţie al lui Bonaparte, rămânea prefectul de poliţie al Bourbonilor; Fontanes. unul dintre stâlpii Imperiului, tot mare diriguitor al Universităţii, se prezenta Monseniorului: „Monsenior, rostea el cu gravitate, am traversat cu toţii timpuri grele”. Faptul nu putea fi negat. „Cât despre noi, sărmani legitimişti, tuna Chateaubriand, noi nu suntem admişi nicăieri. Ne consideră cantitate neglijabilă. Când ni se spune, pe stradă, să ne ducem la culcare, când ni se recomandă să nu strigăm prea tare: „Trăiască regele„, altora revenindu-le această grijă.” El uita că pentru a reuşi în politică, acei, alţii' aveau două calităţi minore de care el era în întregime lipsit şi pe care le considera nedemne de el: supleţea şi răbdarea.

În sfârşit, a apărut regele. Toţi cei care sperau să alcătuiască noua Curte au dat fuga înaintea lui Compiegne. Ducele de Duras, prim gentilom al Camerei, s-a prezentat printre primii. „Scumpa soră” îl însoţea, deşi cândva Ludovic al XVIII-lea refuzase s-o primească pe fiica domnului Kersaint, membru al Convenţiei. Dar, în beţia întoarcerii, totul era dat uitării. „Castelul s-a umplut curând de persoane venite de la Paris să se încălzească, să se lumineze şi sămănânce pe spezele regelui.” Vechii nobilimi i se adăugau mareşali ai Imperiului, îndeosebi Marmont şi Ney, trataţi de curteni cu un respect ipocrit, fiindcă aveau nevoie de ei pentru a fi siguri de armată. Pentru a vedea această scenă, al cărei autor se considera într-o oarecare măsură, şi la care nu fusese invitat, Chateaubriand trebuise să obţină de la Journal des Debats misiunea de a redacta o prezentare.

El a recunoscut că a idealizat în relatarea lui sosirea regelui la Compiegne. „Regele purta un veşmânt albastru, distins doar cu o insignă şi epoleţi. Picioarele îi erau învelite în ghetre mari de catifea roşie brodate cu o panglicuţă de aur. Când e aşezat în fotoliu, cu ghetrele după moda antică, ţinându-şi bastonul între genunchi, ai crede că-1 vezi pe Ludovic al XlV-lea la cincizeci de ani. Coboară din trăsură sprijinit de braţul unei tinere femei; li se înfăţişează unor căpitani care nu 1-au văzut niciodată, unor grenadieri care abia dacă-i ştiu numele. Cine e omul ăsta? E regele. Toată lumea îi cade la picioare.” Aşa suna articolul din Debats. Mai târziu, pe când îşi redacta Memoriile Chateaubriand a adăugat: „Ceea ce spuneam atunci era adevărat în privinţa şefilor, dar minţeam în privinţa soldaţilor.” Eliberat de orice speranţă şi de orice ambiţie, el descria atunci, cu o secretă complezenţă, faţa ameninţătoare şi teribilă a soldaţilor din vechea gardă, ce formau un zid pe drumul batonului suveran obez şi bolnav de podagră care venea să-1 înlocuiască pe împărat.

Fiindcă regele de care se legau pe atunci atâtea speranţe era un invalid. Cu jiletca lui albă care-i ajungea până la genunchi şi ghetrele tot atât de largi cât un jupon, el inspira tot atâta stupoare, cât respect. „Regele, spunea cineva, este un amestec de femeie bătrână şi clapon, de fiu al Franţei şi profesor de şcoală.” Toate astea erau adevărate: Ludovic al XVHI-lea întrunea în pedanteria profesorului imaginaţia libertină a claponului, maniile senile ale femeii bătrâne, dar şi demnitatea unui fiu al Franţei, în tot timpul îndelungatului său exil, ştiuse să rămână măreţ chiar şi în mizerie. Absolutist din convingere, el credea în drepturile divine. „Ce aş fi eu în afara acestor drepturi? Un bătrân infirm.” Poseda în cel mai înalt grad – ceea ce făcea din el într-o asemenea epocă un suveran dorit – tactul lucrurilor posibile' şi ştia că absolutismul era, cel puţin pentru un timp, o doctrină condamnată. Poporul lui şi suveranii aliaţi pretindeau de la el o constituţie după modelul englez. S-a resemnat să acorde Carta dorită de regaliştii parlamentari cum era şi Chateaubnand. Problema era să se afle dacă şi anturajul lui permitea o conciliere, întotdeauna fusese înconjurat de favoriţi, iar cel al momentului, ducele de Blacas, era un emigrant cu o tenace dorinţă de răzbunare: „Să sufere canalia, spunea el”. Dar canalia încă mai avea puştile în mână. Unii uitau.

Chateaubriand avea să fie mai puţin defavorizat de noul stăpân decât de cel vechi? în realitate, pentru a uni în profitul regelui restaurat gloria monarhică şi gloria imperială, pentru a reface, reconciliind toate demnităţile sale, unitatea morală a Franţei, un poet şi un istoric cum era el ar fi putut să fie bine folosiţi. Acest lucru se va vedea bine în iulie 1814 când, pentru a lectura din Ultimul din familia Abencerage, elita tuturor partidelor, a tuturor naţiunilor se reuneşte în jurul lui la doamna Recamier. Dar în comisia însărcinată să pregătească textul Cartei el i-a văzut intrând pe doi dintre prietenii lui, Fontanes şi Clausel de Coussergues, fără ca măcar să fie adusă vorba de el. Pentru ce? Pentru că Fontanes şi Clausel erau ostili libertăţii presei şi foarte hotărâţi să nu acorde poporului francez, printr-o constituţie, decât un minimum de drepturi, în timp ce Chateaubriand, care se sprijinea pe Debats (interesate în obţinerea libertăţii presei) şi pe „scumpa soră”, doamna de Duras, liberală prin tradiţiile familiei, prin prudenţă şi prin instinct, era considerat în politică drept un periculos anglofil.

Puternică datorită poziţiei privilegiate pe care o ocupa la noua Curte soţul ei, Claire de Duras îi promisese lui Chateaubriand să-1 ia sub protecţia ei. Dar ministerele fuseseră deja atribuite. Pe 4 iunie, când a apărut lista pairilor, autorul lucrării Despre Bonaparte şi despre Bourboni nu figura. „Maniera în care au fost trataţi, în 1814, oamenii ce avuseseră cel mai mult de suferit pentru cauza Bourbonilor a fost absolut hidoasă, spunea doamna de Chateaubriand indignată. încă mai eram oarecum răsfăţaţi. în speranţa că domnul de Chateaubriand va transpune într-o franceză frumoasă reveriile stafiilor de la Hartwell, care într-adevăr veneau de pe altă lume. Văzând că toate locurile fuseseră date, soţul meu a crezut de datoria lui să întrebe dacă nu avea să fie chemat să slujească stăpânilor cărora le sacrificase averea, onorurile şi odihna. Domnul de Baclas a refuzat tot ce i s-a cerut pentru el. Unei persoane care a spus: Dar până la urmă, va trebui ca domnul de Chateaubriand să emigreze când emigranţii se întorc, fiindcă nu are cum să trăiască nobil în Franţa. – acest îndrăzneţ valet i-a răspuns:

— N-are decât să plece!” Doamna de Chateaubriand i-a tratat fără menajamente pe duşmanii soţului ei. Când Chateaubriand a ameninţat că pleacă definitiv în Elveţia, doamna de Duras s-a manifestat şi ea „furtunos”. S-a dus să-i vorbească lui Talleyrand, ministrul Afacerilor Străine. Toate ambasadele fuseseră date, în afara celei din Suedia şi de la Constantinopol. „Ni le pune pe amândouă la dispoziţie, spune doamna de Chateaubriand, mirat că soţul meu fusese obligat să i se adreseze lui.

— Eu credeam, îi spuse el nu fără ironie doamnei de Duras, că domnul de Chateaubriand nu avea nimic, pentru că nu dorise nimic. In prima zi de la sosirea prinţilor s-ar fi cuvenit să i se ofere totul, în a doua zi ar fi fost prea târziu, iar în a treia n~ar mai fi avut nici o valoare.” Chateaubriand a ales Suedia şi Ludovic al XVIII-lea a aprobat numirea. Adăugând binevoitor: „Ceea ce vă dau e un inel pe deget”. Era mulţumit să-i joace o est; ă lui Bernadotte, care cu siguranţă avea să fie furios văzând la Stockholm un partizat al legitimităţii, dar nu-1 putea iubi pe Chateaubriand. Regele era voltairian, clasic, sceptic; scriitorul, biblic, romantic, catolic. „Feriţi-vă, spunea regele, să admiteţi un poet în treburile voastre, el va pierde totul. Oamenii ăştia nu sunt buni la nimic.” Din raţiuni diferite, Ludovic al XVIII-lea gândea în această privinţă ca Napoleon. Ii plăceau oamenii amuzanţi şi spirituali, dar acest scriitor trufaş, grandilocvent şi nevoiaş îl plictisea.

Gravă eroare de judecată, fiindcă Chateaubriand avea o anume influenţă asupra opiniei publice, într-o vreme când aceasta avea mare nevoie să fie dirij aţă. Franţa din 1814 era complexă şi divizată. Partizanii din Koblenz şi partizanii din Valmy, membrii Convenţiei şi gentilomii îşi disputau puterea. La dreapta, regaliştii furioşi, cei pe care mulţimea îi botezase „acrobaţii lui Ludovic al XlV-lea”, cei care alcătuiau în jurul contelui d'Artois o curte mică denumită, pavilionul lui Marsan' ar fi voit o reacţie absolutistă şi repetau care mai de care că: „Nu există decât o singură constituţie: Dacă vrea regele, dacă vrea legea”. Mergeau până la a afirma că acea Cartă fusese acceptată printr-un artificiu şi prin adormirea poporului, dar că regele era foarte hotărât s-o suprime câtmai curând posibil. „Când vezi care este atmosfera publică în naţiune şi în armată, scria Sismondi, şi unde rezidă forţa reală, acest grad de imprudenţă se confundă aproape cu nebunia.” în cealaltă tabără, nemulţumirea partizanilor Revoluţiei şi ai Imperiului creştea. Purtătorul lor de cuvânt dispunea de toate condiţiile favorabile pentru a apăra, împotriva unui guvern adus de străini, onoarea şi gloria ţării. Un sever rechizitoriu al bătrânului Lazăre Carnot, fost membru al Convenţiei, regicid, dar şi organizator al victoriei, îi amintea regelui că opinia publică era o forţă, şi că nu exista o putere legitimă care să reziste dacă Franţa nu o susţinea. Ludovic al XVIII-lea, mai rezonabil decât anturajul lui, era dispus să înţeleagă acest limbaj. Deşi nu aprecia opera şi nici persoana lui Chateaubriand, el s-a considerat satisfăcut când, în octombrie, acesta a publicat în Debats, ca replică dată lui Carnot, un articol optimist, abil şi util. învinşilor Ie arăta excesul exigenţelor lor, învingătorilor imposibilitatea unei reacţii, pe toţi îi sfătuia să accepte Carta. Această oportună înţelepciune a fost aproape unanim aprobată. Chateaubriand către doamna de Duras: „Asta-i soarta mea! Cred că dacă dumneata şi domnul de Duras aţi fi fost aici, ajungeam pair. Am scris un articol apărut m Journal des Debats din 4 octombrie, fără semnătură. A avut un asemenea succes, regele a fost atât de mulţumit, încât cancelarul şi ministrul de Poliţie mi-au transmis felicitări. Primul mi-a comunicat că regele dorea să-mi dea şi alte însărcinări. Vino deci să stărui pentru mine. Ai şti să te foloseşti de această situaţie, fiindcă în prezent e limpede, chiar şi pentru ei, că eu sunt aproape singurul scriitor ascultat în acest moment de public: de ce, aşadar, L să se lipsească de o armă care este în mâinile lor? Ziarul în care a apărut articolul s-a vândut seara cu un scud. Toate partidele şi (toate opiniile fuseseră satisfăcute; în această privinţă nu era decât m glas.” înfierbântat, îşi recâştigase încrederea. După acest articol, regele i-a acordat crucea de cavaler al Sfântului Ludovic şi 1-a ridicat la rangul de colonel de cavalerie; s-a împopoţonat cu o sabie mare. Către ducele de Fitz-James: „Regele, domnule duce, a binevoit să mă lase să sper că îmi va acorda crucea Sfântului Ludovic; în cazul în care voi obţine această onoare, aş îndrăzni să solicit o alta: aceea de a fi numit cavaler de Domnia voastră. Am fost făcut cavaler al Sfântului Mormânt cu sabia lui Godefroy de Buillon, la mormântul lui lisus Hristos. N-ar însemna aceasta că aş fi mai demn să primesc ordinul Sfântului Ludovic din mâna ilustrului frate al regelui preacreştin? Binevoiţi, domnule duce, să-mi obţineţi această favoare; ştiţi că faţă de Bourboni sunt neînfricat şi fără pată.” Dacă Chateaubriand ar fi ştiut să-şi sacrifice micile ambiţii celor mari, cariera lui ar fi fost mai nobilă Şi mai fericită, dar, din păcate, acesta e efectul firesc al nedreptăţilor, să acutizeze vanităţile. Succesul le domoleşte, aşteptarea le exasperează şi dispreţul onorurilor este virtutea obişnuită a celor care le-au obţinut pe toate.

