Karl May — Comoara din lacul de argint — Hobble-Frank şi mătuşa Droll.

Capitolul XIII.Hobble-Frank şi mătuşa Droll.

În aceeaşi dimineaţă, pe calea urmată cu o seară înainte de utahi cu prizonierii lor, adică de-a lungul pârâului, urca la deal o ceată de călăreţi. În frunte se aflau Old Firehand şi mătuşa Droll. După ei veneau Humply-Bill şi Gunstick-Uncle cu lordul; pe scurt, erau toţi albii care trăiseră aventura de la Eagle-tail povestită mai înainte şi care porniseră spre munţi ca să ajungă la Lacul de Argint. La Denver se întâlniseră cu inginerul Butler şi cu Ellen, fiica lui. Se dusese acolo direct de la ferma fratelui său. Soţia sa rămăsese la fermă, fiind puţin suferindă de când cu păţania cu pantera. Fata, care nu voise cu nici un chip să se despartă de tatăl ei, gata să străbată, de dragul lui, ţinuturi sălbatice, şedea într-un fel de lectică purtată de doi căluţi indieni, mici dar foarte rezistenţi.

Winnetou nu era cu ei pentru moment, fiindcă o luase înainte spre a cerceta ţinutul. Din întâmplare, Old Firehand îl condusese luând-o pe poteca din pădure şi peste luminişul unde Old Shatterhand şi tovarăşii săi se întâlniseră cu utahii. Vânătorii descifraseră urmele, dându-şi seama că nişte albi fuseseră făcuţi prizonieri de indieni, Şi se arătaseră numaidecât gata să urmărească pârtia făcută, pentru a le aduce ajutor la nevoie.

Nu bănuiau că utahii dezgropaseră securea războiului. Atât Winnetou cât şi Old Firehand se ştiau în cea mai deplină pace cu acest trib, amândoi erau deci convinşi că vor avea parte de o primire prietenoasă şi că vor putea pune o vorbă bună pentru prizonierii albi.

Nu ştiau exact unde-şi instalaseră utahii tabăra; dar cunoşteau lacul, şi cum împrejurimile lui erau foarte potrivite pentru a poposi, îşi închipuiau că o să-i găsească pe utahi acolo. În pofida atitudinii prietenoase la care se aşteptau, ar fi fost cu totul în dezacord cu obişnuinţele vestului îndepărtat dacă li s-ar fi arătat fără să-i observe întâi. De aceea Winnetou o luase înainte spre a iscodi. Tocmai când ceata ajunse în locul unde malurile înalte ale râului se lărgeau, apaşul se întorcea. Venea în galop, făcându-i să înţeleagă, încă de departe, să oprească. Nu era semn bun, aşa că Old Firehand îi strigă:

— Fratele meu vrea să ne prevină. I-a văzut pe utahi?

— I-am văzut şi am văzut şi tabăra lor.

— Şi Winnetou a găsit că nu e bine să li se arate?- Nu, fiindcă au dezgropat securea războiului

— După ce ţi-ai dat seama?

— După culorile cu care s-au vopsit, şi din faptul că s-au adunat atâţia. Războinicii roşii se reunesc în număr atât de mare numai în caz de război şi pe vremea marilor vânători. Cum nu e anotimpul migraţiilor de bizoni, când se vânează în stil mare, numai în jurul securii războiului s-au putut aduna atâţia.

— Cât de mare e numărul lor?

— Winnetou n-a putut să vadă exact. Erau poate vreo trei sute pe malurile lacului, şi în corturi probabil că mai erau alţii.

— Pe malurile lacului? Atât de numeroşi? Dar ce s-o fi întâmplat acolo? Poate o expediţie mare de pescuit prin gonirea peştilor spre năvod?

— Nu. Când se hăituiesc peştii, oamenii înaintează; însă stăteau pe loc şi se uitau spre apă. Winnetou crede că era vorba de o întrecere la înot pe viaţă şi pe moarte.

— Ai vreun motiv să presupui asta?

— Da. Utahii poartă culorile războiului şi-i consideră, prin urmare, pe albii care sunt la ei ca duşmani. Urmează să fie omorâţi. Dar oamenii roşii nu-şi ucid duşmanii repede; adesea îi lasă să lupte pe viaţă şi pe moarte cu un adversar superior. Vor fi pus pe unul dintre prizonieri să înoate, ca să-i prelungească agonia şi frica de moarte.

— Sunt cu totul de părerea ta. Am numărat întâi urmele a patru albi, apoi a încă doi; asta face şase. Nu-i vor fi pus pe toţi să înoate; probabil că vor pune pe fiecare să lupte în alt mod pentru viaţa sa. Trebuie să ne grăbim să-i scăpăm, altfel sunt pierduţi.

Apaşul răspunse vesel, cu o expresie de viclenie pe chip:

— Se află printre feţele-palide un bărbat care nu se lasă omorât cu una cu două şi nici pe ai săi nu-i lasă.

— Cine?

— Old Shatterhand.

— Ce zici? sări Old Firehand. Old Shatterhand? Dar nu era vorba să-l întâlneşti abia la Lacul de Argint? Să fi sosit aici de pe acum?

— Old Shatterhand e punctual ca soarele de pe cer.

— L-ai văzut?

— Nu.

— Cum poţi să susţii atunci că e aici?

— O ştiu încă de ieri.

— Şi nu i-ai spus nimic?

— Tăcerea e adesea mai bună decât vorba. Dacă spuneam ieri a cui e puşca ce şi-a zis cuvântul în luminişul acela, n-aţi fi stat liniştiţi, ci v-aţi fi grăbit să înaintaţi mai repede.

— Puşca lui şi-a spus cuvântul? De unde ştii?

— Când am cercetat ieri marginea luminişului şi iarba de pe el, am găsit un copăcel cu găuri făcute de gloanţe. Gloanţele proveneau din puşca-minune a lui Old Shatterhand; o ştiu precis. A vrut să-i sperie pe oamenii roşii, şi acum se tem de puşca lui.

— Vai, de ce nu mi-ai arătat copăcelul! Hm! Dacă Old Shatterhand se află printre albii aceia, atunci e drept că nu trebuie să ne mai temem atâta pentru ei. Ce să facem?

— Prietenii mei mă vor urma acum călărind în şir, unul după altul, pentru ca utahii, dacă dau de urmele noastre, să nu poată număra câte persoane suntem. Hoivgh!

Îşi întoarse calul spre dreapta şi porni, fără să se mai uite dacă ceilalţi îl urmează.

Malurile înalte ale pârâului se lărgiseră, după cum am spus, şi încadrau şesul din jurul lacului, la început în chip de coline joase, apoi sub forma unui lanţ muntos tot mai înalt. În şes nu erau arbori, în schimb culmile erau împădurite până în vale, unde pădurea era tivită de un şir de tufişuri. Căutând să rămână la adăpostul privirilor străine pe după aceste tufişuri şi pe sub copaci, Winnetou înainta de-a lungul culmilor din dreapta, care mărgineau partea de nord a şesului şi se întâlneau apoi la apus cu acel masiv muntos din care cobora pârâul ce alimenta lacul.

În felul acesta ceata ocoli şesul de la est la vest, până ce ajunse la acel pârâu de munte, la vreo sută de paşi de la lac, de unde, rămânând tot pe sub copaci, se putea zări tabăra. Acolo descălecară şi se culcară în muşchiul moale. Locul era parcă făcut dinadins ca să observe tabăra pe ascuns şi totuşi în voie.

Îi văzură pe utahi, stând adunaţi mai la sud de tabără. Apoi zăriră doi oameni ieşind din mulţime şi alergând din răsputeri spre sud. Old Firehand îşi puse binoclul la ochi, se uită prin el şi strigă:

— E o întrecere între un om roşu şi unul alb. Roşul e de pe acum cu mult înaintea albului, şi va ieşi învingător! Albul e un om scund.

Trecu binoclul apaşului. Abia îl pusese acesta la punct prinzându-l pe albul scund în lentile, că exclamă:

— Uf! E Hobble-Frank! Acest mic erou e pus să alerge pentru a-şi salva viaţa, şi e imposibil să-l întreacă pe omul roşu.

— E Hobble-Frank? întrebă Old Firehand. Nu putem sta cu braţele încrucişate; trebuie să luăm o hotărâre!

— Încă nu! fu de părere apaşul. Încă nu e primejdie. Old Shatterhand e cu el!

Copacii îi împiedicau să vadă alergarea pe tot parcursul ei. Ambii alergători dispăruseră spre dreapta; aşteptau întoarcerea lor, fiind convinşi, fireşte, că omul roşu va apărea primul. Şi mare le fu însă mirarea văzând că în locul lui apare mititelul, umblând agale, ca şi cum ar face o plimbare.

— Frank vine primul! strigă Old Firehand. Cum e cu putinţă?

— Prin vreun vicleşug – răspunse Winnetou. A ieşit învingător, şi vom afla şi noi cum a făcut. Auziţi cu ce furie urlă utahii? Se îndepărtează; se întorc în tabără, şi uitaţi-vă! Acolo stau patru feţe-palide. Le cunosc.

— Şi eu! strigă Droll. Old Shatterhand, Davy-lunganul, Jemmy-grăsanul şi micul Hobble-Frank…

Aceste nume produseră o vâlvă nemaipomenită. Unii dintre ei cunoşteau personal pe unul sau pe mai mulţi dintre cei pomeniţi, ceilalţi auziseră de ei destul pentru a le acorda cea mai mare atenţie. Reflecţiile multiple zburau de la unul la altul, până ce Winnetou zise către Old Firehand:

— Prietenii noştri şi-au păstrat încă armele; deci situaţia lor nu poate fi prea primejdioasă. Staţi aici, am să încerc să aflu ce se petrece.

Dispăru printre copaci, luând binoclul cu el. Trecu o jumătate de oră care li se păru foarte lungă; atunci se întoarse şi raportă:

— În mijlocul taberei se dă o luptă în doi. Utahii stau adunaţi grămadă, aşa că nu i-am putut distinge pe cei doi luptători; dar pe Hobble-Frank l-am văzut, a condus caii cu băgare de seamă, pe ascuns, după un cort, şi le-a pus păturile. Albii se pregătesc de plecare.

— Pe ascuns? Deci vor să fugă? întrebă Old Firehand. Atunci noi ne postăm aici în calea lor şi-i luăm cu noi, sau le ieşim în întâmpinare.

— Niciuna, nici alta – zise apaşul clătinând din cap. Old Firehand să se gândească: ce vor face indienii dacă albii fug?

— Îi vor urmări.

— Şi de câţi războinici ai nevoie dacă urmăreşti patru sau şase oameni?

— Hai să zicem de douăzeci, cel mult de treizeci.

— Bun! Pe aceştia îi vom învinge cu uşurinţă. Dacă însă ne arătăm utahilor, tot tribul se va pune în mişcare ca să se ia după noi, şi atunci ar fi multă vărsare de sânge.

— Ai dreptate, Winnetou. Dar războinicii roşii vor Şti câţi suntem, după urme.

Ei se vor uita la urmele care sunt în faţa lor, dar nu la cele care vor fi în spatele lor.

— A, te gândeşti să mergem în urma lor?… Ascultă, ce-i asta?

Din tabără se ridică un urlet îngrozitor şi îndată după aceea văzură patru călăreţi plecând în galop. Erau albii. O luară spre capătul de sus al lacului, aveau deci intenţia să ajungă la pârâu şi să înainteze călare în albia lui.

— Old Firehand să vină după mine – zise Winnetou. Fraţii mei albi ceilalţi trebuie însă să pătrundă mai adânc în pădure cu caii şi să aştepte acolo până ne întoarcem. Să ia şi caii noştri.

Îl apucă pe Old Firehand de mână şi-l trase după el, mergând tot de-a lungul pârâului, pe malul râpos, sub copaci, până într-un loc din care se putea vedea tabăra, fără a fi văzuţi. Acolo se opriră.

Old Shatterhand se apropia cu repeziciune. Înainta împreună cu tovarăşii săi, în imediata apropiere a pârâului, deci în vale, pe când apaşul şi cu Old Firehand stăteau sus, pe malul înalt. Sosind în dreptul lor, călăreţii auziră deodată o voce de sus:

— Uf! Fraţii mei albi să oprească aici!

Cei patru îşi opriră caii şi se uitară în sus.

— Winnetou! Winnetou! strigară toţi odată.

— Da, e Winnetou, căpetenia apaşilor! răspunse acesta. Şi aici mai e cineva care e prieten al fraţilor mei albi. Îl împinse în faţă pe vânătorul uriaş.

— Old Firehand! strigă Old Shatterhand. Tu, aici, tu? Ce bucurie! Sunteţi singuri?

— Nu. Suntem vreo patruzeci de vânători şi rafter-i. Ai să mai întâlneşti buni cunoscuţi printre noi. Acum nu e timp de povestit. Încotro voiai să te duci?

— Spre Lacul de Argint…

— Şi noi. Acum vedeţi-vă de drum. Îndată ce au trecut urmăritorii voştri, venim şi noi şi-i luăm, între două focuri!

— Minunat! strigă Old Shatterhand. Ce noroc să vă întâlnim aici! De acolo, de sus, se poate vedea tabăra?

