La Vallee-Aux-Loups

Ştiu foarte bine că nu sunt decât o maşinărie de scris.

Chateaubriand L Articolul din „Mercure”

Existase la începutul lui 1807, între Eylau şi Friedland, o scurtă perioadă în timpul căreia, o dată în plus, duşmanii împăratului îi speraseră prăbuşirea. Blocada continentală, proiect prea vast, i-a impus Franţei obligaţia de a domina Europa, în fiecare an trebuia recrutate armate tot mai numeroase, iar campaniile deveneau tot mai ucigătoare, în cimitirul de la Eylau, printre răniţi şi muribunzi, Napoleon fusese „blând cu toată lumea, cum era când treburile mergeau prost”. La Paris soseau din armată scrisori descurajate, „în patru luni n-am putut obţine nici un rezultat cu ruşii, scria Caulaincourt, şi Dumnezeu ştie când vom intra în contact cu ei.” împăratul însuşi, simţind pulsul nervos al Franţei, era neliniştit de influenţa palavragiilor din Paris asupra străinătăţii. „Simpla părere că aş întâmpina în Franţa până şi cga mai mică opoziţie ar face ca împotriva mea să se declare m^1 multe puteri.” ' Valea Lupilor.

Or, el întâmpina în Franţa mai mult decât o opoziţie. In Bretania şi Normandia supravieţuise o mişcare latentă a şuanilor, revigorată din când în când de emigranţi veniţi din Londra sau din Jersey, sprijiniţi de aurul englez. Dacă la Paris mulţi dintre vechii regalişti se raliaseră puterii, dacă Mole, Pasquier erau funcţionari debutanţi în Consiliul de Stat, dacă Fontanes, mare diriguitor al Universităţii, îi chema pentru cele mai înalte funcţii pe Bonald, Joubert şi făcea din bietul „Corb din Vire” un inspector al Academiei, între vechii regalişti şi vechii iacobini care li se asociaseră în administrarea Franţei continua să se dea o luptă surdă. Imperiul fusese fondat „pe ruinele sau pe instituţiile Revoluţiei”? Slăbiciunea lui consta în faptul că această întrebare putea fi pusă şi că acest greu edificiu se sprijinea pe un compromis fragil.

În momentul întoarcerii din Orient, Chateaubriand a crezut prematur în succesul posibil al unei opoziţii monarhiste. Sosea în ţară prost informat, în străinătate, dificultăţile întâmpinate de împărat fuseseră exagerate, iar semivictoria de la Eylau fusese transformată de emigranţi în înfrângere. Doamna de Noailles, frumoasa rebelă, îi descrisese, în Spania, în maniera sa, starea de spirit; reaprinsese în acest pelerin pasionat un vechi fond cavaleresc şi breton, iar el era gata pentru aleasa inimii lui să-1 provoace pe dragon. Şi cine ştie? Poate încă de pe atunci poziţia împăratului începuse să se clatine, iar gloria de a-1 răpune era ea rezervată poetului?

Doamna de Chateaubriand, a cărei „severitate devotată, rareori aprobativă” o regăsi la întoarcerea în Paris, nu era prea încântată să-1 vadă în acea stare de spirit. Faţă de furiile politice subite ale soţului, ea încerca probabil sentimentele fireşti ale nevestei legitime pentru pasiunile încurajate de metresă şi, de la o vreme, se surprinse devenind bonapartistă. Cât timp soţul ei lipsise, împăratul se comportase destul de bine faţă de ea. Când Un curtean anunţase că vasul pe care se îmbarcase Chateaubriand Pierise, Napoleon declarase: „Chateaubriand o are pe soţia lui aici. N-are rost s-o tulburăm, poate, inutil. Aşteptaţi ca faptul să se confirme pentru a-1 transmite ziarelor.„. „Bourbonii noştri, comenta Celeste, ar fi făcut pentru prieteni ceea ce a făcut Bonaparte pentru un duşman?„ Nu avea deloc încredere în prinţi şi-i prezicea soţului ei că, dacă regele ar mai fi revenit vreodată, regaliştii ar fi cei mai prost trataţi. Doamna de Chateaubriand era refractară loialismului feudal şi sentimental, dar bunul ei simţ nu avea nici o putere asupra soţului ei. „în politică, spunea el, dacă doamna de Chateaubriand m-a combătut, nu m-a oprit niciodată.”

Nici de data aceasta nu 1-a oprit şi, ca să poată scrie în viitor ce dorea el şi ce dorea Natalie de Noaules, fără a-1 compromite pe prudentul Fontanes, a cumpărat ziarulMercwre cu douăzeci de mii de franci. De unde i-a luat, de vreme ce, străbătând oraşul Bordeaux, îi descrisese unui vizitator mizeria lui? Este probabil (nu şi dovedit) ca propaganda regalistă, din nou activă şi plină de speranţe, să-1 fi ajutat, în orice caz, el nu a întârziat să dea asigurări acestui partid, fiindcă, la începutul lui iulie, sub pretextul unei analize a cărţii Călătorie pitorească şi istorică în Spania, scrisă de fratele doamnei de Noailles, Alexandre de Laborde, Mercwre a publicat sub semnătura lui Chateaubriand un articol fulminant: „Când, în tăcerea abjectă, nu se mai aud zornăind decât lanţurile sclavului şi glasul delatorului; când totul tremură în faţa tiranului şi este la fel de primejdios să te expui favorurilor lui, ca şi să-i meriţi dizgraţia, istoricul apare încărcat de răzbunarea popoarelor. Zadarnic prosperă Nero, Tacit s-a şi născut în Imperiu; el creşte, necunoscut, lângă cenuşa lui Germanicus şi de pe acum integra Providenţă i-a dăruit copilului obscur gloria stăpânului lumii.”

După aceste fraze frumoase şi îndrăzneţe, Chateaubriand ataca despotismul, atât de scump prietenilor lui Bonald şi Mole. „Dacă ne-am fi gândit, cu oameni al căror caracter şi ale căror talente de altfel le admirăm, că guvernarea absolută este cea mai bună dintre guvernările posibile, câteva luni petrecute în Turcia ne-ar fi vindecat complet de o asemenea părere.„ Apoi evoca în termeni presăraţi cu aluzii explozive, revolta lui Sertoriu împotriva lui Sylla: „Şi-a piedut viaţa în ceea ce întreprinsese-dar e probabil că niciodată nu sperase într-un succes. N-a urmărit decât datoria şi sfinţenia cauzei pe care singur o apăra. Acţiunile generoase sunt cele al căror rezultat previzibil este nenorocirea şi moartea. La urma urmelor, ce importanţă mai are reversul medaliei, dacă numele nostru pronunţat de posteritate va face să bată o inimă generoasă după două mii de ani de la moartea noastră? N-avem nici o îndoială că, de pe vremea lui Sertoriu, sufletelor becisnice, care-şi iau josnicia drept raţiune, nu li s-a părut ridicol ca un cetăţean obscur să îndrăznească să lupte singur împotriva atotputerniciei lui Sylla. Din fericire, posteritatea judecă altfel acţiunile oamenilor: nici laşitatea şi nici viciul n-au ultimul cuvânt asupra curajului şi virtuţii.”

Ridicat în scări, Don Quijote se avânta cu lancea în mână împotriva despotului. Spectatorii îl admirau, nu fără teamă. Doamna de Chateaubriand, care avea trista facultate de a prevedea consecinţele gesturilor violente, a fost cumplit de speriată. Dar actorul, încântat de sine însuşi, se bucura de efectul produs. „Dacă Napoleon a terminat cu regii, n-a terminat şi cu mine. Articolul meu, nimerind m mij locul prosperităţii şi minunăţiilor lui, a zguduit Franţa: se difuzau numeroase copii făcute de mână; unii abonaţi la Mercure detaşau articolul şi-1 legau separat; era citit prin saloane; era colportat din casă în casă. Trebuia să fi trăit în acea epocă pentru a-ţi face o idee asupra efectului produs de un glas răsunând singur în tăcerea lumii.”

Aceasta a fost versiunea oferită de el mai târziu asupra evenimentelor, în realitate, lucrurile se petrecuseră într-un mod oarecum diferit, în momentul în care articolul fusese conceput şi apoi scris, Napoleon nu părea deloc „să fi terminat cu regii”. Dimpotrivă, era momentul în care victoria incertă oscila, în care împăratul, îngrijorat, se întreba ce aveau de gând Austna şi Rusia, iar Jomini* murmura: „Dacă aş fi fost arhiducele Charles.” Se pare că eroul fusese grav afectat şi că un atac viguros l-ar fi putut lichida. Dar când a apărut numărul din Mercure victoria de la Friedland reda stelei imperiale deplina ei strălucire şi, două zile mai târziu, Pacea de la Tilsit îi aducea lui Napoleon, cel mai fericit moment din viaţa lui”. Stăpânul avea să intre atotputernic în Franţa şi în Europa. Acrul de curaj devenise sinucidere.

Câtva timp s-a putut spera că, în bucuria întoarcerii şi a victoriei, împăratul nu va vedea numărul din Mercure. Dar vai!' Cardinalul Fesch, ranchiunos, a avut grijă să i-1 pună sub ochi. „în cele din urmă, spune amuzat Joubert, tunetul a bubuit, norii s-au rupt, iar trăsnetul în persoană i-a spus lui Fontanes că, în cazul în care prietenul lui o va lua de la capăt, va fi lovit.” Iată cum descrie Fontanes această furtună., Chateaubriand, îi spusese împăratul într-una din furiile lui dirijate, îşi închipuie că sunt un imbecil, că nu înţeleg? Am să-1 ucid cu lovituri de sabie pe treptele palatului meu.„ Fontanes (dacă e să-i dăm crezare) pledase: „Dacă stăm bine şi ne gândim, sire, numele lui vă ilustrează domnia şi va fi citat în viitor sub numele Vostru, în ceea ce-1 priveşte, el nu conspiră; nu poate întreprinde nimic împotriva Domniei voastre; nu are decât talentul. Dar, în această calitate el rămâne nemuritor în istoria secolului lui Napoleon. Vreţi ca, într-o bună zi, să se spimă că Napoleon 1-a ucis sau l-a întemniţat timp de zece ani?' Napoleon nu voia aşa ceva; în ciuda tuturor plângerilor, avea o simpatie vie şi durabilă faţă de Chateaubriand. îi aprecia opera şi ştia că el este marele favorit al foburgului Saint-Germain, al cărui sufragiu conta mult pentru el. De altfel, vinovatul, mustrat de soţia lui şi de prietenii cu funcţii în stat, îşi făcea mea culpa public. Mercure din luna august vorbea elogios despre „ocârmuirea

* Henri baron de Jomini (l 779-1869) – general şi scriitor elveţian, în serviciul Franţei între 1804-1813 (n.tr.).

reparatoare care a făcut ca victimele să uite până şi amintirea relelor suferinţe'.

Cu toate astea, furtuna nu i-a cruţat cu totul pe „Chateaubriand şi clica lui”, într-o scrisoare către Chenedolle, Joubert povesteşte de minune ce s-a întâmplat: „A fost ceva dur şi chiar violent, dar de scurtă durată. Azi apele s-au liniştit; grindina a bătut doar ziarul Mercure.” Chateaubriand a primit ordinul de a se retrage de la conducerea ziarului, înlocuit fiind de Esmenard şi Legouve. „în furtună, continuă Joubert, aurul a plouat peste cei revocaţi şi nu vă sfătuiesc câtuşi de puţin să-i plângeţi.” Pe scurt, împăratul îi luase lui Chateaubriand Mercure, instalase acolo cenzori şi scriitori aleşi de el, dar pecuniar afacerea nu se dovedise proastă pentru vinovat. E incontestabil faptul că în zilele ce au urmat acestei furtuni cu grindină, terminată în ploaie de aur, familia Chateaubriand, lipsită de bani în ajun, a putut să achiziţioneze o casă de ţară la porţile Parisului.