Ludovic al XVIII-lea i-a transmis lui Chateaubriand că era de dorit ca el să continue să scrie în acelaşi sens. La scurt timp, el a publicat Reflect ii politice, şi ele conciliatoare, „întreaga Europă pare dispusă să adopte sistemul monarhiilor moderate: Franţa, care a dat acest impuls general, este acum nevoită să-1 urmeze. Să ne unim deci forţele înjurai guvernului nostru. Fie ca dragostea pentru rege şi pentru ţara natală, fie ca ataşamentul faţă de Cartă să reprezinte de-acum înainte componentele spiritului nostru! Numai graţie regelui ne-am păstrat întreagă Franţa lui Ludovic al XlV-lea. şi de ce să n-o spunem cu sinceritate? Neîndoios, am pierdut mult din cauza Revoluţiei, dar chiar să nu fi câştigat nimic? Să nu însemne nimic douăzeci de ani de victorii? Să nu însemne nimic atâtea fapte eroice, atâta devotament generos? Să încetăm deci a ne mai calomnia, a spune că nu aşteptăm nimic de la libertate: noi aşteptăm totul, suntem apţi pentru tot, înţelegem tot. Să dăm acum un exemplu de ordine şi de dreptate, cum am dat şi exemplul gloriei.”

Din nou regele s-a dovedit mulţumit. El i-a spus lui Jaucourt că îi învinsese rezistenţa lui Chateaubriand, şi că toată lumea a început să creadă că acesta nu va mai pleca în Suedia, că va deveni stâlpul monarhiei constituţionale şi că i se va deschide un mare viitor politic. Tocmai atunci cancelaria Legiunii de onoare devenise liberă; s-a intervenit în favoarea lui, iar el era de pe acum încântat, înseninat, când au fost reluate brusc atacurile dure ale „matadorilor” din emigraţie. Adversarii lui scotociseră prin tot trecutul. Din punctul de vedere al opiniilor politice, ce nu s-ar putea găsi? Un oarecare domn Băii, mărunt funcţionar, a publicat Reveriile domnului de Chateaubriand unde reamintea de dedicaţia din Geniu pentru Napoleon. Ce-i drept, doamnaBail, care a venit să-şi scuze soţul, era frumoasă şi oferea în compensaţia calomniilor favoruri galant acceptate. Dar răul era făcut, din nou se resuscita Eseul asupra revoluţiilor. Cuprins imediat de disperare, Chateaubriand s-a refugiat în Valea Lupilor şi acolo, privind copacii pe jumătate desfrunziţi de toamnă, a început să viseze la zilele lungi care se scurgeau odinioară în speranţa că „o va revedea o clipă pe Natalie, şi ea singură în frumoasa ei vale”. Erau timpuri bune acelea când era persecutat de tiran, acoperit de glorie din cauza urii lui, îndrăgostit inspirat, nefericit şi mulţumit. Către doamna de Duras: „Azi ambasador în Suedia, frumos sfârşit! Să părăseşti totul: muncă, visuri şi tot restul. Sărmană vale! Când mă voi întoarce? Poate niciodată. Ar fi trebuit să mor în ziua intrării regelui în Paris.”

Nu mai avea un ban; îi trebuia de urgenţă o sută de mii de franci şi o implora pe doamna de Duras să-i obţină de la rege. Fontanes, bonapartistul Fontanes, fusese mai bine tratat decât el. Fusese scos la pensie, dar tratat cu toată consideraţia şi i se acordase Marea Cruce a Legiunii de onoare. Şi totuşi cine era mai îndreptăţit să se bucure de bunăvoinţa regelui decât Chateaubriand? O dată în plus, Bertin i-a enumerat meritele în Debats, dar articolele lui Bertin, ca şi demersurile doamnei de Duras au rămas inutile, atacurile îl lezaseră pe rege şi-i treziseră animozităţile. „Domnul de Chateaubriand, spune Baranţe, era sub aspect literar şi politic una din antipatiile lui.” între timp Parisul, oraş irascibil, fiară greu de ţinut în frâu, se enerva. Când preotul de la Saint-Roch, reactualizând excomunicarea artiştilor, a refuzat să primească în biserica lui cadavrul domnişoarei Raucourt, el a provocat o adevărată răzmeriţă. O întreagă armată de tineri ofiţeri cu jumătate de soldă, ajutaţi de mulţime, au forţat porţile bisericii şi au purtat înăuntru sicriul actriţei. „Priveşte, dragul meu, îi spunea un spectator englez lui Villemain, asta-i o repetiţie a revoluţiei. Cu un conducător, n-ar fi nevoie decât de o asemenea revoltă pentru a fi schimbat guvernul vostru.”

Conducătorul nu era departe. El aştepta pe insula Elba, prost supravegheată, momentul potrivit pentru a se întoarce. La Paris, soldaţii din vechea gardă napoleoniană, când se întâlneau, îşi şopteau: „Crezi în lisus Hristos?

— Da, şi în învierea lui.” Fouche, poliţist dur, care-şi cunoştea meseria, prezicea catastrofe: „Dacă ţărmurile noastre mai rămân abandonate câteva luni, primăvara ni-1 va aduce pe Bonaparte o dată cu rândunelele şi violetele”. Dar miniştrii rămâneau orbi şi surzi. „Brusc, telegraful a anunţat vitejilor şi neîncrezătorilor debarcarea Omului.” Chateaubriand a fost impresionat de măreţia acestei cuceriri solitare, de stilul epic al proclamaţiilor şi de frumuseţea imaginilor lor. Ar fi dorit ca şi regele să adopte o atitudine demnă de a fi cântată de un poet. în conferinţele care au avut loc atunci, el a fost singurul care a îndemnat la rezistenţă. „Bătrânul nostru monarh, sub protecţia testamentului lăsat de Ludovic al XVI-lea, ţinând Carta în mână, va rămâne liniştit pe tronul lui la Tuileries. Să rezistăm măcar trei zile şi victoria va fi a noastră. Regele, apărându-se în castelul lui, va provoca un entuziasm universal, şi dacă va trebui să moară, moartea să-i fie demnă de rangul lui.” Ludovic al XVIII-lea a apărut puţin sensibil la frumuseţea acestui sfârşit. în public afirma cănu-şi va părăsi scaunul, dar în particular: „Vreţi, spunea el, să mă aşez pe scaunul de fildeş rezervat demnitarilor romani? Nu mă trage inima.' Dezgustat, înciudat, Chateaubriand bombănea: „De ce oi fi fost eu regalist împotriva instinctului meu, într-o vreme în care o mizerabilă rasă de curteni nu mă putea nici auzi, nici înţelege? De ce am fost aruncat într-o trupă de mediocritate care mă trata drept smintit când le vorbeam de curaj, drept revoluţionar când le vorbeam de libertate?”

Era evident că regele „se pregătea să dea bir cu fugiţii”. Miniştrii îşi şi împărţeau fondurile Trezoreriei, pentru a pregăti fuga lui şi a lor. De teamă să nu fie trădată, Curtea nu avertizase pe nimeni. Chateaubriand 1-a întâlnit pe ducele de Richelieu pe Champs-Elysees. „Suntem înşelaţi, a spus ducele, şi-mi ridic garda de aici, fiindcă n-am de gând să-1 aştept singur pe împărat la Tuileries.” Indignată de nepriceperea cu care marele ei om tratase proiecte prea sigure, doamna de Duras a alergat la domnul de Vitrolles, ministrul casei regale, şi i-a arătat pericolele la care era expus domnul de Chateaubriand prin sosirea împăratului, ruşinea de a-1 părăsi lăsându-1 pradă răzbunării acestuia, în timpul acestei vizite, ea a leşinat într-un fotoliu ministerial şi a obţinut, mulţumită emoţiei provocate, douăsprezece mii de franci care aveau în fine să-i permită familiei Chateaubriand să plece împreună cu regele.

Doamna de Chateaubriand plasase un servitor de gardă la Carrousel, cu ordinul să se întoarcă imediat ce va fi sigur că regele fugise, dar pe 20 martie, când Chateaubriand tocmai se culcase, a venit Clausel pentru a-şi anunţa prietenii că regele plecase cu direcţia Lille şi pentru a le da, din partea cancelarului, cele douăsprezece mii de franci, smulşi de doamna de Duras. La ora patru dimineaţa, doamna de Chateaubriand 1-a împins pe soţul ei în trăsură. „Eram într-un asemenea acces de furie, spune el, că nu ştiam nici unde mergeam, nici ce făceam. Am ieşit prin bariera Saint-Martin. în zori, am văzut corbi coborând liniştiţi din ulmii de pe drumul mare.” Aceste păsări de rău augur erau întotdeauna acolo roindu-se în jurul lui câhd fugea.

/. Cele O sută de zile Pe o noapte foarte întunecată, cai şi trăsuri, rătăcind, lovin-du-se, împotmolindu-se în noroi, se îngrămădeau pe drumurile din nord. Se putea auzi:„încotro mergem? Unde e regele?” Furios, zgâlţâit de berlină alături de soţia lui care, potrivit obiceiului, era ironică, spirituală şi bolnavă, Chateaubriand se gândea că mai străbătuse cu douăzeci de ani în urmă acest drum al exilului. Amiens, Lille, Tournai: aceleaşi etape. Dar pe atunci era tânăr şi pleca, plin de speranţă, în urmărirea Sylphidei. De data aceasta avea patruzeci şi şapte de ani, o târa după el pe consoarta lui afectată, iar el cine era? Nimic altceva decât ministrul la Stockholm al unui suveran fără regat.

Favoritul, Blacas, şi ducele de Duras, care îl însoţeau pe rege, 1-au sfătuit pe acesta să treacă din nou în Anglia. Ludovic al XVIlI-lea a fost atât de înţelept să se oprească la Gând*. Acolo a format un minister şi, întrucât abatele de Montesquiou era absent, Chateaubriand a văzut atribuindu-i-se dintr-o dată Internele, par interim. Teritoriul naţional aflându-se în întregime în mâinile uzurpatorului, nu era deloc limpede ce avea de administrat ministrul de Interne, dar pentru prima oară de la Restauraţie, Chateaubriand a avut astfel ocazia de a se apropia cu oarecare intimitate de Ludovic al XVIII-lea. îl judeca fără iluzii şi fără părtinire. Regele ţinea la liniştea lui cu orice preţ. Rece şi insensibil, avea totuşi „simpatii care aduceau a pasiuni” şi se încredea periculos în favoriţii lui. Măreţia lui consta în răbdare. „El nu mergea în întâmpinarea evenimentelor, evenimentele veneau spre el.” Era exact ceea ce nu ştia să facă Chateaubriand.

De mai multe ori, la Gând, a fost invitat la masa regală şi, pentru că râdea mai uman decât curtenii de istorioarele povestite minunat de rege, n-a displăcut. „Băiatul cumsecade” din el era mai bine făcut decât personajul pentru a-1 cuceri pe Ludovic al XVIII-lea. Din nefericire, acolo mai era şi doamna de Duras, care se străduia să-1 împingă în faţă şi, ţesând intrigi cu Talleyrand pentru a-1 ajuta, îl compromitea. La Gând, unde nimeni nu avea nimic de făcut şi unde, în afară de dulcea doamnă de Levis, majoritatea „Doamnelor” lipseau, Claire de Duras ar fi putut spera să-1 aibă pe marele ei om numai pentru sine. Dar până şi în exil, el îi scăpa. Când ea i-a cerut s-o însoţească la Bruxelles unde mama ei, doamna de Kersaint, părea să fie pe moarte, el a căutat s-o liniştească într-un mod destul de dur: pentru numele lui Dumnezeu, nu fi chiar aşa! Vino s-o vezi pe doamna de Chateaubriand şi ai să-ţi dai seama că nu sunt stăpân pe timpul meu. îndatoririle ce-mi revin la Interne îmi răpesc şi ce mi-a mai rămas din timp. Este

* Oraş din Belgia şi port legat la Marea Nordului prin canalul Terneuzen (n.tr.).

important, pentru că am pentru prima dată ocazia să-mi dovedesc capacitatea în administraţie. Nu te supăra! Nu pleca! Mai aşteaptă puţin şi totul va fi bine!„ La scurt timp după acest „totul va fi bine„ doamna de Duras 1-a anunţat că mama ei murise. „Ah! Dumnezeule mare! Ce vorbeşti? Ce este şi viaţa asta! Biata femeie! Ah! Dumnezeule! „Numărul exclamaţiilor suplinea răceala regretelor.

Îndatoririle acelea nu erau chiar o invenţie, în lipsa instrucţiunilor către prefecţi inexistenţi, ministrul de Interne a redactat un „raport regelui asupra situaţiei din Franţa pe 12 mai 1815”, care a fost publicat în Journal universel, fiindcă indispensabilii domni Bertin veniseră până la Gând şi fondaseră aici acest ziar al emigraţiei. Raportul, pe care Chateaubriand conta pentru a-şi consolida reputaţia de ministru, n-a produs senzaţie. O dată terminat, autorul lui începu să se plictisească, fericit doar icând îl vizita pe Beguinage, la care era primit ca autor al Geniului şi se mai bucura de puţină glorie.