— Da.

— Atunci fiţi atenţi, să nu ne ia prin surprindere. Am să vă relatez pe scurt.

Le povesti cât se poate de concis ce se întâmplase, după care luă cuvântul Winnetou:

— Fratele meu alb cunoaşte râpa adâncă pe care feţele-palide o numesc Defileul Nopţii. De aici se poate ajunge acolo în cinci ore. La mijloc, defileul se lărgeşte formând ca o încăpere rotundă, ai cărei pereţi se înalţă parcă până la cer. Îşi aduce aminte Old Shatterhand de locul acela?

— Sigur că da.

— Până acolo să călărească fratele meu alb. După ce trecut de acel loc rotund, să se oprească dincolo, râpa atât de îngustă, că dacă se întâlnesc doi călăreţi, abia o trece. Acolo chiar singur fiind, fratele meu poate să ţină pe loc câteva sute de utahi cu flinta sa vrăjită. Dacă duc până acolo, nu mai pot nici înainta, nici da înapoi, fiindcă noi vom ajunge repede în spatele lor.

— Bine, vom urma acest sfat. Dar spuneţi-mi înainte toate încă un singur lucru: de ce vă duceţi împreună atâţia la Lacul de Argint?

— Îţi spun îndată – răspunse Old Firehand. Există acolo o mină de argint extrem de bogată, dar într-o regiune secetoasă, aşa încât exploatarea ei e imposibilă,dacă nu reuşim să facem rost de apă. Atunci mi-a venit ideea să trag o conductă de apă din Lacul de Argint. Dacă izbutim, putem scoate milioane din mână. Am cu mine un inginer care-şi va da părerea în privinţa posibilităţilor tehnice, şi în cazul că va socoti planul realizabil, executa lucrările.

Un zâmbet fugar trecu peste faţa lui Old Shatterhand, în timp ce întrebă:

— O mină? Cine a descoperit-o?

— Am fost şi eu de faţă când s-a descoperit.

— Hm! Dacă drenezi apele lacului spre mină, faci o afacere dublă. Pe fundul lui zac bogăţii faţă de care mina ta de argint e o sărăcie.

— A, te gândeşti la comoara din Lacul de Argint? Ce ştii tu despre ea?

— Mai mult decât îţi închipui. Ai să afli mai încolo. De la cine ai aflat de ea?

— De la. Ei, desPre asta vom vorbi mai încolo, văd indieni ieşind călare din tabără.

— Câţi?

— Cinci.

— Pshaw! Nu sunt de temut. Asta-i avangarda, care are misiunea să nu ne scape din ochi; grosul cetei vine în curând. Deci, înainte! La revedere, în defileul nopţii!

Îşi îmboldi calul cu călcâiele şi plecă în grabă cu tovarăşii săi. Old Firehand şi Winnetou se lăsară pe vine ca să observe pe cei cinci utahi. Se apropiară călări, cu privirile scrutătoare îndreptate înainte, spre pământ, şi trecură.

Atunci cei doi se întoarseră la tovarăşii lor. Aceştia se trăseseră sub copaci, până aproape de vărsarea pârâului în lac. Old Firehand voia să le comunice ce vorbise cu Old Shatterhand; tocmai atunci, însă, privirea i se opri asupra unor femei indiene care se apropiau pe malul lacului; aduceau undiţe şi tot ce e necesar pentru pescuit. Atrase atenţia lui Winnetou asupra lor zicând:

— Dacă am asculta ce vorbesc aceste squaws, am afla câte ceva despre ce au de gând războinicii tribului.

— Winnetou va încerca, dacă se apropie suficient – răspunse apaşul.

Da, femeile veniră până-n apropiere. Voiau să pescuiască nu în lac, ci la gura pârâului. Se aşezară acolo, pe sub tufişurile de pe mal, una lângă alta, zvârliră undiţele şi se apucară de pălăvrăgit. Nu păreau să ţină seama de regula că un pescar nu trebuie să vorbească. Winnetou se strecură ca un şarpe până-n spatele lor şi rămase culcat pe după tufişuri. Era nostim să le observi şi în acelaşi timp să-l observi şi pe el. Rămase acolo vreun sfert de oră, apoi se înapoie ca să le relateze:

— Dacă aceste squaws nu învaţă să tacă, n-or să prindă niciodată măcar un singur păstrăv. Mi-au spus tot ce voiam să ştiu. Cei cinci războinici care au trecut pe lângă noi au misiunea să facă mai vizibilă urma lăsată de Old Shatterhand, şi în curând vor veni după ei alţi cincizeci, conduşi de Marele-Lup.

— Va să zică, nu e rănit? întrebă Old Firehand.

— Loviturile lui Old Shatterhand i-au paralizat mâna dreaptă şi i-au tăiat respiraţia. Suflul şi l-a regăsit, iar mâna nu îl împiedică să conducă el însuşi expediţia de urmărire. Utahii se răzleţesc azi prin tot ţinutul ca să vâneze şi să facă provizii de carne, căci mâine urmează să ridice tabăra.

— Unde vor s-o mute?

— Femeile şi copiii pleacă în munţi, unde au rămas bătrânii şi unde sunt în siguranţă; iar războinicii pornesc în frunte cu Marele-Lup spre a se duce la locul de adunare al tuturor triburilor utah.

— Unde se află acest loc?

— Femeile nu păreau să ştie. N-am putut afla mai mult; dar pentru scopurile noastre e destul.

— Atunci nu avem alta de făcut decât să aşteptăm până ce trece Marele-Lup cu trupa lui.

Se aşezară la pândă până ce, cam peste o oră, Marele-Lup şi oamenii săi îşi făcură apariţia. Trecură călare fără să arunce o privire printre copaci. Aspectul lor era foarte belicos. Erau înarmaţi toţi, fără excepţie, cu arme de foc. Căpetenia îşi purta mâna dreaptă într-o eşarfă. Faţa îi era acoperită cu un strat şi mai gros de vopsea decât dimineaţa. Pe umeri purta mantia de război împodobită cu pene, care atârna până pe spatele calului; dar pe cap nu mai purta coroana de pene de vultur. Fusese învins şi făgăduise să nu poarte această distincţie până ce nu-şi va fi potolit setea de răzbunare.

Peste zece minute, Winnetou plecă pe urma utahilor, iar peste alte zece minute porniră şi ceilalţi.

Nu putea fi vorba, fireşte, de un drum în adevăratul înţeles al cuvântului. Călăreau mereu pe firul apei, la deal. Pe vremea puhoaielor, primăvara, apele roseseră malurile. Peste tot zăceau pietre desprinse şi trunchiuri smulse, aşa încât nu se putea înainta decât foarte încet, mai ales că lectica tinerei Ellen Butler era greu de trecut peste asemenea obstacole. După ce suiră prima pantă, înaintară mai uşor. Povârnişul nu mai era abrupt, şi cu cât pârâul curgea mai domol pe un teren mai puţin înclinat, cu atât prăvălise pe jos mai puţine frânturi desprinse din maluri.

Mergând în direcţia Defileului Nopţii, calea de urmat era de-a curmezişul munţilor Elk, în locul unde lanţul muntos e mai îngust. Odată ajunşi sus, părăsiră albia pârâului; trecură prin păduri virgine fără vlăstăriş. Trunchiurile se înălţau la distanţe destul de mari unele de altele, iar coroanele lor se uneau formând o boltă deasă de frunziş, aşa că numai în unele locuri pătrundea câte o rază de soare. Solul era moale şi putred; urmele se imprimaseră deci adânc.

Uneori se apropiau de apaşul din faţa lor şi vedeau că nu avea o atitudine de om îngrijorat. Ştia că utahii îşi îndreptau atenţia înainte.

La plecarea lui Old Firehand şi a oamenilor săi de pe malul lacului, fusese ora zece. Până la ora unu drumul lor trecea aproape mereu prin pădure, apoi peste o întindere cu tufişuri, lucru binevenit pentru albi. Dac-ar fi fost o prerie deschisă, ar fi fost nevoiţi să păstreze distanţe mai mari faţă de indieni. Terenul acoperit cu iarbă se înclina adesea la vale, pentru a se ridica apoi din nou; pe urmă trecură iar printr-o pădure, dar nu multă vreme, căci după vreo câteva minute ajunseră la marginea ei. Acolo-i găsiră pe apaşi aşteptându-şi tovarăşii.

O privelişte unică se desfăşura în faţa lor. Lăsaseră în urmă masivul munţilor Elk, iar înaintea lor se aflau munţii lui Grand River, cu defileurile sale. Din dreapta, stânga şi din partea în care stăteau călăreţii coborau una spre alta trei suprafeţe stâncoase, negre şi înclinate, ca trei uriaşe table de ardezie ce se întâlneau jos. Pantele erau atât de abrupte şi suprafeţele atât de netede, încât era cu neputinţă să rămâi în şa. Te apuca groaza, privind în jos. Din două părţi, acolo unde pereţii de ardezie se întâlneau la muchii, curgea la vale câte o apă, fără a hrăni însă vreun arbore, vreo tufă, fie măcar şi un singur fir de iarbă. Pâraiele se împreunau în vale, spre a dispărea într-o crăpătură de stâncă ce părea să aibă lăţimea unei rigle.

— Iată Defileul Nopţii – zise Old Firehand, arătând spre acea crăpătură. I s-a dat acest nume pentru că e atât de adânc şi de strimt, încât lumina soarelui nu pătrunde în el, aşa că şi ziua în amiaza-mare e întuneric pe fundul lui. Şi, ia uitaţi-vă acolo!

Arătă în jos, spre locul în care apa dispărea în crăpătură. Se mişcau acolo câteva figuri; erau călăreţi, atât de mici, încât observatorul de sus ar fi zis că nu-i ajung nici până la genunchi. Erau utahii care tocmai intrau în defileu.

Acesta era o spărtură verticală făcută într-un masiv de stâncă uriaş, pe care se întindea un podiş imens, închis între culmi gigantice pierdute în negurile depărtărilor; aceştia erau munţii Book. Droll se uită în adâncuri, apoi zise către Tom-cel-Negru:

— Aici să coborâm? Numai un meşter specializat în acoperişuri de ardezie ar fi în stare s-o facă! Curat risc al vieţii, dacă nu-i cu supărare! Dacă te aşezi aici, pe margine, şi-ţi dau un ghiont, ajungi jos ca la săniuş!

— Şi totuşi trebuie să coborâm! zise Old Firehand. Descălecaţi şi luaţi-vă caii de frâie, dar de aproape. N-avem încotro. Trebuie să facem ca la săniuş la o astfel de coborâre. Cum nu avem nici săniuţe, nici frâne, nu putem frâna decât lunecând în jos în zigzag. Uite aşa, ba la stânga, ba la dreapta.

Urmară acest sfat. Drept înainte, cu greu ar fi ajuns la vale fără diferite naufragii; coborâşul dură peste o jumătate de oră. În cele din urmă ajunseră în vale şi se orânduiră în vederea intrării în defileu, atât de îngust aici, încât, pe lângă apă, mai încăpeau abia doi călăreţi. În frunte călărea, fireşte, Winnetou, urmat de Old Firehand, lângă care se ţinea acum lordul. Apoi veneau vânătorii şi la urmă rafter-ii, care luaseră în mijlocul lor pe inginer şi pe fiica sa. Ceata se mărise de la Eagle-tail încoace, căci i se alăturaseră Watson, contramaistrul, şi câţiva muncitori.

N-aveau voie să vorbească, fiindcă fiecare sunet răsuna puternic în despicătura din stâncă, putând fi auzit de departe. Tropotul de copite i-ar fi putut trăda de asemenea, de aceea Winnetou descălecă şi, încredinţându-şi calul unui rafter, o luă înainte pe mocasinii lui moi.

Era o călătorie prin lumea umbrelor. În faţă şi în spate crăpătura strimtă în stâncărie, pe jos solul stâncos, semănat cu pietre, şi apele sumbre, iar în dreapta şi-n stânga pereţii abrupţi, înalţi de nu lăsau să se vadă cerul, părând să se atingă sus. Pe măsură ce pătrundeau mai adânc, aerul devenea tot mai rece şi mai umed, iar lumina de zi se transformă în amurg.

Şi ce lung era defileul, nesfârşit! Din loc în loc se lărgea puţin, permiţând să treacă cinci-şase călăreţi unul ungă altul; apoi pereţii se apropiau iar, strângându-se laolaltă, încât aveai impresia că te strivea. Nici caii nu se simţeau la largul lor; fornăiau înfricoşaţi şi încercau să înainteze mai repede, ca să scape din strâmtoare.

Trecu un sfert de oră, apoi încă unul; atunci – fără să vrea, opriră toţi – se auzi o detunătură, de parcă s-ar fi tras din zece tunuri deodată.

— Pentru Dumnezeu, ce-a fost asta? întrebă Butler, inginerul. Oare se prăvale stânca?

— Un foc de armă – răspunse Old Firehand. A venit momentul. Rămâne în urmă câte un om pentru câte trei cai; ceilalţi, înainte! Descălecarea!