Conflictul cu împăratul părea destul de grav pentru ca Chateaubriand să fie eliminat pentru totdeauna din viaţa de acţiune, îşi dorise această dizgraţie? El păstra o admiraţie involuntară faţă de bărbatul care „fărâmase stâncile Simplonului*, înfipsese stindardele lui în capitalele Europei, ridicase Italia prosternată de atâtea veacuri”. Dar era prea preocupat de unitatea figurii lui şi a valorii estetice a vieţii sale pentru a se umili şi a capitula. Mult mai puţin decât grija faţă de opinia publică era dorinţa de a nu veni în contradicţie cu el însuşi. Aşa cum pentru un mare pictor liniile schiţei deja trasate sugerează cum va arăta tabloul terminat, aşa cum pentru un mare scriitor capitolele terminate dictează, prin mişcarea şi tonul lor, urmarea operei, tot astfel pentru Chateaubriand, sculptor pasionat al propriei lui vieţi, actele trecute îi impuneau actele viitoare. Pentru că el era cel care scrisese Geniul creştinismului, nu concepea alte subiecte posibile în afară

* Trecătoare din Alpii Elveţieni, la o altitudine de 2009 metri, utilizată Ca drum pe toată durata anului (n.tr.).

de Martiri şi de Itinerar. Pentru că îşi depusese demisia în momentul asasinării ducelui d'Enghien, trebuia să rămână adversarul Imperiului. Pentru el, la fel, dacă nu mai mult, pentru spectatori, din această primă jumătate a vieţii lui se desprindea o figură, o figură cu părul răvăşit de vântul furtunilor, cu frumoşii ochi plini de sfidare, cu mâna strecurată, aproape imperial, sub reverul redingotei. Acestei figuri el se va strădui de acum încolo să-i accentueze şi să-i fixeze trăsăturile. Va fi o retragere de lungă durată din viaţa publică.

/. La Vallee-aux-Loups „Acum patru ani, la întoarcerea mea din Ţara sfântă, am cumpărat în apropierea cătunului Aulnay, în vecinătatea localităţilor Sceaux şi Châtenay, o casă de grădinar, ascunsă printre coline acoperite de păduri. Terenul denivelat şi nisipos ce ţinea de această casă nu era decât o livadă sălbatică în capătul căreia se aflau un torent şi un crâng de castani. Acest spaţiu îngust mi s-a părut potrivit pentru a-mi închide îndelungile mele speranţe; spatio brevi spem longam reseces.” Doamna de Chateaubriand descrie o colibă destul de sălbatică pe care ar fi putut-o avea în munţii Auvergne, iar Joubert: „Am văzut acea Vale a Lupilor. Ea alcătuieşte o văgăună de crângăriş ca prin Bretania sau Perigord.”

Farmecul unic al acelei văiugi consta în faptul că, la doar o leghe de Paris, oferea un loc retras şi tihnit după pofta inimii. Pădurile care-1 înconjurau de pe toate laturile păreau să facă parte din el. Cândâl cumpărase Chateaubriand, era o livadă de meri pădureţi; el i-a smuls şi a sădit cu mâinile lui, ajutat de domnul Benjamin, „cel mai dat naibii dintre grădinari”, arborii frumoşi care împrejmuiesc şi astăzi peluza. Admiratoarele lui i-au dat seminţe şi arbuşti. Pentru a-şi evoca voiajele, avea cedri din Liban, din Virginia, din Louisiana, pini din Ierusalim şi arbori de ludeea. „Trăiam o încântare nesfârşită; fără a fi doamna de Sevign6' mergeam, încălţat cu o pereche de saboţi, să-mi sădesc copacii în noroi, să trec şi iar să trec pe aceleaşi alei, să văd şi să revăd toate ungherele, să mă ascund peste tot unde găseam nişte hăţişuri, imaginându-mi cum va arăta parcul meu în viitor, fiindcă pe atunci nu duceam lipsă de viitor.” Botanist mulţumită domnului Malesherbes, format în timpul exilului din Anglia de un popor de grădinari, avea asupra proiectului unui parc idei personale şi precise. Doamna de Chateaubriand, care le ştia pe toate, a trebuit să se încline.

La casă a făcut câteva adaosuri: „Am împodobit zidurile de cărămidă cu un portic susţinut de două coloane de marmură neagră şi de două cariatide în marmură albă; îmi aduceam aminte că trecusem prin Atena. Proiectul meu era de a mai adăuga un turn în capătul pavilionului meu; în aşteptare, simulam creneluri pe zidul care ne despărţea de drum.” Cât despre ferestrele în formă de ogivă, ele aminteau că „stăpânul acestei case deschisese din nou bisericile şi sunase din trompetă dinaintea templului”. Parcul şi casa formau o abreviere simbolică a vieţii şi cugetărilor celui care le concepuse. Când a vizitat mai târziu Valea Lupilor, Vigny a interpretat într-un mod dur aceste simboluri: „O casă joasă şi şubredă, voalată în afară de creneluri ipocrite, ornată în interior cu cariatide după gustul depravat al lui Ludovic al XV-lea, o grădină englezească şi un turn în care se află o capelă a Fecioarei”. Totul se afla acolo, dar văzut de un ochi răuvoitor. Drept e că existau două maniere în a-1 judeca pe Chateaubriand şi sihăstria lui; cea care ignora grandoarea omului şi frumuseţea parcului său nu era dintre cele mai reuşite.

La începutul şederii lui în Valea Lupilor, Chateaubriand aproape că nu ieşea deloc, cu excepţia duminicilor când se ducea la slujba din Châtenay. Lamartine, un adolescent atunci, venea cu prietenii să-1 pândească la poartă pe scriitorul admirat de ei. Ascunşi în frunziş, aceşti tineri au aşteptat două zile fără să vadă Pe nimeni; în cele din urmă, în seara celei de-a doua zile uşa căsuţei s-a deschis: „Un bărbat scund în haine negre, cu umeri puternici, picioare subţiri, capul nobil, a ieşit urmat de un motan, căruia îi arunca cocoloaşe de pâine ca să-1 facă să şopăie prin iarbă; bărbatul şi motanul s-au afundat curând în umbra unei alei. Arbuştii ni-i ascundeau vederii.” Era o apariţie aproape la fel de misterioasă ca cea a unei fantome care, urmată şi ea de o pisică, bântuise subteranele din Combourg.

Cum era şi firesc, această izolare s-a dovedit prielnică muncii, în Valea Lupilor au fost terminaţi Martirii, începute Memoriile de dincolo de mormânt, Studiile istorice şi realizate în întregime Itinerarul de la Paris la Ierusalim şi tragedia Moise. Deşi lucra cu acea pasiune continuă născută dintr-un invincibil plictis, Chateaubriand era bucuros când vizita unor prieteni îi oferea pretextul de a se smulge de la obligaţiile lui. „L-am găsit deseori, spune doamna de Boigne, scriind pe un colţ al mesei din salon cu o pană pe jumătate jumulită care intra cu greu prin gâtul unei sticluţe prăpădite conţinând cerneală. Scotea un strigăt de bucurie când ne vedea trecând prin faţa ferestrei lui, îndesa hârtiile sub perna unui fotoliu vechi ce-i servea de mapă şi de birou şi, dintr-un salt, ne ieşea în întâmpinare cu veselia unui şcolar scăpat de constrângerile orelor de clasă.' Ca cea mai mare parte a scriitorilor, Chateaubriand ducea în permanenţă lipsă de hârtie şi de pene pentru scris.”Am folosit, spune el, până şi memoriile bucătarului ca să-1 mâzgălesc pe Moise” După ce a ajuns prefect de poliţie, atunci cândrămânea singur în salonul acela, Etienne Pasquiernu rezista tentaţiei de a extrage din sofaua-birou vreun manuscris neterminat. Dar doamna de Chateaubriand îl supraveghea.

Mai târziu soţul ei se ducea să lucreze într-un turn octogona! puţin ascuns printre copaci, izolat în parc şi pe care prietenii lui îl denumiseră „Turnul Velledei”*, fiindcă prezicătoarea galică a

* Prezicătoare germanică ce a contribuit la revolta batavilor împotriva romanilor (69-70). Personajul ei a inspirat un episod din Martirii lui Chateaubriand (n.tr).

Martirilor îşi găsise acolo pentru multă vreme lr>o, i Ar. n? A -v i jm Potrivit.

Acolo se afla timp de câteva ore la adăpost de soţia lui l obosea. „Ea dă dovadă de multă inteligenţă, observa doamna de Boigne, dar o foloseşte ca să extragă din toate numai ce amar şi acru. îi otrăveşte zilele soţului ei făcându-i căminul insuportabil. El a menaj at-o întotdeauna mult, fără să-şi fi putut câştiga, în schimb, tihna din preajma focului”. Bănuitoare, doamna de Chateaubriand acuza prietenii de trădare, guvernele de nedreptate şi slugile de furt. Atunci când, sătul să mai fie tratat drept escroc, grădinarul Benjamin şi-a dat demisia: „Bietul meu Benjamin, i-a spus Chateaubriand, eu nu iau în seamă toată sporovăială şi totuşi o aud cât e ziua de lungă!” într-adevăr, auzea multe, fiindcă Celeste de Chateaubriand, pesimistă, prevestea nenorociri mari: „Din cutia Pandorei, spunea ea, nu pot ieşi decât rele”. Severitatea ei sublinia greşelile prietenilor şi atacurile duşmanilor. „Era duşmănoasă, spune Vitrolles, şi-şi ţinea soţul într-o stare permanentă de exasperare împotriva lumii întregi.” Nu-ncape îndoială că, lăsat în pace, ar fi rămas, în ciuda lamentărilor lui, în acea indiferenţă proprie oamenilor cu multă imaginaţie. „Domnul de Chateaubriand e aşa de necugetat, spunea Celeste, că dacă n-aş fi eu, n-ar spune despre nimeni un cuvânt rău.” Chiar dacă pasiunile comune, prieteniile şi ranchiunele ar fi putut uni aceste două fiinţe, gusturile lor le despărţeau. El se complăcea în tristeţile lui; ea şi le ascundea pe ale ei, iar bunul ei simţ clasic ridiculiza neîndurător furtunile romantice atât de dragi soţului ei. „Cum nu sunt deloc melancolică, spunea ea, şi am depăşit vârsta în care iubeşti şi suspini, nu-mi place nici vântul, nici luna, nu mă bucur decât de ploaie pentru gazonul meu şi de soare ca să mă înveselesc.”

Cu toate defectele ei, avea umor, era veselă şi chiar cordială. K plăcea mult să-şi întâlnească prietenii şi ştia să se facă iubită de eiRegalistul şi bigotul Clausel de Coussergues devenise „ministrul” şi servitorul ei. Pe 4 octombrie, de ziua Sfântului Francisc, Clausel era cel căruia ea îi dădea însărcinarea de a recruta convivi, în special din rândul clerului'. Cu familia Joubert se întrecea în ale bucătăriei: Motanul meu nu-i bun de nimic, nici măcar să mănânce şoareci. Ieri ar fi trebuit să se ducă după Cerb şi să-1 someze să vină la noi casă mănânce cel mai grozav ficat de viţel; nici vorbă: el a alergat de la o doamnă la alta până la ora cinci şi nu şi-a amintit de comisionul pe care-1 avea de făcut decât în clipa când mi-am dezlănţuit furia împotriva lui şi împotriva soţului dumitale lipsit de credinţă. Fiţi atentă: mă îmbrac toată în roşu precum Califul Harun, şi grăiesc: Dacă Cerbul nu vine mâine să împartă cu noi povara lui Frisell, am să-i rad casa de pe faţa pământului ca să nu mai poată pune piciorul în ea.”