În jurul lui viaţa îşi continua cursul. O mulţime străină anima jandul: soldaţi, tunari, dragoni, vivandiere, politicieni gesticulau s-a lungul canalului în preajma pescarilor neclintiţi. Regele ieşea lân fiecare după-amiazăântr-o caleaşca trasă de şase cai, de parcă |ar fi fost la Paris, şi-i făcea ducelui de Wellington, când îl întâlnea, an mic semn protector din cap. Contele d'Artois, reconstituin-jdu-şi în jurul lui la Gând curtea Pavilionului lui Marsan, dădea (dineuri excelente, remarcabile prin abundenţa felurilor de îngheţată i a delicateselor de patiserie. Acolo, Chateaubriand nu era luat i serios. „Era un adept al Constituţiei, un om cu idei fixe”, unul (scăpat din Westminster, un reformator, unul care-şi hrănea spiritul cu himere. Pavilionul lui Marsan îşi punea acum toate speranţele Fouche. Se şoptea peste tot „de un om care, trebuie s-o cunoaştem, se comporta admirabil, care ar şti să contracareze ^ate proiectele împăratului; el era salvatorul foburgului Saint-Jermain.”

Favoritul, Blacas, şi ducele de Duras, care îl însoţeau pe rege, 1-au sfătuit pe acesta să treacă din nou în Anglia. Ludovic al XVIII-lea a fost atât de înţelept să se oprească la Gând*. Acolo a format un minister şi, întrucât abatele de Montesquiou era absent, Chateaubriand a văzut atribuindu-i-se dintr-o dată Internele, par interim. Teritoriul naţional aflându-se în întregime în mâinile uzurpatorului, nu era deloc limpede ce avea de administrat ministrul de Interne, dar pentru prima oară de la Restauraţie, Chateaubriand a avut astfel ocazia de a se apropia cu oarecare intimitate de Ludovic al XVIII-lea. îl judeca fără iluzii şi fără părtinire. Regele ţinea la liniştea lui cu orice preţ. Rece şi insensibil, avea totuşi „simpatii care aduceau a pasiuni” şi se încredea periculos în favoriţii lui. Măreţia lui consta în răbdare. „El nu mergea în întâmpinarea evenimentelor, evenimentele veneau spre el.” Era exact ceea ce nu ştia să facă Chateaubriand.

De mai multe ori, la Gând, a fost invitat la masa regală şi, pentru că râdea mai uman decât curtenii de istorioarele povestite minunat de rege, n-a displăcut. „Băiatul cumsecade” din el era mai bine făcut decât personajul pentru a-1 cuceri pe Ludovic al XVIII-lea. Din nefericire, acolo mai era şi doamna de Duras, care se străduia să-1 împingă în faţă şi, ţesând intrigi cu Talleyrand pentru a-1 ajuta, îl compromitea. La Gând, unde nimeni nu avea nimic de făcut şi unde, în afară de dulcea doamnă de Levis, majoritatea „Doamnelor” lipseau, Claire de Duras ar fi putut spera să-1 aibă pe marele ei om numai pentru sine. Dar până şi în exil, el îi scăpa. Când ea i-a cerut s-o însoţească la Bruxelles unde mama ei, doamna de Kersaint, părea să fie pe moarte, el a căutat s-o linişteascăântr-unmod destul de dur: „Pentranumele lui Dumnezeu, nu fi chiar aşa! Vino s-o vezi pe doamna de Chateaubriand şi ai să-ţi dai seama că nu sunt stăpân pe timpul meu. îndatoririle ce-rni levin la Interne îmi răpesc şi ce mi-a mai rămas din timp. Este

* Oraş din Belgia şi port legat la Marea Nordului prin canalul Terneuzen (n.tr.). / important, pentru că am pentru prima dată ocazia să-mi dovedesc capacitatea în administraţie. Nu te supăra! Nu pleca! Mai aşteaptă puţin şi totul va fi bine!„ La scurt timp după acest torul va fi bine” doamna de Duras 1-a anunţat că mama ei murise, Ah! Dumnezeule mare! Ce vorbeşti? Ce este şi viaţa asta! Biata femeie! Ah! Dumnezeule! „Numărul exclamaţiilor suplinea răceala regretelor.

Îndatoririle acelea nu erau chiar o invenţie, în lipsa instrucţiunilor către prefecţi inexistenţi, ministrul de Interne a redactat un „raport regelui asupra situaţiei din Franţa pe 12 mai 1815”, care a fost publicat în Journal universel, fiindcă indispensabilii domni Bertin veniseră până la Gând şi fondaseră aici acest ziar al emigraţiei. Raportul, pe care Chateaubriand conta pentru a-şi consolida reputaţia de ministru, n-a produs senzaţie. O dată terminat, autorul lui începu să se plictisească, fericit doar când îl vizita pe Beguinage, la care era primit ca autor al Gemului creştinismului şi se mai bucura de puţină glorie.

În jurul lui viaţa îşi continua cursul. O mulţime străină anima Gândul: soldaţi, tunari, dragoni, vivandiere, politicieni gesticulau de-a lungul canalului în preajma pescarilor neclintiţi. Regele ieşea în fiecare după-amiază într-o caleaşca trasă de şase cai, de parcă ar fi fost la Paris, şi-i făcea ducelui de Wellington, când îl întâlnea, un mic semn protector din cap. Contele d'Artois, reconstituin-du-şi în jurul lui la Gând curtea Pavilionului lui Marsan, dădea dineuri excelente, remarcabile prin abundenţa felurilor de îngheţată şi a delicateselor de patiserie. Acolo, Chateaubriand nu era luat în serios. „Era un adept al Constituţiei, un om cu idei fixe”, unul scăpat din Westminster, un reformator, unul care-şi hrănea spiritul cu himere. Pavilionul lui Marsan îşi punea acum toate speranţele în Fouche. Se şoptea peste tot „de un om care, trebuie s-o recunoaştem, se comporta admirabil, care ar şti să contracareze toate proiectele împăratului; el era salvatorul foburgului Saint-Gerrnain.”

Foarte exact că în acel timp Fouche era pregătit să facă un salt în tabăra învingătorului, indiferent care ar fi fost acela; aducea bucuros servicii regaliştilor rămaşi la Paris şi intra în relaţii cu Gândul, ţesând intrigi la Viena cu Talleyrand, când în favoarea ducelui d' Orleans, când în cea a lui Napoleon al II-lea, fără a înceta nici o clipă să jure credinţă împăratului, care ştia cu cine avea de-a face, dar nu se putuse niciodată dispensa de ducele D'Otrante, iar atunci putea mai puţin ca oricând.

Vestea despre Waterloo a ajuns la Gând doar cu o mică întârziere. Pe 15 iunie 1815, Chateaubriand plecase să se plimbe singur pe drumul mare al Bruxelles-ului şi citea în timp ce mergea Comentariile lui Cezar, când a auzit în depărtare un bubuit surd. S-a oprit în dreptul unui plop, a ascultat, iar vântul din sud i-a adus mai desluşit zgomotul artileriei. Se dădea o mare bătălie. Nu apărea nici un călător; câteva femei pe câmp pliveau netulburate straturile de legume. Un curier oprit de el i-a spus că Bonaparte era învingător.

A alergat la rege. Domnea un general scapă cine poate. Se spunea că englezii erau zdrobiţi; se aştepta furgonul cu diamantele coroanei; Chateaubriand şi-a pus în portofelul de ministru de Interne batista de mătase cu care îşi înfăşură capul în timpul nopţii. Era, după cum spunea el, singurul document important al ministerului său. Fusese cu mult mai bogat în prima lui emigrare, când în tolbă avea manuscrisul Atalei. In seara aceea, Ludovic al XVIII-lea nu s-a culcat. Şi-a petrecut noaptea la fereastră, pândind veştile şi meditând. Se pare că atunci a măsurat erorile comise timp de şase luni, subaprecierea opiniei publice franceze de către emigranţi şi şi-a promis, în cazul în care i s-ar reda tronul, să panseze rănile Revoluţiei. A doua zi, Curtea din Gând a aflat de înfrângerea împăratului. Ce bucurie! „N-amfi fost mai mândri, spune cu amărăciune doamna de Chateaubriand, care avea un suflet naţionalist, dacă Bonaparte ar fi fost învins de un fiu al Franţei.” Dar, în Journal universel din 21 iunie soţul ei a pus înfrângerea împăratului pe seama providenţei. „Un mare eşec i-a înşelat aşteptările, o mare pedeapsă îl unnăreşte, iar mâna invizibilă care-1 poartă spre pierzanie pare în acelaşi timp să deturneze unele dintre calamităţile cu care rezistenţa lui ameninţa naţiunea.”

La Paris, Fouche formase un guvern provizoriu. Hotărârea lui Ludovic al XVIII-lea a fost luată rapid. Fără să mai aştepte avizul Aliaţilor, a dorit să meargă la Paris pentru ca nimeni să nu-i poată disputa tronul. Talleyrand, care tocmai sosise de la Viena, spera să-1 manevreze pe rege, să-1 mai reţină în Belgia, să ajungă înaintea lui la Paris şi să devină arbitrul situaţiei. A fost foarte nemulţumit să găsească întrega Ciute pusă în mişcare; i s-a alăturat l la Mons şi, plin de capricii pentru că sfaturile lui fuseseră ignorate, Je-a răspuns celor care-1 îndemnau să meargă la rege: „Eu nu sunt liciodată grăbit; mai este şi mâine timp.” Simţind că trebuia să-1 iemită, deşi o făcea în silă, pe domnul de Blacas, prea detestat de opinia publică, Ludovic al XVIII-lea s-a adresat afectuos lui Chateaubnand:„Mă voi despărţi de domnul Blacas. Locul rămâne liber, domnule de Chateaubriand.” Ceea ce însemna că-i oferea acestuia ministerul casei regale.

Dar de mai multe săptămâni, graţie doamnei de Duras, Chateaubriand se angajase solidar cu Talleyrand. Or, „Şchiopul”, mai orgolios ca niciodată, refuza să creadă că regele ar îndrăzni să se dispenseze de el. Când, în cele din urmă, i s-a înfăţişat: „Prinţe de Benevent, i-a spus ironic Maiestatea sa, prin urmare ne părăsiţi? Cura de ape vă va face bine. Să ne trimiteţi veşti.” După care, fără să mai aştepte un răspuns, Ludovic al XVIII-lea a plecat. Derutat, Talleyrand 1-a păstrat alături de el pe acelaşi Chateaubriand pe care odinioară îl dispreţuise cu atâta cruzime şi 1-a rugat să intervină. Pentru Chateaubriand asta era o dulce revanşă. „Domnul de Talleyrand era tandreţea întruchipată, se sPrijinea pe umărul meu.” Pentru această bucurie delicioasă, dar efemeră, el a comis fatala greşeală de a rămâne deoparte într-un Moment când se decidea totul.

Regele a primit plângeri împotriva lui. „Cameleonii” 1-au luat din nou cu asalt pe învingător. Trecând prin Cateau, regele i-a ameninţat într-o primă proclamaţie pe trădători; din Cambrai, manipulat, i-ar iertat pe toţi, mai puţin, pe acei oameni al căror renume este un subiect de durere pentru Franţa şi de groază pentru Europa„. Era vizat Fouche. Dar ducele d'Otrante ştiuse să-i convingă pe Wellington şi pe Blucher că numai el era capabil să asigure intrarea regelui în Paris fără luptă şi fără răzmeriţă. Aliaţii 1-au sfătuit pe rege să-1 facă ministru. Sosind şi el într-un târziu, Chateaubriand a protestat în modul cel mai vehement, de altfel susţinut de Talleyrand şi sprijinit de rege. Un regicid ministru al fratelui lui Ludovic al XVI-lea! „Este o frivolitate„, a răspuns rece Wellington şi întreg foburgul a intervenit în favoarea lui Fouche. Sesizând forţa şi poziţia rivalului său, Talleyrand a schimbat foaia şi a căzut la înţelegere cu el. „Ah! nefericitul meu frate!„, ofta regele, dar a semnat decretul prin care era numit Fouche. Chateaubriand fiind dat la o parte, s-a constituit „acest mocirlos guvern: domnul de Talleyrand la Afacerile Străine, abatele Louis la Finanţe, Pasquier la Justiţie, Fouche la Poliţie. Trei răspopiţi şi un bonapartist. Chateaubriand ratase cea mai mare ocazie din cariera lui politică. Rămăsese fidel unui pact cu Talleyrand, fidel onoarei, refuzându-1 pe Fouche şi fusese învins. La Saint-Denis, unde s-au întâmpinat cele mai mari necazuri din lume ca să fie împiedicate fetiţele Legiunii de onoare să strige: „Trăiască Napoleon!”, el s-a prezentat la Maiestatea sa. Introdus în anticameră, s-a aşezat într-un colţ şi a aşteptat. „Imediat s-a deschis o uşă: intră fără zgomot Viciul sprijinit de braţul Crimei, domnul de Talleyrand mergând susţinut de domnul Fouche.” Chateaubriand s-a întors acasă consternat; „La castel nu se vorbea decât despre necesitatea de a ceda, adică, trebuia arborată cocarda tricoloră, adorat Fouche şi revocată casa roşie.” Regele a acceptat totul, cu excepţia cocardei.