Într-o clipită, peste treizeci de bărbaţi erau gata să-l urmeze, cu puşca în mâini. După câţiva paşi, îl văzură pe Winnetou stând cu spatele spre ei, ţinând puşca de argint ridicată la ochi, gata să tragă.

— Jos armele, altfel vorbeşte flinta mea vrăjită! răsună o vocetunătoare, nu se ştia de unde venea, de sus, de pe stâncă, sau de jos, din pământ.

— Armele jos! tună vocea din nou, acum în limba utahilor, şi între pereţii uriaşi ai defileului cele câteva silabe răsunau şi se amplificau ca un bubuit năprasnic de furtună dezlănţuită.

Apoi urmară trei focuri de armă. Se auzea că proveneau din aceeaşi puşcă. Trebuie să fi fost automatul lui Old Shatterhand, care răsuna aici cu tăria unui tun. Îndată după aceea fulgeră şi puşca de argint a lui Winnetou. Cei nimeriţi ţipară, apoi urmă un urlet de parcă s-ar fi slobozit toate cetele infernului.

Old Firehand ajunsese în dreptul apaşului şi văzu acum ce e în faţa lui, şi cine. Aici defileul se lărgea pe o distanţă, formând un spaţiu ca o încăpere în stâncă. Era rotundă ca formă, iar ca mărime putea cuprinde vreo sută de călăreţi. Apa se prelingea pe latura din stânga. Şi aici domnea semiîntunericul, dar se putea zări ceata utahilor.

Cei cinci războinici trimişi înainte făcuseră o mare greşeală. Se opriseră aici ca să-şi aştepte tovarăşii. Dacă n-ar fi procedat aşa, cei patru albi, care se opriseră la ieşire, ar fi fost nevoiţi să intre în vorbă cu ei, aşa că avangarda ar fi putut să fugă înapoi ca să-i avertizeze pe ceilalţi. Cum însă aşteptaseră până ce aceştia îi ajunseseră din urmă, erau acum cu toţii încercuiţi. La ieşire stătea Old Shatterhand cu puşca sa automată ridicată, iar lângă el Hobble-Frank, în genunchi, pentru ca Davy şi Jemmy să poată trage peste capul lui. Indienii nu depuseseră armele îndată după primul apel, de aceea se trăseseră focurile. La pământ zăceau cinci utahi morţi. Ceilalţi nu prea puteau să se gândească la rezistenţă: erau ocupaţi să-şi stăpânească caii, speriaţi de ecoul înfricoşat al pocnetelor de armă.

— Aruncaţi armele, altfel trag din nou! răsună iarăşi vocea lui Old Shatterhand.

— Aici e Old Firehand şi cu Winnetou, căpetenia apaşilor – se auzi acum şi din partea cealaltă. Predaţi-vă, dacă vreţi să vă salvaţi viaţa!

Nici un singur utah nu îndrăzni să mai ridice arma. Se uitau ca împietriţi înainte şi în urmă, şi nu ştiau ce Să facă. Atunci Droll se strecură pe lângă Winnetou, alergă tiptil până-n faţa căpeteniei, îi puse puşca-n piept şi-i strigă:

— Aruncă puşca, altfel trag!

Marele-Lup se uita fix la omul scund şi ciudat, de parc-ar fi văzut o stafie; degetele i se desfăcură şi scăpă arma din mână.

— Şi tomahawkul, şi cuţitul!

Căpetenia scoase ambele arme amintite din centură şi le aruncă.

— Desfă-ţi lassoul!

Marele-Lup ascultă şi de această poruncă. Droll luă lassoul şi legă cu el picioarele căpeteniei pe sub burta calului. Apoi apucă frâul şi conduse calul mai la o parte, spre Gunstick-Uncle care stătea în spatele lui Old Firehand:

— Vino-ncoace, nene, şi leagă-i mâinile!

Nenea Vergea-de-puşcă se apropie ţeapăn şi demn, răspunzând:

— Mâinile-i vor fi legate / de centură, pe la spate.

Sări pe cal în spatele Marelui-Lup. făcu aşa cum anunţase, apoi se dădu jos. Căpetenia avea aerul de a nu prea Şti ce se petrece; parcă visa. Dar exemplul lui avu efect. Războinicii săi îşi acceptară soarta; fură dezarmaţi şi legaţi la fel ca şi el. Totul se petrecu extrem de repede. Era important să iasă cât mai degrabă din defileu. De aceea porniră înainte îndată ce ultimul indian fusese legat şi toate armele luate ca pradă fuseseră strânse. În frunte călăreau vânătorii; apoi veneau indienii prizonieri, iar ariergarda o făceau rafter-ii.

Winnetou şi Old Firehand călăreau, împreună cu Old Shatterhand, în frunte. Dăduseră mâna cu el în tăcere, singura formă de salut potrivită pentru moment. Chiar în faţa prizonierilor călăreau doi oameni care aveau mai multe în comun decât s-ar fi crezut, şi anume Droll şi cu Hobble-Frank. Niciunul nu scoase nici un cuvânt. După câtva timp, Droll îşi trase picioarele din scăriţe, încălecă din mers pe spinarea calului, apoi se aşeză de-a-ndoase-lea în şa.

— Heavens! Ce vrea să zică asta? întrebă Frank. Vreţi să jucaţi o comedie, Sir? Poate aţi fost angajat într-un circ în chip de clovn?

— Nu, stimabile – răspunse rotofeiul. Mă aşez invers, fiindcă altfel treburile noastre ar putea ieşi pe dos. Gândiţi-vă că după noi vin cincizeci de indieni; ce uşor se poate întâmpla ceva la care nu ne-am gândit! în poziţia asta, îi am la ochi şi am şi revolverul în mână, ca să le administrez o pilulă, dacă e nevoie!

— Hm! E foarte just ce spuneţi. Am să mă întorc şi eu. Sper că n-o să mi-o ia în nume de rău calul!

După câteva secunde stătea şi el întors în şa pentru a-i supraveghea pe indieni. Acum era firesc ca aceşti doi călăreţi comici să se privească reciproc mai des; cu timpul, privirile lor deveniră tot mai prietenoase. Se vede că se plăceau unul pe altul. Aşa merseră o vreme, fără să scoată un cuvânt, până ce Hobble-Frank nu mai putu să tacă; şi începu:

— Nu vă supăraţi dacă vă întreb cum vă cheamă. Aşa cum staţi acum aici, lângă mine, v-am mai văzut.

— Cum aşa? Şi unde?

— În închipuirea mea.

— Ei, drăcie! Cine-ar fi putut bănui că eu sălăşluiesc în imaginaţia dumneavoastră! Câtă chirie am de plătit acolo, şi cum stăm cu condiţiile de reziliere a contractului?

— Cu totul după plac; dar azi s-a isprăvit cu imaginaţia, din moment ce vă văd în carne şi oase. Dacă sunteţi cine cred eu că sunteţi, să ştiţi că am auzit multe lucruri amuzante despre dumneavoastră.

— Şi cine credeţi că sunt?

— Mătuşa Droll.

— Şi unde aţi auzit de această mătuşă?

— În diverse locuri, în care am fost cu Old Shatterhand şi cu Winnetou: prin nord, pe la Parcul Naţional, apoi şi în Llano Estacado.

— Aşa? Hm! Şi eu, la rândul meu, am auzit multe despre dumneavoastră, domnule Hobble-Frank. Winnetou a vorbit despre dumneavoastră, şi chiar azi, când stăteam în apropierea taberei utahilor, a spus că sunteţi un mic erou.

— Un… mic… erou? repetă Frank, în timp ce faţa i se lumină într-un zâmbet de fericire. Un… mic… erou! Trebuie să mi-o notez. Aţi ghicit bine cine sunt: dar oare şi eu am ghicit bine?

— Fireşte. Dar cum aţi ajuns la presupunerea că sunt mătuşa Droll?

— După îmbrăcăminte, şi-apoi şi după comportare. Am auzit povestindu-se adesea că mătuşa Droll e o persoană de un curaj extraordinar, şi adineauri, când am văzut cum l-aţi tratat pe şeful utahilor, mi-am zis: ăsta, şi nimeni altul, e mătuşa Droll!

— E foarte măgulitor pentru mine! Am auzit că sunteţi german?

— Da. Chiar din mijlocul ţării. Sunt saxon.

— Ei, drăcie! Din ce parte? Din fostul regat? Din Altenburg? Din Coburg-Gotha? Din Meinigen-Hildburg-hausen?

— Din regatul Saxoniei. Dar ce bine cunoaşteţi aceste denumiri! Nu cumva sunteţi tot german?

— Ba, cum să nu! Chiar din Saxonia, şi anume din Sachsen-Altenburg.

— Sfinte Dumnezeule! Iote-te! începu atunci mititelul în dialectul său natal. Tot un saxon, şi încă din Altenburg? Să fie cu putinţă? Din oraşul Altenburg, sau de la ţară, hai?

— Nu din reşedinţă, ci din Langenleube.

— Langen… leube?… întrebă Frank, rămânând cu gura deschisă. Langenleube-Niederhain?

— Chiar aşa! Cunoşti localitatea?

— Cum să n-o cunosc! Am chiar rude acolo, la care mă duceam când eram mic, de hramul bisericii. Ia ascultă, pe acolo, prin părţile Altenburgului, se ţin nişte chermese pe cinste; se coc cozonaci pentru două săptămâni! Şi când s-a isprăvit cu serbarea, începe alta în satul vecin. De aceea se vorbeşte pe acolo aşa, în general, despre ospăţul din regiunea Altenburg.

— Exact! făcu Droll. De ce să nu-l facem, dacă ne dă mâna? Dar dumneata ai rude pe la noi? Cum se cheamă şi de unde se trag?

— Le zice Droll, întocmai cum îţi spune dumitale. Şi sunt rude chiar foarte apropiate. Uite cum vine asta. Tatăl meu a avut un naş, a cărui noră răposată s-a măritat la Langenleube. A murit pe urmă, dar feciorul ei vitreg are un cumnat, şi asta e persoana la care mă refer. Era unul mititel, care făcea de toate. Ba era chelner, ba plutonier în garda civilă, ba vornicel la nunţi, ba…

— Stai! îl întrerupse Droll apucându-l de braţ, peste spaţiul dintre cai. Avea copii?

— O liotă.

— Mai ştii cum îi chema?

— Nu, asta nu mai ştiu. Dar îmi aduc aminte de cel mai mare, că-mi plăcea de el. Îi zicea Bastel, de la Sebastian, că pe acolo numele ăsta se pronunţă aşa. Cred că-i mai zicea şi Melchior, un nume destul de frecvent prin Altenburg.

— Exact, cu totul exact! E tocmai, e tocmai cum spui. Sebastian Melchior Droll! Ştii ce s-a ales de el?

— Nu, din păcate, nu ştiu.

— Atunci uită-te niţel încoace, hai, uită-te la mine! Eu sunt ăla care s-a ales din el!

— Dumneata? Dumneata? făcu mititelul.

— Da, eu! Eu eram Bastel, şi mai ţin minte foarte bine cine venea la noi la chermesă. Era vărul Frank din Moritzburg, care a devenit pe urmă ucenic forestier.

— Acela sunt eu, eu personal! Vere, care va să zică aici ne-a fost dat să ne regăsim, în mijlocul vestului sălbatic, noi, rude apropiate! Vino, frăţiorule, trebuie să te strâng la piept!

— Şi eu la fel! Iacătă-mă! Se prinseră aşa, de pe un cal pe altul. Stând amândoi pe dos în şa, îmbrăţişarea era legată de oarecari dificultăţi, pe care le învinseră însă, de bine, de rău. Nu se sinchisiră de indienii cu feţele vopsite şi cu privirile sumbre; îşi văzură de drum ţinându-se de mână, tot cu spatele în direcţia de mers, vorbind despre vremurile fericite ale tinereţii. Probabil că ar mai fi continuat încă mult timp, dacă nu s-ar fi produs o stagnare a convoiului: ajunseseră la capătul cheilor strimte, de unde se intra într-un defileu mult mai larg.

Deşi soarele era spre scăpătat şi razele lui nu mai pătrundeau până la sol, era lumină pe aici şi un aer curat, primenit. Când ieşiră mai în larg, călăreţii respirară uşuraţi. Aici, defileul avea o lăţime de vreo două sute de paşi, şi pe fundul văii curgea un pârâiaş uşor de trecut cu piciorul. Pe lângă apă creşteau iarbă şi tufe, chiar şi câţiva arbuşti.

Dezlegară prizonierii de pe cai, apoi îi aşezară pe jos, cu picioarele legate din nou. Abia acum venise momentul ca prietenii să-şi exprime bucuria revederii, şi profitară din plin de acest răgaz.

Ceata lui Old Firehand avea merinde destule; aşa că în primul rând se apucară de mâncat. Apoi urma să se decidă soarta indienilor. Winnetou, Old Firehand şi Old Shatterhand se arătau dispuşi să le dea drumul; ceilalţi însă cereau să fie aspru pedepsiţi. Lordul zise:

— Până-n clipa în care s-au dat luptele individuale, nu găsesc că s-au făcut vinovaţi de ceva; dar după aceea trebuia să vă redea libertatea. Ei, în schimb, v-au urmărit ca să vă ucidă. Această intenţie merită o pedeapsă.