Doar doamnei Joubert, „persoana pe care o iubea cel mai mult pe lume”, îi vorbea de „Doamnele” soţului ei. Le tolera, neputând sale suprime, şi se amuza pe seama lor nu fără melancolie. Admiratoarele lui Chateaubriand manifestau faţă de ea atenţii delicate. Dacă era răcită primea până la cinci băuturi pectorale, însoţite de bilete afectuoase, în specia „Doamnelor” Celeste deosebea câteva varietăţi. Erau favoritele. Doamna de Custine rămăsese în funcţie, dar, de la întoarcerea din Spania, fusese îndepărtată de către Natalie de Noailles. Delphine de Custine rămăsese pentru Chateaubriand o prietenă; îi scria, mai ales când avea nevoie de unele favoruri din partea lui Fouche; ea îi îndeplinea serviciul solicitat, se plângea de tristeţe, se bosumfla şi, când la Fervacques, când în străinătate, fugea de lumea „care o intimida, o plictisea şi o dezgusta”. Natalie de Noailles, atât de seducătoare în grădinile ei fermecate, era iubită, dar fără indulgenţă, pentru capriciile ei voluptuoase şi acea umbră de nebunie tristă pe care Chateaubriand o adora. Când spunea că e suferindă şi aproape leşina, totMereville-ul se grăbea în jurul canapelei ei, în afară de Chateaubriand care, cu un vag surâs pe buze, continua să citească ziarele „fără să se deranjeze câtuşi de puţin”. Cu toate acestea, anume pentru ea şi în amintirea „zilelor de încântare, de seducţie şi de delir”, zidurile Turnului Velledei erau acoperite cu suveniruri din Granada şi Cordoba. Poate chiar venea acolo uneori să-şi vadă pelerinul, printr-o portiţă săpată în zidul parcului.

A doua clasă a „Doamnelor” era cea a muzelor, care uneori deveneau şi favorite temporare. Principalele erau ducesele de Duras, de Levis şi doamna de Berenger (care fusese ducesă de Châtillon). Aceasta din urmă a fost la început foarte bine văzută de doamna de Chateaubriand, care o considera cea mai blândă, cea mai bună şi una dintre cele mai frumoase. „Hai, îi scria ea lui Joubert, e o femeie excelentă. Vreau s-o iubiţi şi Lupul (doamna Joubert) s-o iubească şi el, chit că-i un mieluşel.” Doamna de Levis obţinuse, dacă e să-i dăm crezare doamnei de Boigne, un succes „deplin”, ceea ce a întristat-o profund pe doamna de Duras, care se îndoia de farmecele proprii şi, din păcate, nu se înşela.

Era totuşi o prietenă demnă de a fi iubită. Născută Claire de Kersaint, fiica unui ilustru marinar care, ca şi Malesherbes, crezuse mai întâi în principiile Revoluţiei, fusese membru al Convenţiei, prieten al girondinilor, apoi urcase pe eşafod pentru că refuzase să aprobe masacrele din septembrie, ea trăise în timpul emigraţiei în Anglia. La Londra se căsătorise cu Amedee de Duras, gentilom din camera prinţilor, care-i iertase, în schimbul marii ei averi, opiniile tatălui, întors în Franţa, ducele de Duras se instalase în castelul Usse, nu trecuse de partea Imperiului şi nu venea decât arareori la Paris. Soţia lui încerca să scrie, compunea mici romane care nu erau lipsite de merit şi, în conversaţie, făcea caz de spirit, ceea ce obosea bărbaţii. La Mereville doamna de Duras 1-a întâlnit pe Chateaubriand, a cărui operă o admira cu exaltare. Ea a ascultat lectura lucrării Ultimul din familia dbencerage. Lectorul fredona cântecul Cidului cu un accent breton care aducea versurilor o stranie originalitate. Când a terminat: Ţinea mai mult ca la viaţă, spunea el, La Dumnezeul lui, la rege, la Himena şi onoare.

o tânără maliţioasă a murmurat: „Şi la mai cine?” Auzind-o, Chateaubriand izbucni în râs din toată inima. Dar doamna de Duras nu râdea. Această femeie onestă, care ştia că nu e frumoasă, era acum, ca atâtea altele, îndrăgostită de Vrăjitor.

Ea a făcut ce putea face o femeie îndrăgostită şi timidă din lumea mare; 1-a invitat să cineze la ea împreună cu alte douăzeci de persoane. El a refuzat: „Sunteţi prea amabilă, doamnă, dar mie mi-e cu adevărat groază de feţe necunoscute. Sunt atât de sălbatic, încât nu pot răspunde de starea mea sufletească. Pe cât aş fi de bucuros să petrec în preajma dumneavoastră cât timp aţi binevoi să-mi acordaţi, pe atât aş fi de întristat să vă tulbur societatea printr-o mină tăcută şi prelungă. Mai ales serile, nu mai aparţin lumii acesteia.” Apoi, cu acea tandreţe castă şi delicată arătată de bărbaţi femeilor care nu le plac, făcuse din ea „sora” lui sau, cum amândoi trăiseră la Londra, my good sister. Când ea şi-a exprimat temerea ca această prietenie să nu cumva s-o rănească pe frumoasa ei verişoară Natalie (devenită ducesă de Mouchy), o readusese destul de dur la realitate şi la rolul lui fratern: „Ce nebunie, dragă soră! Doamna de Mouchy ştie că o iubesc şi că nimic nu m-ar putea rupe de lângă ea. Sigură de mine, doamna de Mouchy nu-mi interzice nici să vă văd, nici să vă scriu, nici chiar să merg la Usse, cu sau fără ea. Dacă mi-ar comanda aşa ceva, fără îndoială că m-aş supune pe dată, aşa cum v-am mai spus de o sută de ori. Să nu mă judecaţi rău. Mă stimaţi mai mult. Doamna de Mouchy e cea care 1-a inspirat pe Abencerage. Am fost încântat că v-a plăcut atât de mult.”

Claire de Kersaint nu i-a ieşit din cuvânt şi s-a cuibărit în rolul de soră protectoare pe care i-1 atribuise autorul acestei comedii. Nu-1 acceptase fără indignare, nici fără regret. Dar de îndată ce-şi manifesta gelozia sau pretindea că oferă mai mult decât servicii, era prompt pusă la punct: „Sora mea este uneori greu de înţeles. Ţin mult la Adrienne, la doamna de Berenger. Am iubit-o cu pasiune pe doamna de Mouchy. Dar sora mea nu deţine oare un loc aparte unde domneşte nestingherită şi fără rivale?” Era adevărat, dar locul era subaltern şi misiunea de soră plătită scump; Claire de Duras, persoană cu o fire generoasă, devenise iritabilă şi amară şi cu timpul contractă o mortală boală de ficat. Dar cum să spere că nobleţea sentimentelor şi forţa inteligenţei ar fi putut fi suficiente pentru a ocupa un loc printre întruchipările carnale ale Sylphidei?

„Doamnele” treceau rareori pe la Valea Lupilor şi, pentru a le îndepărta de Turnul Velledei, a cărui izolare le-ar fi putut îndemna spre extreme culpabile, cât şi pentru a exorciza divinităţile păgâne ale acelor locuri consacrate Martirilor, doamna de Chateaubriand sfârşi prin a instala deasupra cabinetului de lucra al soţului ei o capelă, în schimb, în Valea Lupilor puteau fi văzute doamnele de Chastenay, de Boigne şi acea fermecătoare doamnă de Vintimille, care ocupa în viaţa lui Joubert funcţia de prietenă platonică, funcţie rămasă vacantă după moartea lui Pauline de Beaumont. Familia Joubert se număra printre obişnuiţii casei ca şi, natural, Fontanes, Pasquier, englezul Frisell, Mole, Clausel. Toţi „foştii” din mica societate ocupau acum posturi importante în administraţia imperială. Mole, consilier de stat, era director la Poduri şi Drumuri. Fontanes, mare diriguitor al Universităţii, făcuse din Joubert un inspector general, iar discuţiile lor pe teme universitare o plictiseau peste măsură pe doamna de Chateaubriand. E uşor de imaginat că soţul ei încerca, cu siguranţă, o anume amărăciune, fiindcă era singurul care rămăsese în afara curentului ce-i purta pe prietenii lui spre ascensiune. Nici măcar Academia, încă dominată de filosofia iacobină, nu-i dădea nici un semn. Timpul trecea, viaţa fugea, banii se topeau, în clipele grele, era din nou bântuit de gândul de a părăsi Franţa, ca „să se ducă să moară pe meleaguri străine”.

Dar nu erau decât accese. „Ştiu bine, spunea el, că nu sunt decât o maşină de cărţi.” Când maşina asta funcţiona cum trebuie, dispoziţia era excelentă. Valea Lupilor a văzut ultimii ani ai lui Chateaubriand în chip de „băiat de treabă”, vesel ca un copil, aşa cum îl îndrăgise Joubert. Niciodată un scriitor n-a primit mai docil observaţiile prietenilor lui. Când, într-o duminică, le-a citit Druidesse (adică episodul Velledei din Martiri) şi a înţeles după aerul auditoriului că lectura nu captiva, şi-a şters lacrimile şi a spus că avea să încerce să refacă textul. Duminica următoare, acelaşi episod, refăcut, era primit cuâncântare.

Când nu mai era nimic de citit, Joubert şi Chateaubriand se lansau „în nedesluşite şi fermecătoare sentimente cum nu erau altele pe lume”, iar soţiile lor amuzau galeria chemând visătorii, pe un ton glumeţ, să revină la realitate. Hainele lui Chateaubriand erau zdrenţuite şi el aştepta cu teamă sfârşitul fiecărei luni; toate ambiţiile îi păreau condamnate; dar zilele lungi se scurgeau cu repeziciune în speranţa că se va duce s-o revadă pe Natalie, singură şi ea în frumoasa ei vale. „De câte ori imaginaţia mea n-a străbătut pădurile ca să călătorească mereu pe acelaşi drum! Mă vedeam plecând, întorcându-mă, mergând să mă închid în turnul meu ca să visez la ea şi la Martin, persecutat de tiran, glorios în ura lui, visând la opere mari în mijlocul ameninţărilor, îndrăgostit, inspirat, nefericit şi mulţumit.' Fiindcă în împletirea unei nefericiri onorabile cu nobile iubiri el găsea un climat favorabil inimii lui.

/. Maşina de scris cărţi Niciodată de la exilul în Anglia, maşina de scris cărţi nu produsese aşa de rapid ca în timpul acestui exil în Franţa. In Valea Lupilor, Chateaubriand a terminat Martirii, pe care i-a publicat în 1809, a scris în întregime Ultimul din familia Abencerage, Itinerar de la Paris la Ierusalim, tragedia Moise şi, în sfârşit, a început Studiile istorice şi Memoriile.

Erau lucrări de anvergură, dar lui îi plăcea grandoarea şi chiar să zugrăvească mai măreţ decât natura. Faptul se vede bine în Martiri, care au fost o Iliadă întru protecţia sfinţilor. Chateaubriand îl iubise pe Homer până în a-1 pastişa, întregul început al Martirilor e scris în stilul traducerii. „Antichitate de mâna a doua”, spune Sainte-Beuve, şi trebuie să recunoaştem că partea epică, descrierile cerului şi ale infernului, inventarierile şi invocaţiile sunt greu suportabile. Dar concepţia generală a cărţii e simplă şi frumoasă. Un tânăr grec creştin, Eudore, iubeşte o păgână, Cymodocee, fiica preotului Demodocus. în faţa ei îşi povesteşte viaţa, care fusese frământată. Născut dintr-o veche familie din Meşina, Lasmenes (Chateaubriand), a fost trimis în adolescenţă la Roma (la Paris). Aici nu rezistă atacurilor demonului voluptăţii şi uită de religia lui (influenţele lui Ginguene, Parny). Soldat în armata lui Diocleţian, Eudore luptă în armata Rinului (armata prinţilor) şi ia parte la o bătălie împotriva francilor, în urma unor succese militare, e numit comandant în Armorique. Aici o întâlneşte pe frumoasa druită Velleda, care-i spune că-1 iubeşte şi moare. După aceasta, Eudore se pocăieşte şi revine la prima lui credinţă. Cymodocee, foarte mişcată de povestirea lui, se îndrăgosteşte de Eudore şi, din dragoste pentru el, se creştinează. După ce au fost multă vreme despărţiţi, cei doi îndrăgostiţi se regăsesc la Roma, unde Eudore e condamnat să fie sfâşiat de fiarele sălbatice. Cymodocee ţine să împartă cu el martiriul; ea moare în arenă, „prinsă în braţe de soţul ei, ca un fulg de nea pe ramul unui pin din Menal sau Licia”. Acest supliciu are farmec.