A doua zi, Ludovic al XVIII-lea a cerut să-1 vadă pe Chateaubriand. Primul lucru pe care i 1-a spus a fostR'h' ' domnule de Chateaubriand?

— Ei bine! Sire, Maiestatea voastră îşi dizolvă regimentele şi-1 ia pe Fouche?

— Da, a răspuns regele trebuia. Ce părere aveţi?

— Din păcate, Sire, faptul e împlinit' permite-ţi să tac.

— Nu, nu, vorbiţi, ştiţi cum am rezistat la Gând-spuneţi, ce părere aveţi?

— Dumneavoastră aţi vrat-o, Sire, eu nu ştiu să spun decât adevărul şi, fiindcă Maiestatea voastră îmi iartă buna-credinţă, eu cred că monarhia e terminată!„ Regele a tăcut un timp, Chateaubriand începuse să se neliniştească de propria lui îndrăzneală, când Maiestatea sa a reluat: „Ei bine! domnule de Chateaubriand, şi eu sunt de aceeaşi părere”.

I s-a lăsat doar postul de ministru de stat fără portofoliu, cu douăzeci şi patru de mii de franci pe an. Cel mai abject dintre „cameleoni” era mai bine retribuit.

/. Ministrul de stat devine şeful opoziţiei Din iulie 1815, regele a convocat toate colegiile electorale, iar vicontele de Chateaubriand a fost desemnat să-1 prezideze pe cel din Orleans. Nu era o misiune lipsită de importanţă. Preşedintele, f ară îndoială, avea să fie primul ales din colegiul său. El trebuia să-i dirijeze pe electori (aproape cinci sute de fiecare colegiu) şi să-i convingă să voteze pentru regalişti. Orleans era în mod special avut în vedere, pentru că oraşul era situat la limita zonei ocupate de trupele aliate şi de cea unde se retrăseseră trupele fidele lui Bonaparte. Chateaubriand a plecat însoţit de un secretar în persoana bătrânului domn Le Moine, cândva om de încredere al lui Pauline de Beaumont, şi din care făcuse „primul lui gentilom de la Cameră”.

Doamna de Chateaubriand, care murea de frică la gândul acelei, frontiere' atât de apropiate, 1-a copleşit pe domnul Le Moine cu întrebări. „Spune-mi cât mai sincer, domnule, există pentru el vreun pericol de care să se teamă la Orleans? Prefer să ştiu, incertitudinea mă îmbolnăveşte.„ Dar chiar soţul ei a fost cel care a liniştit-o: „Scrisoarea ta era sub influenţa nebuniei de la Charenton. E imposibil să fiu mai sărbătorit, mai iubit aici decât am fost vreodată.„ Realitatea este că avea toate motivele să fie încântat de Orleans şi de el însuşi. Compusese în drum un discurs de deschidere unde îl evoca pe Ludovic al XVI-lea, „regele asasinat, de sfântă şi dureroasă aducere-aminte„, unde arăta că de acele alegeri ar depinde modul în care Franţa va fi judecată de Europa (poporul francez merge să vadă regi în tribunele consiliilor) şi unde le retrăgea „autorilor tulburărilor noastre„ dreptul de a reprezenta Franţa. „Cei care au adus între zidurile voastre aceşti străini, merită ei să vă obţină sufragiile?„ Doamna de Duras, căreia îi fusese supus discursul, 1-a apreciat ca prea intransigent. L-a implorat pe Chateaubriand să suprime acel, rege asasinat”, dar el a spus răstit: „Voi schimba cuvântul asasinat, dar nu-ţi promit că am să suprim sfântă şi dureroasa aducere-aminte. Dacă ai merge prin ţară, ai vedea cât de regalistă e lumea şi în ce măsură trebuie să fii moderat cu liberalismul”, într-adevăr, alegătorii erau mai regalişti decât regele. Ei au aclamat discursul lui Chateaubriand şi chiar i-au cerut să-1 repete a doua zi. Pe străzi se striga: „Trăiascăpreşedintele!” şi el ar fi fost ales primul de pe listă dacă, în ultimul moment, n-ar fi aflat că regele tocmai îl înscrisese pe lista pairilor. Ar fi trebuit oare să se bucure de această onoare sau să regrete mandatul de deputat? Funcţia de pair era ereditară, dar ce importanţă avea pentru el care nu avea copii şi murea fără urmaşi? Cu toate acestea, a acceptat. Către doamna de Chateaubriand: „Trimite după croitorul Le Bon şi pune-1 să-mi facă fracul de pair, ca să-1 am gata la întoarcere. Ai grijă ca florile de crin să nu fie prea meschine.” Cât despre alegeri, ele s-au desfăşurat cum nu se putea mai bine. în cele patru consilii totul a mers excelent şi el chiar a reuşit să-1 numească pe un nepot al lui Talleyrand. „Şchiopul trebuie să fie mulţumit de mine”, îi scria el doamnei de Duras căreia îi dăduse misiunea de a „face vâlvă” în legătură cu discursul lui, cu succesul şi cu restul. Acea perioadă de activitate 1-a încântat. Pentru prima oară vorbise în faţa unei adunări; ba chiar improvizase două sau trei mici alocuţiuni, descoperind, cu o bucurie naivă, fericirea de a înflăcăra un public vibrant. Şi cum dispoziţia lui se avânta tot atât de rapid cum se prăbuşea, iată-1 încântat de această intrare în viaţa publică şi convins că avea să joace un mare rol în Camera pairilor. Către doamna de Chateaubriand: „Ei bine! ai să mă crezi? Ai să-mi respecţi liniştea? N-ai să mă mai împingi să fiu când ici, când acolo? Pair şi ministru de stat, primele demnităţi în ordinea politică şi în ordinea socială, ce-ţi trebuie mai mult? Bani vom avea. Eram sigur de alegerea mea aici, eram sigur de rangul de pair. Ai fost prea puţin rezonabilă, îmi conduc bine barca, în felul meu, ce-i drept, dar fiecare cu firea lui. Munca, Valea noastră, bunăstarea, toate acestea ne vor face foarte fericiţi. Hai, fii veselă, fericită, gata cu ambiţiile nebuneşti. Lasă-mi un pic de independenţă, dacă îmi doreşti binele.”

Şederea la Orleans fusese importantă, pentru că îl făcuse pe Chateaubriand să creadă, greşit, că întreaga Franţă era ostilă liberalismului şi că, dacă voia să reuşească în viaţa politică (iar el punea acum în acţiune acea înflăcărare a dorinţei pe care o arătase întotdeauna în dragoste), trebuia să urle cu lupii. Nenorocirea era că violenţa stilului său făcea urletele lui mai sonore decât ale restului haitei. Pe 4 septembrie 1815, el i-a prezentat lui Ludovic al XVIII-lea deputaţii „săi”: „Sire, i-a spus el, aţi salvat Franţa de două ori. Aţi apucat spada pe care suveranul ceresc a încredinţat-o prinţilor pământului pentru a asigura liniştea popoarelor. Sire, această justiţie, din nefericire prea necesară, nu face decât să contribuie la strălucirea bunătăţii voastre. Supuşii voştri îşi povestesc cu lacrimi de recunoştinţă şi admiraţie tot ceea ce aţi făcut pentru Franţa, şi asprimea voastră părintească e ridicată pe primul loc al binefacerilor voastre.”

Era regretabil să-1 vezi pe apărătorul ducelui d'Enghien plasând asprimea printre binefaceri, într-o vreme când ea însemna moartea. Curând cadavrele lui La Bedoyere şi Ney aveau să puncteze aceste fraze. Ceea ce explica această cruzime era furia destul de firească a lui Chateaubriand când vedea, după a doua Restaurare, echipa revoluţionară rămânând la putere. Acel Fouche care, de cincisprezece ani, îl hărţuia cum hărţuieşte pisica un şoarece, rămânea atotputernic. Vechii lui prieteni bonapartişti, Pasquier, Mole, aveau mai multă influenţă pe lângă rege decât el. Şi această mânie care-1 frământa, o simţea împărtăşită de ţara definită de lege. Peste tot alegerile fuseseră, ca şi la Orleans, mai regaliste decât regele. Franţa (sau cel puţin nobilii mici de ţară şi burghezia care, având singuri drept de vot, o reprezentau) îi prezentaseră lui Ludovic al XVIII-lea o „Cameră de negăsit”, în sud şi în Vendee, mulţimea îi masacra pe oamenii Revoluţiei şi ai Imperiului. La Paris, gărzile de corp, provocate de electorii provinciali, urmăreau cu violenţă vestigiile acelor vremuri. „Fugarii din Gând” reclamau pedepse împotriva generalilor lui Bonaparte. „O să ajungem la vânătoare de mareşali”, spunea ducele de Berry. Singurul din familia lui, regele refuza să se lase antrenat şi rostea cu tristeţe: JEi sunt implacabili.„ Ei. adică fratele lui, nepoţii, de asemeni (în ciuda doamnei de Duras) Chateaubriand pentru că era înciudat, câteva femei din lumea mare pe care spaima le făcuse feroce, acea Curte de emigranţi care-1 socoteau chiar şi pe Ludovic al XVIII-lea un iacobin încoronat, voia să înlocuiască eşafodul cu spânzurătoarea şi se delecta cu cumplitele cuvinte: „E timpul să punem capăt clemenţei”.

Unei asemenea furtuni guvernul Talleyrand-Fouche n-avea cum să-i reziste. Talleyrand şi-a asumat misiunea de a-1 exila pe Fouche, dar laşitatea lui nu 1-a salvat. Chateaubriand ar fi vrut ca regele să joace regula jocului constituţional în manieră engleză, şi a apelat la şefii opoziţiei, căreia îi aparţinea. Dar adevărata Franţa părea să fie încă o ţară prea divizată pentru a-i impune un guvern dorit de o Franţă legală, iar Ludovic al XVIU-lea 1-a ales pe ducele de Richelieu, om fără ambiţii, aspru, simplu şi înţelept care şi-a fixat ca primă îndatorire eliberarea teritoriului. Richelieu avea să-i ofere un minister activ lui Chateaubriand? Nu, fiindcă nu-1 putea suporta, îi reproşa dezordinea ce domnea întotdeauna în afacerile lui băneşti, faptul că apela mereu la caseta regală şi prea îndârjita protecţie feminină. Chateaubriand a făcut mari eforturi să-i intre în graţii, ba chiar într-o zi, la doamna de Boigne, r el însuşi şi-a citit cu voce tare tragediaMoise, dar Richelieu a adormit, rămânând să-i păstreze o ranchiună durabilă. El 1-a luat j în calitate de colaborator intim pe tânărul Elie Decazes, fiul unui l avocat din Libourne, fost secretar al doamnei Laetitia, prefect l de poliţie în iunie 1815, ministru al Poliţiei în septembrie, înalt l funcţionar, plin de inteligenţă, de zel, de ambiţie, activ şi nou favorit lai regelui. Ascensiunea rapidă a domnului Decazes, fost Ibonapartist, deşi era justificată prin meritele lui, a stârnit furia [ultraregaliştilor. „îl voi ridica atât de sus, spunea Ludovic al IXVIII-lea, că va fi invidiat de cei mai mari seniori.” Până atunci, |îi umplea de oroare.

Îndepărtat de la putere, Chateaubriand, disperat, era ros Ide supărare, în lipsa unui minister, ar fi acceptat ambasada de la [Roma; dar ea îi fusese dată domnului de Blacas. Prin doamna de iMontcalm, sora vitregă a lui Richelieu, el a încercat să obţină „un jmâc departament de fantezie, care ar fi putut fi alcătuit din culte, larte, instrucţie publică şi spectacole”. Dar i s-a oferit doar locul |lui Fontanes în instrucţia publică, fără mandat în Consiliu. Rănit, el a refuzat şi, neputând să seducă, se hotărî să atace.

Cum avea să se transforme un ministru de stat, remunerat, |într-un şef al opoziţiei? Pentru a da o explicaţie, a început prin a scrie o broşură politică: Monarhia potrivit Cartei. „Ca ministru ^e stat, îi datorez regelui adevărul, şi îl voi spune. Dacă acest onsiliu, al cărui membru am onoarea să fiu, s-ar fi întrunit câteodată, mi s-ar fi putut spune: „Vorbiţi în Consiliu”, dar acest Consiliu nu se întruneşte; prin urmare, trebuie să găsesc o modalitate de a-mi face auzite umilele mele critici şi să-mi îndeplinesc îndatoririle de ministru. Cum altfel? Dacă Franţa îmi pare ameninţată de noi suferinţe, dacă legitimitatea pare periclitată, ar trebui să tac pentru că sunt pair şi ministru de stat? Datoria mea, dimpotrivă, este să semnalez obstacolul, să dau alarma şi să chem toată lumea în ajutor.”