— Cum vreţi să pedepsiţi o intenţie? Doar nu cu moartea?

— Nu!

— Atunci cu arestare, închisoare, puşcărie?

— Pshaw! Trageţi-le o sfântă de bătaie!

— Asta ar mai lipsi! Nu există o jignire mai mare pentru un indian decât bătaia. Ne-ar urmări peste întregul continent.

— Atunci puneţi-i la amendă! Luaţi-le caii şi armele!

— Ar fi prea crunt. Fără cai şi arme ar muri de foame, sau ar cădea în mâinile duşmanilor lor.

— Nu vă înţeleg, Sir! Tocmai dumneavoastră n-ar trebui să fiţi dispus să-i iertaţi, de vreme ce tocmai faţă de dumneavoastră s-au făcut vinovaţi.

— Păi tocmai pentru că şi-au făcut păcate cu noi, cu Frank, Davy, Jemmy şi cu mine, ar trebui ca noi patru să decidem de soarta lor.

— Faceţi cum vreţi! zise lordul, întorcându-se cu spatele, supărat. Dar în clipa următoare se întoarse iarăşi spre ei şi întrebă: Vreţi să punem pariu?

— În ce chestiune?

— Pun pariu că indivizii ăştia or să vă răsplătească urât dacă-i trataţi frumos.

— Nu pariez.

Din ce în ce, Old Shatterhand câştigă mai mulţi de partea sa, adică în favoarea propunerii sale de a încheia o înţelegere cu indienii. Pentru asta nu era de ajuns să se ducă tratative cu căpetenia; şi supuşii lui trebuiau să audă ce spunea şi ce promitea. Atunci poate avea să se ţină de cuvânt, din consideraţie pentru bunul lui renume.

Se aşezară deci într-un cerc mare, format din toţi albii şi indienii deopotrivă. Doi rafter-i fură trimişi de pază la intrările defileului, cu misiunea de a anunţa imediat venirea vreunui duşman. Căpetenia şedea în faţa lui Winnetou şi Old Shatterhand. Nu se uita la ei, poate de ruşine, poate fiindcă era înrăit.

— Cum îşi închipuie Marele-Lup întorsătura pe care o va lua soarta sa? întrebă Old Shatterhand în limba utahilor.

Cel întrebat nu răspunse.

— Căpetenia utahilor se teme; de aceea nu răspunde. Atunci ridică privirea, uitându-se cu o expresie cruntă în ochii vânătorului, şi răspunse:

— Faţa-palidă e un mincinos dacă pretinde că mi-e frică.

— Atunci răspunde! De altfel, n-ai voie să-i faci pe alţii mincinoşi, fiindcă tu ai minţit.

— Nu-i adevărat!

— Ba e adevărat. Când mai eram în tabăra voastră, te-am întrebat dacă vom fi liberi după ce voi fi ieşit învingător. Ce ai răspuns?

— Că veţi putea pleca.

— Nu era o minciună?

— Nu, fiindcă aţi plecat.

— Dar ne-aţi urmărit! Vrei să negi?

— Sigur c-o neg. N-am vrut să vă urmărim, ci să ne ducem la locul de adunare al utahilor.

— Atunci de ce ai trimis cinci călăreţi pe urmele noastre?

— Nu i-am trimis pe urmele voastre. Am dezgropat securea războiului, şi când lucrurile stau aşa, oricine trebuie să fie prudent. Voiam să vă lăsăm să plecaţi şi ne-am ţinut de cuvânt. Voi, însă ne-aţi atacat prin surprindere, ne-aţi luat tot şi aţi omorât cinci războinici de-ai noştri.

— De ce au tras paznicii asupra noastră când am pornit?

— Ei nu ştiau ce-ţi promisesem.

— Şi de ce au izbucnit toţi în urletul de război? Ceilalţi ştiau bine ce ai promis.

— Strigătele nu erau pentru voi, ci pentru paznici, ca să nu mai tragă. Tocmai ce-am făcut cu bună-credinţă, tu o interpretezi într-un sens prost pentru noi.

— Te pricepi să te aperi cu multă agerime; dar am o dovadă de nezdruncinat a vinovăţiei tale. Ne-am furişat pe după tabăra ta şi am ascultat ce vorbeau oamenii tăi. Ştiam că voiaţi să ne omorâţi. Ce pedeapsă o să vă dăm pentru asta?

Indianul nu răspunse.

— Noi nu v-am făcut nimic, iar voi doreaţi să ne omorâţi. Meritaţi moartea. Dar noi suntem creştini, vrem să vă iertăm. Vrem să vă redăm armele şi libertatea, pentru asta trebuie să ne făgăduiţi însă că niciodată n-o să vă mai atingeţi de niciunul dintre cei de faţă.

— Aşa vorbeşte limba ta sau inima ta? întrebă căpetenia, aruncând o privire neîncrezătoare, tăioasă şi scrutătoare asupra lui Old Shatterhand.

— Limba mea nu vorbeşte niciodată cu alte vorbe decât inima mea. Eşti dispus să ne dai această promisiune?

— Sunt dispus.

— Şi eşti gata să depui jurământ, pecetluit cu pipa păcii?

— Sunt gata s-o fac.

Răspunse îndată şi fără ezitare; dinasta se putea deduce că-şi lua promisiunea în serios. Expresia feţei sale nu se putea distinge bine din pricina stratului gros de vopsea.

— Atunci pipa să facă ocolul cercului nostru – continuă Old Shatterhand. Am să-ţi spun cuvintele pe care urmează, să le repeţi.

— Spune-le, am să le repet!

Această promptitudine, în acceptare părea să fie un semn bun, şi vânătorul bine intenţionat se bucura din inimă, dar nu se putu abţine de a mai exprima un avertisment:

— Sper că de astă dată eşti sincer. Am fost întotdeauna prietenul oamenilor roşii; ţin socoteală de faptul că utahii au fost atacaţi. Dacă lucrurile n-ar sta aşa, n-aţi scăpa aşa de ieftin.

Căpetenia se uita în pământ, fără să ridice ochii asupra vorbitorului. Acesta îşi luă calumetul de la gât, îl umplu şi-l aprinse. După aceea dezlegă căpetenia. Acesta trebuia să se ridice în picioare, să sufle fumul în cele şase direcţii ştiute şi să spună:

— Sunt MarelerLup, căpetenia utahilor-Yamba. Vorbesc în numele meu şi al războinicilor mei. Vorbesc către feţele-palide pe care le am în faţa mea, către Old Firehand, Old Shatterhand şi toţi ceilalţi şi către Winnetou, vestita căpetenie a apaşilor. Toţi aceşti războinici şi bărbaţi albi sunt prietenii şi fraţii noştri. N-are să li se tragă niciodată vreun rău din vina noastră, vom muri mai degrabă decât să le dăm prilej să ne considere ca duşmanii lor. Acesta mi-e jurământul. Am zis. Howgh!

Se aşeză după acestea. Acum li se dezlegară şi celorlalţi mâinile şi picioarele, şi pipa trecu din gură în gură, până ce fumară cu toţii. Chiar şi tânăra EUen Butler trebui să tragă cele şase fumuri. Tocmai în interesul ei nu era bine să se facă o excepţie. Apoi indienii îşi primiră armele înapoi, ceea ce nu era o faptă nesocotită, dacă se putea pune temei pe jurământul lor. Cu toate acestea, albii rămaseră prudenţi, pregătiţi să pună mâna pe revolvere. Căpetenia îşi luă calul şi spuse apoi către Old Shatterhand:

— Ne întoarcem în tabără.

— A? Parcă voiaţi să vă duceţi în locul de adunare al utahilor? Recunoşti acum totuşi că aţi pornit după noi?

— Nu. Dar ne-aţi răpit din timp, aşa că am sosit prea târziu. Ne întoarcem.

— Prin defileu?

— Da. Rămâi cu bine!

Îi dădu mâna şi încălecă. Apoi intră în defileul îngust, fără a mai întoarce capul după cineva. Oamenii săi îl urmară, după ce fiecare salutase prietenos.

— Şi totuşi, individul e o pramatie – zise bătrânul blenter. Dacă n-ar avea faţa acoperită cu vopsele, i s-ar vedea ipocrizia înscrisă pe ea. Un glonţ în cap ar fi fost cel mai bun lucru.

Winnetou auzi aceste cuvinte şi răspunse:

— S-ar putea ca fratele meu să aibă dreptate; dar e mai înţelept să faci un bine decât un rău. Rămânem aici peste noapte, iar eu mă iau acum după utahi ca să-i iscodesc.

Dispăru în crăpătura din stâncă.

În fond, toţi se simţeau acum mai mulţumiţi, cu inima mai împăcată decât înainte. Ce trebuia să le fi făcut utahilor? Să-i fi omorât? Cu neputinţă! Să-i fi târât după ei ca prizonieri? Nici asta nu se putea. Aşa îi obligaseră să încheie pace şi prietenie, şi scăpaseră de ei. Era soluţia cea mai bună.

Ziua se apropia de sfârşit, mai ales că aici, în defileu, se lăsa întunericul mai devreme. Câţiva dintre ei se duseră să caute lemne pentru focul de tabără. Old Firehand şi Old Shatterhand plecară călare, unul spre sud, la vale, altul urcând spre nord, ca să cerceteze împrejurimile. Prudenţa era indicată. Amândoi străbătură o distanţă bună, apoi se întoarseră fără să fi observat ceva deosebit, pentru a consuma, împreună cu ceilalţi, cina cam frugală din seara aceea.

Mai târziu apăru şi Winnetou. Se orientase perfect, deşi în strunga îngustă se făcuse între timp beznă. Povesti că utahii au ridicat cele cinci leşuri rămase în defileu şi şi-au văzut de drum. Se ţinuse după ei până după ieşirea dintre stânci, şi-i văzuse bine urcând călare panta abruptă şi dispărând apoi sus, în pădure.

Cu toate acestea se trimise un paznic într-un post destul de Înaintat, în strungă, spre a nu fi expuşi unui atac neaşteptat. Alţi doi paznici aveau să stea de veghe în defileul principal, în susul şi în josul taberei, fiecare la o depărtare de o sută de paşi. În felul acesta se puteau socoti în deplină siguranţă.

Fireşte că aveau să-şi povestească multe, şi se făcu târziu, după miezul-nopţii, când, însfârşit, se culcară. Old Firehand dădu întâi o raită pe la posturile de pază, ca să se convingă că santinelele sunt vigilente, şi stabili ordinea în care să fie schimbate. Apoi stinseră focurile şi se făcu linişte şi întuneric în defileu.

Winnetou văzuse bine: utahii dispăruseră sus, în pădure; dar… n-o străbătură, ci se opriră. N-aveau greutăţi cu transportul morţilor, dat fiind că primiseră înapoi şi caii celor ucişi. Acum, căpetenia îşi puse oamenii să dea jos leşurile. Se duse la marginea pădurii, privi jos, spre defileu, şi zise:

— Desigur că ne-au iscodit. Acolo jos se află cu siguranţă unul dintre câinii ăştia albi care vor să vadă dacă ne întoarcem într-adevăr în tabăra noastră.

— Şi nu ne întoarcem? întrebă un subcomandant.

— Ai doar atâta minte cât un şacal de prerie? se răsti la el Marele-Lup. Ne vom răzbuna pe broscoii albi!

— Dar acum sunt prietenii şi fraţii noştri! Am fumat doar pipa păcii cu ei!

— A cui era pipa?

— A lui Old Shatterhand.

— Ei, atunci jurământul îl leagă numai pe el, nu şi pe noi. De ce a fost aşa de prost să nu se folosească de pipa mea? Nu-ţi dai seama şi tu?

— Marele-Lup are întotdeauna dreptate – zise omul, de acord cu sofisticăria căpeteniei sale.

— Mâine dimineaţă, sufletele feţelor-palide vor fi pe veşnicele plaiuri ale vânătoarei, spre a ne sluji mai târziu – continuă căpetenia.

— Vrei să-i ataci? Pentru asta nu suntem destul de numeroşi, şi nici nu ne putem întoarce prin strungă, fiindcă va fi păzită.

— O luăm deci pe altă cale, şi aducem atâţia războinici câţi avem nevoie. Nu sunt destui dincolo, în tabăra din Pa-mow (Pădurea apei)? Şi nu trece de-a curmezişul defileului; cărare pe care feţele-palide nu par s-oştie? Morţii şi caii lor rămân aici, cu doi oameni de pază. Noi ceilalţi o luăn spre miazănoapte.

Aşa făcură. Pădurea era îngustă dar lungă, formând o fâşie de-a lungul căreia utahii trecură în galop ore întregi, până-n locul unde povârnişul se înclina treptat înspre o transversală. Prin această râpă, Marele-Lup şi ai săi ajunseră în defileul în care se aflau albii. E drept că râpa dădea în defileu la vreo trei mile engleze mai sus de tabăra albilor. Pe partea opusă, râpa se continua printr-o strungă strimtă, ce dădea de asemenea în defileu, dar nu chiar atât de îngustă ca cea în care se petrecuse în ajun întâlnirea dintre cele două cete. Într-acolo se îndrepta Marele-Lup cu războinicii săi. Părea să cunoască foarte bine drumul, căci în pofida întunericului, nu şovăi nici măcar o dată.

