Capitolul XII.Pe viaţă şi pe moarte

Pieile-roşii păreau foarte grăbite; călăreau aproape tot timpul la trap, fără urmă de milă pentru cei doi prizonieri legaţi, dintre care unul avea o rană gravă ce putea fi mortală. Jupuirea pielii capului e o leziune serioasă, întâlneşti, ce-i drept, uneori câte un alb care a fost scalpat şi a scăpat, dar acestea sunt excepţii extrem de rare, fiindcă, abstracţie făcând de alte condiţii, e necesar să ai o constituţie deosebit de robustă pentru a supravieţui unei asemenea răni.

Munţii păreau să se apropie din ce în ce; pe înserate ajunseră la primul şir de coline. Indienii cotiră într-o vale lungă şi strimtă, cu povârnişuri împădurite de o parte şi de alta. Mai târziu, o luară prin alte văi laterale, urcând mereu, orientându-se, cu toate că se întunecase complet, la fel de bine ca şi ziua-n amiaza mare. Apoi răsări luna luminând coastele stâncoase şi totuşi acoperite cu arbori din belşug, între care călăreţii înaintau încet dar continuu. Abia spre miezul nopţii păreau să se apropie de ţelul lor, căci căpetenia dădu ordin câtorva dintre oamenii săi s-o ia înainte ca să anunţe sosirea războinicilor. Trimişii porniră în tăcere să execute ordinul.

Ajunseră apoi la o apă curgătoare destul de mare, cu maluri înalte, care, pe măsură ce călăreau de-a lungul lor, se lărgiră tot mai mult, până ce nu se mai distingeau, cu toate că luna lumina peisajul. Pădurea, care la început cobora până la maluri, se retrăgea şi ea în ambele părţi, spre a face loc unei savane largi, unde în depărtare se zăreau câteva focuri de tabără.

— Uf! exclamă căpetenia, glăsuind pentru prima dată de când porniseră. Iată corturile tribului meu, acolo se va hotărî soarta voastră.

— Încă azi? se informă Old Shatterhand…

— Nu. Războinicii mei au nevoie de odihnă, iar agonia voastră va dura mai mult şi ne va bucura mai tare dacă şi voi v-aţi întremat întâi prin somn.

— Ştii că-mi place! observă Jemmy în limba germană, pentru a nu fi înţeles de indieni. Agonia noastră! Vorbeşte de parcă nici nu s-ar pune întrebarea dacă scăpăm de stâlpul schingiuirii. Ce zici de asta, bătrâne prieten Frank?

— Deocamdată nu zic nimic – răspunse micul saxon. De vorbit am să vorbesc mai târziu abia, când va fi venit vremea potrivită. Vreau să observ doar atât, că n-am nici un chef să mor. Să stăm deci şi să aşteptăm. Dar dacă ar fi cumva să fiu trimis cu de-a sila la strămoşi, atunci o să-mi apăr pielea, şi ştiu bine că pe urmă, la piatra mea funerară, or să bocească multe văduve şi mulţi orfani ai celor pe care i-am expediat întâi în Eliza.

— Vrei să spui Elizeu? întrebă grăsunul.

— Nu mai vorbi prostii! Doar vorbim nemţeşte acum, şi Eliza e un cuvânt curat german. Eu sunt un bun creştin, prin urmare nu vreau să am de-a face cu Elizeul romanilor antici. De ce fac mereu pe deştepţii tocmai cei care au mintea mai scurtă?

Sosise momentul primirii. Locuitorii satului porniseră în întâmpinarea războinicilor întorşi acasă. Venea o mulţime mare, bărbaţi şi băieţandri în frunte, în urma lor femeile şi fetele, toţi urlând şi zbierând din răsputeri, de parc-ar fi fost o haită de nare.

Old Shatterhand se aşteptase să găsească o aşezare obişnuită de corturi, fu însă silit, spre decepţia sa, să-şi recunoască eroarea. Numărul mare al focurilor de tabără dovedeau că se aflau prezenţi mult mai mulţi războinici decât puteau cuprinde corturile. Se adunaseră aici locuitorii multor alte sate de utahi pentru a lua parte la consfătuirea cu privire la expediţia de răzbunare împotriva albilor… Solii trimişi înainte povestiseră că sosea căpetenia, aducând şase feţe-palide, şi indienii îşi exprimau acum încântarea resimţită la această veste, şi anume într-un fel în care numai triburile sălbatice sunt în stare s-o exprime. Îşi agitau armele şi strigau din răsputeri, proferând cele mai îngrozitoare ameninţări.

Când ajunseră în tabără, Old Shatterhand văzu că e compusă din corturi făcute din piele de bizon şi din colibe construite în pripă, din crengi, toate formând un cerc mare, în mijlocul căruia convoiul se opri. Pe cei doi prizonieri îi dezlegară acum de cai şi-i aruncară pe jos. Gemetele îngrozitoare ale grav rănitului Knox erau complet acoperite de urletele pieilor-roşii. Apoi îi conduseră pe ceilalţi albi alături de cei doi. Războinicii formară un cerc larg în jurul lor, iar femeile şi fetele veniră în faţă, ca să-i înconjoare, jucând o horă şi scoţând ţipete stridente.

Asta conta ca cea mai cumplită jignire din câte se puteau imagina. Echivalează cu a declara că prizonierii sunt lipsiţi de curaj şi de onoare, dacă se permite ca femeile să joace în jurul lor. Cine primea să fie tratat aşa, fără să se împotrivească, era dispreţuit. Old Shatterhand strigă câteva cuvinte către tovarăşii săi, în urma cărora aceştia puseră armele la ochi, sprijinindu-se cu un genunchi în pământ. El însuşi slobozi un foc de armă din vestita sa „doborâtoare de urşi”, al cărei pocnet puternic se ridică peste vuietul de voci, apoi puse la ochi arma automată. Îndată se făcu o tăcere adâncă.

— Ce înseamnă asta? strigă atât de tare încât să-l poată auzi toţi. Am fumat cu Marele-Lup pipa înţelegerii şi am fost de acord ca războinicii utahi să discute între ei spre a hotărî dacă vom fi trataţi ca prieteni sau ca duşmani. Dar chiar dacă am fi prizonieri, n-am îngădui ca femeile şi fetele să joace în jurul nostru de parc-am fi nişte coioţi fricoşi. Noi suntem numai patru războinici, iar bărbaţii utahi se numără cu sutele; cu toate acestea vă întreb, cine dintre voi are curajul să-l jignească pe Old Shatterhand? Să iasă din rânduri şi să lupte cu mine! Băgaţi de seamă! Aţi văzut puşca mea şi ştiţi cum trage. Dacă femeilor le mai dă în gând să-şi reînceapă jocul, armele noastre îşi vor spune cuvântul, şi locul acesta se va roşi de sângele acelor atât de lipsiţi de credinţă încât să nesocotească sfânta pipă a sfatului!

Cuvintele acestea făcură o impresie puternică. Indienilor le impunea că vestitul vânător avea îndrăzneala să le arunce în faţă ameninţări în pofida superiorităţii lor numerice atât de covârşitoare. Fără a mai aştepta vreun ordin, femeile şi fetele se retraseră. Bărbaţi îşi comunicau câte o părere în şoaptă, dar se distingeau cuvintele „Old Shatterhand” şi „puşca morţii” venind din toate părţile. Câţiva războinici purtând pene în păr se apropiară de Marele-Lup şi intrară în vorbă cu el; apoi acesta se apropie de cei patru vânători şi zise în limba utahilor, în care se exprimase şi Old Shatterhand:

— Căpetenia utahilor-Yamba respectă pipa înţelegerii şi ştie ce a făgăduit. Mâine, de cu ziuă, se va hotărî soarta celor patru feţe-palide; până atunci să stea în cortul pe care am să-l pun la dispoziţia lor. Ceilalţi doi însă sunt nişte ucigaşi şi promisiunea mea nu are nici o legătură cu ei; vor muri aşa cum au trăit: înotând în sânge. Howgh! E de acord Old Shatterhand cu cele ce am spus?

— Da – răspunse cel întrebat. Dar cer să se lase caii noştri în apropierea cortului în care vom sta.