Pe ce îşi fundamenta doctrina, care era foarte diferită de cea predicată în aceeaşi epocă de Bonald, Maistre şi Ballanche? Aceşti trei scriitori erau partizanii monarhiei absolute. Ei susţineau inegalitatea naturală dintre oameni; voiau ca ţara să fie guvernată de cler, de marii proprietari funciari şi de corporaţii, într-un cuvânt, doreau să şteargă Revoluţia din istoria Franţei. Credincios acelei „antice alianţe dintre onoare şi libertate”, pe care o observase în Anglia, Chateaubriand apăra monarhia parlamentară, alternanţa partidelor şi libertatea presei. Era conştient de pericolele liberalismului, dar aceste pericole i se păreau de mai mică importanţă decât cele ale despotismului şi, de altfel, cum ar fi impus Bourbonii în Franţa o tiranie pe care însuşi Napoleon n-o putuse menţine decât mulţumită a şase sute de mii de soldaţi devotaţi?

Dar acest debut doctrinal şi, în fond, conciliant succeda unei concluzii polemice atât de violente, încât ajunsese să se spună: „Chateaubriand pretinde să toarne ulei pe rănile noastre, dar e ulei încins”. O dată în plus, el deplângea tratamentul nedem aplicat regaliştilor. Regele avea pretenţia că-1 justifică spunând că nu găsea administratori abili decât printre cei ieşiţi din şcoala lui Bonaparte şi formaţi de Revoluţie? Era o prejudecată de care „interesele revoluţionare' se serveau pentru a ocupa funcţii unde nu aşteptau decât ocazia pentru a trăda cocarda albă. „Facţiunea acaparează toate posturile. Ea a inventat un nou jargon ca să-şi atingă ţelul; aşa cum spunea la începutul Revoluţiei: aristocraţii, astăzi spunea: ultraregaliştii. Ziarele străine în solda ei sau servindu-i interesele scriu foarte simplu: radicalii. Noi suntem deci „radicali”, noi, trişti urmaşi ai acelor „aristocraţi” a căror cenuşă odihneşte la Picpus. Devotamentul a ajuns veşnicul obiect al glumelor acestor oameni. Drumul la Gând e numit de ei: „o călătorie sentimentală.” Unde-ţi sunt atestatele? i se spune celui mai bun regalist care solicită umil o mică funcţie. De douăzeci şi cinci de ani el suferă pentru rege, a pierdut tot: familie, avere. Titlurile lui nu-i mai sunt de ajuns. Soseşte un bonapartist. Frunţile se descreţesc. Documentele lui erau oprite de poliţie; le-a pierdut la concedierea lui Fouche; ce nenorocire! E crezut pe cuvânt. „Intraţi, prietene, iată aici brevetul dumneavoastră.”

Chateaubriand voia ca primele funcţii în stat să fie încredinţate numai partizanilor monarhiei legitime. „Vă trebuie un număr chiar aşa de mare ca să salvaţi Franţa? Eu nu pretind decât şapte pe fiecare departament: un episcop, un comandant, un prefect, un procuror al regelui, un preşedinte al Curţii supreme, un comandant de jandarmerie şi un comandant al gărzilor naţionale. Ca aceşti şapte oameni să fie devotaţi lui Dumnezeu şi regelui, iar eu răspund de rest. Cât despre acei oameni capabili, a căror minte e pervertită de Revoluţie, acei oameni care nu pot înţelege că tronul Sfântului Ludovic are nevoie să fie susţinut de altar şi înconjurat de ziduri bătrâne ca şi de bătrânele tradiţii ale Monarhiei, n-au decât să se ducă să-şi cultive ogorul. Franţa i-ar putea rechema când talentele lor, plictisite de a fi rămas inutile, vor fi sincer convertite către religie şi legitimitate.” Ostracizare explicabilă, dar inaplicabilă.

Se cuvenea a fi publicat „acest catehism liberal care se termina într-un pamflet extrem”? Toată vara anului 1816, Chateaubriand a cizelat şi a modificat broşura, aşteptând o ocazie favorabilă. Către doamna de Duras: „Lucrarea mea este aproape terminată. Dacă o public, cred că voi face Franţei un Serviciu imens. O voi împiedica poate să piară, dar pe cheltuiala mea. Păail meu alb începe samă intimideze.„ Pe urmă s-a gândit că odinioară reuşise să-1 învingă pe Celălalt, cel care acum lâncezea pe insula Sfânta Elena, şi îşi spunea că va reuşi şi de astă dată să-iânfrângăpe pigmeii ce-i succedaseră giganticului. Brusc, pe 5 septembrie 1816, Camera de negăsit a fost dizolvată. Decazes îl convinsese pe ducele de Richelieu şi pe rege de necesitatea acestei măsuri „din pricina căreia, spunea el, intoleranţa radicalilor ar putea provoca o nouă revoluţie„, în mare grabă, Chateaubriand a adugat unpost-scriptum broşurii lui: „Prevăzusem deznodă-mântul şi 1-am anunţat de mai multe ori. Dizolvarea singurei adunări care, din 1759, manifestase sentimente pur regaliste este, după părerea mea, o ciudată manieră de a salva Moharhia! Şi, de altfel, ce vrea regele? Dacă ar fi cu putinţă să se pătrundă în secretele înaltei lui înţelepciuni, nu s-ar putea presupune că, lăsând în mod constituţional întreaga libertate de acţiune şi de opinie miniştrilor lui responsabili, şi-a îndreptat privirile mai departe decât ei.” Era o încercare de a-1 pune pe Ludovic al XVIII-lea în opoziţie cu Decazes. Când broşura a apărut câteva zile mai târziu, pe 17 septembrie, indignarea regelui a fost mare şi exprimată public. Doamna de Montcalm o avertizase pe doamna de Duras, furioasă şi disperată, de consecinţele inevitabile ale unei asemenea publicaţii, totul fusese inutil.

Chateaubriand îşi împinsese cutezanţa până la a insinua că în loc de a considera ordonanţa din 5 septembrie ca o expresie a sentimentelor libere şi personale ale monarhului, nu trebuia văzut în ea decât deplorabila dovadă a creditului de care se bucura favoritul lui. în Moniteur a fost inserată o ordonanţă: „Vicontele de Chateaubriand punând la îndoială într-o scriere imprimată voinţa Noastră personală manifestată în ordonanţa Noastră din 5 septembrie, vicontele de Chateaubriand va înceta din această zi să mai fie considerat în numărul miniştrilor Noştri de stat.” De data aceasta se declarase războiul. Destituit, ruinat, aruncat de furiile unor femei ambiţioase în rândul opoziţiei neputincioase, acest regalist avea să contribuie mai mult ca nimeni altul la distrugerea monarhiei legitime.

IV. Juliette şi Rene InMemorii, îşi tratează dizgraţia cu aroganţă şi detaşare: „Natura mea m-a făcut perfect insensibil faţă de pierderea remuneraţiilor. M-am ales doar cu inconvenientul de a merge pe jos, iar în zilele ploioase cu o trăsură de piaţă la Camera pairilor, echipajul meu popular, sub protecţia sărăcimii ce se foia în Hurul meu, intram în drepturile proletarilor din care fac parte.” într-un text postum, aceste fraze fac o puternică impresie, în aprilie 1817, când a fost nevoit să ramburseze poliţe, să plătească [impozite, să asigure traiul zilnic şi totul din douăsprezece mii de rânci aduşi de demnitatea lui de pair, curajul i s-a amestecat cu spaimă şi amărăciune.

Cum să facă faţă atâtor obligaţii? Bunul domn Le Moine, sare de dimineaţă până seară bătea Parisul ca să amâne scadenţele şi să obţină degrevări, nu vedea altă soluţie de salvare decât râizarea Văii Lupilor şi, pentru început, Chateaubriand a anunţat „uzarea „cu strigare” a bibliotecii lui. Nu voia să-şi păstreze decât licul Homer „acoperit pe margini de traduceri şi note”. Către iucesa de Duras: „Iată, scumpă soră, lista cărţilor mele. Un criitor care-şi vinde cărţile e ca un negustor care-şi vinde capitalul lagazinului. Şi toate astea întru marea glorie a regelui foarte-creştin.„ Iar după vânzare: „Biblioteca e vândută. Am obţinut de asemeni permisiunea să scot la loterie Valea Lupilor. lată-mă pe ie-a-ntregul deposedat. Ca Iov, am venit pe lume gol şi plec din ea gol.” Sacrificiul era penibil, dar atitudinea grandioasă, iar victima i-a fost lipsită de oarecare consolare.

Tragerea la loterie a Văii Lupilor a fost asigurată de maestrul lotar Denis, care a emis nouăzeci de bilete a o mie de franci.

Bertin a publicat în Debats o notiţă descriptivă fermecătoare şi atrăgătoare. După care, în aşteptarea eventualilor amatori, menajul Chateaubriand a petrecut lungi vacanţe prin castelele amicilor. Era un mod ca oricare altul de a supravieţui. La început au plecat la Montboissier, la doamna Colbert-Montboissier, nepoata lui Malesherbes. Exasperat de ingratitudinea regală, Chateaubriand s-ar fi dovedit în acest timp un oaspete dificil, dacă amintirea unui chip fermecător şi a unei priviri pline de promisiuni nu i-ar fi însoţit plimbările solitare.

Acel chip era al lui Juliette Recamier. Ne amintim că o întâlnise cândva la doamna de Stael, pe vremea Atalei, şi că tânărul scriitor abia îndrăznise să-şi ridice ochii spre cea mai frumoasă femeie a timpului său. Apoi, ca atâţia alţii, o admirase de departe pe această făptură ireproşabilă şi aventuroasă. Pe timpul Consulatului, dansând cu o virginală impudoare, în rochiile ei albe, transparente, care lăsau să se ghicească trupul perfect şi în care „părea învăluită ca într-un abur uşor”, Juliette îl cucerise pe Lucien Bonaparte, pe Bernadotte şi pe toţi cei ce meritau să fie cuceriţi, îi plăcea să le trezească tuturor dragostea şi dorinţa, pentru a oferi în schimb, cu o cochetărie angelică, „consolările bunăvoinţei”. Credincioasă unui soţ bătrân, care nu-i putea fi decât tată, dar căruia îi scria: „Ţie îţi datorez toată fericirea de care am avut parte în această viaţă”, trăia înconjurată de adoratori pe care ştiuse, printr-o naivitate abilă, prin arta ei de a admira, de a asculta, prin fidelitatea şi modestia ei, printr-o blândeţe tandră şi înţelegătoare, să-i transforme în servitori resemnaţi. Toţi găsiseră în ea „într-o îmbinare extraordinară dubla încântare a fecioarei şi amantei.” Rebelă faţă de pasiunile amoroase, ea avea geniul prieteniei şi acea „dulce ambiţie a inimii” care nu vrea să renunţe la nici o cucerire. Generaţii succesive ale aceleiaşi familii o iubiseră cu aceeaşi ardoare. „Tatăl meu, îi spunea ducele de Laval (Adrien de Montmorency), era îndrăgostit de dumneavoastră. Ştiţi că şi eu însumi sunt. Asta-i soarta tuturor celor din familia Montmorency.” într-adevăr, vărul lui, Mathieu, un bărbat bigot şi grav, îşi disimulase şi el cu greu dragostea inspirată de doamna Recamier sub sfaturi pioase.

Prinţul August al Prusiei dorise s-o ia în căsătorie, Metternich o curtase zadarnic; seducătorul Prosper de Baranţe fusese dat afară; femeile însele, doamna de Stae'l, regina Hortense se legaseră de Juliette cu un devotament pasionat care aducea a dragoste. Fără să dispreţuiască nici un succes, îl sedusese, pe când străbătea Lyonul, oraşul ei natal, şi pe timidul şi misticul Ballanche, care o vedea în ea pe „Beatrice a lui”. „Ea era, spune Sainte-Beuve, o veritabilă magiciană în stare să convertească pe neobservate dragostea în prietenie, lăsând acesteia toată frumuseţea, tot parfumul sentimentului celui dintâi. Ea ar fi vrut ca totul să se oprească în aprilie. Inima îi rămăsese cucerită de începutul primăverii când livada e acoperită de flori albe şi frunzele încă n-au apărut.” Ea era sultana celor o mie şi una de dimineţi.

În timpul Imperiului şi, fără îndoială, din cauza prieteniei ei cu doamna de Stae'l, se numărase printre opozanţii regimului. In 1806, în momentul ruinării lui Recamier, prin conduita ei în această încercare, ea trezise un interes general, încetând să mai iasă în lume, nu numai că îşi păstrase toţi prietenii, dar nu încetase să fie centrul societăţii timpului ei. Exilată, în 1811. la patruzeci de leghe de Paris, ea se întorsese aici în acelaşi timp cu Bourbonii. In 1814, Chateaubriand acceptase să citească în salonul ei Ultimul din familia Abencerage. Zeiţa concilierii îi grupase în jurul lui pe Bernadotte, general francez devenit rege al Suediei, mareşali ai Imperiului, pe ducele de Wellington, îndrăgostit de ea ca toată lumea, pe ducele de Doudeauville, pe Mathieu de Montmorency, care o devora din ochi, rămânând în continuare acelaşi om afectat şi bigot, pe Metternich, pe Benjamin Constant şi pe prinţul August al Prusiei. Adoratorii ei erau atât de sus-puşi şi atât de diverşi încât, atunci când îi reunea, ea părea să fi convocat un congres al puterilor.