După cardinalul Wiseman, după Bulwer Lytton, după Quo vadis? subiectul Martirilor poate părea perimat, dar pe atunci Wai era un subiect original. Toate părţile pentru care Chateaubriand se putuse folosi de amintirile lui, sau de imagini culese în timpul călătoriilor lui, emană o reală frumuseţe. Cum ar n tabăra de pe malul Rinului: „Niciodată n-am auzit fără o anume Bucurie războinică fanfara trompetelor repetată de ecoul stâncilor şi primul nechezat al cailor salutând ivirea zorilor, îmi plăcea să privesc tabăra cufundată în somn, corturile încă închise de unde ieşeau câţiva soldaţi îmbrăcaţi pe jumătate, centurionul, plimbân-du-se pe dinaintea mănunchiurilor de arme, legănându-şi vrejul de viţă, santinela încremenită care, pentru a rezista somnului, ţinea un deget ridicat parcă cerând tăcere, cavalerul traversând fluviul colorat de focurile dimineţii, preotul care scotea apa pentru sacrificiu şi, adesea, un cioban sprijinit în bâtă privind cum i se adapă turma.” Se vede lesne că acest fermecător tablou era realizat după notele pe care le făcuse în armata prinţilor.

Druidă Velleda trebuia, potrivit autorului, s-o evoce pe Natalie de Noailles. „Femeia aceasta era extraordinară. Avea în ea ceva capricios şi atrăgător ca toate femeile din Galia. Privirea era vie, gura puţin dispreţuitoare, iar surâsul deosebit de dulce şi spiritual. Purtările erau când trufaşe, cândvoluptuoase. întreaga ei persoană răspândea bunătate şi demnitate, inocenţă şi artă. Orgoliul era dominant la această femeie barbară, iar exaltarea sentimentelor mergea adesea până la lipsa coerenţei.”

Proconsulul din Ahaia, Hierocles, era portretizat fără indulgenţă, după teribilul Fouche: „Grec de origine, Hierocles era bănuit că fusese creştin în tinereţea lui. Dar orgoliul fiinţelor omeneşti îi corupsese spiritul, aşaâncât el se apropiase de sectele filosofice. Nu se mai puteau recunoaşte în el urmele primei lui religii, decât după soiul de delir bizar în care se cufunda la simplul nume al Dumnezeului pe care-1 părăsise. Tonul lui sentenţios şi decisiv, aerul plin de importanţă şi orgoliu îl făceau odios simplităţii şi francheţei noastre, însăşi persoana lui părea să respingă afecţiunea şi încrederea. Fruntea îngustă şi turtită anunţă încăpăţânare şi spiritul de ordine, ochii ipocriţi au ceva neliniştitor, ca ai unei fiare sălbatice; privirea este în acelaşi timp timida şi feroce; buzele groase sunt aproape mereu întredeschise de un surâs viu şi crud; părul rar şi băţos, care-i atârnă în dezordine, pare să nu aibă nimic din acele plete dăruite de Dumnezeu ca un văl pe umerii unui tânăr şi ca o coroană pe capul unui bătrân. Un nu ştiu ce cinic şi jenat respiră din toate trăsăturile sofistului. Se vede că mâinile lui nedemne ar purta rău spada soldatului, dar că ar ţine cu uşurinţă pana ateului sau fierul călăului.” în bucuria creaţiei autorul uitase fără îndoială că modelul era ministrul Poliţiei. Martirii nu era o carte plictisitoare. Publicul Imperiului o citise cu plăcere. O întreagă şcoală de tineri istorici crezuse că găseşte în ea un mod de resurecţie a istoriei. Guizot şi Augustin Thierry i-au adus mari elogii. Şi totuşi, nu se poate [spune ca despre Geniul creştinismului că ar fi o carte mare. j Chateaubriand scrisese Martirii ca pe un complement de atitudine I şi ca un exerciţiu. Erudiţia e o stare violentă; pentru un romancier l ea este un refuz. Neputându-şi expune nişte sentimente prea [puternice, el îngrămădeşte, pentru a-şi disimula pasiunile, metereze Ide fapte. Când citeşti Martirii, te duce gândul la un imens tablou [istoric pictat la comandă, dar care, fiind operaţiunea unui pictor [de geniu, prezintă pe ici, pe colo şi părţi frumoase. Acestea, | altminteri, răspund momentelor în care autorul a îndrăznit, în cele [din urmă, să fie el însuşi, fie că descrie campaniile lui Eudore sau (josnicia lui Fouche, fie că zugrăveşte în infern acel demon al j voluptăţii care rămânea una dintre figurile familiare lui.

Ultimul din familia Abencerage, amintire din Alhambra [Granadei şi a lui Natalie de Noailles, a fost scris tot în Valea [Lupilor, dar publicat, numai din raţiuni de convenienţe, în 1826. [„Capodoperă a genului trubadur”, e o nuvelă bine făcută, cu un | contur mai limpede, mult mai curăţită de ornamentele inutile decât l restul operelor romaneşti ale lui Chateaubriand. Aventura se j aseamănă cu toate cele povestite de Chateaubriand: are ca temă I dragostea dintre două fiinţe despărţite de un obstacol de netrecut. l In Abencerage religia e cea care ridică o barieră între o tânără l creştină şi un tânăr musulman. Toate personajele trăiesc sentimente l egale ca nobleţe, simple şi simetrice. După cucerirea Granadei | de către spanioli, casa Abencerage a trebuit să caute refugiu în Tunis. Mult mai târziu, ultimul dintre descendenţi, Aben-Hamet, decide să facă un pelerinaj în ţara strămoşilor lui. Aici o întâlneşte pe Blanca, creştină, descendentă a Cidului. „Dacă Aben-Hamet trece la creştinism, spune Blanca, mă voi mărita cu el”, iar Aben-Hamet: „Dacă Blanca devine musulmană, o voi sluji până la ultima mea suflare”. Vizitează împreună Alhambra. Aben-Hamet se mai întoarce de două ori la Granada. A treia oară, Blanca îl prezintă fratelui ei, Carlos, şi unui cavaler, Lautrec, îndrăgostit de ea. Carlos îl provoacă pe maur. învingător, Aben-Hamet îi cruţă viaţa lui Carlos. După care toţi trăiesc împreună şi cântă romanţe, singurele versuri ale lui Chateaubriand rămase celebre: r.

Mă bântuie gândul amintirilor Pământului natal, iubirilor!

t f Ce zile bune dădea Franţei Dumnezeu Mereu O, ţara mea, pământ iubit La nesfârşit!

Îţi mai aduci aminte, soră dragă, De valul ce scălda castelu-n şagă De turla veche poleită-n aur De maur, De clopotul de bronz care vestea Utrenia?

Sau: Gata de drum spre coasta africană Cidul înarmat, clocotind de ardoare, îi cântă doamnei lui la chitară Acele versuri dictate de onoare.

Şi, natural, Abencerage e prea loial pentru a se converti, Blanca prea sublimă pentru a-1 lua de bărbat. Ea îi striga: „întoarce-te în pustiu”, şi leşină. Tuturor, Chateaubriand le împrumută propriul gust al atitudinilor teatrale şi propria lui morala care n-are alte resorturi decât onoarea şi fidelitatea. De unde rezultă marionete cavalereşti, ireale şi fermecătoare.

Itinerarul de la Paris la Ierusalim 1-a ţinut ocupat pe Chateaubriand din 1809 până în 1811. Joubert trebuie să-i fi amintit în van de sfaturile pe care i le dăduse cândva pentru Geniul creştinismului şi să-1 fi implorat să nu mai îngroape amintiri şi imagini în grămezi de documente, în toată partea întâi, care se petrece în Grecia, emoţia sinceră a lui Chateaubriand, călător cu o profundă cultură clasică, în faţa Atenei şi a Spartei, zugrăvirea ironică a pelerinului însuşi şi a servitorilor lui, peisajele „desenate pe viu” animă şi ilustrează povestirea. I s-a reproşat lui Chateaubriand că deţine aici, ca întotdeauna, un rol sau chiar trei deodată: cel al pelerinului, cel al admiratorului gloriei antice şi cel al marelui călător. Dar el iubea din toată inima gloria şi antichitatea şi e un fapt incontestabil că povestirea lui, gen pe atunci cu totul nou, face din el strămoşul scriitorilor călători ai timpului nostru.

Tot în Valea Lupilor a scris în întregime Moise, în care, din păcate, nu este nimic bun. Dar el era departe de a avea vreo îndoială. „Sunt foarte mulţumit. E Biblie curată, măreaţă, nobilă, ca Athalie, fără a fi totuşi Racine.”. „Ce părere aveţi de tragedia mea? Nu v-am mai spus eu de o sută de ori că am să scriu una care să se numească Moise pe Muntele Sinai şi că aveam două acte terminate? Aş mai adăuga convingerea mea că aceste două acte sunt excelente. Mai trebuie şi eu să mă laud câteodată. Altminteri, fiţi liniştită: dacă tragedia mea nu este o capodoperă, dacă ea nu mă înalţă pe prima treaptă, o voi arunca în foc fără a Şovăi, pentru că, dacă stau bine şi mă gândesc, nu mi-am plasat în ea întreaga glorie. lată-vă liniştită, în rest, am făcut versuri douăzeci de ani în viaţă înainte de a fi scris un rând de proză. Astfel că nu sunt la prima încercare privind instrumentul.” Prietenii lui, mai clarvăzători, 1-au împiedicat multă vreme să pună în scenă tfagedia Moise.

Către 1809, el a mai reluat un proiect cândva înfiripat la Roma, în preajma morţii lui Pauline de Beaumont, cel de a-şi scrie Memoriile şi de a sculpta pentru posteritate propria sa statuie, unde avea să rămână, pentru o veşnicie, în atitudinile care-i plăceau. „Cred că un om cinstit poate foarte bine să-şi aştepte moartea spunând tot ce gândeşte, la adăpostul unui mormânt închis bine cu o lespede de piatră.” Dar Itinerarul nu i-a lăsat decât puţin timp şi, în Valea Lupilor, n-a trecut în Memorii de perioada colegiilor bretone. Un alt proiect care i-aumplut acei ani de izolare a fost cel al unei analize fondate pe raţionamente a istoriei Franţei. A fost o idee frumoasă căreia i s-a dedicat cu seriozitate: „Lucrez asupra istoriei, sunt foarte mulţumit, iar Moise n-a făcut decât bine vechilor tragedii ale regilor prea-creştini. îi voi trata magnific pe prietenii noştri. Am şi adus înaintea mea câţiva Duras, La Tremoille, Montmorency etc. Dar va trebui să fiu salutat de departe şi, vai, celui care s-ar uita strâmb la mine. Bietul Filip cel Frumos! Cum l-am mai aranjat pentru stările lui generale! E ciudat că în această istorie a Franţei totul trebuie luat de la capăt şi că nimeni nu are vreodată vreo îndoială.”

Muncind astfel, timpul trece destul de plăcut. Uneori, lectura câtorva pagini le dădea „Doamnelor” ocazia să-şi probeze devoţiunea. Soarele unui mic univers, Chateaubriand uita de strălucirea Celuilalt şi nu se simţea prea nefericit dacă duşmanii lui îl lăsaseră să trăiască în pace. Dar unii dintre ei nu dezarmau.