— Voi îngădui şi acest lucru, deşi nu văd din ce pricină exprimă Old Shatterhand această dorinţă. Se gândeşte oare să fugă? îi aduc la cunoştinţă că mai multe cercuri de războinici îi vor înconjura cortul, aşa încât e cu neputinţă să scape.

— Am promis să aştept rezultatul consfătuirii voastre; deci nu e nevoie să pui paznici. Dacă însă vrei totuşi s-o faci, n-am nimic împotrivă.

— Atunci, hai să mergem!

Când cei patru albi se îndepărtară urmând căpetenia, indienii se dădură la o parte formând un culoar de trecere printre rândurile lor şi examinându-i cu priviri sfioase, pline de respect. Cortul rezervat albilor era unul dintre cele mai mari. La intrare, de ambele părţi, erau câteva lănci înfipte în pământ, iar cele trei pene de vultur care le împodobeau la vârf lăsau să presupui că era însuşi cortul Marelui-Lup.

Drept uşă aveau o rogojină, acum ridicată într-o parte. La mai puţin de cinci paşi de intrare ardea un foc care lumina interiorul. Vânătorii intrară, îşi lăsară puştile jos şi se aşezară. Căpetenia plecă, iar în curând veniră câţiva indieni care se aşezară la o oarecare distanţă de cort, în aşa fel încât nici o latură a acestuia să nu rămână neobservată.

După câteva minute intră o femeie tânără, cu două vase pe care le puse jos, în faţa albilor, apoi ieşi fără a spune un cuvânt. Vasele erau o oală veche cu apă şi o tigaie mare de fier cu câteva bucăţi mari de carne.

— Aha! zise Hobble-Frank zâmbind. Iată deci supeul nostru. O oală cu apă, asta e ceva distins! Tipii fac pe durii. Urmează să ne crucim de mirare că au asemenea vase de bucătărie. Şi carne de bizon, cel puţin patru kilograme! Nu cumva le-au sărat cu şoricioaică?

— Şoricioaică?! exclamă grăsunul râzând. De unde să-şi procure utahii aşa ceva? De altfel, e carne de elan, nu de bizon.

— Iar le ştii pe toate mai bine decât mine? Orice fac şi orice spun, tu te împotriveşti! Nu te mai cuminţeşti de loc! Dar astăzi nu vreau să mă cert cu tine, îţi arunc doar o privyre nimicitoare, din care poţi să-ţi dai seama la ce nivel superior se situează personalitatea mea faţă de făptura ta de pigment.

— Făptura de pigmeu – Îl corectă Jemmy.

— N-ai vrea să taci măcar cât ţine o măsură de şase optimi?! se răsti mititelul. Nu mă face să-mi vărs fierea, ci acordă-mi mai degrabă consideraţia la care mă îndreptăţeşte biografia mea extraordinară! Fiindcă numai cu condiţia asta pot sâni aplic acestei fripturi binecuvântarea artei mele culinare de o măiestrie netăgăduită.

— Da, da, apucă-te de gătit – zise Old Shatterhand, spre a-l împăca pe micul vânător.

— E uşor de spus. Dar de unde scot ceapa şi foile de dafin? De altfel, nu ştiu încă dacă am voie să mă duc cu tigaia până la foc.

— Încearcă şi vezi.

— Da, să încerc! Dar dacă indivizii nu vor să mă lase şi-mi trimit un glonţ în regiunea stomacului, îmi e perfect indiferent dacă această carne s-a aflat cumva sub pielea unui bizon sau a unui elan… Ei, hai, mă duc.

Duse tigaia cu carne la foc şi-şi văzu de treabă în chip de bucătar, fără ca paznicii să-l stingherească. Ceilalţi rămaseră în cort, observând prin rogojina ridicată viaţa animată a taberei.

Luna răspândea acum o lumină aproape ca de zi. Razele ei luminau un masiv muntos apropiat, împădurit cu copaci sumbri, pe povârnişul căruia şerpuia un fir de apă, un pârâu mai mare sau un râuleţ, ca o panglică lată, argintie, şi se vărsa în vale într-un bazin destul de mare, aproape cât un lac. Acesta se scurgea prin cursul de apă pe malul căruia veniseră până-n tabără. Nu păreau să existe în apropiere tufişuri sau arbori; împrejurimile bălţii erau plate şi netede.

La fiecare foc şedeau indieni care se uitau cum se îndeletniceau femeile cu friptul cărnii. Din când în când se scula câte unul pentru a trece încet în faţa cortului şi a arunca o privire asupra albilor. Knox şi Hilton nu se vedeau nicăieri, nici nu li se auzeau vocile, dar era de presupus că situaţia lor nu era tocmai roză.

Trecu aproape o oră când, în sfârşit, se întoarse Hobble-Frank aducând tigaia aburindă; o puse în faţa tovarăşilor săi şi spuse, plin de sine, ca de obicei:

— Iacătă minunăţia! Sunt curios să văd cum o să vă lingeţi pe bot. E drept că n-am avut condimentele necesare, dar talentul meu înnăscut a găsit o soluţie.

— Şi cum ai făcut? întrebă Jemmy, aplecându-se cu năsucul lui peste tigaie; carnea nu numai că mai sfârâia, dar fumega de-a binelea; în cele câteva clipe, cortul se umpluse de un miros iute, usturător.

— Într-un fel atât de simplu, încât succesul e un adevărat miracol – răspunse mititelul. Am citit odată că se poate înlocui sarea care ne lipseşte aici cu cărbune de lemn, mai mult chiar, că scoate din carnea care posedă un înalt grad de parfumare, orice urmă de miros fezandat. Friptura noastră era înzestrată cu o anumită doză de miros stătut, aşa că am recurs la mijlocul amintit şi am fript-o în cenuşă de lemn, ceea ce nu era greu, di vreme ce aveam un foc de lemne. E adevărat că flacăra mi-a cam dat niţel în tigaie, dar tocmai asta va avea efectul s-o facă mai prăjită, mai bună de ronţăit, îmi zice mie geniala mea inteligenţă culinară.

— Vai şi amar! Friptura de elan în cenuşă de lemne! Oare eşti întreg la minte?

— Ia nu mai vorbi verzi şi uscate! Sunt foarte întreg la minte! Ar trebui să ştii! Cenuşa e antidotul chimic al oricărei impurităţi alchimice. Savurează deci acest elan cu inteligenţa omenească cuvenită, atunci o să-ţi priască foarte bine şi o să-ţi dea puterile fizice şi spirituale necesare ca să rămâi şi mai departe încăpăţânat.

— Bine. dar spui tu singur că au dat flăcările în tigaie! zise Jemmy clătinând din cap. Carnea e arsă, nu mai e bună de nimic.

— Mestecă în loc să mai vorbeşti! se repezi la el Frank. E absolut nesănătos să cânţi sau să vorbeşti la masă, pentru că în felul acesta se deschide beregata unde nu trebuie, şi mâncarea ajunge în splină în loc să ajungă în stomac!

— Să mestec? Dar cine poate mesteca aşa ceva? Ia uită-te şi tu! Asta mai e carne?

Îşi înfipse cuţitul într-o bucată de carne, o ridică şi o vârî sub nasul mărunţelului. Carnea era complet arsă şi învelită într-un strat de cenuşă negricioasă şi grasă.

— Fireşte că e carne! Ce alta să fie? răspunse Frank.

— E neagră ca tuşul!

— Dar muşcă o dată din ea! Ai să vezi îndată că e o minune!

— Curată minune! Şi câtă cenuşă!

— Aia se curăţă şi se scoate.

— Ia arată-mi tu întâi cum se face!

— Cu o uşurinţă regească! îşi scoase o bucată şi o frecă de peretele de piele al cortului până ce toată cenuşa rămase lipită de el. Aşa trebuie făcut – zise apoi. Ţie însă-ţi lipseşte îndemânarea şi prezenţa de spirit necesare. Şi acum să vezi ce gust delicios o să aibă bucăţica asta pe care o muşc aşa, de la un căpeţel, ţi se topeşte-n gură! Ia…

Se întrerupse deodată. Muşcase în carne, apoi deschise larg fălcile, rămânând aşa, cu gura căscată şi privindu-şi tovarăşii rând pe rând, consternat.

— Ei, hai, – Îl îndemnă Jemmy – hai, muşcă!