Această strungă, în care nu curgea nici o apă, ducea la deal. În curând indienii ajunseră pe coama cea mai înaltă a podişului larg, brăzdat până-n adânc de reţeaua foarte ramificată a defileului. Acolo era lumină; luna strălucea pe cer. Trecură în galop peste întinderea plată şi peste O jumătate de oră coborâră pe firul unei văi largi şi domoale. În dreapta şi în stânga, pereţii stâncoşi se înălţau ca nişte ziduri de apărare, tot mai sus, pe măsură ce valea se adâncea, apoi, se iviră în faţă copaci cu frunzişul lbogat, sub care ardeau mai multe focuri. Era o pădure, O adevărată pădure. În mijlocul şesului măturat de furtuni şi pustiit de văpaia soarelui. Această pădure îşi datora existenţa numai unei adânciri a terenului. Vijeliile treceau peste ea fără s-o atingă, iar precipitaţiile atmosferice aveau unde să se adune, formând un fel de baltă, care scălda solul şi-l făcea fertil pentru rădăcinile copacilor. Acesta era Pa-mow, „Pădurea apei”, unde voise să ajungă Marele-Lup., Acum s-ar fi putut orienta şi fără lună, fiindcă ardeau numeroase focuri. Se ducea aici o viaţă de tabără, animată, şi anume de tabără de război. Nu se zăreau nicăieri corturi sau colibe. Mulţimea de războinici indieni stăteau pe lângă focuri, întinşi pe pături sau pe pământul gol; printre ei păşteau caii. Acesta era locul stabilit pentru adunarea tuturor triburilor de utahi în vederea expediţiei războinice.

Ajungând în dreptul primului foc, Marele-Lup opri, descălecă, făcu semn oamenilor săi să-l aştepte acolo şi strigă spre cei de lângă foc: Nanap-neav. Aceste cuvinte înseamnă „Bătrâna-Căpetenie”. Se vede că aşa-i zicea căpeteniei supreme a tuturor triburilor de utahi. Unul dintre cei de lângă-foc se ridică şi-l conduse pe Marele-Lup la malul bălţii, unde ardea un foc mare, mai izolat decât celelalte. Acolo şedeau patru indieni, toţi purtând pe cap pene de vultur. Unul dintre aceştia era făcut să atragă îndeosebi atenţia. Faţa sa nu era vopsită, în schimb era brăzdată de nenumărate cute adânci. Părul lung, alb-coliliu, îi atârna pe spate. Omul acesta avea, desigur, cel puţin optzeci de ani, şi totuşi şedea drept, mândru şi viguros de parc-ar fi avut cu vreo cincizeci de ani mai puţin, îşi aţinti ochii pătrunzători asupra noului sosit, fără însă a spune un cuvânt, o vorbă de salut. Şi ceilalţi tăceau. Marele-Lup se aşeză la fel de tăcut şi rămase cu privirea în pământ. Trecu aşa o bucată bună de vreme; în cele din urmă bătrânul îşi ridică glasul:

— Arborele îşi leapădă frunzele toamna; dacă le pierde mai devreme, nu mai e bun de nimic şi e bine să fie tăiat. Acum trei zile le mai purta. Unde au dispărut?

Întrebarea se referea la penelede vultur pe care Marele-Lup nu le mai purta; ea conţinea o mustrare nimicitoare pentru orice războinic viteaz.

— Mâine podoaba va fi iar falnică la locul ei; iar la brâu se vor vedea scalpurile a zece sau douăzeci de feţe-palide, – răspunse Marele-Lup.

— Marele-Lup a fost oare învins de feţe-palide, de nu-i mai e îngăduit să poarte semnele vitejiei şi ale demnităţii sale?

— Numai de o singură faţă-palidă, dar de acela al cărui pumn e mai greu decât pumnii multora la un loc.

— Acela nu poate fi decât Old Shatterhand.

— El este. E prin apropiere. Şi cu el mai sunt mulţi. Old Firehand, Winnetou, vânătorul lungan şi grăsan, o ceată de vreo cinci ori câte zece capete. Am venit ca să vă aduc scalpurile lor.

— Uf! strigă bătrânul, şi „uf” făcură şi ceilalţi. Chipul de moşneag al lui Nanap-neav luă o expresie de asemenea încordare, încât parcă nu se mai cunoştea nici o cută pe ea. Marele-Lup să povestească – Îl îndemnă bătrânul.

Acesta făcu ce i se ceruse, având grijă să pună persoana sa şi faptele sale într-o lumină cât mai favorabilă. Ceilalţi şedeau nemişcaţi, ascultându-l cu cea mai mare atenţie. Îşi încheie raportul cu cuvintele:

— Nanap-neav îmi va da încă cincizeci de războinici ca să îi atac prin surprindere pe aceşti câini. Scalpurile lor trebuie să fie prinse de brâiele noastre încă înainte de mijirea zorilor.

Cutele bătrânului se adânciră iarăşi; îşi încruntă sprâncenele şi nasul său acvilin părea mult mai subţire şi mai proeminent.

— Încă înainte de zori? întrebă. Astea sunt cuvintele unui războinic? Feţele-palide vor pieirea noastră, şi acum Marele Duh i-a dat pe mâna noastră pe cei mai renumiţi,şi mai nobili dintre ei, să moară repede şi fără dureri, cum moare un copil în braţele mamei sale. Ce spun fraţii mei de aceste cuvinte ale Marelui-Lup?

— Albii trebuie să moară la stâlpul schingiuirii – răspunse una dintre căpetenii.

— Trebuie să-i prindem de vii – zise o altă căpetenie.

— Cu cât sunt mai renumiţi, cu atât să le fie chinurile mai cumplite – adăugă al treilea.

— Fraţii mei au vorbit bine – Îi lăudă bătrânul. Vom prinde câinii de vii.

— Bătrâna-Căpetenie să se gândească ce bărbaţi se află printre ei! îi preveni Marele-Lup. Toate duhurile rele s-au vârât în armele lor şi…

— Ajunge! îl întrerupse bătrânul mânios. Ştiu ce forţe şi ce îndemânare le-au fost date acestor oameni, dar avem destui războinici ca să-i strivim. Îţi dau trei sute de războinici şi ai să-mi aduci câteva feţe-palide în viaţă. Ai cu tine cincizeci de bărbaţi, cu cei de aici veţi fi şapte bărbaţi roşii pentru un alb. Trebuie să reuşiţi să-i prindeţi şi să-i legaţi până nici nu s-au trezit bine. Luaţi curele multe cu voi! Vino acum. Am să aleg oamenii care să te însoţească.

Se ridicară şi trecură de la un foc la altul. În curând, cei trei sute de războinici erau adunaţi, şi mai aleseră cincizeci pentru paza cailor, căci nu se puteau duce călare chiar până la tabăra albilor. Marele-Lup le explică războinicilor ce aveau de făcut, le descrise situaţia exact şi, în cele din urmă, le comunică planul de atac. Apoi indienii încălecară.

Porniră pe acelaşi drum pe care venise Marele-Lup, dar numai până la defileul principal. Acolo descălecară spre a lăsa caii în urmă, sub paza celor cincizeci de oameni. Dată fiind superioritatea numerică pe care o aveau, se putea spune că expediţia era cu totul lipsită de primejdie; totuşi, exista primejdia ca apropiindu-se tiptil de albi, caii acestora să-i adulmece şi să le trădeze prezenţa, fornăind şi agitându-se. Ce se putea face spre a evita asta? Căpetenia puse întrebarea cu voce tare, ca să-l audă toţi în jur. Atunci unul dintre războinici se aplecă şi smulse o plantă pe care i-o arătă, spunând:

— Iată un mijloc sigur să le zăpăcim mirosul.

Căpetenia recunoscu planta după miros. Era salvie. Există în vestul îndepărtat regiuni vaste, suprafeţe de kilometri pătraţi, acoperite cu salvie. Şi în partea asta a defileului în care soarele pătrundea, această buruiană creştea din belşug. Ideea era bună şi o puseră numaidecât în practică. Indienii îşi frecară mâinile şi hainele cu salvie. Parfumul era puternic, aşa că aveau toate şansele să înşele mirosul cailor. Afară de asta, Marele-Lup mai observă că slabul curent de aer ce se putea constata venea din faţă, urcând pe firul văii, fiind astfel favorabil indienilor.

Acum porniră mai departe pe jos, cale de vreo trei mile engleze. Întâi se putea înainta lungind pasul în voie, după vreo două mile însă se impunea să păşească prudent, înaintară mereu, încet, ca nişte şerpi. Şase sute de picioare călcau fără să se audă cel mai uşor zgomot; nici o pietricică nu fu urnită din loc, nici o ramură nu fu ruptă. Deodată, Marele-Lup, care mergea în frunte, se opri. Văzu focul de pază. Tocmai în acel moment, Old Firehand inspecta posturile. Căpetenia văzuse încă la lumina zilei că se puseseră santinele în josul şi-n susul taberei. În primul rând, trebuiau scoşi din luptă aceşti paznici…

Comandă oprirea cu voce înceată, şi spuse către doi războinici să-l urmeze. Se culcară la pământ şi înaintară târându-se. În curând ajunseră la postul de pază din partea superioara a văii. Straja se uita după Old Firehand, care tocmai pleca, şi stătea astfel cu spatele către indieni. Deodată, simţi două mâini prinzându-l de gât, alte două perechi de mâini îl prinseră de braţe şi de picioare; nu mai putea respira; îşi pierdu cunoştinţa şi când îşi reveni, era legat fedeleş şi avea un căluş în gură. Lângă el şedea un indian care-şi ţinea cuţitul cu vârful pe pieptul lui.

Între timp, stinseseră focul, şi căpetenia luase din nou doi războinici cu el. Acum urma paznicul din josul văii. Trebuia deci să treacă pe lângă tabără. De aceea cei trei indieni merseră prin apă, pentru ca dincolo, pe unde nu mai era nimeni, să înainteze iarăşi târându-se. Era de presupus că cele două străji se postaseră la distanţe egale de tabără, astfel nu era greu să calculezi cât era de mers până acolo. Apa avea un luciu fosforescent şi clipocitul putea de asemenea să-i trădeze; de aceea, indienii mai înaintară târâş o bucată de drum pe malul celălalt, apoi traversară apa, din nou, revenind pe partea de dincoace, şi continuând în patru labe. Nu peste mult timp zăriră straja; stătea la vreo şase paşi de ei, uitându-se în lături. Peste o clipă urmă un salt, un tropăit de picioare înăbuşit, care nu dură mult. Astfel că şi acest paznic era redus la tăcere. Cei doi războinici rămaseră cu el, iar Marele-Lup se întoarse singur prin apă ca să dea lovitura principală.

Caii stăteau în două grupuri între tabără şi cele două posturi de pază. Până acum rămăseseră liniştiţi; dar dacă indienii treceau în imediata lor apropiere, nu se putea să nu-i simtă, în pofida mirosului de salvie. De aceea Marele-Lup găsi nimerit să-şi conducă oamenii tot prin apă. Asta se petrecu într-o linişte perfectă. Ajunşi dincolo, toţi se culcară la pământ, pentru a parcurge târâş distanţa rămasă, de vreo sută de paşi, până-n dreptul taberei. Cea mai mare greutate consta în faptul că un număr aşa de mare de oameni trebuia să se mişte înghesuiţi într-un spaţiu atât de restrâns, şi încă fără nici cel mai uşor zgomot, în timp ce stăteau culcaţi pe jos, adunaţi laolaltă în dreptul albilor şi al cailor, aceştia începură să dea totuşi semne de nelinişte. Acum trebuia acţionat, repede.

— Înainte! comandă Marele-Lup cu voce scăzută. Săriră repede peste pârâu. Niciunul dintre albi nu era treaz; adormiseră de curând, dormind deci adânc, şi se strânseseră laolaltă, aşa încât cei trei sute de indieni abia aveau loc să se mişte. Câte cinci-şase sau şi mai mulţi se aruncau asupra câte unui alb, îl ridicau şi-l împingeau în braţele celor care veneau după ei, pentru a se apuca îndată de prinderea unui al doilea, unui al treilea, şi aşa mai departe. Aşa de repede se petrecură toate, încât albii se aflau în mâinile indienilor înainte de a se fi trezit bine din somn. Şi contrar obiceiului indian de a însoţi orice atac cu urlete de război, aceşti utahi lucrau aproape fără să se audă cel mai uşor zgomot; abia când albii izbucniră în exclamaţii, scoaseră nişte ţipete stridente ce răsunau prin noapte până departe, răsfrânte -într-un ecou multiplu de pereţii defileului.

Se făcuse o învălmăşeală de trupuri, braţe şi picioare ce nu se puteau distinge unele de altele prin întuneric. Numai Old Firehand, Old Shatterhand, Winnetou şi încă vreo câţiva apucaseră să sară în picioare şi să-şi asigure o acoperire din spate pe lângă peretele de stâncă. Acum se apărau cu cuţitele şi revolverele împotriva duşmanilor mult superiori ca număr, care însă nu foloseau armele, pentru că voiau să-i prindă pe albi de vii… În cele din urmă, cei câţiva fură atât de înghesuiţi, că nu-şi mai puteau mişca braţele ca să se apere. Îi turtiră şi-i legară ca şi pe tovarăşii lor. Un urlet general ce te zguduia până-n măduvă anunţă că atacul se terminase cu victoria indienilor.