IV. El şi el „în momentul apariţiei Gemului creştinismului, invidia nu avusese încă timp să-şi realizeze anvergura. Tuturor le place sa măgulească talentul în zorii lui; mai târziu, când reputaţia este. consolidată, lumea îşi răzbună entuziasmul şi admiraţia cu care a contribuit la edificarea ei.” Remarca îi aparţine luiChenedolle, este amară şi adevărată. După triumful Geniului, orice publicare avea să fie pentru Chateaubriand o luptă. O luptă poate fi dusă dintr-o poziţie favorabilă şi cu sprijinul unor aliaţi buni. Dar dacă pe timpul Geniului Chateaubriand îl avusese de partea lui pe Consul, clopotul cel mare de laNotre-Dame şi toate clopotele Franţei, în vremea Martirilor puterea, chiar şi Biserica îi erau ostile.

Nu e vorba că Napoleon i-ar fi păstrat cu adevărat ranchiună. El continua să-1 considere inapt pentru treburile importante: „Există, îi spunea lui Metternich, oameni care cred că sunt buni la toate fiindcă au o calitate sau un talent. Printre aceştia se numără Chateaubriand, care a intrat în opoziţie pentru că n-am vrut să-1 angajez. Acest om e un gânditor în vid, dar dotat cu o mare forţă dialectică. Dacă dorea să facă uz de talentul său pe linia ce-i fusese desemnată, ar fi putut să fie util. Dar nu şi-a dat strădania şi de atunci nu mai e bun la nimic. Trebuie să ştii fie să te conduci tu însuţi, fie să te supui ordinelor. El nu ştie să facă niciuna, nici alta, astfel că nu poate primi vreo funcţie. Mi s-a oferit de douăzeci de ori. Dar cum încerca să mă plieze sub imaginaţia lui, care întotdeauna 1-a condus pe un drum greşit, şi nu să-mi dea ascultare, i-am refuzat serviciile, cu alte cuvinte, am refuzat să-1 mai servesc.”

Dar, excluzând politica, „talentul domnului Chateaubriand fusese mereu obiectul unei rare predilecţii pentru împărat, care nu renunţase niciodată la dorinţa şi nici la speranţa de a face din el o podoabă a domniei lui, iar trecătoarele persecuţii n-au fost din partea lui decât manifestări de dispreţ”. Când portretul lui Chateaubriand făcut de Girodet a fost expus la Salon, Denon, ca să se facă agreat, 1-a expediat dincolo de privirile cortegiului oficial, împăratul a cerut să vadă tabloul şi a privit lung la faţa aceea cu tenul galben, părul răscolit de furtună şi mâna strecurată aproape într-un gest imperial sub reverul redingotei. „Are aerul, a spus Napoleon, unui conspirator coborât pe coşul unui şemineu.” Glumă mediocră, dar lipsită de răutate, orice atenţie a suveranului însemnând o favoare. De altfel, cei care erau prietenii celor doi bărbaţi vegheau ca raporturile lor să nu fie înveninate. Fontanes a eliminat cu grijă din manuscrisul Martirilor tot ce ar fi putut învia afacerea din Mercure. „Nu trebuie să te pui cu colţii leului.” Fouche, dispus favorabil datorită doamnei de Custine (care, timp de câteva zile, primise de la Chateaubriand, pe această temă, aproape tot atâteabilete arzătoare cape vremurile fericite de la Fervacques), 1-a primit pe autor şi i-a promis că nu va fi cenzurat. Se bizuia pe el. Încântat, Chateaubriand i-a mulţumit Reginei Trandafirilor. „Nici pomeneală de cenzură, mari elogii, onoruri, măguliri, totul de minune. Un mare prieten, un bărbat divin! Pe mâine, dragă.” Consiliul prietenilor s-a apucat să analizeze cartea cu toată asprimea. S-a ajuns până la a se suprima câteva cuvinte referitoare la originea lui Diocleţian, care era fiul unui grefier, şi asta pentru că pamfletarii ar fi făcut din împărat fiul unui grefier dinAjaccio.

Dar consiliul prietenilor s-a ocupat prea mult de Diocleţian şi nu destul de sofiştii de la curtea lui. Ne amintim că portretul lui Hierocles, proconsul în Ahaia, îl evoca periculos de mult pe Fouche însuşi. Era o lipsă de delicateţe să se publice această caricatură într-o carte pe care modelul o scutise de cenzură. Provocată de această ofensă, ostilitatea lui Fouche faţă de această carte avea să meargă până la reanimarea zelului partidului filosofilor care, zdrobit în 1802, ridica în 1809 capul.

Printr-o nefericită lovitură a destinului, în momentul în care Martirii trebuia să apară, a izbucnit o afacere teribilă pentru Chateaubriand. Vărul lui, Armând, cu care se jucase în copilărie pe Sillon şi care intervenise pe lângă emigranţii recalcitranţi pentru a-1 accepta în armata prinţilor, continuase să trăiască la Jersey unde se căsătorise şi unde rămăsese unul dintre emisarii cei mai activi ai şuaneriei. Exista de asemeni un anumit număr de nenorociţi pe care agenţii prinţilor îi lansau din timp în timp în nişte expediţii fără speranţă. Scopul era de a ţine sub presiune guvernul englez şi de a mai obţine ceva aur. După aventuri nefericite (totul se pusese de-a curmezişul: furtună pe mare, obstacole pe uscat, oceanul, Napoleon, documente compromiţătoare aruncate în mare, apoi scoase pe ţărm de valuri), Armând căzuse în mâinile poliţiei; identitatea lui ascunsă la început sub un nume fals, a fost descoperită, iar misiunea lui prea limpede definită. Primise însărcinarea de a culege informaţii de la anumite persoane asupra situaţiei din Franţa, asupra şanselor unei restaurări şi, de asemeni, de a raporta un plan complet al portului Brest. Spionajul nu putea fi negat, îl va influenţa oare Fouche pe împărat spre o atitudine indulgentă? Era puţin probabil. Prin poziţia lui politică era ostil regaliştilor şi dispus să exagereze importanţa complotului lor. în ianuarie 1809, când împăratul, la întoarcerea din Spania, îi admonestase dur pe Talleyrand şi Fouche, o asemenea alternativă era mai adevărată ca niciodată. Dacă, în plus, acesta din urmă citise crudul portret ce i se făcuse în Martiri, trebuie să fi încercat sentimente prea puţin binevoitoare pentru numele de Chateaubriand.

De îndată ce scriitorul a fost informat despre arestarea vărului său, el a şi început intervenţiile şi s-a prezentat la Fouche însoţit de doamna de Custine. Fouche a încercat nişte subterfugii; a început prin a susţine că nici un Chateaubriand nu figura în registrul arestaţilor din închisori. Era adevărat, în sensul exact al cuvântului, pentru că prizonierul fusese arestat sub un nume fals. Când, în cele din urmă, ministrul a recunoscut, a fost pentru a rosti „cu nepăsare revoluţionară” că văzuse un Armând, că Chateaubriand putea fi liniştit, că vărul lui promisese să moară cu curaj şi într-adevăr avea un aer hotărât. Chateaubriand s-a comportant atât de bine cât era cu putinţă, ocupându-se de cele mai mici detalii: Către contesa de Marigny: „îţi trimit redingota mea, pălăria, Pantalonul, jiletca şi o pereche de ciorapi; caută să ajungă totul lri rnâna temnicerului şi cumpără nişte pantofi dacă e nevoie; mai adaug lângă toate astea cravata mea neagră. Nu fac decât să alerg pe drumuri pentru povestea asta nenorocită. Mai am ceva speranţe, dar gândeşte-te că ei vor compărea azi dinaintea Tribunalului şi că el trebuie să fie îmbrăcat devreme.”

I-a scris împărătesei o scrisoare pe care doamna de Remusat i-aânmânat-o acesteia, dar Napoleon a aruncat-o în foc spunând: „Chateaubriand îmi cere să fac dreptate; o va avea.” Pe 29 martie, ziua în care începea procesul, el i-a mai trimis o scrisoare„ împăratului: „Sire, Armând de Chateaubriand a compărut în dimineaţa aceasta în faţa judecătorilor: mâine va fi pronunţată sentinţa. Permiteţi-mi s-o mai implor încă o dată pe Maiestatea voastră şi să cer viaţa vărului meu şi cea a nefericiţilor lui camarazi, dacă sunt condamnaţi. Binevoiţi, Sire, să vă arătaţi clemenţa în favoarea unei familii care, de mai multe secole, îşi varsă sângele pentru ţara sa: este pentru prima dată că numele meu apare pe lista duşmanilor patriei. Nu îndrăznesc, Sire, să vă vorbesc de mine însumi. Dacă aş fi dobândit un renume mai mare în cariera literelor, aş fi avut poate o oarecare îndreptăţire să mă adresez gloriei voastre. Dar nu aduc la picioarele tronului decât o obscură durere şi lacrimile unui supus credincios.”

Sperând într-o audienţă, el a rămas îmbrăcat toată seara şi toată noaptea şi abia a doua zi (Vinerea Mare, 31 martie), în hainele lui de ceremonie, a aflat că şareta închisorii îi ducea pe condamnaţi la Grenelle. A ajuns acolo când totul se terminase. A văzut cadavrul, dar nu şi-a recunoscut vărul; glonţul îi spulberase complet faţa. Doamnei de Custine i-a adus o batistă muiată în sângele nefericitului Armând. După această întâmplare, ori de câte ori trecea prin câmpia de la Grenelle, se oprea să privească pe zid urma gloanţelor, îi plăcea să sondeze depărtările funebre.

După această tragedie i s-a reproşat că apăruse mai mult iritat decât mâhnit şi că purtase doliul cu „o afectare insultătoare”. Fapt este că fusese curajos şi că nimeni, date fiind împrejurările, nu 1-ar fi putut salva pe Armând de Chateaubriand, care era vinovat, din labele păianjenului Fouche. Acesta nu a mai trecut cu vederea Martirii, în ciuda frumoaselor promisiuni făcute doamnei de Custine, „marele prieten” a manevrat în aşa fel, încât gazetele oficiale să facă praf cartea, în primul rând prin criticul Hofinann care, abil, a încercat să ridice împotriva autorului chiar pe cei ce realizaseră succesul Geniului creştinismului, adică publicul catolic. Ar fi fost îndreptăţit, dacă 1-ar fi acuzat pe Chateaubriand de a fi reluat acel indecent Război al zeilor, blamat pe vremuri, opunându-1 pe Jupiter lui lehova: „Ar fi supărător, spunea ipocrit Hofmann, pentru un scriitor atât de stimat şi atât de religios, să audă reproşându-i-se că ar fi corupt gustul sau să se vadă acuzat de a nu fi fost decât un filosof abil.” Acuzaţia a prins. „Vedeam, spune doamna de Chateaubriand, persoane care-şi spuneau regaliste, şi chiar preoţi ridicându-se împotriva noastră. Era un fel de a linguşi puterea.” Chateaubriand i-a recuzat cu dispreţ pe „saltimbancii literari” în solda poliţiei, dar se temea de căderea cărţii. Interesul arătat de public 1-a liniştit şi a vândut în câteva zile tot atâtea exemplare din Martiri cât vânduse în câteva luni din Geniul creştinismului. Acest succes i-a inspirat lui Talleyrand o replică. Fontanes vorbindu-i de Cymodocee şi de Eudore sfâşiaţi de fiare, „Ca lucrarea!” spusese Şchiopul.

V. Acalmie După Wagram* „vântul şi-a schimbat brusc direcţia”, împăratul, care ezitase atâta vreme între tabăra Revoluţiei şi cea a Monarhiei, decide să joace partida regilor. Josephine sacrificată, Napoleon o ia de soţie pe nepoata Mariei-Antoaneta. Când, în palatul ei din Tuileries, Marie-Louise joacă whist cu Fouche şi Cambaceres, Talleyrand observă că în această partidă e un mort. Pentru liniştea sufletului umbrei inoportune, regicidul Fouche, duce d'Otrante, e înlăturat. Partidul catolic triumfa; Fontanes intră în

* Bătălie care a avut loc pe 6 iulie 1809, soldată cu victoria lui „apoleon asupra arhiducelui Carol de Austria. Localitate la NE de Viena

(n.tr.).