— Ce să muşc? Mă, nu ştiu cum dracu', dar scârţâie şi scrâşneşte ca… exact ca… ei, ce să zic, ca o perie de frecat prăjită. Cine-ar fi crezut că aşa ceva e omeneşte posibil?

— Era de prevăzut. Cred că tigaia asta veche e mai moale decât carnea. Acuma poţi să consumi singur creaţia minţii tale!

— Ei, poate că mai e o bucăţică pe-aici care n-a progresat până la o anumită tărie de caracter. Stai s-o caut!

Din fericire, mai erau câteva bucăţi oarecum comestibile, îndeajuns pentru patru persoane; dar lui Frank i se luase piuitul.

A doua zi Knox şi Hilton urmau să moară la stâlpul schingiuirii, iar pe albii ceilalţi îi aştepta poate aceeaşi soartă. Pentru indieni era un prilej de mare festivitate, care cerea pregătiri. De aceea se culcară îndată după cină. şi aşa întârziată; focurile se stinseră, afară de două, şi anume cel de la intrarea cortului în care se aflau Old Shatterhand cu tovarăşii săi, şi cel alături de care zăceau Knox şi Hilton cu paznicii lor. În jurul celui dintâi se adunaseră o mulţime de indieni, într-un cerc triplu, iar la intrarea satului de corturi erau postate numeroase santinele. O încercare de evadare ar fi fost, dacă nu cu totul imposibilă, în orice caz foarte grea şi periculoasă.

Ca să nu simtă toată noaptea privirile indienilor aţintite asupra sa, Old Shatterhand lăsase în jos rogojina de la intrare. Acum albii se odihneau în întuneric, dar îşi dădeau în zadar silinţa să adoarmă.

— Oare ce se va fi ales de noi mâine, la ora asta? întrebă Davy. Poate că până atunci indienii ne vor fi expediat în veşnicile plaiuri ale vânătoarei.

— Cel puţin pe unul, sau pe doi, sau pe trei dintre noi – răspunse Jemmy. Ce credeţi, domnule Shatterhand?

— Deşi nu cred că ne vor dărui viaţa şi libertatea aşa, cu una cu două, sunt convins că ne vor permite să luptăm pentru ele.

— Ei, drăcie! Asta ar fi minunat! Ar fi exact la fel de minunat ca şi când ne-ar omorî fără fasoane, fiindcă ar pune asemenea condiţii, încât să mergem la pieire sigurii.

— Fireşte că da. Totuşi, nu trebuie să ne pierdem curajul. Omul alb a învăţat de la cel roşu; e la fel de viclean şi de îndemânatic ca acesta, iar în privinţa rezistenţei îi e superior. Mândria de războinici o să-i oprească însă pe indieni să ne pună în faţa unor adversari superiori la număr. Dac-ar proceda totuşi aşa, i-am sili, prin batjocură, să-şi modifice condiţiile.

— Oricum – zise Frank, care până acum tăcuse – perspectiva pe care ne-o deschideţi nu e făcută să ne fericească. Indivizii ăştia or să aibă grijă să facă treaba cât se poate de fistichie pentru noi. Da, dumneavoastră, cu forţa fizică şi puterea de elefant ce o aveţi, vă convine; daţi pumni, lovituri, ghionturi până scăpaţi; dar noi ăştia, trei ciupercuţe nenorocite, cred că am savurat azi ultimele plăceri ale vieţii.

— Sub forma fripturii tale de elan, probabil? întrebă Jemmy.

— Iar începi să-l necăjeşti de moarte pe cel mai bun prieten şi tovarăş de arme al tău, chiar acum, cu puţin înainte de ultima lui urcare la cer? Nu-mi toca puterea de reflecţie! Trebuie să-mi concentrez toate gândurile asupra posibilităţii noastre de scăpare.

Se culcă şi închise ochii. Dinspre Jemmy se auzea ceva ce semăna cu o chicoteală reţinută; dar n-o luă în seamă. Nici ceilalţi nu continuară conversaţia; se făcu o linişte adâncă, întreruptă doar din când în când de pârâitul focului. În cele din urmă, somnul se lăsă pe pleoapele lor obosite, care se deschiseră abia când afară răsunară strigăte puternice, şi rogojina se ridică. Un indian aruncă o privire în cort şi zise:

— Feţele-palide să se scoale şi să vină cu mine!

Se ridicară, îşi luară armele şi-l urmară. Focurile se stinseseră. Soarele se ridica la orizont şi-şi arunca razele matinale asupra masivului muntos amintit, aşa încât şuvoiul de apă ce cobora de acolo la vale sclipea ca un aur lichid, iar suprafaţa lacului avea strălucirea unui disc de metal lustruit. Acum cuprindeai cu privirea un spaţiu mai larg decât în ajun. Câmpia, în a cărei parte vestică se afla lacul, era lungă de vreo două mile engleze şi lată cam pe jumătate cât lungimea; de jur împrejur era înconjurată de păduri. Înspre sud se afla tabăra alcătuită din vreo sută de corturi şi colibe. Pe malul lacului păşteau caii; numai cei patru aparţinând albilor erau în apropierea cortului lor.

În faţa corturilor şi printre ele stăteau sau se mişcau indieni care-şi puseseră toate podoabele de război, fireşte, cu prilejul execuţiei celor doi ucigaşi prinşi. Când albii trecură pe lângă ei, se dădură la o parte politicoşi, privindu-i cu o expresie care s-ar fi putut numi mai degrabă cercetătoare şi scrutătoare decât duşmănoasă.

— Ce au tipii ăştia? întrebă Frank. Se holbează la noi cum te uiţi la un cal când vrei să-l cumperi!

— Ne examinează constituţia fizică – răspunse Old Shatterhand. E un semn că presupunerea mea a fost exactă. Ştiu, probabil, de pe acum ce soartă ne aşteaptă. Va trebui să luptăm pentru viaţa noastră.

— Bun! Pe a mea n-or s-o aibă ieftin. Jemmy, ţi-e frică?

Toată furia împotriva grăsanului i se evaporase; se cunoştea, după tonul lui, că se gândeşte mai mult la acesta decât la sine însuşi.

— Frică, nu tocmai, dar sunt îngrijorat, asta se înţelege de la sine. Frica ne-ar fi doar dăunătoare. Acum e vorba să fim cât mai fermi şi calmi cu putinţă.

La marginea taberei se aflau doi pari înfipţi în pământ; prin apropiere stăteau cinci războinici împodobiţi cu pene, printre ei şi Marele-Lup. Făcu câţiva paşi în întâmpinarea albilor şi declară:

— Am trimis după feţele-palide ca să fie martori cum îşi pedepsesc bărbaţii roşii duşmanii. Ucigaşii vor fi aduşi îndată, ca să moară la stâlpul schingiuirii.

— Noi nu dorim să védem asta – zise Old Shatterhand.

— Sunteţi nişte fricoşi, de vă îngroziţi la vederea sângelui? Atunci trebuie să vă tratăm ca atare şi nu mai suntem obligaţi să ţinem promisiunea pe care am dat-o.

— Suntem creştini. Ne ucidem duşmanii, când suntem siliţi s-o facem, rapid, dar nu-i schingiuim.

— Acum sunteţi la noi şi aveţi să vă conformaţi obiceiurilor noastre. Dacă nu vreţi, ne aduceţi o jignire şi asta se pedepseşte cu moartea.

Old Shatterhand ştia că indianul nu glumeşte şi că se expune, împreună cu tovarăşii săi, celei mai mari primejdii dacă refuză să asiste la execuţie; de aceea, declară:

— Vom rămâne aici.

— Atunci aşezaţi-vă lângă noi. Dacă faceţi cum zicem, vi se sorteşte o moarte onorabilă.

Se aşeză în iarbă, cu faţa spre pari. Căpeteniile celelalte făcură la fel, iar albii n-aveau încotro, trebuiau să se supună. Apoi Marele-Lup scoase un strigăt răsunător, la care i se răspunse cu un urlet general de triumf. Era semnul că groaznicul spectacol putea începe.

Războinicii se apropiară, formând un semicerc în jurul parilor, şi în mijlocul arcului de cerc şedeau căpeteniile şi albii. Apoi veniră şi femeile cu copiii şi se aşezară într-un arc în faţa bărbaţilor, închizând astfel cercul.