După aceea, Marele-Lup porunci să se aprindă focul. La lumina flăcărilor se văzu că erau peste douăzeci de indieni răniţi, sau poate chiar morţi.

— O să mi-o plătească aceşti câini prin chinuri înzecite! scrâşni căpetenia. O să le tăiem pielea în fâşii de pe trup! Toţi or să moară de o moarte cumplită! Luaţi morţii, luaţi caii şi armele feţelor-palide. Trebuie să ne întoarcem.

— Cine să se atingă de flinta fermecată a vânătorului alb? întrebă unul. E primejdioasă pentru cel ce pune mâna pe ea.

— O lăsăm unde e şi ridicăm un morman de pietre deasupra, ca să nu se atingă de ea nici un războinic roşu. Unde e?

Se apucară s-o caute cu făclii, dar n-o găsiră; dispăruse. Adineauri, când Old Shatterhand se trezise în plină zarvă a bătăliei şi sărise în picioare, cineva i-o smulse şi o aruncase; dar el refuză să-l lămurească pe Marele-Lup. Utahii îl văzuseră în ajun cu arma în mână şi nu puteau pricepe cum de dispăruse. Câtă vreme zăboveau pe aici, flinta vrăjită putea să-şi manifeste cumva puterile misterioase, de aceea Marele-Lup, cuprins de o vagă teamă, porunci:

— Legaţi prizonierii de caii lor şi apoi să plecăm!Puşca a fost făcută de un duh rău. Nu trebuie să rămânem aici.

Ascultară numaidecât de această poruncă, aşa că trecuse doar cu puţin mai mult de o oră când indienii superstiţioşi porniră.

Marele-Lup nu ştia că Old Firehand pusese un al treilea paznic! Acesta avea ordin să vegheze în strunga îngustă; şi cine era? Tocmai Droll, care aştepta să fie schimbat abia peste două ore. Hobble-Frank se dusese de bună voie cu el, ca să mai stea de vorbă cu vărul său despre patria iubită. Şedeau în beznă, se întreţineau cu voce scăzută şi din când în când trăgeau cu urechea spre interiorul defileului, ca să-şi dea seama dacă se aude ceva.

Deodată auziră un zgomot suspect dinspre ieşirea din strungă.

— Ascultă! şopti Frank către vărul său. Ai auzit ceva?

— Da, am auzit – răspunse acesta la fel de şuşotit. Ce-a fost?

— Trebuie să se fi sculat mai mulţi dintre ai noştri.

— Nu, nu-i asta. Trebuie să fie mulţi, mulţi oameni. E un tropăit de cel puţin două sute de perechi de picioare…

Se întrerupse speriat, căci acum cei atacaţi se treziseră şi ridicaseră vocea.

— Dumnezeii ei de treabă! Asta-i o luptă! sări Hobble-Frank. Mi se pare că am cam fost atacaţi!

— D-apoi sigur că am fost atacaţi! încuviinţă Droll. Trebuie să fie nişte pramatii de indieni, dacă nu-i cu supărare!

Şi îndată după aceea răsună sfâşietorul strigăt de război al indienilor.

— Doamne păzeşte şi ne apără! Ei sunt! strigă Frank. Hai, şo pe ei! Haide, repede!

Îl apucă pe Droll de braţ ca să-l tragă după el; dar vânătorul, cunoscut pentru viclenia sa, îl reţinu, zicând:

— Stai aici! Nu te grăbi să ieşi! Dacă indienii întreprind acum, la vreme de noapte, un atac, apoi să ştii că sunt mulţi laolaltă, aşa că nu poţi fi destul de prudent. Să vedem întâi cum stau lucrurile. Ia hai să ne culcăm pe jos şi să ne apropiem târâş.

Se strecurară în patru labe până la ieşirea din strungă. De acolo văzură cu tot întunericul că tovarăşii lor erau pierduţi. Prea era mare superioritatea numerică a indienilor. La stânga lor se dădea o luptă. Se auziră pocnetele armelor lui Old Firehand, Old Shatterhand şi Winnetou, dar nu multă vreme, apoi strigătul de victorie al indienilor din sute de guri. Tocmai în faţa ieşirii din strungă, locul era liber.

— Vino repede după mine şi peste apă! îi şopti Droll lui Frank.

Se furişă cât putu de repede şi de prudent, în patru labe; Frank după el. Înaintând aşa; acesta dădu cu mâna peste un obiect tare şi lunguieţ: o armă cu culasa sferică. „Puşca automată a lui Old Shatterhand” – Îi trecu prin minte fulgerător. Luă puşca cu el.

Amândoi ajunseră cu bine la apă şi apoi la malul celălalt. Acolo Droll îl luă pe Hobble-Frank de mână şi-l trase după el, la vale, înspre sud. Fuga lor izbuti pentru că era întuneric beznă şi pentru că paşii lor nu se auzeau în mijlocul urletelor de victorie. În curând spaţiul între apă şi peretele stâncos se îngustă atât de mult, încât Droll zise:

— Trebuie să trecem iar pe malul stâng. Pe acolo o fi fiind un loc de trecere.

Trecură iar pârâul. Spre norocul lor, se aflau acum cu mult în josul locului unde stătuse de veghe omul lor. Alergară mai departe, lovindu-se ba de peretele de stâncă, ba de pietroaiele de pe jos, până ce nu mai auziră vocile indienilor. Atunci Hobble-Frank îl opri pe vărul său şi-i spuse pe un ton de reproş:

— Acum opreşte-te odată, mă, fir-ai al naibii! În fond, de ce ai rupt-o la fugă şi m-ai ademenit şi pe mine în mod ruşinos să fug cu tine? Tu n-ai nici o urmă de simţ al onoarei în sinea ta?

— Simţ al onoarei? răspunse Droll, suflând din greu, voluminos cum era. L-oi fi având în sinea mea, dar cine vrea să păstreze simţul ăsta trebuie să se păstreze întâi pe sine. De-aia am fugit.

— Dar, de fapt, e ceva nepermis!

— Aşa? De ce să fie nepermis, la o adică?

— Pentru că era de datoria noastră să ne salvăm prietenii.

— Aşa! Şi în ce chip ai fi vrut tu să-i salvezi?

— Ar fi trebuit să ne năpustim asupra indienilor, să-i cotonogim şi să-i înjunghiem!

— Hi-hi-hi! Să-i cotonogim şi să-i înjunghiem! râse Droll în felul lui caracteristic. Cu asta nu reuşeam decât să ne facă şi pe noi prizonieri.

— Prizonieri? Crezi cumva că tovarăşii noştri au fost prinşi, împuşcaţi, înjunghiaţi şi zdrobiţi?

— Nu, nu i-au trimis pe lumea ailaltă, asta-i precis, ai auzit împuşcăturile?

— Da.

— Şi cine a tras, mă rog? Poate indienii?

— Ba nu, că ce am auzit erau focuri de revolver.

— Indienii nici nu şi-au întrebuinţat puştile; intenţia lor a fost să-i prindă pe albi de vii, ca să-i poată schinjui cât mai bine pe urmă. De-aia au plecat. Acuma suntem salvaţi barem noi doi, şi putem să facem mai mult pentru prietenii noştri decât dacă ne prindeau şi pe noi.

— Aici ai dreptate, vere, ai dreptate! Mi-ai luat un pietroi de pe inimă. N-aş vrea cumva să se cheme că Hobble-Frank cel cu renume mondial a şters putina în timp ce tovarăşii săi erau în primejdie de moarte! Ferească sfântul! Mai bine mă arunc în toiul luptei. Povestea asta m-a întors pe dos!

— Şi eu sunt complet zdruncinat şi speriat; dar chiar să mă aiurească, asta nu! Să stăm şi să vedem!

— E uşor de spus. Ce fel de indieni or fi fost?

— Mai întrebi? Utahi, fireşte. Marele-Lup nu s-a întors în tabăra lor, a ştiut pesemne că mai sunt alţi utahi în apropiere şi i-a adus pe alt drum. Cum nu ştim în ce direcţie pleacă acum, nu putem rămâne aici; trebuie să mergem mai departe, până găsim un loc unde putem să ne ascundem bine.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă? Păi, stai să se facă ziuă, atunci examinăm urmele şi alergăm după indieni atâta vreme până aflăm ce putem face pentru prietenii noştri. Hai!

Îl luă pe Frank din nou de braţ, atingând astfel puşca automată.

— Ce-i asta? zise. Ai două puşti?

— Da, când ne duceam târâş spre apă, am găsit arma automată a lui Old Shatterhand.

— Ce bine! E minunat! Ne poate fi de mare folos. Dar te pricepi să umbli cu ea?

— Bineînţeles! Sunt de atâta vreme cu Old Shatterhand, că-i cunosc arma destul de bine. Vai de indieni şi vai de tot vestul sălbatic dacă le smulge prietenilor noştri măcar şi un singur fir de păr fals! Sunt un om bun; sunt, ca să zic aşa, o podoabă de om. Dar când mă supăr, fac praf toată istoria omenirii!

Strânse pumnul şi-l scutură ameninţător în direcţia indienilor.

Înaintau în grabă, mereu spre sud, între apa din dreapta lor şi peretele de stâncă din stânga, până ce, cam după o oră, ajunseră la o cotitură a defileului, înspre est. Peste unghiul format astfel, se ivi pe cer, la dreapta lor, luna, care de aici se vedea, fiindcă în partea asta peretele era despicat de altă strungă transversală, ce se deschidea din defileul principal. Droll se opri şi zise:

— Stai! Aici trebuie să chibzuim bine încotro o luăm, hăis sau cea.

— Nu încape nici o discuţie – fu de părere Hobble-Frank. Trebuie să trecem prin strunga laterală, fiindcă e de presupus că indienii vor să rămână în defileul principal. Dacă ne ascundem în ulicioara asta, o să treacă prin faţa noastră, şi mâine dimineaţă putem să ne luăm după ei. Ce zici?

— Hm, ideea nu e proastă, mai ales că luna stă tocmai peste strunga asta şi ne serveşte de felinar.

— Da,doamna lună-mi picură în suflet mângâiere şi mă sărută sorbind torentele de lacrimi spumegânde de pe inima mea secătuită de mânie. Să-i urăm dulcile raze! Poate că blânda lumină ne conduce spre un loc unde ne putem ascunde bine, şi asta-i principalul.

Săriră peste pârâu şi pătrunseră în valea laterală, unde nu curgea pentru moment nici o apă, dar se cunoştea că în alt anotimp tot fundul văii acesteia înguste era albia unui torent. Direcţia în care mergeau acum era drept spre apus. Merseseră poate vreo jumătate de oră, când, deodată, se opriră, foarte plăcut surprinşi. Peretele stâncos din dreapta se isprăvea brusc, formând un unghi ascuţit cu un alt perete de stâncă venind dinspre nord. Şi în faţa lor nu se afla cumva o câmpie, ci o pădure, o pădure adevărată, cum nici un străin, necunoscător al acestor locuri, n-ar fi putut-o bănui pe aici. Deasupra unui lăstăriş nu prea bogat, se bolteau crengi cu frunzişul des, aşa încât razele lunii nu pătrundeau decât prin unele locuri. Era „Pădurea-apei”, unde utahii îşi aşezaseră tabăra de război.

Depresiunea de teren pe care o acoperea se întindea drept dinspre nord către sud, paralel cu defileul principal, situat nu mai departe de o jumătate de ceas de mers. Între ele existau cărări de trecere, şi anume două văi transversale, una mai înspre nord, pe unde trecuse Marele-Lup, şi alta mai la sud, prin care veniseră Droll şi cu Frank. Aceste două văi transversale situate în direcţia est-vest formau cu defileul şi cu pădurea un dreptunghi, a cărui faţă interioară era căptuşită cu acele blocuri de stâncă de-a lungul cărora mergeai ore-n şir, şi-n care torenţii îşi săpaseră aproape vertical drumul lung de sute de picioare.

— O pădure, un codru cu arbori şi copaci veritabili! strigă Frank. Nici nu puteam nimeri mai bine, că aici găsim un ascunziş cum scrie la carte. Nu-i aşa?

— Nu – zise mătuşa Droll. Pădurea asta mi se pare suspectă. Ba chiar de temut. Cine ştie mai bine că aici se află o pădure, noi oare, sau indienii?

— Ei, indivizii roşii!

— Vezi? Şi vor fi ştiind la fel de bine ca noi să te poţi ascunde într-o pădure. Nu ţi-am mai explicat o dată că trebuie să fie şi alţi indieni prin apropiere?

— Da, că de la ei şi-a luat Marele-Lup trupa de ajutor.

— Şi unde crezi că vor fi stând oamenii ăştia? în defileul pustiu şi stâncos, sau în pădurea plăcută? Sunt convins că avem toate motivele să fim foarte prudenţi. Hai să trecem repede până la tufişuri, şi-apoi ne vârâm pe sub ele şi ascultăm dacă se mişcă ceva.