Senat, Pasquier în Consiliul de Stat. Noul ministru al Poliţiei, Savary, primeşte ordinul „de a-şi alătura prin procedee potrivite foburgul Saint-Germain” de care are nevoie noua Curte şi de asemeni pentru a-şi asigura sprijinul scriitorilor. „Trataţi-i bine pe oamenii de litere, îi spune împăratul. Au fost iritaţi împotriva mea fiindcă li se spusese că nu-i iubesc. Faptul a fost făcut cu rea intenţie. Fără ocupaţiile mele, i-aş vedea mai des. Sunt persoane utile, ce ar trebui tratate cu distincţie, fiindcă fac onoarea Franţei!” Dintre toţi scriitorii francezi, cel mai ilustru era Chateau-briand. Retragerea lui curajoasă vi sporise gloria. Atragerea lui ar fi fost cea mai măgulitoare, împăratul o dorea. E posibil chiar ca prin intermediul lui La Valette să-şi fi ajutat pecuniar adversarul. Cam pe vremea aceea, doamna de Chateaubriand povesteşte în jurnalul ei că, în timp ce ei lipseau, grădinarul din Valea Lupilor primise o vizită ciudată. Doi domni, dintre care unul mai mic de statură părea să fie şeful, au cerut să vadă grădina şi Turnul Velledei. La plecare, i-au dat cinci napoleoni lui Benjamin. Seara, mergând să încuie turnul, acesta a găsit jos o ramură de laur înfiptă în puţin pământ proaspăt răscolit şi o mănuşă de piele galbenă, pe care apăstrat-o. „Pe legea mea, doamnă, îi spune el, eu cred că era Bonaparte.” Ea înclină să creadă la fel, iar bonapartismul ei reînvie. Fontanes, care simţea apropiindu-se ceasul prietenului său, a luat poziţie alături de ea într-o manieră nu atât de fidelă, cât demonstrativă. El i-a dedicat stanţe frumoase despre nenorocirile lui Tasso, care se terminau prin anunţul: Premiul pe care un Alexandru nou îl promite ilustrului scriitor.

Ca meritul să-i fie răsplătit Azi ocârmuieşte un erou; Artelor vrea să le deschidă şcoală Şi să aşeze-n Capitoliu „

Talente demne de-a lui fală.;: Care era acel premiu creat de noul Alexandru şi oferit prin Fontanes lui Chateaubriand? Era vorba de un vechi proiect al lui Napoleon care, înţelegând repede că, dacă Imperiul nu avea o literatură, „era din vina ministrului de Interne”, fondase pentru scriitori, savanţi şi artişti premii decenale de zece mii şi cinci mii de franci decernate de diferite clase ale Academiei. Prima distribuire fusese fixată pentru noiembrie 1810. Când alegerile clasei a doua (a Academiei franceze) au fost făcute cunoscute, opinia publică şi împăratul au manifestat o vie indignare. Chateaubriand, oaia neagră a lui Marie-Joseph Chenier şi a abatelui Morellet, fusese înlăturat, deşi părea scandalos să se neglijeze dintre apariţiile ultimilor zece ani Geniul creştinismului şiMartirii. împăratul, care contase pe impresia făcută de premiu pentru o reconciliere între el şi Chateaubriand, a fost foarte iritat şi 1-a însărcinat pe Montalivet să întrebe clasa pentru care motiv fusese lăsat la o parte Geniul creştinismului, împăratului erau nevoiţi să-i răspundă. Academia a numit o comisie. Domnul Nepomucene Lemercier a declarat că o lucrare atât de imperfectă cum era Geniul nu putea „fără o uşoară tentă de ridicol” să ocupe mai multă vreme Academia. Fontanes şi-a apărat prietenul şi a stârnit furii incredibile. „După ţipete cumplite”, clasa a declarat că lucrarea era defectuoasă, că ea conţinea totuşi frumuseţi de prim ordin, că un premiu nu i se putea acorda, dar că autorul trebuia recomandat Maiestăţii sale pentru o distincţie specială. Chateaubriand către doamna de Marigny: „Merg să mă prezint, din ordinul ministrului, pentru primul loc vacant de la Academie şi-1 voi lua cu asalt”.

A/*.

Într-adevăr, aceasta era voinţa împăratului. Printr-o ironie a sorţii, principalul duşman al lui Chateaubriand şi-au pus în cap să-i acorde lui fotoliul lui Chenier. Această revanşă postumă i-a amuzat. Eroul comediei s-a arătat mai puţin entuziast. El a recunoscut că, pentru un om expus cum era el hărţuielilor poliţiei, putea fi necesar să intre „într-un corp puternic prin renumele lui şi prin oamenii ce-1 alcătuiau şi să lucreze liniştit la adăpostul acestui scut”. Dar discursul despre Chenier i se părea periculos; Marie-Joseph fusese regicid. Putea un monarhist să-i aducă un elogiu? Dacă s-ar fi resemnat nu 1-ar fi obligat onoarea să-şi proclame fidelitatea faţă de regi şi oroarea faţă de crimele anului 1793? Şi în acest caz, nu însemna că-1 provoca pentru a doua oară pe împărat? Expert în diplomaţia imperială Fontanes 1-a liniştit: „Prietenii mei mi-au răspuns că mă înşelam; că unele elogii aduse şefului de guvern, obligatorii într-un discurs academic, elogii de care, sub un anume raport, îl găsesc demn de Bonaparte, 1-ar determina să înghită adevărurile ce aş vrea să le rostesc şi că aş avea în acelaşi timp onoarea de a-mi păstra opiniile şi fericirea de apune capăt groazei doamnei de Chateaubriand.” In cele din urmă, pentru a-şi proteja Itinerarul, care urma să apară, de ostilitatea presei oficiale, s-a prezentat.

Invitits invitam. El a solicitat împotriva voinţei sale sufragiile unei Academii care nu dorea să i le acorde, dar candidatul personal al împăratului trebuia să fie numit. „Astea-s bizareriile timpului!” Cel puţin i se puseră câte beţe-n roate posibil. Doar douăzeci şi trei de membri au asistat la şedinţă, iar Chateaubriand a fost ales abia în al doilea tur, doar cu treisprezece voturi. Seara, în cercul împăratului, Napoleon a părut foarte bine dispus; felicitându-1 pe domnul Fontanes cu acel zâmbet care putea fi atât deîncântător: „Ei bine! dumneavoastră eludaţi problema, domnilor de la Academie. Aţi recurs la subtilităţi cu mine, aţi ales omul în locul cărţii.” Era un mod agreabil de a lua în râs situaţia, iar el ştia foarte bine că, fără ordinele severe ale ministrului de Poliţie, ei nu ar fi ales nici omul, nici cartea. Apoi a adăugat: „Voi vedea daca nu există vreo modalitate de a-i da noului ales vreun loc literar important, o direcţie generală a bibliotecilor Imperiului”. Fontanes a reprodus fraza în faţa lui Chateaubriand care, întotdeauna înclinat l să spere, şi-a imaginat timp de câteva săptămâni, ca pe vremea ambasadei de la Roma, o mare carieră activă în acel Imperiu pe care o împărăteasă de sânge regal îl lega acum de casa de Bourbon.

VI. Căderea rivalului Prietenii lui Chateaubriand au crezut că alegerea lui la Academie avea să aducă reconcilierea dintre împărat şi poet; ea a devenit cauza iremediabilei lor rupturi. „N-are importanţă, spusese Fontanes, că ar trebui să faceţi elogiul lui Chenier, cu condiţia de a face pe cel al împăratului, iar pe acesta, sunt sigur, I-aţi face, sub multe aspecte, cu o admiraţie sinceră.” Dar Fontanes, academician înnăscut şi tactul personificat, nu putuse să-şi imagineze violenţa prietenului său, în ciuda celor douăzeci de ani de intimitate. „Nu ştiu, spunea acesta, să măsor doza elogiilor academice.” El a evitat orice eroare de măsură suprimmd ingredientul.

Comisia însărcinată să asculte lectura discursului a rămas cu gura căscată. Acest elogiu era un rechizitoriu. Nu numai regicidul, dar şi fratele rău şi duşmanul religiei se găseau condamnaţi aici. Ce-i drept, peroraţia bonapartistă, cerută de Fontanes, îşi găsise locul: „Cezar urcă în Capitoliu. Popoarele povestesc despre minunile, monumentele ridicate, cetăţile înfrumuseţate, frontierele patriei scăldate de acele mări îndepărtate care purtau corăbiile lui Scipio, de acele mări care rămăseseră ascunse privirilor lui Germanicus. în timp ce învingătorul înaintează, înconjurat de legiunile sale, ce au de făcut liniştiţii copii ai Muzelor? Ei vor merge dinaintea carului ca să adauge ramurii de măslin a Păcii laurii Victoriei.” Nu este rău, dar nu este suficient pentru a face uitat un cuplet despre libertate, nici altul despre dinastiile ultragiate şi, mai ales, condamnarea iacobinului Chenier.

Atunci când i-a fost făcut cunoscut textul, Cezar în persoană a izbucnit într-unul din marile lui accese de furie. Mânie oficială şi simulată, pentru că în fond el era satisfăcut de a fi primit din asemenea rnâini ofranda de tămâie, dar nu putea tolera, el, reconciliatoral, să fie deschise din nou discordiile Revoluţiei. „Domnule, i s-a adresat el lui Segur, au de gând oamenii de litere să aprindă Franţa? M-am străduit să împac toate partidele, să restabilesc liniştea. Iar ideologii ar vrea să reînvie anarhia! Cum îndrăzneşte Academia să vorbească despre regicizi, când eu, care sunt încoronat şi care trebuie să-i urăsc mai mult decât ea, cinez împreună cu ei?” Manuscrisul care i-a fost înapoiat lui Chateaubriand era masacrat de creionul imperial. Autorul nu s-a simţit mai supărat decât fusese suveranul. „Gheara leului, spunea el cu mândrie, era înfiptă peste tot, iar eu încercam un soi de plăcere iritată crezând că o simt în coasta mea.” în sentimentele care-i îndepărtau pe aceşti doi sublimi duşmani unul de celălalt era ceva care aducea cu dispreţul îndrăgostiţilor.

Se punea problema protocolului academic: cum să fie primit Chateaubriand? Dara a sugerat câteva corecturi; apoi, cum Chateaubriand cu încăpăţânarea lui bretonă, a refuzat să schimbe până şi un singur cuvânt, 1-a sfătuit să scrie un alt discurs. El a refuzat şi de data aceasta şi i-a scris preşedintelui clasei că „problemele lui şi starea proastă a sănătăţii nu-i permiteau să se apuce de lucru, şi că îi era imposibil să fixeze o perioadă în care ar dori să aibă onoarea de a fi primit în Academie.” II vor lăsa să participe la şedinţe fără recepţie? Nu era posibil. Ar putea fi declanşate represalii împotriva lui? Ministrul a promis că nu. Chateaubriand către doamna de Marigny: „Deocamdată m-am descurcat. Am refuzat hotărât să mai scriu un al doilea discurs. S-ar părea că n-am să păţesc nimic rău. Nu ştiu dacă mă vor şterge de pe listă, dar ceea ce este sigur, e că nu voi avea dreptul să iau parte la şedinţe şi astfel, ca urmare, nu voi fi î*1 Academie, ceea ce mă încântă şi pe mine şi pe toată lumea.”