Acum îi aduseră pe Knox şi pe Hilton, legaţi atât de strâns, încât abia puteau umbla, trebuind deci să fie purtaţi din când în când. Curelele le intrau în carne, şi Hilton gemea. Knox tăcea; era cuprins de friguri din pricina rănii şi abia încetase să aiureze. Avea o înfăţişare groaznică. Amândoi fură legaţi de pari, în picioare, şi încă cu curele ude care, uscându-se, aveau să se strângă, pricinuind victimelor acestei justiţii fioroase dureri îngrozitoare.

Knox ţinea ochii închişi, capul îi atârna greu pe piept; era leşinat, aşa că nu ştia ce se petrece cu el. Hilton arunca priviri înfricoşate în jur. Zărindu-i pe cei patru vânători, le strigă:

— Salvaţi-mă, salvaţi-mădomnilor! Doar nu sunteţi păgâni! Aţi venit cumva ca să vedeţi cum murim de o moarte atât de înfiorătoare şi ca să vă bucuraţi de spectacolul chinurilor noastre?

— Nu – răspunse Old Shatterhand. Ne aflăm aici siliţi fiind, şi nu putem face nimic pentru voi.

— Ba puteţi, puteţi, numai să vreţi! Indienii or să asculte de dumneavoastră!

— Nu. Sunteţi singurii vinovaţi de soarta voastră. Cine are curajul să păcătuiască trebuie să aibă curajul să ispăşească.

— Sunt nevinovat. Eu n-am împuşcat nici un indian! Knox a făcut-o!

— Nu mai minţi! E o obrăznicie şi o laşitate să pui vina numai pe el. Mai bine căieşte-te de ce ai făcut, ca să găseşti iertare în lumea cealaltă!

— Dar nu vreau să mor! Nu vreau să mor! Ajutor! Ajutor! Ajutor!

Urla atât de tare, de-i răsunau strigătele peste toată câmpia şi în acelaşi timp încerca să-şi smulgă mâinile, trăgând de curele, care-i intrară în carne, încât sângele ţâşni. Atunci Marele-Lup se ridică şi făcu un semn cu mâna că vrea să vorbească. Toate privirile se îndreptară asupra lui. Povesti în felul concis, plastic şi avântat al oratorilor indieni tot ce se întâmplase, zugrăvi purtarea mişelească a feţelor-palide cu care trăiseră în pace; cuvintele sale îi impresionară pe indieni; îşi exprimau agitaţia începând să zăngăne din arme. Apoi Marele-Lup declară că cei doi ucigaşi sunt condamnaţi la moartea prin schingiuire şi că execuţia urmează să înceapă. Când isprăvi, Hilton mai ridică o dată glasul ca să ceară lui Old Shatterhand să intervină pentru el.

— Ei bine, am să încerc – răspunse acesta. Dacă nu pot să te scap de moarte, voi obţine poate totuşi să fie rapidă şi nu aşa de fioroasă.

Se întoarse spre căpetenie, dar nici nu deschisese bine gura, când Marele-Lup se răsti la el furios:

— Ştii bine că vorbesc limba feţelor-palide şi că am înţeles deci ce i-ai promis acestui câine. N-am făcut destul oferindu-ţi condiţii atât de favorabile? Vrei să te declari împotriva sentinţei noastre şi astfel să-mi superi războinicii, aşa încât să nu-ţi mai pot lua apărarea faţă de ei? Taci, prin urmare, nu mai spune o vorbă!

— Religia mea îmi ordonă să cer îndurare pentru ei. Aceasta era singura scuză pe care o putea invoca omul alb.

— De ce lege trebuie să ascultăm noi, de a ta, sau de a noastră? Oare religia voastră le-a prescris acestor câini să ne atace în plină pace, să ne ia caii şi să ne ucidă războinicii? Nu! Deci religia voastră să nu aibă nici o influenţă nici asupra pedepsirii făptaşilor!

Se întoarse cu spatele şi făcu un semn din mână, la care ieşiră din rânduri vreo doisprezece războinici. Apoi se adresă din nou lui OldShatterhand, explicându-i:

— Iată rudele celor care au fost ucişi. E dreptul lor să înceapă cu pedeapsa. Întâi se vor arunca cuţite asupra lor.

Când indienii îşi omoară un duşman la stâlpul schingiuirii, ei caută să prelungească pe cât posibil chinurile. Primele răni care i se fac condamnatului sunt uşoare, pentru a deveni apoi din ce în ce mai grele; De obicei, se începe cu aruncarea cuţitelor, şi anume în felul următor: se indică diferite membre şi părţi ale corpului care urmează să fie nimerite, sau în care cuţitele să rămână înfipte. Ţintele se aleg astfel ca pierderea de sânge să nu fie prea mare dintr-o dată, şi ca torturatul să nu moară prea repede prin hemoragie.

— Degetul mare de la mâna dreaptă! comandă Marele-Lup.

Braţele prizonierilor erau legate în aşa fel încât mâinile atârnau neacoperite de curele. Indienii ieşiţi din rânduri se împărţiră în două grupuri, unul pentru Knox, celălalt pentru Hilton. Măsurară o distanţă de doisprezece paşi de la condamnaţi şi se postară în şir unul în spatele celuilalt. Primul din faţă ridică mâna ţinând cuţitul cu trei degete, ochi, aruncă şi nimeri degetul mare. Hilton scoase un ţipăt de durere. Şi Knox fu nimerit, dar leşinul lui era atât de profund, încât nu se trezi.

— Arătătorul! comandă căpetenia.

În felul acesta indică pe rând degetele care urmau să fie nimerite şi, într-adevăr, indienii aruncau cuţitele cu o precizie uimitoare. Hilton, care scosese întâi câte un ţipăt, urla acum neîncetat. Knox se trezi abia când începură să-l nimerească în mâna stângă. Se holbă, încă pe jumătate inconştient, apoi închise iar ochii injectaţi de sânge şi scoase un urlet cu totul neomenesc. Văzuse ce se întâmplă cu el; fu apucat din nou de febră, şi ambele, delirul şi frica de moarte, îi smulgeau nişte sunete de care n-ai fi crezut în stare nici o voce omenească.

Execuţia fu continuată în mijlocul urletelor neîntrerupte ale celor doi. Cuţitele se înfipseră în podul palmelor, în încheieturile mâinilor, în muşchii antebraţului şi braţului, şi în aceeaşi ordine se procedă şi cu membrele inferioare. Toate acestea ţinură cam un sfert de oră, fiind doar începutul blând al schingiuirii care urma să dureze ore întregi. Old Shatterhand şi tovarăşii săi întorseseră ochii în altă parte. Le era cu neputinţă să urmărească scena, dar n-aveau cum să-şi ferească urechile de urlete.

Un indian e învăţat de mic copil să se exerseze în suportarea durerilor fizice. Astfel ajunge să rabde cele mai cumplite chinuri fără să clipească măcar. Poate că şi nervii pieilor roşii sunt mai puţin sensibili decât ai oamenilor albi. Dacă un indian cade prizonier şi moare la stâlpul schingiuirii, rabdă durerile cu zâmbetul pe buze, îşi cântă cu voce puternică cântul de moarte, întrerupându-se doar din când în când pentru a arunca schingiuitorilor săi invective şi cuvinte de batjocură. Un om care se vaită la stâlpul schingiuirii, e ceva de neconceput la indieni. Cine se plânge de dureri e dispreţuit, şi cu cât se lamentează mai tare, cu atât şi dispreţul e mai mare. S-a întâmplat ca nişte albi să-şi recâştige libertatea pentru că-şi arătaseră nevrednicia prin văicărerile lor nebărbăteşti, dovedind că sunt nişte laşi de care nu te poţi teme Şi a căror ucidere e o ruşine pentru orice războinic.

Ne putem închipui deci ce impresie făceau lamentările lui Knox şi Hilton. Pieile-roşii le întoarseră spatele şi scoaseră exclamaţii de indignare şi de dispreţ. Când rudele celor căzuţi îşi obţinuseră satisfacţia şi când alţii fură poftiţi să iasă din rânduri pentru a continua tortura prin alte mijloace, nici un războinic nu se arătă dispus s-o facă. Nimeni nu voia să se atingă de asemenea „câini, coioţi şi broaşte râioase”. Atunci se ridică una dintre căpetenii şi zise:

— Aceşti oameni nu sunt demni de atenţia unui războinic viteaz; să-i dăm pe mâna muierilor. Cine moare de mâna unei femei trăieşte în veşnicele plaiuri ale vânătoarei în chip de femeie, şi trebuie să muncească.în vecii vecilor! Am zis!