Deşi în 1814 avea treizeci şi şapte de ani, îşi păstrase chipul şi trupul de fată tânără. Ea chiar trecea drept o fată, lumea vorbind de căsătoria ei ca despre un mariaj neconsumat. Dar, apropiin-du-se de patruzeci de ani, ea începea să regrete această lungă suită de victorii sterile. Sub masca ei de seninătate, cei mai perspicace dintre prieteni întrezăreau golul din sufletul ei. „Mă tem, spunea Prosper de Baranţe, ca această obişnuinţă de a risipi sentimentul să nu se opună oricărei bucurii adevărate pentru ea.” „Nevoia de devotament vă devorează, îi scria Ballanche, nu aveţi pe nimeni căruia să-i dedicaţi gândurile, acţiunile, întreaga dumneavoastră existenţă. Vă consumaţi în singurătate.” Unui prieten elveţian ea chiar i se confesase: „Niciodată n-am fost fericită şi cred că nu voi fi niciodată”. Fără îndoială, în acea întoarcere din 1814, se gândea uneori să se apropie mai intim de Chateaubriand, fiindcă ştim că în anii ce-au urmat ea a încercat să-i facă unele servicii, intervenind de mai multe ori pe lângă Richelieu, şi îngrijorând-o oarecum pe doamna de Duras, care n-o vedea fără un sentiment de teamă pe cea mai periculoasă dintre rivale, ca şi ea platonică, ocupându-se de marele ei om.

Totuşi, în toată această perioadă, Juliette Recamier continua să frângă inimile. „Simt nevoia să fiu iubită, spunea ea, dar nu de oricine.” îşi pusese în cap să-i câştige dragostea lui Benjamin Constant, pe atunci în vârstă de patruzeci şi şapte de ani. „îndrăzniţi”, îi spusese ea tandru, cum spusese atâtor altora, iar el plecase din salonul ei îndrăgostit ca un nebun, dar pentru ea nu fusese decâtun joc, şi curând el ajunsese cel mai nefericit dintre bărbaţi. „Niciodată n-am avut de-a face cu o cochetă. Ce năpastă! E dornică să placă, dar ca să se elibereze n-are nici un pic de milă pentru răul făcut.” Iar mai târziu: „Pe legea mea, renunţ! M-a făcut să îndur o zi diabolică. E o zănatică, un nor fără memorie, fără discernământ, fără preferinţe.” A avut nevoie de doi ani ca să se vindece. In acest timp, Ballanche îl supraveghea pe Constant, în vreme ce Wellington i se plângea doamnei de Stael de redutabila cochetărie a Juliettei.

În 1817, a împlinit patruzeci de ani şi, cu siguranţă, a măsurat mai mult ca niciodată prăpastia prieteniilor pe care nici o legătură carnală nu le lega de viaţa ei profundă. Jurnalul pe care-1 ţinea pe atunci conţine ciudate note extrase din lecturile ei. „Trebuie să te gândeşti că e scurt timpul cât eşti frumoasă şi lung când nu mai eşti.” „Refuzarea castităţii, spune Montaigne, nu displace ^niciodată.” „Domnia frumuseţii durează puţin, e denumită o scurtă tiranie.” Pe 28 mai, doamna Recamier trebuia să cineze împreună cu Chateaubriand la doamna de Stael. Dar aceasta, care tocmai suferise un atac, s-a văzut nevoită să se scuze faţă de oaspeţi. Chateaubriand şi doamna Recamier, aşezaţi unul lângă altul la masa aceea, unde vecinătatea unei muribunde făcea dificilă orice conversaţie, au rămas multă vreme în tăcere. Abia către sfârşitul cinei ea i-a adresat câteva cuvinte legate de boala doamnei de Stael. „Mi-am întors puţin capul, spune Chateaubriand, mi-am ridicat ochii şi 1-am văzut pe îngerul meu păzitor în picioare, la dreapta mea. M-aş teme să nu profanez astăzi prin gura anilor un sentiment care-şi păstrează în amintirea mea întreaga lui tinereţe şi al cărui farmec creşte pe măsură ce viaţa mea se retrage.” Ochii li s-au întâlnit. Femeile au nişte priviri care sunt ca o promisiune solemnă a dăruirii lor. El ştiuse (sau crezuse) atunci că ea îl iubea. Iar acum, anume pentru ea, plimbându-se în parcul din Montboissier, pregătea Memoriile pe care dorea să le scrie pentru a-i povesti lui Juliette începuturile vieţii lui.

, Am fost trezit din reflecţiile mele de ciripitul unui sturz cocoţat pe cel mai înalt ram al unui mesteacăn. Pentru o clipă sunetul acela magic mi-a adus înaintea ochilor domeniul patern. Transportat subit în trecut, am revăzut acele câmpii unde auzisem adesea fluieratul sturzului. Cântecul păsărilor în pădurile de la Combourg mă umplea de o fericire pe care o credeam atinsă; acelaşi cântec, în parcul Montboissier, îmi amintea de zilele pierdute în căutarea acestei fericiri insesizabile. Să profităm puţin de clipa ce-mi mai rămâne; să ne grăbim a zugrăvi tinereţea mea cât încă o mai pot atinge.” A doua zi el a început cartea a IlI-a a Memoriilor: Revelaţii asupra misterului vieţii mele.

În aceeaşi zi, doamna de Chateaubriand, scuturată de febră, a căzut la pat. Către ducesa de Duras: „Necazurile se ţin scai de mine. Doamna de Chateaubriand a făcut ruj eolă. Sunt absorbit de îndatoririle mele de infirmier, şi cu doamna de Chateaubriand nu-i treabă uşoară! Plânge-mă, iubeşte-mă şi scrie-mi.” Iar domnului Le Moine: „Am fost atât de bătut de furtună, încât acum nu mai socotesc valurile. Unul mai mult, unul mai puţin, ce mai contează! Las totul pe seama Providenţei. Iată fructul persecuţiilor pe care le-am îndurat. Povara a căzut pe biata mea soţie. Când voi putea scăpa de pe acest pământ blestemat şi de o rasă de ingraţi şi de mizerabili?”

Câteva zile mai târziu a aflat de moartea doamnei de Stae'l, iar doamna de Chateaubriand, chinuită de ameţeli, îl neliniştea teribil. A îngrijit-o cu tot devotamentul. Masochismul lui înnăscut îl făcea să se simtă mai legat de ceilalţi prin suferinţă decât prin fericire; îi plăceau aşa de mult ocaziile când se putea plânge, încât îi era recunoscător soţiei lui pentru a-i fi procurat unele admirabile. Ea însăşi era înduioşată de atenţiile „Motanului”. „Motanul meu e la liturghie. Uneori mă tem să nu-1 văd luându-şi zborul spre cer, fiindcă, într-adevăr, e prea perfect ca să locuiască pe pământul ăsta rău şi prea pur ca să fie lovit de moarte. Cum m-a îngrijit în timp ce eram bolnavă, cu câtă răbdare, cu câtă blândeţe!” Dar avea să fie curând deziluzionată.

Când s-a simţit ceva mai bine, cuplul s-a transportat de la Montboissier la Montgraham, la doamna de Pisieux, sora doamnei de Montboissier, femeie frumoasă pe care Chateaubriand o urmărea călare pe aleile parcului ei. Dar nu era destul ca să-1 distragă. A căzut în cel mai negru acces de melancolie. Veştile venite de la loterie erau dezastruoase. Doar patru bilete din nouăzeci fuseseră vândute! Trei ducesei d'Orleans, văduvă aristocrată, şi unul domnului Lame. Era o bătaie de joc. „Trebuie să înapoiez banii. Ce-o să se aleagă de mine?” Părăsindu-şi, nu fără un sentiment de uşurare, bolnava, a plecat la Paris pentru „a se ocupa, spunea el, de tristele lui afaceri”. Trebuia cu orice preţ să facă rost de bani, să caute un apartament şi poate să revadă câteva „Doamne” fiindcă, deşi e onorabil să-ţi îngrijeşti soţia, e delicios să le iubeşti pe altele. Bunătatea lui Chateaubriand era reală, dar intermitentă, şi cu greu şi-a găsit timp cât a stat la Paris să-i scrie la Montgraham. Doamna de Chateaubriand către domnul Le Moine: „Sunt tristă şi bolnavă. Multe contribuie la această stare a mea. Nu ştiu de unde mi-am luat neliniştile în timpul bolii; moartea mea n-ar lăsa nici un gol pe pământ şi m-ar scuti poate de multe necazuri. Dacă domnul de Chateaubriand mai e la Paris, nu-i arătaţi scrisoarea mea, nu este destul de veselă ca să-1 amuze.”

Când s-a întors lângă ea, afacerile băneşti fuseseră rezolvate ca printr-un miracol. I-ar fi fost imposibil să găsească un creditor care să nu pretindă o garanţie, dar unul dintre nepoţii lui Chateaubriand acceptase să dea pentru el această garanţie. Chris-tian de Chateaubriand era un ofiţer mistic, pasionat ca toţi cei din familia Chateaubriand, gata să-şi dea cămaşa de pe el pentru fratele lui, Louis, pentru unchiul lui, pentru toată lumea. Ducesa de Dur as către doamna Swetchina: „Treburile lui băneşti s-au aranjat, ceea ce mi-a procurat o sensibilă bucurie. Iată-1 independent, fiindcă, mulţumită Cerului, acest aranjament nu are nimic politic. Ceea ce i-a făcut bine, este că şi-a continuat Memoriile vieţii. E o lectură fermecătoare, dar sper să nu se lase convins să le citească şi altcuiva în afară de mine. M-aş supăra pentru destule motive.” Aceste motive se numeau Lucile şi Juliette.

În acea vară a anului 1817, a aflat, prin doamna de Duras, ° veste cumplită: Natalie de Mouchy, pe care o iubise cu atâta Pasiune, dădea semne alarmante de tulburare mintală, întotdeauna instabilă, bizară şi strălucitoare, de când se despărţiseră, fusese iubită de Adrien de Laval, adorator platonic şi, mai puţin respectuos, de către Mole care, pentru a-şi face rost de metrese, urma bucuros siajul lui Chateaubriand. Dar ea rămăsese sălbatică şi tristă. Lui Mole, care fusese la Vichy împreună cu ea şi cu Claire de Duras, i s-a părut bizară, într-o stare îngrijorătoare: nu a mai găsit în ea ceea ce admirase altădată. Mohorâtă, neglijentă, ea îşi petrecea zilele umblând cu o viteză fantastică. Mole a încercat să-i citească Adolphe de Benjamin Constant, apărut de curând, dar ea 1-a ascultat cu indiferenţă. „Părea, spune Mole, absorbită de amintiri, de amărăciuni, de secrete mult mai sfâşietoare decât toate disperantele revelaţii scăpate de sub pana lui Benjamin Constant.” Când i se vorbea de bunătate, de trandreţe, un râs sardonic arăta destul de limpede care-i erau gândurile. „Nu mai citea; cărţile, ştiinţa, artele, totul îi părea o minciună. Rătăcea din han în han, dintr-un loc în altul, preocupată de sănătatea ei şi căutând peste tot o uşurare pe care n-o putea găsi nicăieri. Concentrându-şi întreaga activitate prodigioasă a sufletului asupra propriilor suferinţe, şi le exagera fără încetare, văzând mereu moartea înaintea ei şi visând în fiece zi într-un fel extravagant că se îndrepta către mormânt.”

S-a întors de la Vichy după ce şi-a pierdut complet raţiunea. Era convinsă că cineva voia s-o otrăvească şi în cele din urmă a trebuit să fie sechestrată într-o casă de pe strada Rocher „cea pe care natura o zămislise ca să împodobească pământul şi căreia nici o greşeală nu-i fusese iertată, pentru că nu iubise niciodată”. Aceasta este judecata prea nedreaptă a ingratului Mole. Doamna de Duras, mai indulgentă, îi scria doamnei Swetchina: „Fără acea fatală călătorie în Anglia, din care s-a întors profund rănită şi complet deziluzionată, poate că n-ar fi apucat pe o cale atât de rea”. Mândria ei fusese rănită mai întâi de soţul ei, apoi de amanţi. Chateaubriand „nutrise în mod cert gândul de a o ridica în propriii ei ochi şi în ochii lumii, dar el nu era în stare să se ocupe cu perseverenţă de soarta altcuiva, fiind prea absorblt de nronriile preocupări”.} p Nebunia sărmanei Mouche (muscă) nu era violentă dar sfâşietoare. „Se vede în acea stare unde nimic nu se deghizează cât de blând era sufletul ei şi cât trebuia să sufere.” Doamna de Duras 1-a informat pe Chateaubriand: „Ah! Dumnezeule mare! i-a răspuns el, biata Natalie! Ce fatalitate mă urmăreşte! Nu ţi-am spus că tot ce-am iubit, cunoscut, frecventat, îşi pierde minţile iar eu voi sfârşi tot acolo. Nu există nimic ce n-aş face sau ce n-aş da ca s-o văd pe Musculiţă fericită. Sper că îşi va reveni. Se poate întâmpla să nu fie decât o tulburare trecătoare. Pentru toată fericirea ce mi-a dat-o, eu nu pot face nimic în schimb. Dragă soră, ce jalnică neputinţă şi aceste prietenii ale oamenilor.”