A scos-o la capăt într-un mod onorabil. Opinia publică (cel puţin cea care-1 interesa) era de partea lui şi „renumele său s-a triplat”. Dar calmul o dată revenit, s-a simţit din nou izolat, în Martiri şi Itinerar îşi luase rămas-bun de la litere. In timpul alegerii lui, crezuse că o reconciliere onorabilă cu Imperiul avea să-i deschidă o carieră activă ca director al Bibliotecilor sau în domeniul instrucţiei publice, dar se regăsea în Valea Lupilor mai sărac decât oricând, cu o soţie care, în ciuda inteligenţei şi calităţilor ei, îl plictisea, îl irita, nemairămânându-i, dacă Imperiul avea să dureze cât viaţa lui, nici o speranţă de schimbare. Rătăcind noaptea prin grădina lui, urmărea cu privirea cometa care, în acea vară a anului 1811, gonea pe linia de orizont a pădurilor. „Era frumoasă şi tristă, ca o regină îşi trăgea în urma ei vălul lung.” Cu această regină celestă a venit spre el împărăteasa decăzută din rangul ei. Josephine 1-a chemat la Malmaison ca să-i dea puieţi de magnolia pentru grădina lui. El s-a dus în frac şi cele două măreţe ruine s-au consolat una pe alta. Slabă consolare! Şi, cum i se întâmpla adesea când traversa o criză de descurajare, i se părea că este bolnav grav, suferind de palpitaţii şi de dureri în coaste pe care le atribuia unui anevrism. Sceptica lui soţie era convinsă că răul era doar moral, iar marele Laennec i-a confirmat acest diagnostic.

Aşadar, până şi boala îl trăda, în acest timp, legăturile cu doamna de Mouchy, pe care o iubise cu atâta pasiune, se răceau.

Era fermecătoare biata Natalie, dar capricioasă şi nebună până la descurajare. Doamnei de Duras i-a fost confesată iminenta ruptură: „Pe strada Cerutti au reînceput furtunile. Ieri mi s-a dat un concediu în toată regula şi 1-am acceptat, fiindcă în toate există un sfârşit. Nu ştiu dacă voi mai fi rechemat, dar ceea ce e sigur, e Ca m-am săturat până peste cap.„ Iar zece zile mai târziu: „Povestea ue pe strada Cerutti a rămas aceeaşi. Am fost rechemat insisent, dar lucrurile nu s-au schimbat şi nici nu se vor schimba. Am at tot ceea ce aveam, şi nu mai rămâne nici urmă din ce a făcut Parte din fericirea şi necazurile vieţii mele.

Cred că voi fi mult mai liniştit, deşi, poate, ceva mai trist. Dar timpul zboară repede şi mă va lua cu el împreună cu toate nimicurile şi toate nebuniile mele.'\par        Natalie de Noailles, o dată ştearsă de pe listă, efectivul batalionului de „Doamne” nu rămânea mai puţin important. Doamnele de Levis, de Berenger, de Montmorency căreia el îi spunea „Adrienne” pentru că soţul ei se numea Adrien de Laval-Montmorency, „o persoană mică şi gentilă cum nu găseai alta”, continuau să-şi dispute vizitele „Geniului” şi să-şi îndeplinească fidel îndatoririle faţă de doamna de Chateaubriand. Dar niciuna dintre ele nu-i alunga pustiul interior, iar el se plictisea de moarte, „în deplina libertate de care mă bucur, nu aspir decât la singurătate şi la repaus. Pasiunea care a urmat tuturor celorlalte în inima mea e cea pentru grădină. Când ajungi la bătrâneţe, trebuie s-o iei razna în vreun fel.” Iar către Claire de Duras care-i reproşa cât e de sălbatic: „Sora mea vrea să am prieteni. Cine ţi-i poate da? Caracterul nostru se poate el schimba? Sunt, în fond, un adevărat sălbatic, în mod cert, dacă aş fi fost liber, aş fi trăit într-o singurătate absolută, întotdeauna când ai o înclinaţie dominantă, nu eşti potrivit decât pentru ea. Simt foarte bine că nu sunt decât o maşină de scris cărţi; fără a exagera nimic şi fără a face un roman, mi-ar trebui un pustiu, o bibliotecă şi o miss sau mai curând mi-arfi trebuit.” încă o imagine a ceea ce fusese fericirea cu Charlotte Ives. Orice Don Juan îşi petrece viaţa plângând omul tandru şi fidel ucis în el pe vremea adolescenţei.

Grijile băneşti agravau nefericirile amoroase. La fiecare nouă alertă, fără să depună niciodată armele, doamna de Duras se lansa curajoasă în campanie. Când îi împrumuta câteva mii de franci, când fonda o societate care-i avansa lui Chateaubriand sumele mai importante de care avea nevoie şi căreia îi ceda în schimb unele dintre lucrările lui. în aceste societăţi, doamna de Duras era întotdeauna cea mai puternică acţionară, dar Adrien de Montmorency subscria şi el, precum şi anumite „Doamne”, Ş1 familiile Tocqueville şi Rosanbo şi nepoţii lui Chateaubriand. Către ducesa deDuras: „Nepoţii mei mi-au furnizat patru mii de franci şi cred că voi găsi alte două mii în familia mea. N-ar mai rămâne decât şase mii de găsit la dumneata şi la ceilalţi prieteni ai mei. Nu-i un lucru greu. Aş dispune astfel de douăsprezece mii de franci pe an şi aş ajunge un mare şi puternic senior.” Cel mai mare dintre nepoţii lui, Louis, moştenitorul Combourg-ului, se căsătorise de curând cu Zelie d'Orglandes, iar unchiul, care venise să asiste la căsătorie, cu toată groaza pe care i-o inspira „această tristă ceremonie', făcuse pe toată lumea să plângă prin nişte cuplete naive şi melancolice. „Gata, s-a terminat. lată-i pe acest drum lung al tuturor mâhnirilor. Pe el se merge repede. Când 1-am văzut pe bietul orfan, împreună cu fratele lui, căutând un sprijin într-o familie străină şi numind mamă o persoană pe care o întâlnise de vreo douăsprezece ori în viaţă, m-a cuprins înduioşarea. Asta m-a făcut să mă gândesc la moartea tuturor alor mei, la izolarea mea pe acest pământ, la mormintele care s-au ridicat în jurul meu şi care, în câţiva ani, mă vor coopta în numărul locuitorilor lor.”

Astfel, mariajul, ca şi moartea, îl întorcea către propriul lor mormânt, centrul gândurilor sale. „Fruntea mea este aproape pleşuvă, încep să bat câmpii, îi plictisesc pe alţii şi mă plictisesc pe mine însumi, într-o bună zi, mă va cuprinde febra şi am să fiu dus la Châtenay. Cine îşi va mai aduce aminte de mine? Ai putea să-mi spui, dragă soră? Cele câteva cărţi vechi rămase în urma mea, de nimeni recitite, vor stâmi, poate, în clipa dispariţiei mele o neînsemnată controversă. Se va spune că erau lipsite de valoare, că au murit o dată cu mine. Alţii vor susţine că era ceva în acea îngrămădire heteroclită de idei, şi se vor şi opri aici. Vor închide cartea, vor merge să cineze, să danseze, să plângă.”

Invidia şi laşitatea sunt surori gemene. De când duşmanii lui Chateaubriand îl ştiau într-o semidizgraţie, toate campaniile s-au reanimat. La început erau doar uşoare sarcasme şi parodii destul de inofensive. Farmacistul Cadet de Gassicourt a publicat sub titlul Saint-Geran sau noua limbă franceză o parodie a Itinerarului, cu intenţia de a fi comică, dar nu era decât plicticoasă. Până atunci, în Franţa, Eseul asupra revoluţiilor aproape că fusese ignorat. După aventura cu discursul academic, această, carte a fost denunţată, iar „filosofii” au pretins că demonstrează mai întâi că, în primele scrieri, Chateaubriand atacase religia mai violent decât Marie-Joseph Chenier, iar apoi, că minţise în prefaţa Geniului creştinismului afirmând că moartea mamei şi surorii lui nu influenţaseră câtuşi de puţin pretinsa lui convertire şi că aceasta nu fusese decât ipocrizie. Prevenit la timp, el şi-a putut organiza apărarea. Către contesa de Marigny: „Copilă dragă, trimite mi cât mai repede, dacă poţi, data precisă a morţii sărmanei noastre mame şi cea a doamnei de Farcy. încearcă să-ţi aminteşti luna, şi chiar ziua, dar mai ales anul. Sper să triumf din nou asupra necazurilor care mă urmăresc.” Cu dragă inimă ar fi publicat Eseul în întregime. Imparţialitatea acestei lucrări ar fi reprezentat cea mai bună apărare a lui. Dar cenzura i-a interzis şi el a trebuit să se limiteze la apărarea făcută de un tânăr scriitor, într-o broşură care conţinea pasajele din Eseu cele mai favorabile tezei lui. în cele din urma incidentul a servit gloriei lui.

În septembrie 1812, pentru cuvintele lui imprudente, Chateaubriand a fost rugat, altminteri foarte curtenitor, de prietenul lui, Pasquier, ajuns prefect de poliţie, să petreacă un număr de zile la Dieppe. A plecat, aşadar, să o revadă, nu iară bucurie, pe bătrâna lui doică, să revadă marea şi prundişul unde, pe timpul Royal-Navarre, îşi făcuse instrucţia. Pasquier, care ştia ce importanţă acorda doamna de Chateaubriand dineului de Sf. Francisc, s-a grăbit a-i permite exilatului să se întoarcă pe 4 octombrie, şi poate chiar luase parte la dineu. Poliţia imperială manifesta încă, în virtutea forţei dobândite, indulgenţa puterilor discreţionare.

Şi totuşi, era o vreme când fiecare, prevăzând sfârşitul posibil al Imperiului, îşi pregătea o linie de retragere, o vreme „când măreţia se mai ţinea încă la suprafaţă, temerile peste tot în interior„. Chateaubriand, care şi-a petrecut iarna 1812-1813 laParis şi care, prin poziţia obţinută, prin celebritatea şi trecutul lui, devenise centrul confidenţelor, a căpătat unele foarte grave. Nu numai frumoasele lui prietene din foburg şi monarhiştii precum Clausel de Coussergues îl ţineau la curent cu speranţele lui Ludovic XVIII-lea, dar până şi funcţionari ai regimului îi mărturiseau temerile. Clerul, multă vreme favorabil lui Napoleon ca restaurator al religiei, se îndepărtase de el de când în 1809 împăratul fusese excomunicat, iar papa luat prizonier la Fontainebleau. Fontanes, Pasquier, oameni pacifişti şi prudenţi, j vedeau cu groază cum suveranul lor era incapabil să se smulgă din cercul infernal al războaielor şi preziceau de pe atunci consecinţe inevitabile. Napoleon însuşi începea să se îndoiască de steaua lui. Chiar de la începutul incredibilei lui aventuri se temuse că edificiul construit de el se înălţa pe un teren mişcător. Pentru a-1 consolida, el încercase să-1 sprijine pe coloanele îngropate ale trecutului. Biserica romană, Imperiul Austriac, nobilimea franceză, adunase în jurul lui toate forţele pe care le credea mai durabile decât forţa. La primele vicisitudini, aceşti aliaţi constrânşi şi rebeli i-au scăpat. După campania din Rusia până şi mareşalii lui 1-au înfruntat, încă în 1812, conspiraţia lui Malet, altminteri atât de slabă, era gata să reuşească. „Un suflu aproape că ar fi dărâmat Imperiul.” După refuzul Aliaţilor, după înfrângerea de la Leipzig, împăratul părea pierdut şi mulţi francezi, j disociind cauza ţării de cea a suveranului, se bucurau.