Propunerea fu acceptată după o scurtă deliberare. Soţiile şi mamele celor ucişi fură chemate şi li se dădură cuţite ca să aplice condamnaţilor la moarte uşoare tăieturi, tot în ordinea indicată de Marele-Lup.

Unui european civilizat îi vine greu să creadă că o femeie se poate deda la asemenea acte de cruzime. Dar pieile-roşii mu sunt popoare civilizate şi, apoi, în acest caz răzbunarea pentru multipla crimă excludea orice sentiment mai blând. Femeile, în majoritate bătrâne, se apucară de această treabă, şi din nou răsunară urletele şi vaietele celor doi albi, şi încă într-un mod insuportabil chiar şi pentru urechile indienilor. Marele-Lup ordonă să se înceteze, zicând:

— Aceşti laşi nu merită să fie nici măcar femei după moarte. Trebuie să moară, dar trebuie să intre pe veşnicele plaiuri ale vânătoarei în chip de coioţi, mereu goniţi şi hăituiţi. Să fie daţi pe seama câinilor. Am zis!

Începu o nouă deliberare, cu un rezultat pe care Old Shatterhand îl prevedea şi-l aştepta cu groază. Câţiva indieni plecară după câini. Căpetenia se adresă albilor:

— Câinii utahilor sunt dresaţi să se dea la albi. Dar se năpustesc asupra lor numai dacă sunt asmuţiţi; atunci, însă, sfâşie orice om alb care se află în apropiere. Am să vă îndepărtez deci de aici şi am să trimit să vă conducă într-un cort unde să fiţi păziţi până ce câinii vor fi din nou legaţi.

Aşa se făcu. Timp de vreo zece minute domni liniştea întreruptă doar din când în când de vaietele lui Hilton. Apoi se auzi un lătrat scurt, grăbit, care se transformă într-un urlet de fiară aţâţată, însetată de sânge; două voci omeneşti izbucniră în ţipete stridente de groază, apoi se făcu din nou linişte.

— Ascultaţi! Aud oase ce se sfarmă; cred că-i lasă pe câini să-i mănânce!

— Se poate, dar nu cred – răspunse Old Shatterhand. Zgomotul de oase sfărâmate există doar în închipuirea ta. Şi a mea e cu totul surescitată. Bine de noi că n-am fost obligaţi să privim această scenă.

Acum veniră câţiva indieni să-i scoată din cort şi să-i conducă din nou la locul judecăţii. Mai încolo, spre mijlocul taberei, văzură vreo patru-cinci indieni care duceau câinii la locul lor, ţinându-i de curele groase. Oare animalele adulmecaseră urma albilor? Unul dintre câini abia putea fi urnit din loc; se uita în urmă şi-i zări pe cei patru vânători; se smulse cu o mişcare violentă şi se năpusti. Izbucni un strigăt general de spaimă; câinele era atât de mare şi de puternic, încât părea imposibil ca un singur om să se măsoare cu el. Cu toate acestea nici un indian nu voia să tragă asupra animalului de preţ. Davy duse puşca la ochi.

— Stai. nu trage! ordonă Old Shatterhand. Indienii ar putea să ne ia în nume de rău uciderea acestui câine superb, şi vreau să le arăt totodată de ce e în stare pumnul unui vânător alb.

Aruncase vorbele acestea precipitat. În general, totul se petrecu mult mai repede decât se poate povesti şi descrie, căci câinele parcursese aproape toată distanţa, în adevărate salturi de panteră. Old Shatterhand făcu o mişcare rapidă în întâmpinarea lui fără să ridice mâinile.

— Eşti pierdut! strigă Marele-Lup.

— Aşteaptă să vezi! răspunse vânătorul.

Acum câinele ajunse în faţa lui. Botul cu dinţii de oţel îi era larg deschis şi se aruncă asupra duşmanului cu un mârâit de fiară. Old Shatterhand se uita drept în ochii animalului; când acesta se săltase şi se afla în aer, se aruncă cu braţele deschise înaintea lui – o ciocnire violentă între om şi câine, apoi Old Shatterhand strânse în braţe animalul care luase drept ţintă beregata sa, apăsându-i ceafa cu putere pe pieptul său, aşa încât nu mai putea să muşte. Apăsând şi mai tare, îl sufocă; picioarele care se agitau zgâriind, se întinseră moi. Cu o mişcare rapidă vânătorul îndepărtă fiara de corpul său cu mâna stângă – o lovitură cu dreapta pe bot, apoi o aruncă cât colo.

— Iacătă! strigă întorcându-se spre căpetenie. Pune să-l lege, ca să nu facă vreo pacoste când se trezeşte.

— Uf! Uf! Uf! Uf! făcură toţi indienii uimiţi. Niciunul dintre ei n-ar fi îndrăznit să facă una ca asta; nici n-ar fi crezut că aşa ceva e cu putinţă. Marele-Lup dădu ordin să ia animalul de acolo, se apropie de Old Shatterhand şi-i spuse cu tonul celei mai sincere admiraţii:

— Fratele meu alb e un erou. Picioarele nici unui indian n-ar fi rămas pe loc atât de ferm, şi pieptul nici unui alt om n-ar fi rezistat la o asemenea ciocnire. De ce n-a permis Old Shatterhand să se tragă?

— Pentru că nu voiam să vă lipsesc de acest animal superb.

Căpetenia îl privi cu o expresie plină de mirare şi de admiraţie, şi-l conduse mai la o parte, unde cei patru albi urmau să aştepte, în afara cercului format de indieni, ca să nu audă consfătuirea. Apoi se întoarse la locul său.

Ochii vânătorilor se îndreptară, fireşte, spre cei doi pari. Trupurile şi membrele sfâşiate ale ucigaşilor atârnau acolo de curelele rupte în numeroase locuri de dinţii câinilor; o privelişte cu adevărat fioroasă.

Acum începu şedinţa decisivă, condusă în maniera indienilor, întâi vorbi Marele-Lup multă vreme; apoi urmară căpeteniile celelalte, pe rând; apoi Lupul reîncepu; la fel şi ceilalţi; războinicii de rând n-aveau cuvântul; stăteau în jur, ascultând respectuos. Indianul e scump la vorbă, dar la sfat îi place să vorbească mult. Există indieni care au câştigat o mare reputaţie ca oratori.

Sfatul ţinu poate vreo două ore, un timp tare îndelungat pentru cei a căror soartă depindea de ea. În cele din urmă, un howg strigat de toţi cu voce puternică anunţă sfârşitul deliberării. Albii fură chemaţi şi puşi să intre în mijlocul cercului format de indieni, ca să ia cunoştinţă de soarta ce-i aştepta. Marele-Lup se ridică spre a le anunţa hotărârea:

— Cele patru feţe-palide ştiu de ce am dezgropat securea războiului. Am jurat să omorâm orice alb care ne va cădea în mână. Voi sunteţi prieteni ai oamenilor roşii, de aceea nu veţi împărtăşi soarta celorlalte feţe-palide pe care le prindem. Ceilalţi ajung numaidecât la stâlpul schingiuirii; vouă însă vi se îngăduie să luptaţi pentru viaţa voastră…

Făcu o pauză pe care Old Shatterhand o folosi spre a pune o întrebare:

— Cu cine? Noi, patru persoane, împotriva voastră a tuturor? Bine, sunt de acord. Puşca morţii va trimite mm mulţi dintre voi pe veşnicile plaiuri ale vânătoarei.

Ridică arma. Căpetenia nu-şi putu ascunde spaima în întregime; făcu o mişcare rapidă de refuz şi răspunse:

— Old Shatterhand se înşală; fiecare dintre voi va avea un adversar cu care să lupte, iar învingătorul va avea dreptul de a omorî pe cel învins.

— Şi cu asta sunt de acord. Dar cine are dreptul să-şi aleagă adversarul? Noi sau voi?

mNoi. Am să lansez un apel la care se vor prezenta voluntari.

— Şi cum, sau cu ce arme să ne luptăm?