Era adevărat, deşi ne întrebăm câteodată dacă această neputinţă nu ţinea mai curând de lipsa unor sentimente viguroase şi dacă un ataşament mai ferm şi mai tandru n-ar fi salvat-o pe sărmana Musculiţă.

V. O clipă de fericire în timpul iernii 1817-1818, Chateaubriand mergea adeseori pe strada Basse-du-Rempart, la doamna Recamier. Ea a fost mişcată de asiduitatea lui şi, neîndoios, tentată să cedeze insistenţelor. Ca şi el, încercase să facă din viaţa ei o operă de artă. Putea fi ceva mai frumos decât a se dărui, după ce se refuzase tuturor, bărbatului celui mai ilustru şi celui mai iubit al timpului său? Cât despre el, întreaga lui viaţă urmărise Syâphida şi fusese deziluzionat de femeile reale. Doamnei de Beaumont, sensibilă şi fină, îi lipsea frumuseţea; doamna de Custine, tandră şi sălbatică, îl iritase prin nesfârşitele ei reproşuri; doamna de Noailles, fermecătoare şi nebunatică, îl obosise cu capriciile ei. Pentru prima oară, în Julierte Recamier găsea întrunite frumuseţea, puritatea şi un tact care-i depăşea inteligenţa. Era firesc să se lase pradă, ca şi ea, cu o fericire încrezătoare, unor sentimente la care toţi zeii păreau să fie complici.

Vai! încă o dată era vorba de, invazia unui uliu într-o colivie unde păsărele armonioase ciripeau tandru în jurul unei porumbiţe„. Zadarnic bunul Ballanche, consilierul moral al lui Juliette, o implora să-şi abată gândul de la acea înclinare periculoasă printr-o activitate literară, sfătuind-o să-1 traducă pe Petrarca. Zadarnic încerca s-o convingă că doar ea singură dintre toate femeile putea, scriind, să demonstreze că frumuseţea e ceva cum nu se poate mai moral şi o reflectare a sufletului. A trebuit să recunoască zădărnicia sfaturilor sale şi incredibila transformare a lui Juliette. „Eram atât de întristat, atât de jenat azi şi faţă de ceilalţi şi faţă de mine însumi, din pricina acestei subite schimbări a comportării dumneavoastră. Ah! doamnă! Ce rapide progrese a făcut în câteva săptămâni acest rău de care vă îndeamnă să vă temeţi cei mai credincioşi prieteni ai dumneavoastră!” îi era frică pentru ea cunoscând caracterul lui Chateaubriand, bărbat răsfăţat şi îmbătat de sine însuşi, ca toţi suveranii despotici.

Bigotul Mathieu nu era mai puţin îngrijorat. La cererea lui Juliette, care voia astfel să-1 ajute discret pe Chateaubriand, el acceptase să cumpere cu cincizeci de mii de franci Valea Lupilor şi o vară întreagă se instalase acolo împreună cu ea. Era nevoie, într-adevăr, de sfinţenia domnului de Montmorency pentru ca această castă răpire să nu provoace un scandal, „îmi imaginez, scria ducesa de Broglie, micul vostru menaj în Val-du-Loup ca fiind cel mai graţios din lume. Dar când se va scrie biografia lui Mathieu în Viaţa sfinţilor, recunoaşteţi că acest tete-â-tete cu cea mai frumoasă şi cea mai admirabilă femeie a timpului ei va constitui un capitol cam ciudat. Totul e pur pentru cei puri, spune Sfântul Pavel, şi are dreptate.” Cât de sfânt ar fi fost, Mathieu i-a scris totuşi doamnei Recamier, după ce a cumpărat casa: „Mă bizui pe perfecta dumneavoastră discreţie ca să nu-1 primiţi prea des pe fostul proprietar”. Dar ea nu i-a promis nimic şi nici nu a rezistat mai mult. Era cucerită. Zadarnic a încercat să-1 evite pe Chateaubriand, să se ducă la băi pentru a-şi restabili o sănătate şubrezită de acea luptă cu ea însăşi. Invincibila avea să fie învinsă de Vrăjitor.

S-ar părea că ea îi cedase încă din octombrie 1815, la Chantilly. Un prieten al lui Recamier avea acolo o casă fermecătoare şi Chateaubriand îşi va aminti, tot restul vieţii, de serile petrecute pe terasa castelului ale cărui scări duceau într-o pădure plină de umbră şi de mister unde, departe de toate privirile, se plimba noaptea cu divina Juliette. Curând avea să-i scrie în j fiecare scrisoare: „Nu uita pădurea din Chantilly”. îşi făcuseră un obicei să-şi scrie în fiecare dimineaţă, iar poliţia care-i supraveghea corespondenţa lui Chateaubriand ne-a păstrat câteva dintre aceste bilete. Doamna Recamier către Chateaubriand: „Să te iubesc mai puţin! Să nu crezi aşa ceva, dragă prietene. La ora opt. Nu pune temei pe ceea ce numeşti proiecte împotriva dumitale. Nu mai depinde nici de mine, nici de dumneata, nici de nimeni altcineva, să mă împiedic a te iubi. Dragostea mea, viaţa mea, inima mea, totul îţi aparţine.” O femeie care scrie pe acest ton e o metresă, şi Juliette nu scrisese niciodată asemenea scrisori l vreunui alt bărbat.

Până atunci locuise în aceeaşi casă cu domnul Recamier.

l împrejurările aveau să-i permită, într-un moment foarte oportun, să se despartă de el fără să-şi întineze curăţenia. Recamier, bancher cutezător, ajunsese, în acel timp, să se ruineze. A fost nevoit să părăsească locuinţa de pe strada Saint-Honore şi acea grădină unde, sub un pâlc de tei străbătut de o rază de lună, o aşteptase adesea Chateaubriand. Ea şi-a căutat un refugiu într-un mic apartament din Abbaye-aux-Bois, mănăstire de pe malul sting, care oferea câtorva femei singure o sfântă ospitalitate. Aici, la etajul al treilea, cu o suprafaţă pătrată, incomodă, ea a putut să trăiască cheltuind puţin şi chiar susţinându-şi soţul bătrân.

| Chateaubriand descrie această chilie: „Dormitorul era împodobit de o bibliotecă, o harfa, un pian, portretul doamnei de Stael şi o vedere a Coppet-ului* sub clar de lună. La ferestre erau glastre cu flori. Când, abia trăgându-mi sufletul, după ce urcasem cele trei etaje, am intrat în odaie la căderea serii, am rămas încântat. Ferestrele dădeau spre grădina mănăstirii, în al cărei rond de flori se învârteau călugăriţe şi alergau cei primiţi în pensiune. Vârful unui salcâm ajungea până în dreptul ochilor; clopotniţe ascuţite străpungeau cerul, iar la orizont se zăreau colinele de la Sevres. Soarele în asfinţit poleia priveliştea şi pătrundea prin ferestrele deschise. Câteva păsărele tocmai se culcau în jaluzelele ridicate. Regăseam departe liniştea şi singurătatea dincolo de tumultul şi zgomotul unui mare oraş.”

Mai mult căpăta puteri decât îşi simplifica viaţa. Doamna Recamier se simţea mai puternică în odăiţa ei din Abbaye-aux-Bois decât fusese în frumoasa ei reşedinţă. „Acolo, spune Sainte-Beuve, blândul ei geniu, eliberat de complicaţii prea intense, se făcea din ce în ce mai simţit cu bunăvoinţă. Spiritul de partid era atunci violent. Ea dezarma mâniile, îndulcea asperităţile, îţi îndepărta asprimea şi-ţi inocula indulgenţă.” O femeie, dacă e frumoasă, puţin cochetă şi ştie să asculte, are o mare influenţă asupra pasiunilor bărbaţilor. Ea obţine orice pentru că nu cere nimic. „Să fii protejat de doamna Recamier, fusese, timp de peste treizeci de ani, cea mai infailibilă dintre recomandări.” Ea domnea asupra Academiei, asupra facultăţilor, asupra ministerelor, „şi nu exista, până la bastarzii spiţerului şi ai portarului ei, ca această femeie, în esenţa ei bună şi îndatoritoare, să nu găsească o modalitate de a-i plasa convenabil prin birourile ministeriale.”

La Abbaye-aux-Bois, iubirea lui Chateaubriand şi a doamnei Recamier a căpătat un caracter ceremonios şi public care amintea de primele zile ale marelui rege. Şi ei erau în felul lor nişte suverani şi erau convinşi, atât unul cât şi celălalt, că o datorau gloriei lor. In fiecare zi Chateaubriand sosea la ora trei, şi punctualitatea lui era

: Sătuc elveţian de pe malul lacului Leman (n.tr.). 256 aşa de mare, încât lumea din cartier îşi potrivea ceasul când îl vedea trecând. „Sălbatic prin natura lui, nu admitea la ora lui pe nimeni sau aproape pe nimeni.”Mathieu deMontmorency către doamna Recamier: „Nu mă pot obişnui ca după două zile de absenţă, când vin cu un interes atât de sincer pentru a doua oară în timpul zilei ca să aflu veşti de la dumneavoastră, să-mi închideţi uşa şi să-mi debitaţi o întreagă poveste prin cameristă, ca să vă simţiţi la largul dumneavoastră în tete-â-tete-ul cu domnul de Chateaubriand.” Prietenei ei, doamna de Boigne, Juliette îi spunea pentru a-i explica această supunere, atât de nouă pentru ea: „Poate că e partea cea mai incitantă a noutăţii. Ceilalţi se ocupaseră de mine, pe când el pretinde să mă ocup eu de el.”

Chateaubriand, pe de altă parte, le sacrificase pe celelalte „Doamne”. Claire de Duras se plângea cu tristeţe şi, frământată în acelaşi timp de dragoste şi de ambiţie, încerca să se consoleze scriind romane. Doamna de Boigne, întotdeauna ostilă faţă de Chateaubriand, o asigura pe Juliette Recamier că el se servea de ea mai mult decât o servea şi că avea să-1 vadă trecând de la odăiţa ei în saloanele aurite. E foarte adevărat că firea omului nu se schimbă niciodată, şi că Chateaubriand îndrăgostit rămânea ambiţios şi senzual. Totuşi Juliette, fără să forţeze lucrurile, se străduia să domolească furtunile şi să adoarmă ranchiunele. Atât de puternică era blândeţea ei, încât puţin câte puţin sentimentele, pentru el noi, de afecţiune şi de respect, se îmbinau, fără a le elimina complet, cu egoismul şi cu orgoliul.

VI. Saloanele aurite „Motanul arde de nerăbdare să fie la Paris pentru a face o politică turbată”, scrisese în timpul „furtunoasei vacanţe” din anul 1817 doamna de Chateaubriand. Fapt este că, atunci când se gândea la politică, marele om nu mai era deloc furios. Ducelui de Richelieu i-a succedat după câteva săptămâni Decazes în persoană, susţinut mai mult ca oricând de rege. în ţară, spiritul secolului al XVIII-lea şi interesele revoluţionare se revigorau. Alegerile parţiale aduceau în Cameră liberali cu idei din ce în ce mai avansate, aleşi de altfel cu sprijinul radicalilor, care, adoptând politica unei situaţii mai rele ca să tragă apoi foloase, ca atunci când, vrând să protejezi o casă, îi laşi înăuntru pe incendiatori, spuneau: „Mai bine alegeri iacobine decât alegeri ministeriale”.

Ca să lupte împotriva lui Decazes, Chateaubriand şi prietenii lui au fondat un ziar, Le Conservateur, care îşi propunea să sprijine religia, regele şi libertatea, Carta şi oamenii cinstiţi, în acelaşi timp, partidul lor se organiza. Chateaubriand, şeful opoziţiei în Camera pairilor, s-a apropiat de domnul de Villele, care conducea mişcarea în Camera electivă. Cei doi bărbaţi nu prea erau făcuţi să se înţeleagă. Villele, ofiţer de marină la începutul Revoluţiei, primar de Toulouse în 1815, era un mic gentilom gascon, plăpând, fără strălucire, dar muncitor, tenace şi abil. Se pricepea la finanţe şi poseda acea înclinaţie „către prozaic”, calităţi care-i lipseau lui Chateaubriand., Jntr-o discuţie, el asculta, rezuma şi nu trăgea nici o concluzie. Avea simţul afacerilor. Marinar circumspect, Villele nu ieşea niciodată pe mare când era furtună şi, dacă ar fi pătruns cu îndemânare într-un port cunoscut, n-ar fi descoperit în vecii vecilor Lumea Nouă.” Se poate pune întrebarea dacă acest viclean locuitor din Toulouse avea să se înţeleagă multă vreme cu corsarul breton pe care hazardul i-1 dăduse drept aliat.