În acest haos terifiant, „fiecare se ocupa de partidul căruia l să i se alăture într-o viitoare catastrofă”. Chateaubriand dorea l întoarcerea Bourbonilor. Nu fiindcă ar fi fost entuziasmat de l Ludo vie al XVIII-lea, bătrân şi bolnav de podagră; dar, spunea l el, „când în furtună nu găseşti pe aproape decât un edificiu vechi, j chiar şi în ruină, acolo te ascunzi”. Dificultatea consta în faptul că jnoua generaţie, ridicată de Revoluţie şi de Imperiu, abia dacă mai cunoştea numele regilor ei. Când, în 1814, un general al Imperiului a stat de vorbă cu tânărul cavaler de Cussy despre o posibilă întoarcere a Bourbonilor, „este pentru prima oară, îi spunea acesta, că aud vorbindu-se de această augustă familie bătută de soartă, în liceu nici nu ni s-a pomenit de el; o singură dată canonicul a amintit de memorabila cădere a Bourbonilor, loviţi de Dumnezeu care, în divina lui înţelepciune, pregătea venirea marelui Napoleon.” Dacă se voia ca francezii să accepte întoarcerea regelui, trebuia înainte de toate ca acesta să le fie prezentat. Iată de ce, în octombrie 1813, în timp ce Napoleon, încetinind marşul suveranilor Europei coalizaţi împotriva lui, repurta „ultimele lui victorii sângeroase”, iar bubuitul tunului îndepărtat se stingea în Valea Lupilor prin codrii solitari, Chateaubriand a început să scrie „pagini la fel de frământate ca şi evenimentele zilei”.

Era vorba de o broşură care avea ca titlu: Despre Bonaparte şi despre Bourboni. Era alcătuită din trei părţi. Prima, Despre Bonaparte, era un tablou dur al Revoluţiei. „Atunci au ieşit din bârlogurile lor toţi acei regi pe jumătate goi, murdari şi abrutizaţi de sărăcie, urâţiţi şi mutilaţi de munci, având ca unică virtute insolenţa mizeriei şi orgoliul zdrenţelor lor.” Urma un portret al „străinului Bonaparte” care, după această Revoluţie, devenise comandantul suprem. Pe vremuri Chateaubriand îi recunoscuse mari merite, în 1813 i-a refuzat orice virtute. L-a judecat mai rău decât pe cei mai cumpliţi tirani ai Romei: „Absurd în administraţie, criminal în politică, prin ce îi câştigase pe francezi acest străin? Prin gloria lui militară? Ei, bine! Iată-1 despuiat de ea. Este, cu adevărat, un mare câştigător de bătălii, dar în afară de asta, cel mai neînsemnat general este mai abil decât el. Nu ştie decât să înainteze, să-şi fixeze ţinte, să gonească, să câştige victorii, aşa cum s-a spus, „cu un preţ de sânge”, să sacrifice totul pentru un succes fără să-i pese de un eşec, să omoare jumătate din soldaţi prin marşuri peste puterile omeneşti. S-a crezut că perfecţionase arta războiului, dar este cert că a retrogradat-o până la copilăria artei.”

Poetul îşi călca în picioare rivalul: „Bonaparte e un fals mare om. Mărinimia, care face eroi şi veritabili regi, îi lipseşte. Capul lui destul de mare este o împărăţie a tenebrelor şi a confuziei. Are ceva de histrion şi de comedian. Simulează totul, până şi pasiunile pe care nu le are. încearcă mereu să spună ceva ce i se pare a fi un cuvânt mare sau să facă ceva ce presupune a fi un lucru mare. Sub masca lui Cezar şi a lui Alexandru, se zăreşte un om de nimic, progenitura unei familii oarecare. El îi dispreţuieşte suveran pe oameni pentru că îi judecă după el.” Şi, apostrofându-1 brutal pe împărat: „Coboară de pe grămada de ruine din care ţi-ai făcut tron. Te vom alunga aşa cum ai alungat Directoratul. Acestea sunt cuvintele pe care le adresăm străinului. Dar dacă îl aruncăm pe Bonaparte, cine îi va lua locul?

— Regele.”

A doua parte: Despre Bourboni. „Regele, magistratul, părintele; francezul confundă aceste idei. El nu ştie ce este un împărat. El nu cunoaşte natura, forma, limitele puterii legate de acest titlu străin; dar ştie ce este un monarh coborâtor din Sfântul Ludovic şi din Henric al IV-lea. Ludovic al XVIII-lea, care trebuia să domnească primul peste noi, este un prinţ cunoscut prin inteligenţa lui, inaccesibil prejudecăţilor străine, răzbunării. Nu numai că posedă acea moderaţie, acel bun-simţ atât de necesar unui monarh, dar este şi un prinţ prieten al literelor, un spirit vast şi luminat, un caracter ferm şi filosofic.” Cu Bourbonii totul avea să devină uşor şi legitim: „Simpla lor prezenţă ar face să renască ordinea, al cărei principiu îl reprezintă ei”.

Partea a treia: Despre Aliaţi. Aceasta este partea cea mai blamabilă a lucrării, fiindcă Chateaubriand îi întâmpina cu un entuziasm excesivpe invadatorii Franţei. „Aceştia sunt eliberatori, spunea el, şi nu cuceritori.” După care, conchidea: „Francezi, Prieteni, tovarăşi de suferinţă, să ne uităm vrăjmăşiile. Să facem sa se audă din toate părţile strigătul care ne poate salva, strigătul pe care părinţii noştri îl făceau să răsune la nenorocire, ca şi la victorie şi care va reprezenta pentru noi semnalul păcii şi fericirii: „Trăiască regele!”

Dintre toate scrierile politice ale lui Chateaubriand, niciuna nu este mai greu de judecat ca aceasta. Este destul de penibil să-1 vedem pe Chateaubriand culpabilizându-1 pe împărat în momentul în care acesta apără teritoriul Franţei, deşi trebuie să recunoaştem că Bonaparte era răspunzător de invazie. In realitate, acest text era mai ales un act: Chateaubriand dorea să obţină rezultate, să-i îndepărteze pe francezi de Napoleon, să-i aducă din nou alături de Bourboni. în orice caz, era nevoie de mult curaj ca să scrii o asemenea broşură într-un moment când Imperiul nu era încă învins. Dacă ar fi fost confiscată, Chateaubriand ar fi putut foarte bine să fie trimis pe eşafod sau la Vincennes. El ştia şi se încuia cu cheia ca să lucreze, iar noaptea îşi ascundea hârţoagele sub pernă, în timpul zilei, îngrozită de îndrăzneala soţului ei (pe care de altfel nu-1 aproba întru totul) şi temându-se de neglijenţa lui, doamna de Chateaubriand păstra manuscrisul sub rochie, într-o zi, în timp ce traversa grădinile Tuileries, a observat că nu-1 mai avea şi a fost convinsă că 1-a pierdut pe drum. îl şi vedea pe soţul ei arestat şi a căzut fără cunoştinţă în mijlocul parcului. Nişte oameni cumsecade au condus-o la ea acasă. Acolo, ea s-a apropiat de pat, a ridicat perna şi a dat cu ochii de ruloul de hârtie: „Niciodată n-am încercat, scria ea, o asemenea clipă de bucurie în toată viaţa mea!”

Chateaubriand ar fi vrut ca broşura sa să preceadă şi să determine întoarcerea Bourbonilor. Dar prăbuşirea Vulturului a tos cu atâta repeziciune „brazde fulgerătoare” încât evenimentele 1-au devansat pe profet. De la sfârşitul lunii martie 1814, cazacii se aflau la porţile Parisului, pe 30 oraşul a capitulat şi pe 31, pentru a demonstra (ceea ce până atunci păruse foarte îndoielnic) că Franţa doreşte întoarcerea Bourbonilor, câţiva regalişti şi-au făcut apariţia dinaintea suveranilor aliaţi cu cocarde albe. „De îndată ce, spune severa doamnă de Chateaubriand, au avut certitudinea că leul era în lanţuri şi că suveranii intrau în Paris, nu mai pridideau să strige blestemându-1 pe cel pe care îl tămâiaseră. Alergând înaintea străinilor, fiecare părea că se întoarce de la Koblenz. Doamna de Talleyrand (care divorţase de domnul Grand) străbătea străzile într-o caleaşca descoperită cântând imnuri întru lauda pioasei familii a Bourbonilor. Ca şi doamnele din suita ei, făcuse tot atâtea steaguri din batistele pe care le fluturau cu o graţie infinită. Cincizeci de căleşti urmau şi imitau exemplul dat, astfel încât aliaţii, care soseau în acel moment în piaţa Vendome, au crezut că într-adevăr în inimile francezilor erau tot atâţia crini* câte drapele albe fâlfâiauân aer. Curând s-au făcut auzite din toate părţile strigăte de „Trăiască regele”, impulsul fiind transmis, în Franţa s-ar fi strigat mai ales: „Jos capul”, dacă tot aşa ar fi strigat şi vecinii. Erau invadate casele ca să se facă rost de panglici şi chiar de jupoane albe, care erau tăiate pentru a se confecţiona cocarde. Buticurile nu mai făceau faţă. Albastrul şi roşul erau călcate în picioare, mai ales de bonapartişti, şi, după cum se spune, tot ce mai rămăsese din cele trei culori era dus în ascunzătorile din Luxembourg, aşteptând să le vină din nou timpul. Unul dintre prietenii noştri a venit şi el să-mi ceară permisiunea de a şterpeli ceva din garderoba mea, dar m-a găsit prea puţin dispusă să cânt victoria mai înainte de a cunoaşte rezultatele luptei, aşa că mi-ani păstrat jupoanele.”

Om de onoare, Chateaubriand s-a simţit, în ciuda violenţei pasiunilor lui politice, mai mult umilit decât triumfător văzuid trupele împăratului Rusiei şi ale regelui Prusiei, care defilau pe bulevard. „Stupefiat şi distrus în străfundurile mele, ca şi când mi s-ar fi smuls numele de francez pentru a fi înlocuit cu un număr prin care 31 fi trebuit să fiu cunoscut de acum înainte în minele din Siberia, simţeam în acelaşi timp crescându-mi exasperarea împotriva omului

* Simbolul regalităţii franceze (n.tr.).

a cărui glorie ne redusese la această ruşine.” Sainte-Beuve nu vede aici decât o durere inventată, relatată după producerea evenimentelor, şi susţine cape atunci Chateaubriand nu încerca decât o bucurie furioasă şi delirantă. Ce ştia el? Nu poate fi un om sfâşiat de loialisme contradictorii?

Oricum, era momentul să publice de urgenţă faimoasa broşură şi, pe 31 martie, pe zidurile Parisului se putea vedea un afiş alb: J) espre Bonaparte şi despre Bourboni şi despre necesitatea alierii cu prinţii noştri legitimi pentru fericirea Franţei şi cea a Europei, de Francois-Auguste de Chateaubriand, autorul Geniului creştinismului. Această lucrare va apărea mâine sau poimâine cel mai târziu, la Mame şi la vânzătorii de noutăţi.” în acest timp, la Fontainebleau, împăratul încerca să se otrăvească, dar n-a reuşit şi, în cele din urmă, s-a resemnat să abdice. în momentul în care săruta vulturul învins, ochii soldaţilor din vechea gardă napoleoniană s-au umplut de lacrimi. Ah! cât de mult i-ar fi plăcut lui Chateaubriand, dacă ar fi putut s-o facă fără a-şi trăda întreaga viaţă, să scrie despre aceste lacrimi eroice şi despre prăbuşirea unui mare om, fraze nobile presărate cu imagini sublime! Dar el alesese, cu zece ani mai înainte, cu mult curaj, într-o vreme cândnimeni altul n-ar fi făcut această alegere, partidul Bourbonilor şi, aflându-se pentru prima dată în viaţa lui în tabăra învingătorilor, încerca o satisfacţie amestecată cu surpriză, îngrijorare, remuşcări şi melancolie. Poate că bucuria lui cea mai sinceră, în acele zile de înfrângere şi de triumf, fusese să afle că, înainte de a părăsi Franţa, împăratul îi văzuse broşura şi o judecase fără mânie, spunând doar: „Asta-i corect. Asta nu este.”, fiindcă, până şi atunci când contribuia la ruina lui Napoleon, Chateaubriand încă îl mai admira pe Bonaparte.