— Asta cum hotărăşte acela dintre noi care se prezintă.

— Asta nu e drept.

— Ba e drept. V-am arătat atâta îngăduinţă până acun, că nu mai puteţi cere încă o favoare.

— Bine; dar pretind condiţii cinstite. Spui că învingătorul va avea dreptul să-şi ucidă adversarul învins. Ce se întâmplă dacă, de pildă, înving şi omor un războinic de-al tău? Pot să părăsesc apoi acest loc în deplină libertate şi siguranţă?

— Da, dar nu vei învinge. Niciunul dintre voi nu va învinge!

— Te înţeleg. Veţi proceda în aşa fel la alegerea războinicilor cu care să luptăm şi la stabilirea felului de luptă, încât să fim învinşi? Nu-ţi face iluzii! Se prea poate ca lucrurile să se petreacă altfel decât crezi. Cer să vă daţi cuvântul că acela dintre noi care iese învingător în luptă să fie privit de voi ca un prieten.

— Îţi promit.

— Atunci, fie! Întreabă-ţi războinicii, cine vrea să se prezinte.

Se produse acum o oarecare frământare printre indieni; umblau, întrebând şi strigând prin mulţimea care se unduia ca o mare agitată. Old Shatterhand zise către tovarăşii săi:

— Din păcate, n-am putut să întind coarda mai tare, altfel plesnea. Nu sunt de loc mulţumit de condiţiile pe care le-am obţinut.

— Trebuie să ne mulţumim cu ele, de vreme ce nu putem obţine altele mai bune – zise Davy-lunganul.

— Mă tem pentru voi. În ce mă priveşte, nu-mi fac griji. Sunt curios dacă se va găsi un adversar pentru mine.

— Cu siguranţă, însuşi Marele-Lup! De vreme ce nu se va prezenta altul, e obligat să salveze onoarea tribului. E un uriaş, un adevărat elefant.

— Ah! Nu mi-e frică de el. Dar voi! O să aleagă pentru voi pe adversarii cei mai periculoşi şi vor hotărî pentru fiecare din noi un fel de luptă la care respectivul se presupune că nu se pricepe. De pildă, adversarul meu nu se va măsura cu mine Cu pumnii… Dar pentru moment toate temerile şi grijile sunt de prisos. Să ne ţinem muşchii încordaţi şi ochii bine deschişi!

— Şi mintea trează şi limpede! adăugă Hobble-Frank, în ce mă priveşte, sunt liniştit ca o bornă kilometrică în şanţ. Utahii ăştia or să facă cunoştinţă cu un saxon din Moritzburg! Am să lupt de o să le meargă fulgii până-n Groenlanda!

Acum ordinea se restabili printre indieni. Cercul se formă din nou, iar Marele-Lup aduse trei războinici, prezentându-i ca pe cei care se anunţaseră de bună voie.

— Atunci, hotărăşte acum perechile – Îl invită Old Shatterhand.

Căpetenia îl împinse pe primul spre Davy-lunganul, zicând:

— Acesta e Pagu-angare (Peştele-Roşu), care vrea să lupte pe viaţă şi pe moarte cu această faţă-palidă, înotând.

Fireşte că alegerea era favorabilă pentru indieni. Se cunoştea după statura lunganului de Davy, slab de i se puteau număra coastele, că nu prea îl purta apa. Indianul, în schimb, era un individ cu şolduri rotunde, cu un piept lat şi cărnos, cu muşchi puternici la braţe şi picioare. Desigur că era cel mai bun înotător al tribului. Dacă cumva nu ţi-o sugera însuşi numele pe care-l purta, ţi-ai fi putut da seama numai după privirea dispreţuitoare pe care o aruncă asupra lui Davy.

Apoi căpetenia aduse în faţa micului şi grasului Jemmy un om foarte mare şi lat în spate, cu muşchii ieşiţi în relief ca nişte umflături, şi zise:

— Acesta e Namboh-avahg (Picior-Mare) care se va măsura în luptă dreaptă cu faţa palidă grasă. Vor fi legaţi unul de altul spate în spate, fiecare primind un cuţit în mână, şi cel care pune jos cel dintâi pe celălalt are dreptul să-l înjunghie.

Picior-Mare îşi purta numele cu multă îndreptăţire. Avea picioare enorme, pe care se sprijinea pesemne atât de sigur, că micului şi grăsuţului Jemmy îi venea s-o rupă la fugă de frică.

Acum era rândul celui de-al treilea, un tip osos, lung de aproape patru coţi, subţire, dar cu pieptul bombat şi cu picioare şi braţe lungi cât toate zilele. Căpetenia îl conduse în faţa lui Hobble-Frank, zicând:

— Şi iată-l pe To-ok-tey (Cerbul-Săltăreţ) care e gata să se măsoare pe viaţă şi pe moarte cu faţa-palidă la alergat.

Bietul Hobble-Frank! În timp ce acest „cerb-săltăreţ” cu picioarele lui de şapte leghe făcea doi paşi, el ar fi trebuit, cu ale lui, scurte, să facă vreo zece! Evident că indienii ţinuseră bine seama de avantajele lor.

— Şi cine va lupta cu mine? întrebă Old Shatterhand.

— Eu – răspunse Marele-Lup cu mândrie, îndreptându-se din şale pentru a pune în valoare statura sa de uriaş. Credeai că ne e frică; vreau să-ţi arăt că te-ai înşelat.

— Îmi pare bine – răspunse Old Shatterhand pe un ton prietenos. Întotdeauna mi-am căutat adversarii numai printre căpetenii.

— Vei fi învins! Cine s-ar putea lăuda că l-a învins Pe Outs-avaht!

— Să nu luptăm cu fraze, ci cu puşca! zise Old Shatterhand puţin ironic; ştia bine că Marele-Lup nu va accepta ideea. Şi, într-adevăr, acesta replică repede:

— Nu vreau să am de-a face cu puşca morţii! Între noi doi să hotărască cuţitul şi tomahawkul.

— Fie şi aşa!

— În curând vei fi deci un cadavru, iar eu voi fi în posesia bunurilor tale şi a calului tău!

— Cred că ai poftă să posezi calul meu, dar flinta fermecată e şi mai preţioasă. Ce-ai să te faci cu ea?

— Nu-mi trebuie, şi nici un alt războinic n-o doreşte. E prea periculoasă, căci cine se atinge de ea îşi nimereşte prietenii cei mai buni. O s-o îngropăm adânc în pământ, unde n-are decât să ruginească şi să putrezească.

— Atunci cel care o va mânui între timp să fie foarte prudent, altfel va aduce o nenorocire mare peste tribul utahilor-Yamba. Şi acum, spune-ne când şi în ce ordine o să aibă loc luptele?

— Întâi vine înotul. Dar ştiu că creştinii au obiceiul să îndeplinească înainte de moarte nişte ritualuri misterioase. Vă acord pentru asta timpul pe care feţele-palide îl numesc o oră.

Indienii închiseseră cercul pe care-l formau în jurul albilor, probabil mai mult ca să vadă cât mai bine ce speriaţi se vor arăta la vederea adversarilor desemnaţi. Dar nu remarcaseră nimic de felul acesta, şi acum se răzleţeau din nou. Păreau să nu se sinchisească de loc de vânătorii albi; dar aceştia ştiau prea bine că sunt observaţi cu atenţie. Şezând laolaltă, începură să vorbească despre posibilităţile de salvare. Primejdia îl privea mai îndeaproape pe Davy-lunganul – dat fiind că era primul care urma să lupte. Faţa sa nu arăta disperare, deşi avea o expresie foarte serioasă.

— Peştele-Roşu! bombăni. Bineînţeles că pramatia asta şi-a primit numele numai şi numai pentru motivul că e un înotător excelent.

— Dar tu? întrebă Old Shatterhand. Eu te-am văzut înotând, ce-i drept, dar numai făcând baie de plăcere, şi la trecerea râurilor. Cum stai cu îndemânarea la înot?

— Nu prea bine.

— Vai şi amar!

— Da, vai şi amar! Nu sunt eu de vină dacă corpul meu se compune doar din oase grele. Cred chiar că oasele mele au o greutate mult mai mare decât ale altor fiinţe omeneşti.

— Deci, cu iuţeala nu faci nimic. Dar rezişti multă vreme?