Chateaubriand a descris cu un necruţător realism ce însemnau pe atunci întrunirile şefilor opoziţiei: „Ajungeam dovedind o extremă lipsă de decenţă şi luam loc în jurul unui salon luminat de o lampă care fila. Plecam de la aceste conferinţe puţin mai mult om de stat şi puţin mai mult convins de sărăcia acestei întregi ştiinţe. Cât era noaptea de lungă, în somnul meu vecin cu trezia îmi veneau în minte diferitele atitudini ale capetelor pleşuve, diversele expresii ale figurilor din acele saloane neîngrijite. Era foarte venerabil, cu siguranţă, dar eu preferam rândunica ce mă trezea în tinereţea mea şi muzele care-mi populau visele.„ Pagină arogantă unde se poate observa foarte bine mişcarea artistului care survolează propriul partid şi propria lui acţiune, pentru a se retrage din ea chiar în momentul când o urmăreşte şi, poate fără voia lui, vrând mai curând să descrie oamenii decât să-i conducă. Ceea ce face ca politica să nu aibă legi, e violenţa furtunilor sentimentale care pot declanşa asupra unui popor un accident imprevizibil. Pe 13 februarie 1820, un şelar din grajdurile regale, pe nume Louvel, „adică potaie vicleană, agresivă şi singuratică„, 1-a ucis cu o lovitură de pumnal pe ducele de Berry, moştenitorul ' tronului, asasinândprin aceeaşi lovitură liberalismul lui Decazes. Chateaubriand apucase să se culce când marchizul de Vibraye a venit să-i aducă ştirea despre atentat. A alergat la Operă în costum de pair. Deja tot Parisul se îngrămădea acolo. „Oamenilor le place tot ce este spectacol, în special moartea, când această moarte e cea a unui mare om.”

Nu exista nici o raţiune ca absurdul atentat al unei persoane izolate să modifice politica regatului; dar ducele de Berry, de când o luase în căsătorie pe pasionata Marie-Caroline, fiica regelui celor Două Sicilii, devenise marea speranţă a radicalilor. Ducesa, soţia lui, contele d' Artois şi cei mai violenţi dintre prietenii lor voiau să lase impresia că nefericitul preşedinte al Consiliului era responsabil de crimă. „Luaţi-1 de aici pe omul acesta! Nu mai pot să-1 văd! îmi face oroare!”, spusese ducesa văzându-1 pe Decazes lângă cadavrul soţului ei. La tribună, Clausel de Coussergues, piosul prieten al doamnei de Chateaubriand, a îndrăznit să spună, el, magistrat al Curţii supreme: Am onoarea să propun Camerei să-1 pună sub acuzaţie pe domnul Decazes, niinistru de Interne, ca fiind complice în asasinarea Monseniorului duce de Berry.„ Villele şi Chateaubriand, „întru nimic mai Scnipuloşi, dar mai avizaţi”, 1-au blamat pe Clausel pentru J1nprudenţa lui, dar şi ei erau decişi să exploateze incidentul.

Chateaubriand a scris în Conservateur: „Mâna care a dat lovitura nu este cea mai vinovată, cei care 1-au asasinat pe Monseniorul duce de Berry sunt cei care de patru ani stabilesc în Monarhie legi democratice. Cei care au răsplătit trădarea şi au pedepsit fidelitatea, cei care i-au pus în slujbe pe duşmanii Bourbonilor şi pe creaturile lui Bonaparte. Iată adevăraţii criminali ai Monseniorului duce de Berry.”

Acest articol 1-a adus la exasperare pe rege, care i-a scris lui Decazes:„De obicei, dragul meu fiu, citesc în diagonală operele domnului de Chateaubriand. Dar astăzi, mi-am impus penitenţa de a-1 citi în întregime. Sunt indignat. Aş fi vrut să mă duc şi să-1 găsesc pe autor, care e cu siguranţă un oarecare (ca toţi calomniatorii). şi să-1 oblig să-şi semneze retractarea infamiei.” Scrisoarea era cea a unui prieten temerar, dar a unui monarh imprudent. „Chateaubriand e un om teribil, i-a spus Fontanes lui Villemain. Ar fi trebuit să facă pace cu el; dar uite cum sunt miniştrii, chiar parlamentarii, ei menajează un prost şi rănesc un om de geniu neînduplecat.”

De data aceasta, omul de geniu trebuia să aibă câştig de cauză asupra suveranului său. Contele D'Artois şi ducesa D' Angouleme, în mare doliu, au refuzat să mai intre în Tuileries, dacă ar fi fost nevoiţi să-1 întâlnească pe Decazes. împotriva părerii unanime a familiei lui, împotriva gărzilor de corp care-1 ameninţau cu moartea pe Decazes, împotriva opiniei regaliste ajunsă aproape launison, Ludovic al XVEH-lea s-a văzut lipsit de putere. El a cedat, dar nu fără a-i asigura „dragului fiu” o c'ădere destul de blândă, fiindcă 1-a ridicat la rangul de duce, ambasador la Londra şi ministru de stat cu un venit excepţional de trei sute de mii de franci.

După căderea lui Decazes, rezultatul luptei dintre regalişti şi liberali a rămas o vreme incert. Chateaubriand, profund pătruns de principiile monarhiei britanice, ar fi vrut ca prietenii lui şi el însuşi să succeadă partidului pe care-1 înfrânseseră. Dar divizarea radicalilor i-a permis regelui să apeleze încă o dată la onestul Richelieu, şi iată-1 pe Chateaubriand apărând în r libertatea presei, atacată de aliatul lui, Villele, întrame^a Pairilor Cum nu se putea înţelege asupra politicii de urmat ^ac*unare' Conservateur a renunţat curând să mai scoată ziarul r? & ^ ^ d'Artois îi oferise lui Chateaubriand o sută de mii de fi- °ntelf scrie amintirile privind viaţa şi moartea Alteţei sale * ^ T Monseniorului duce de Berry; această misiune 1-a ţinut oc & pe scriitor câteva săptămâni din anul 1820. Când, pe 29 septemb ' s-a născut pruncul postum al prinţului asasinat, Henri, duce de Bordeaux, Chateaubriand i-a oferit pentru botez sticla cu apă din Iordan atârnată de unul din copacii din Valea Lupilor. Devenea în acelaşi timp istoriograiul şi „pontiful legitimităţii”.

Alegerile din 1820 au fost de o asemenea natură, încât Richelieu nu s-a putut lipsi multă vreme de sprijinul radicalilor. Ar fi dorit bucuros să-1 introducă în guvernul lui pe Villele, ale cărui competenţă şi aparentă modestie le aprecia, dar nu şi pe Chateaubriand, pe care regele nu-1 voia cu nici un preţ. Cum să fie eliminat acest insuportabil om de geniu? Mathieu de Mont-morency a pus în joc influenţa aplanatoare a marii conciliatoare: Juliette Recamier. Manevrând cu obişnuita ei abilitate, aceasta a făcut minuni. Cum ea i-a promis că, dacă va adopta o atitudine moderată, îl va împăca cu Ludovic, Chateaubriand a acceptat să-şi asume el însuşi răspunderea negocierilor dintre cele două partide şi să-1 determine pe Villele să accepte un minister fără portofoliu. Numai că Villele avea un frate siamez, Corbiere, un necioplit venit din Rennes aşa cum Villele venise din Toulouse. Se vorbea la Paris de Villele şi Corbiere ca de Oreste şi Pylad sau Nysus şi Euryale. Pentru ca Richelieu să-1 poată avea pe Villele, Chateaubriand a trebuit să-1 sfătuiască să-1 ia şi pe Corbiere, iar el a consimţit. Chateaubriand către Richelieu, 20 decembrie 1820: „Am avut onoarea să trec pe la dumneavoastră, domnule duce, ca să vă raportez care este starea lucrurilor. Totul merge de minune. I-am văzut pe cei doi prieteni.

Villele consimte în sfârşit să intre ca ministru secretar de stat în Consiliu fără portofoliu dacă şi Corbiere consimte să intre în aceeaşi calitate, deţinând direcţia Instrucţiei publice. Astfel nu mai e nici o dificultate.” în a face miniştri, Chateaubriand găsise o oarecare plăcere ce-i satisfăcea vanitatea, dar acum aştepta să-şi primească recompensa. I-a fost oferit postul de ministru plenipotenţiar în Prusia. Se cuvenea să accepte? Pe atunci, Berlinul nu era decât o legaţie destul de mediocră, iar Chateaubriand şi-ar fi dorit, pentru salvarea onoarei, să-i fie înapoiată funcţia de ministru de stat. Doamna de Chateaubriand, veşnic indignată, spusese că crezuse că o să moară la Gând, şi ar fi trebuit ca un exil să fie măcar prielnic şi plăcut. Dar doamna Recamier, care considera reconcilierea cu Ludovic al XVTH-lea ca fiind singurul punct important, 1-a rugat insistent pe Chateaubriand să accepte şi 1-a trimis la palat pe servitorul ei, Mathieu de Montmorency, pentru a obţine de la rege promisiunea privind acest minister onorific. Mathieu avu impresia că reuşise, şi diplomaţia de la Abbaye-aux-Bois avu câştig de cauză asupra furiilor lui Celeste. Chateaubriand către doamna Recamier: „Totul s-a sfârşit. Am acceptat potrivit ordinelor dumitale. Plec la Berlin. Mi se promite postul de ministru de stat. Dormi liniştită: cel puţin agitaţia incertitudinii s-a terminat.” Deci, intra din nou în activitate, dar printr-o uşă mică.

Ministru la Berlin, iată, aşadar, unde ajunsese după şase ani de la Restauraţie, el, care în 1814 s-ar fi putut considera unul dintre stăpânii Franţei, în această ciocnire de interese, hazardul jucase un mare rol. E o nenorocire pentru orice ambiţios sa întâlnească în drumul lui, într-un moment critic al carierei, un om puternic care, motivat sau nemotivat, nu poate nici să-1 înţeleagă şi nici să-1 iubească. Printr-un curios mimetism, devenim ceea ce se crede despre noi că suntem, iar Ludovic al XVIII-lea, care nu-1 aprecia pe Chateaubriand, nu vedea nimic bun în el. După primele decepţii, datorate pe de parte acestei antipatii regale, pe de altă parte ranchiunelor fostului personal bonapartist, dar şi limbii necruţătoare a doamnei de Chateaubriand, precum şi zelului oficios al doamnei de Duras, inabilităţile lui Chateaubriand nu puteau decât să sporească. E incontestabil faptul că nedreptatea te face nedrept. Cine vede că i se refuză, unul după altul, posturile ce s-ar fi cuvenit meritelor lui, devine, dacă nu-i un sfânt (şi sunt puţini sfinţi), sarcastic, amar şi ambiţios.

Dacă din 1815 s-ar fi aflat în fruntea afacerilor, Chateaubriand ar fi recunoscut destul de repede, fără îndoială, necesitatea moderaţiei. Primele lui articole, răspunsul dat lui Carnot, demonstrează că era capabil, în acea Franţă divizată, să înţeleagă şi să ierte. Aruncat în rândurile opoziţiei, el a uitat de interesele ţării pentru că nu făcea parte dintre conducători şi a dobândit, din ranchiună şi dezgust, toate defectele care ajungeau după loviturile primite să-i justifice dizgraţia. El îşi exacerbase orgolios propriile merite pentru că ceilalţi i le nesocoteau. Modestia e uşoară în cazul succesului, dar modestia în eşec reclamă o rară înţelepciune pe care Chateaubriand n-o avea, iar doamna de Chateaubriand o călca în picioare.

În realitate, este probabil ca el, lăsat în seama lui, să fi acceptat încă din 1815 un post onorabil, bine plătit, care i-ar fi lăsat timp să viseze şi să scrie. Fiind însă infiuenţabil, scrie doamna de Montcalm, el era „dominat de soţia lui, femeie înăcrită şi ambiţioasă, şi de prietenele lui care, măgulindu-i amorul propriu, ajungeau să-i domine singurul gen de exaltare – susceptibilitatea. Lăsat în seama lui, el a adăugat unei puternice imaginaţii un mod firesc de a fi şi o bonomie de copil, al cărui farmec a crescut, de altfel, pe măsură ce el s-a îndepărtat de acea atitudine studiată la care obligă uneori rolurile adoptate. Amorul lui propriu îl face să dorească intens laudele, fără nici o tentă de dispreţ sau de denigrare, dar dacă, o dată pentru totdeauna, crede că este admirat, ai dobândit dreptul de a-i spune adevăruri care nu-1 mai şochează niciodată. Inima nu joacă nici un rol în relaţiile lui, dar uşurătatea caracterului şi pasiunea pentru măguliri, recunoscute de el cu graţie, vor face întotdeauna din el obiectul celor care, cu idei mai ferme ca ale lui, vor şti să-i flateze vanitatea pentru a profita de talentele lui.” Portret clarvăzător care ne ajută să înţelegem cum un poet liberal, influenţat de ranchiună şi de femei, devine un partizan înrăit. Doar Juliette Recamier, după ce pansase, cu o abilă blândeţe, acest amor propriu rănit, mai putea, pe căi ocolite, să-şi aducă prietenul la putere.