Se repeziră peste partea descoperită, luminată de lună. Ajunşi sub copaci, se lăsară pe vine, stând pe loc ca să tragă cu urechea. Nu se auzea nimic. Nici măcar o frunză nu se mişca. Dar Droll trase aerul pe nas şi întrebă încet:

— Frank, ia adulmecă şi tu: parcă miroase a fum, nu ţi se pare?

— Ba da – răspunse acesta – dar abia se simte. E o jumătate de idee dintr-un sfert de urmă de miros.

— Fiindcă vine de departe. Trebuie să cercetăm chestiunea, deci să ne mai apropiem.

Păşiră înainte încet, tiptil, ţinându-se de mână. Era întuneric sub acoperişul de frunze, şi fură nevoiţi să se bizuie mai mult pe pipăit. Pe măsură ce înaintau, mirosul de fum devenea tot mai simţitor. Se furişară mai departe, până ce zăriră o vagă lumină ce provenea de la un foc. Acum se auzeau, din depărtare, sunetele nelămurite ale unor voci omeneşti. Pădurea părea să se lărgească mai spre dreapta. Se îndreptară într-acolo şi în curând văzură câteva focuri.

O tabără mare, mare – şopti Droll. Trebuie să fie a războinicilor utahi, care se adună pentru campania împotriva indienilor navajo. În orice caz, sunt câteva sute.

— Nu-i nimic. Trebuie să ne apropiem. Vreau să ştiu ce o să se întâmple cu Old Shatterhand şi cu ceilalţi. Trebuie să.

Fu întrerupt deodată de nişte urlete de triumf scoase de multe, multe guri.

— Ah! Se vede c-au adus prizonierii – zise Droll.

Marele-Lup a venit dinspre nord, iar noi dinspre sud. Acum trebuie să aflăm ce au de gând să le facă.

Până aici înaintaseră în picioare; dar acum trebuia să se apropie târâş. Se lăsară deci pe pământ şi înaintară mai departe târându-se. După câtva timp dădură de peretele de stâncă ce părea să se înalţe până la cer, şi care mărginea pădurea în partea dinspre est. Continuară să înainteze de-a lungul lui, rămânând unul lângă altul. Aveau acum focurile în stânga lor şi în curând zăriră capătul dinspre miazăzi al micului lac, pe al cărui mal vestic ardea focul căpeteniilor. Se târâră în direcţia aceea, până ce ajunseră la un copac înalt, care-şi avea primele ramuri destul de jos ca să le poţi apuca. În clipa aceea se aruncau lemne în focul amintit; flăcările ţâşniră mai sus şi luminară feţele-palide care tocmai soseau.

— Acuma trebuie să fim foarte atenţi – zise Droll. Ştii să te ca ţări, vere?

— Ca o veveriţă!

— Atunci, haidem în pom! De sus o să avem o privelişte mult mai vastă şi mai frumoasă decât de-aici:

Se urcară în copac şi se instalară printre crengi, bine ascunşi.

Prizonierii veniseră pe jos, deci nu aveau picioarele legate. Fură conduşi la focul la care se aşezaseră din nou căpeteniile, printre ele, fireşte, şi Marele-Lup. Acesta scosese penele de vultur pe care le ascunsese în brâu şi le pusese iar în cap. Era învingător şi câştigase dreptul de a purta din nou semnele distinctive ale rangului său. Ochii îi erau îndreptaţi asupra albilor, aruncându-le priviri de panteră flămândă, dar nu spunea încă nimic, având în vedere că era dreptul căpeteniei celei mai bătrâne să ia întâi cuvântul.

Nanap-neav, bătrânul, îşi plimba privirea de la un prizonier la altul, până se opriră asupra lui Winnetou.

— Cine eşti tu? îl întrebă. Ai vreun nume, şi cum îl cheamă pe câinele râios care ţi-a fost tată?

Se aşteptase, probabil, ca apaşul, mândru, să nu-i răspundă de loc; dar Winnetou zise liniştit:

— Cine nu mă cunoaşte, e un vierme orb care se hrăneşte din gunoaie. Sunt Winnetou, căpetenia apaşilor.

— Tu nu eşti o căpetenie, nu eşti un războinic, ci un hoit de şobolan! îl batjocori bătrânul. Aceste feţe-palide or să moară toate de moartea cea mai onorabilă, la stâlpul schingiuirii; pe tine, însă, o să te aruncăm în apa asta, să te mănânce peştii şi racii.

— Nanap-neav e un om bătrân; a văzut multe veri şi multe ierni şi a adunat multă experienţă. Şi, totuşi, nu pare să fi aflat că Winnetou nu se lasă batjocorit fără să se răzbune. Căpetenia apaşilor e gata să sufere toate chinurile, dar nu permite să fie jignit de un utah!

— Ce vrei să-mi faci? zise bătrânul râzând. Mâinile îţi sunt legate.

— Nanap-neav să se gândească ce uşor e pentru un om liber şi înarmat să fie grosolan cu un prizonier legat de mâini! Dar demn nu este! Un războinic mândru refuză cu dispreţ să spună astfel de vorbe, şi dacă Nanap-neav nu vrea să ţină seama de asta, n-are decât să suporte urmările!

— Ce urmări? Nasul tău a mirosit vreodată un şacal puturos de care se fereşte chiar şi vulturul negru care se hrăneşte cu hoituri? Un astfel de şacal eşti tu! Duhoarea pe care o răspândeşti…

Nu putu continua. Un ţipăt de spaimă scăpă din gâtlejul utahilor din apropiere. Winnetou făcuse un salt mare, năpustindu-se asupra bătrânului, îl răsturnase astfel, apoi îl lovi cu picioarele de câteva ori în piept şi în cap, şi se întoarse la locul lui.

După strigătul de spaimă, urmă o linişte adâncă, aşa că se auziră limpede cuvintele apaşului:

— Winnetou l-a prevenit. Nanap-neav nu voia să audă şi acum n-o să mai jignească niciodată vreun apaş.

Celelalte căpetenii săriseră în picioare ca să-l examineze pe bătrân. Avea ţeasta spartă într-o parte, la fel şi coşul pieptului. Era mort. Războinicii roşii se înghesuiră în jurul lui, cu cuţitele în mână, aruncând priviri însetate de sânge asupra lui Winnetou. S-ar crede că fapta apaşului i-ar fi aţâţat pe utahi să-şi manifeste furia urlând; dar nu era aşa. Mânia lor rămase mută, mai ales că Marele-Lup ridică mâna şi porunci:

— Înapoi! Apaşul l-a omorât pe Bătrâna-Căpetenie ca să moară repede şi fără chinuri. S-a gândit că o să vă repeziţi să-l omorâţi îndată. Dar s-a înşelat. Va muri de o moarte cum n-a mai avut-o nici un alt om. Vom sta la sfat ca să hotărâm în ce fel. Duceţi-l pe bătrân de-aici, învelit în pătura sa, ca să nu se bucure aceşti câini albi de priveliştea leşului său. Vor fi sacrificaţi cu toţii la mormântul lui. Howgh!

Prizonierii fură transportaţi într-un luminiş mai mic, unde ardea un singur foc. Acum le legară şi picioarele şi-i culcară. Şase războinici înarmaţi se aşezară de jur împrejur sub copaci, ca să-i păzească. Evadarea părea absolut imposibilă.

De pe locurile lor înălţate, Droll şi Frank văzuseră foarte bine toată scena. Copacul pe care se urcaseră era la vreo sută de paşi de focul căpeteniilor, aşa că auziră majoritatea cuvintelor rostite. Acum totul era să găsească locul unde fuseseră duşi prizonierii.

Tocmai când coborâră din copac, se aduseră armele şi celelalte obiecte luate ca pradă şi fură depuse lângă căpetenii. Pe urmă nu mai rămaseră la focul de pe mal decât căpeteniile. Trebuia să existe un motiv ca ceilalţi să nu fie atraşi de pradă: ceva îi atrăgea în altă parte. Deodată se auziră nişte sunete ciudate, tânguitoare. Câtva timp doar, o singură voce se înălţa astfel, apoi îi urmă un cor întreg. Asta fără întrerupere, când mai slab, când mai tare.

— Ştii ce-i asta? îl întrebă Droll pe vărul său din Moritzburg.

— O fi cântecul morţii pentru Bătrâna-Căpetenie?

— Aşa e.

— Foarte important lucru pentru noi, fiindcă cu bocetele astea o să le vină greu să ne audă. Trebuie să le facem neapărat o vizită prietenilor noştri. Principalul e să le desfacem sau să le tăiem legăturile. Dacă locul în care se află nu e prea departe de focul căpeteniilor, atunci am câştigat partida. Mare noroc că aici, pe sub copaci, e aşa de întuneric. Focurile nu ne stingheresc, dimpotrivă, fiindcă putem distinge pe unde sunt indienii şi ne putem feri de ei.

— Bine zici. Dar hai iar târâş, şi pe-aci ţi-e drumul! O iau înainte.

— Dar de ce tu?

— Pentru că sunt de mai multă vreme în vest decât tine şi mă pricep la iscoditul pe brânci mai bine decât tine.

— Ia nu mai vorbi aşa! Nu mai fi atât de încrezut: Dar pentru că eşti vărul meu iubit, îţi acord întâietatea. Dacă pe acolo, în faţă, vine vreunul şi vrea să te înjunghie, să zici numai cârc, şi-ţi vin eu din urmă în ajutor.

Se furişară trecând cam la cincizeci de paşi de căpetenii şi ajunseră neobservaţi în apropierea focului unde zăceau prizonierii. Fireşte că li se întâmplă de mai multe ori să treacă vreun indian foarte aproape de ei. O dată Frank se văzu silit să se arunce iute ca fulgerul într-o parte, ca să nu-l atingă cu piciorul un indian care trecea în grabă. Mai încolo însă, acest du-te-vino încetă. Cei care luaseră asupra lor jelitul stăteau în jurul mortului, iar ceilalţi se culcaseră să doarmă măcar o oră.

Aşa ajunseră cei doi până-n spatele paznicilor postaţi în jurul luminişului cu prizonierii. Droll era culcat după un copac, iar Frank după cel vecin. Focul scăzuse şi flăcările abia mai luminau. Cu greu se mai distingeau figurile prizonierilor. Droll se târî câţiva metri mai în dreapta, apoi câţiva metri mai în stânga, fără să zărească un paznic. Revenind apoi lângă Frank, îi şopti:

— Momentul mi se pare prielnic. Îl vezi pe Old Shatterhand?

— Da. E primul din partea asta.

— Du-te târâş până la el şi rămâi acolo, ţeapăn, de parc-ai fi şi tu legat.

— Dar tu?

— Eu mă duc pe la Old Firehand şi Winnetou, care stau dincolo.

— Asta-i primejdios!

— Nu-i mai mare primejdie decât pe aici. Ce-o să se mai bucure Old Shatterhand când o să-şi recapete puşca automată! Hai, grăbeşte-te!

Flacăra scăzu şi mai mult, aşa încât focul părea să se stingă; se făcu întuneric de nu se mai puteau distinge prizonierii. Unul dintre paznici se apropie de foc ca să mai pună un lemn, dar până să se aprindă, Droll şi Frank profitaseră de întunecime; amândoi ajunseseră unde trebuia.

Frank se întinsese lângă Old Shatterhand. Cu picioarele ţepene, de parc-ar fi fost legate, împinse arma automată spre vecinul său, apoi îşi strânse braţele de-a lungul trupului, ca să creadă paznicii că e legat fedeleş.

— Tu eşti, Frank? întrebă Old Shatterhand. Unde e Droll?

— E dincolo, lângă Old Firehand şi Winnetou.

— Har Domnului că aţi găsit urmele şi că aţi putut veni încă înainte de mijitul zorilor!

— Va să zică, ştiaţi că o să venim?

— Bineînţeles! Când indienii au aprins focul, am văzut că nu sunteţi printre cei prinşi. Indienii mi-au căutat arma. Mi-era teamă că or să vă găsească. Dar s-au întors fără voi, şi dispăruse şi puşca mea; asta m-a lămurit.

Ei da, fără noi vă duceaţi pe copcă!

— Ei, nu tocmai. Ia uită-te aici!

Frank se uită spre el şi văzu că vânătorul îşi arată mâna dreaptă liberă.

— Mâna asta am şi slobozit-o – continuă Old Shatterhand. Pe cealaltă o desfăceam peste vreun sfert de oră. Am un briceag în buzunărelul meu secret, şi acest briceag ar fi trecut de la unul la altul, aşa că în puţin timp eram toţi cu legăturile tăiate. Apoi săream în picioare şi alergam la arme, că sunt adunate dincolo, la căpetenii. Dar mai bine că ne-aţi găsit. V-aţi luat după indieni?

— Ba nu. Am dat bir cu fugiţii, alergând mereu în josul defileului, până am ajuns la o strungă laterală unde am putut să ne pitim. Aveam intenţia să căutăm urmele indienilor mai târziu, la lumina zilei, ca să vedem ce putem face pentru voi.

— Aşa că, în fond, nu e meritul vostru că aţi găsit pădurea asta?