— De rezistat? Ha! Cât vreţi! Am putere destulă; doar cu înaintarea nu prea stau bine. Probabil că va trebui să-mi cedez scalpul.

— Asta nu s-ar putea afirma cu atâta siguranţă. Încă n-am pierdut nădejdea. Ştii să înoţi pe spate?

— Da, şi mi se pare chiar mai uşor.

— Experienţa arată că adesea oamenii slabi şi neexersaţi înoată mai bine pe spate decât pe burtă. Culcă-te pe spate; lasă capul cât mai jos şi ridică picioarele cât mai sus; fă mişcări cât mai regulate şi puternice cu picioarele şi respiră de fiecare dată numai în timp ce dai cu braţele la spate.

— Well! Dar asta nu prea foloseşte la mare lucru, fiindcă acest „Peşte-Roşu” tot o să mi-o ia înainte.

— Poate că totuşi nu, dacă vicleşugul meu reuşeşte.

— Cum adică?

— Trebuie să facem în aşa fel ca tu să înoţi ajutat de curentul apei, iar el împotriva curentului.

— Zău, crezi că s-ar putea? Dar oare există un curent?

— Presupun. Dacă nu e, chiar că eşti pierdut!

— Nici măcar nu ştim încă unde se va înota.

— Fireşte că acolo, în lac; de fapt, nu e decât o baltă. E ovală, lungă de vreo cinci sute de paşi şi lată de vreo trei sute, pe cât se poate aprecia de aici. Pârâul de munte se varsă în ea cu mare repeziciune, povârnişul fiind tare înclinat, şi anume, pe cât mi se pare, pe partea stângă. Prin urmare, rezultă un curent de-a lungul malului din partea aceea, înconjurând lacul cam pe trei sferturi, până unde lacul are o scurgere. Lasă-mă pe mine! Dacă e omeneşte posibil, am să fac în aşa fel ca să-ţi învingi adversarul cu ajutorul acestui curent.

— Ar fi o plăcere, Sir! Şi punând cazul că izbutesc, ce ziceţi să-l omor pe individ?

— Ai poftă de aşa ceva?

— El desigur că nu m-ar cruţa, dacă n-ar fi decât pentru puţinele mele bunuri!

— Ai dreptate. Dar lăsând la o parte faptul că suntem creştini, e spre folosul nostru, să ne arătăm îndurători.

— Bun! Dar ce-o să faceţi dacă mă învinge el pe mine şi se repede cu cuţitul asupra mea? Că eu n-am dreptul să mă apăr!

— În acest caz, o să obţin într-un fel să aştepte cu execuţiile până s-au dat toate luptele individuale.

— Well! E o mângâiere, chiar pentru cazul cel mai rău, aşa' că m-am mai liniştit. Dar tu, Jemmy, cum stai?

— De loc mai bine decât tine – răspunse grăsanul. Adversarul meu se cheamă Picior-Mare. Ştii ce înseamnă asta?

— Ei, ce?

— Că stă atât de solid pe picioarele sale, încât nimeni nu-l poate urni din loc. Dar eu, care abia îi ajung până la piept, cum să-l dobor atunci? Şi are nişte muşchi, individul, cât un hipopotam! Ce e grăsimea mea, în comparaţie!

— Nu te descuraja, dragă Jemmy – Îl consolă Old Shatterhand. Sunt şi eu exact în aceeaşi situaţie. Căpetenia e un om mult mai înalt şi mai voinic decât mine, dar s-ar putea să fie mai puţin sprinten şi aş îndrăzni să susţin că am o mai mare putere a muşchilor decât el.

— Păi, forţa dumitale e un fenomen, o excepţie! Dar eu, faţă de acest Picior-Mare! O să mă apăr cât o să pot, dar până la urmă tot o să mă învingă. Ei, dac-ar exista şi în treaba asta vreun curent de folosit, vreo şmecherie!

— Tocmai că există! se amestecă acum Hobble-Frank. Dac-ar fi să mă măsor eu cu nenicul, să ştiţi că nu mi-ar fi frică!

— Tu? Păi tu eşti şi mai slab decât mine!

— La trup, da, dar nu la minte. Omul trebuie să învingă cu mintea. Mă-nţelegi?

— Ce fac eu cu mintea împotriva unui colos de muşchi?

— Vezi. aşa eşti tu! Toate şi întotdeauna, mereu, mereu, le ştii mai bine decât mine! Dar când e vorba de viaţă şi de scalp, eşti tocmai ca o muscă în lapte. Dai din mâini şi din picioare şi tot nu poţi să ieşi.

— Ei hai, dă-i drumul, dacă ţi-a venit o idee bună!

— Dacă mi-a venit o idee! Ce vorbe mai întrebuinţezi iar! N-am nevoie să-mi vină o idee! Sunt spiritual mereu şi fără să-mi vină vreo idee. Ia închipuieşte-ţi acuma situaţia bine, bine. Vă puneţi amândoi spate la spate şi vă leagă unul de altul peste burtă, întocmai cum sunt fraţii siamezi din frumoasa constelaţie a Gemenilor din Calea lactee. Fiecare capătă un cuţit şi apoi duelul de cavalerie începe. Care-l trânteşte pe adversar şi-l menţine jos a ieşit învingător. Dar cum poţi să pui jos adversarul într-o asemenea poziţie? Numai şi numai dacă-l faci să nu mai stea înfipt pe picioare, iar asta se poate obţine dacă-l loveşti zdravăn din spate în pulpe, sau dacă-ţi încolăceşti piciorul pe după piciorul lui şi cauţi să i-l smulgi din pământ. Am dreptate sau ba?

— Da. Zi mai departe!

— Uşurel! Toate astea trebuiesc făcute cu chibzuinţă şi fără grabă. Dacă experienţa reuşeşte, adversarul cade în nas şi ajungi să stai pe el, dar din păcate doar cu spatele pe spatele lui, lucru prin care tu însuţi poţi pierde uşor echilibrul european. În fond, ar trebui să vă lege stând faţă-n faţă. Oare indienii au de gând să umble cu nişte tertipuri care depind de inversarea asta a relaţiilor politice dintre voi? Asta nu pot să ştiu de pe acum; dar atâta ştiu sigur: că vicleşugul lor îţi va fi de folos fără doar şi poate.

— Dar în ce fel? Ei hai, vorbeşte odată! insistă Jemmy.

— Sfinte Sisoe! Doar vorbesc de vreun sfert de oră neîncetat! Ei, ascultă deci! Indianul te va călca din spate ca să-ţi ridice piciorul şi să te facă să pierzi echilibrul. Asta nu-ţi face nici un rău, fiindcă, având în vedere tăria neruşinată a muşchilor tăi, ai să-i simţi călcăturile abia după vreo paisprezece luni. După aceea, aştepţi un moment, până când îţi dă iar un picior în pulpă Şi, prin urmare, stă doar într-un picior. Atunci te apleci înainte cu toată puterea, ridicându-l în spinare, tai repede cureaua sau funia cu care v-au legat şi-l repezi ca o basculantă peste capul tău, jos, la pământ. Dar apoi şo pe el instantaneu, ca să-l prinzi de beregată şi să-i pui cuţitul în piept. M-ai înţeles, bătrâne tăietor de frunze la câini?

Old Shatterhand strânse mâna mititelului, spunându-i:

— Frank, să ştii că eşti băiat isteţ! Ideea asta e minunată şi are să-l ducă la victorie.

Faţa cinstită a lui Frank strălucea de încântare strângând mâna lui Old Shatterhand.

— Ei lasă, lasă, dragă prim-maestre! Pentru un lucru ca ăsta, care se înţelege de la sine, n-am de ce să mă umflu în pene. Dar e totuşi o dovadă în plus că diamantul e luat adesea drept o simplă cărămidă de oameni fără minte. De aceea mă gândesc…

— Drept o pietricică, nu o cărămidă – Îl întrerupse Jemmy. Doamne, ce diamant ar fi ăla care ar fi cât o cărămidă!

— Nu mai taci odată, cârcotaş bătrân şi fără leac ce eşti! Eu cu superioritatea mea spirituală îţi salvez viaţa, iar tu, în chip de mulţumire, îmi dai cu o cărămidă neşlefuită în cap! Dacă nu încetezi să te legi aşa de mine, mereu, lucrurile ar putea ajunge atât de departe încât să desfac contractul nostru de prietenie, şi atunci să vedem cum te mai descurci în lume fără mine! Cred că a sosit timpul să devii, în sfârşit, om cu scaun la cap!