— Nu, pădurea n-am câştigat-o prin merite; dar curn întâmplarea ne-a adus-o în cale, sper că n-o să ne luaţi în nume de rău că ne-am permis să vă facem vizita de rigoare cuvenită de Anul nou.

— Te asigur că apreciez din plin, dragă Frank! Dar trage-ţi arma mai aproape, s-ar putea s-o vadă. Şi dă-mi cuţitul tău ca să tai legăturile vecinului meu; el o să-l dea apoi mai departe.

— Şi pe urmă, când toţi vor fi scăpaţi de curele, sărim întâi la arme, poi alergăm la cai, şi p-aci ţi-e drumul!

— Ba nu, stăm pe loc. Dacă sărim întâi la arme, pe urmă la cai, s-ar produce o învălmăşeală cumplită. Nimeni nu şi-ar găsi destul de repede puşca şi cuţitul şi restul lucrurilor. Indienii s-ar năpusti asupra noastră, anume după căpetenii.

— Asta-i o idee straşnică!

— Punem mâna pe căpetenii şi suntem asiguraţi că nu ni se întâmplă nimic. Acum, tăcere. Focul iar a scăzut, aşa că poate n-or să vadă paznicii că mişcăm braţele.

Îşi tăie legăturile, apoi pe ale vecinului său. Acesta dădu cuţitul mai departe, apoi circulă de la unul la altul şi trecu din gură în gură indicaţia lui Old Shatterhand, să se grăbească spre căpetenii îndată ce focul va fi stins.

— Când va fi stins focul? bombăni Frank. Şi cum vrei să faci asta?

— Ai să vezi. Dar de stins, trebuie stins, altfel ne nimeresc gloanţele paznicilor.

Acum toţi erau pregătiţi. Old Shatterhand aşteptă până ce omul de lângă foc era ocupat să pună din nou lemne pe jar, aşa că flăcările erau înăbuşite pentru câteva minute. Atunci sări în picioare, se repezi la el, îi dădu cu pumnul în cap şi-l aruncă peste foc. Rostogolindu-l de vreo trei-patru ori, stinse focul. Asta se petrecu atât de repede, că se făcu întuneric beznă înainte ca paznicii ceilalţi să-şi dea seama de cele petrecute. Scoaseră strigătele de avertisment prea târziu, căci prizonierii pătrunseră în pădure şi erau în drum spre lac.

Marele-Lup se dusese tocmai pe la războinicii săi; celelalte trei căpetenii mai şedeau încă la sfat în jurul focului. Deodată, auziră apelul paznicilor, dar în acelaşi timp văzură prizonierii eliberaţi venind spre ei – peste câteva secunde erau dezarmaţi şi legaţi. Când apărură şi războinicii la marginea luminişului, îşi văzură conducătorii culcaţi la pământ şi câţiva albi ţinându-i, cu genunchii pe ei şi cu cuţitele ridicate. În spatele acestui grup stăteau ceilalţi, cu armele la ochi. Indienii dădură înapoi speriaţi, scoţând urlete de furie care îi atraseră şi pe ceilalţi. Ei se aflau sub protecţia copacilor; albii, în schimb, stăteau în lumina focului, dar era neîndoielnic că la prima împuşcătură ar înfige cuţitele în inimile căpeteniilor.

Old Shatterhand, care prinsese căpetenia cea mai vârstnică, i se adresă pe un ton poruncitor, întrebând cum îl cheamă.

— Kunpui (Inimă-de-Foc) mă cheamă – răspunse acesta. Redă-mi libertatea şi o să tratăm cu voi.

— Vei fi liber abia atunci când veţi fi de acord cu ce pretindem.

— Ce pretindeţi? Libertatea?

— De ce s-o pretindem când o avem? Pretindem… – fu întrerupt.

În timp ce fusese ocupat cu doborârea şi legarea căpeteniei, lăsase arma automată jos pentru moment; o ridicase tocmai acum. Dincolo, printre indieni, stând cuminte pe după un copac, se afla şi Marele-Lup; văzând arma în mâna lui Old Shatterhand, strigă îngrozit:

— Puşca vrăjită! Puşca vrăjită! A venit din nou! Duhurile i-au adus-o prin aer!

— Puşca vrăjită! Puşca vrăjită! se auziră, dinspre copaci vocile mai multor utahi speriaţi.

Old Shatterhand se adresă iar lui Inimă-de-Foc:

— Cerem să ne lăsaţi să plecăm nestingheriţi. Pornim în zori şi vă luăm cu noi ca ostatici. Când o să ne convingem că nu ne mai ameninţă nici o primejdie din partea voastră, o să vă dăm drumul.

— Ce ruşine, ce mare ruşine! gemu Inimă-de-Foc. V-aţi aflat în mâinile noastre, urma să pregătim stâlpii schingiuirii de cu ziuă, şi acum suntem noi cei legaţi, iar voi ne comandaţi ce avem de făcut!

— Şi crezi că situaţia voastră se îmbunătăţeşte dacă refuzaţi să faceţi ce vă cerem? Gândeşte-te la puşca mea fermecată!

Mai ales avertismentul de la urmă părea să aibă ur efect deosebit, căci Inimă-de-Foc întrebă:

— Şi unde vreţi să ne duceţi? înspre ce regiune pornim?

— Aş putea să te mint, din precauţie, dar refuz cu dispreţ s-o fac – răspunse Old Shatterhand. Ne ducem în Book Mountains, până sus, la Lacul de Argint. Dacă vedem că sunteţi cinstiţi, o să vă reţin numai o zi cu noi. Acum vă dau un sfert de ceas să vă sfătuiţi. Dacă refuzaţi, vor vorbi armele noastre, şi anume din clipa în care s-a scurs timpul stabilit. Am zis!

Inimă-de-Foc înclină capul. Atunci atenţia îi fu atrasă spre copacii din faţă, căci acolo cineva spuse cu voce înceată:

— Mai ive!

Aceste cuvinte înseamnă: „Uită-te aici!”. Nu fuseseră strigate, ci spuse destul de încet; puteau să fie adresate oricui mai degrabă decât căpeteniei, puteau să fi fost spuse doar din întâmplare. Shatterhand, Firehand şi cu Winnetou se uitară îndată, dar pe neobservate, înspre acel loc. Ceea ce văzură era ciudat. Doi indieni ţineau o pătură de două capete, lăsând-o să atârne între ei ca o perdea. Mişcau această pătură în intervale de timp bine determinate, ridicând-o şi lăsând-o în jos; în spatele ei se ivea şi dispărea un foc. Cei doi indieni vorbeau pe această cale cu Inimă-de-Foc.

Se ştie că indienii au un limbaj de semne, care diferă de la trib la trib. Noaptea se folosesc de săgeţi incandescente cu care aprind şomoioage de fân aruncate în aer. Ziua aprind un foc şi ţin deasupra lui pături sau piei care împiedică fumul să se ridice; de câte ori aceste pături sau piei se înlătură, de atâtea ori se ridică un nor de fum, care constituie un semn. E un fel de telegrafie, cu totul asemănătoare cu a noastră, întrucât pauzele dintre ivirea norilor de fum au o semnificaţie precisă, cum au la noi punctele şi liniuţele. Dar să nu se creadă că un trib rămâne mereu la aceleaşi semne; dimpotrivă, ele se schimbă destul de des, pentru ca străinii şi duşmanii să le poată descifra cât mai greu limbajul.

Îndată ce indienii din copac începuseră să mişte pătura, Winnetou făcu câţiva paşi ca să stea în spatele lui Inimă-de-Foc, căruia îi erau destinate semnele. Telegrafiatul acesta dură cam cinci minute, şi în acest răstimp Inimă-de-Foc nu-şi luă ochii de la locul unde se agita pătura. Apoi cei doi se despărţiră. Mesajul lor luase sfârşit şi nu se gândeau, desigur, că fusese surprins de adversari. Inimă-de-Foc abia acum văzu că Winnetou stă în spatele lui. I se păru curios şi se întoarse repede, îngrijorat, spre a Vedea în ce direcţie se uită apaşul. Acesta îşi luă aerul de a privi cu toată atenţia suprafaţa lacului ce strălucea sub razele lunii. Inimă-de-Foc se linişti. Winnetou însă se apropie încetişor de Old Firehand şi Old Shatterhand. Toţi trei se mai îndepărtară cu câţiva paşi şi Old Firehand îl întrebă încet:

— Războinicii roşii au vorbit cu căpetenia lor. A văzut fratele meu cuvintele lor şi le-a înţeles?

— Le-am văzut bine, dar nu le-am înţeles pe toate – răspunse acesta. Totuşi, sensul lor e limpede. Cei doi indieni sunt fruntaşi tineri ai tribului Sampice-Utah, care se află şi ei printre ceilalţi. L-au invitat pe Inimă-de-Foc să plece liniştit cu noi. Dacă vrem să mergem la Lacul de Argint, drumul nostru trece de aici peste Gran River şi prin Tehwipah (Valea-Cerbilor). Acolo îşi au tabăra mulţi războinici utahi din triburile Taş, Capote şi Wihminuce, adunaţi ca să se pregătească pentru războiul cu navajoşii şi ca să-i aştepte pe utahii de aici. Urmează să dăm peste ei, iar ei, aşa cred cei de aici, ne vor învinge şi-i vor elibera pe ostateci. Se trimit chiar acum nişte soli ca să-i înştiinţeze. Şi ca să nu ne scape în nici un caz, utahii de aici vor părăsi tabăra asta din pădure îndată după plecarea noastră, şi se vor lua după noi, ca să ne prindă între două cete de utahi şi să nu putem scăpa nicidecum.

— Mii de draci! Planul nu e prost. Ce zice fratele meu roşu?

— Şi eu sunt de părere că e bine ticluit; are însă un mare cusur.

— Ce cusur?

— Acela că l-am dibuit. Îl cunoaştem şi ştim acum ce avem de făcut.

— Dar trebuie să trecem totuşi prin Valea-Cerbilor dacă nu vrem să facem un ocol de cel puţin patru zile.

— N-o să facem nici un ocol, şi totuşi nu vom cădea în mâinile utahilor. Întreabă-l pe fratele meu Old Shatterhand. Am fost cu el prin Valea-Cerbilor. Ne-a hăituit o ceată mare de Elk-utahi nomazi. Le-am scăpat, fiindcă am găsit o cărare prin stânci pe care n-a umblat poate nici un om înaintea noastră.

— Bine, s-o luăm pe acest drum. Iar ostaticilor nu le dăm drumul până n-am trecut de primejdioasa Vale a Cerbilor.

Trecuse între timp sfertul de oră şi Old Shatterhand se adresă lui Inimă-de-Foc:

— A trecut timpul. Ce a hotărât căpetenia utahilor?

— Înainte de a-ţi răspunde, trebuie să ştiu cât de departe vreţi să duceţi ostaticii cu voi?

— Au să ne însoţească până-n Valea-Cerbilor. Dacă până acolo nu ni s-a întâmplat nimic, vom considera că v-aţi ţinut de cuvânt şi le redăm libertatea.

— Vreţi să întăriţi asta fumând pipa păcii cu noi?

— Numai cu tine; ajunge, fiindcă vorbeşti şi fumezi în numele tuturor.

— Atunci ia-ţi calumetul şi aprinde-l.

— Ia-l mai bine pe al tău.

— De ce? Oare pipa ta nu e la fel de bună ca a mea? Sau poate a ta scoate numai nori de minciună?

— Calumetul meu spune întotdeauna adevărul. Pipa Marelui-Lup ne-a minţit însă, şi tu te-ai făcut vinovat de aceeaşi perfidie dându-i războinici ca să ne atace. Nu, nu, se va fuma numai din pipa ta. Dacă nu vrei, ne convingi că nu eşti hotărât să fii cinstit. Hotărăşte-te repede!

— Atunci dezlegaţi-mă, ca să mă pot folosi de pipă.

— Nu e nevoie. Eşti ostatic şi trebuie să rămâi legat, până ce-ţi dăm drumul în Valea-Cerbilor. Eu însumi îţi voi umple pipa şi ţi-o voi da în gură.

Inimă-de-Foc preferă să nu mai răspundă. Old Shatterhand îi luă pipa atârnată de gât, o umplu şi o aprinse. Apoi suflă fumul în sus, în jos şi spre cele patru puncte cardinale, declarând pe urmă, în câteva cuvinte că va ţine promisiunea dată lui Inimă-de-Foc, dacă utahii renunţă la orice acţiune duşmănoasă. Îl puseră pe Inimă-de-Foc în picioare şi-l întoarseră pe rând în direcţiile punctelor cardinale. Între timp se văzu silit să tragă cele şase fumuri şi să promită în numele lui şi alor săi respectarea condiţiilor stabilite.

Acum se aduseră caii albilor şi ai ostaticilor. Tocmai mijea de ziuă. Albii găsiră indicat să-şi grăbească plecarea pe cât posibil. Căpeteniile fură legate de caii lor, apoi fiecare fu încadrat de câte doi albi de o parte şi de alta. Ceata se puse în mişcare, spre defileul lateral, din care se furişaseră în tabără Droll şi Frank. Indienii păstrară liniştea; numai privirile sumbre cu care se uitau după feţele-palide arătau sentimentele de care erau animaţi.