— Ai perfectă dreptate – zise Jemmy împăciuitor. Şi ce-ai să te faci tu atunci, dragă Frank?

— Dragă Frank! îl îngână mititelul. Ce ton frumos, cu efect acustic. Ce-am să mă fac? Păi, am s-alerg, ce-mi rămâne alta de făcut?

— Ştiu, ştiu, dar ai să rămâi în urmă! Trebuie să faci trei paşi până face el unul.

— Da, din păcate!

— Întrebarea este ce distanţă trebuie să parcurgeţi, şi dacă rezişti până la capăt. Cum stai cu respiraţia?

— Minunat. Am un plămân ca un bondar; zumzăie şi bâzâie toată ziua, fără să-mi pierd suflul. De alergat, ştiu să alerg. Asta am învăţat ca Ucenic forestier în pădurile regale saxone.

— Dar nu poţi să te măsori cu un indian cu picioare atât de lungi!

— Hm! Om vedea!

— Îi zice „Cerbul-Săltăreţ”. Deci iuţeala e însuşirea lui principală!

— Cum îi zice, zău că nu-mi pasă, totul e să ajung eu întâi la ţintă.

— Păi tocmai asta n-ai să poţi. Ia compară tu picioarele tale cu ale lui!

— A, aşa? Picioarele? Va să zică, tu crezi că depinde de picioare?

— Bineînţeles! De ce vrei să depindă o alergare în care e vorba de viaţă şi de moarte?

— De picioare, da, şi de ele, între altele, dar nu ele sunt lucrul esenţial. Mai mult capul decide.

— Mi se pare că nu alergi cu capul!

— Ba bine că nu! Sau eşti cumva de părere să-mi las picioarele să alerge singure şi să aştept cu restul corpului până se întorc? Ar fi o treabă cam primejdioasă. Dacă picioarele nu mai dau de mine, trebuie să aştept să-mi crească altele noi, şi asta se pare că se întâmplă numai la raci. Nu, nu, capul trebuie să vină şi el, că el are de făcut partea principală din toată treaba.

— Nu te înţeleg – interveni Old Shatterhand, foarte mirat de calmul mititelului.

— Nici eu, cel puţin deocamdată. În această clipă ştiu doar atât, că o singură idee bună e mai bună decât o sută de paşi sau de salturi care nu duc la ţintă.

— Atunci ai o idee?

— Încă nu în întregime. Dar mă gândesc că dacă am ştiut să-i dau lui Jemmy un sfat bun, atunci n-o să mă las baltă pemine însumi. Deocamdată nici nu ştiu măcar unde avem să alergăm. Când se va fi hotărât asta, oi vedea eu probabil unde şi cum vine băgat clenciul. Să nu vă faceţi sânge rău pentru mine! O voce interioară de tenor îmi spune să nu întorc încă spatele acestei lumi. Sunt menit să mai fac fapte măreţe, şi personalităţile istorice nu mor niciodată înainte de a-şi fi împlinit misiunea, şi nici în locuri atât de izolate de dulcile plăceri ale civilizaţiei.

Acum Marele-Lup se întoarse cu celelalte căpetenii, pentru a invita albii să meargă cu ei până la lac. Malul mişuna de pe acum de oameni de toate vârstele şi de ambele sexe, căci acolo urma să se decidă întrecerea de înot.

Când ajunseră la mal, Old Shatterhand văzu că nu se înşelase: exista un curent puternic. Lacul avea o formă aproape perfect eliptică. În sus, la unul din capetele înguste, se vărsa în el râul de munte, curgând apoi de-a lungul malului stâng şi de-a lungul capătului îngust de jos, până la ieşirea care se afla pe malul drept, nu prea departe de vărsarea în lac. Curentul mergea deci pe lângă mal, făcând pe trei sferturi înconjurul. Dacă Davy reuşea să se folosească de el, era poate salvat.

Femeile, fetele şi băieţii tineri se răspândiră până departe pe mal. Războinicii se aşezară pe la capătul de jos al lacului, căci acolo urma să înceapă lupta. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra celor doi adversari. Peştele-Roşu îşi plimba privirea peste apă cu mândrie şi încredere, ca un om sigur de el. Şi Davy părea calm, dar înghiţea în sec cam des; mărul lui Adam i se mişca încontinuu. Cine-l cunoştea ştia că era un semn de agitaţie interioară.

Marele-Lup se adresă lui Old Shatterhand:

— Da, dar nu cunoaştem încă mai îndeaproape condiţiile – răspunse acesta.

— Le vei auzi îndată. Cei doi vor intra în apă aici, chiar în faţa noastră. Când dau semnalul bătând din palme, se avântă. Înotătorii vor face o dată înconjurul lacului, rămânând mereu la o distanţă de mal de un stat de om. Cine coteşte spre mijloc ca să scurteze distanţa e învins. Cel care soseşte până aici îl înjunghie pe celălalt.

— Bine, dar în ce direcţie pornesc? înspre dreapta sau înspre stânga?

— Înspre stânga. Pe urmă se întorc de-a lungul malului drept.

— Să înoate unul lângă altul?

— Fireşte!

— Deci tovarăşul meu în dreapta şi Peştele-Roşu în stânga?

— Ba invers.

— De ce?

— Fiindcă cel care înoată la stânga celuilalt e mai aproape de mal şi are de parcurs” o distanţă mai mare.

— Atunci e greşit şi nedrept să înoate amândoi în aceeaşi direcţie. Ţie nu-ţi place înşelăciunea şi ai să recunoşti că e mai just să pornească în direcţii deosebite. Unul înoată de aici de-a lungul malului drept, iar celălalt de-a lungul malului stâng; la capăt se întâlnesc, apoi se întorc, fiecare de-a lungul celuilalt mal.

— Ai dreptate – zise căpetenia. Dar care să pornească spre stânga, şi care spre dreapta?

— Ca să procedăm şi de astă dată după dreptate, să hotărască soarta. Iată, rup două fire de iarbă, şi cei doi înotători să aleagă. Cel care alege firul mai lung, înoată spre stânga, cel care trage pe cel scurt, o ia spre dreapta.

— Bine, aşa să fie! Howgh!

Ultimul cuvânt fu pronunţat spre norocul lui Davy, căci se vădi că hotărârea avea să rămână neclintită. Old Shatterhand rupsese două fire de iarbă, dar în aşa fel cât să fie de lungime perfect egală. Se apropie întâi de Peştele-Roşu şi-l lăsă să aleagă; apoi îi dădu şi lui Davy un fir de iarbă, dar în ultima clipă rupsese o bucăţică din el. Se trecu la compararea firelor; Davy îl avea pe cel mai scurt, urma deci s-o ia spre dreapta. Adversarul lui nu se arătă de loc supărat, nu părea să-şi dea de loc seama de dezavantajul care rezulta din asta pentru el. Cu atât mai tare se lumină faţa lui Davy. Examină suprafaţa apei şi murmură către Old Shatterhand:

— Nu ştiu cărui fapt îi datorez firul mai scurt; dar mă salvează, fiindcă sper să ajung mai repede. Curentul e puternic şi o să-i dea de furcă.

Îşi scoase hainele şi intră în apa mică de la mal. La fel făcu şi Peştele-Roşu. Acum căpetenia bătu din palme – un salt şi amândoi se aflau în apa adâncă, vâslind din braţe în direcţii opuse, indianul spre stânga şi albul spre dreapta, de-a lungul malului.

— Davy, ţine-te bine! strigă Hobble-Frank după prietenul său.

La început nu se cunoştea vreo diferenţă între cei doi. Indianul înainta cu mişcări lente, dar largi şi puternice, ca un om care se simte în elementul lui. Nu se uita decât drept înainte ferindu-se să se uite după adversar, fiindcă, întorcând capul, ar fi pierdut timp, fie şi numai o clipă. Davy înota mai neliniştit, mai inegal. Nu era un înotător exersat şi se străduia să obţină întâi de toate un ritm potrivit şi continuu. Cum nu reuşea cu una cu două, se culcă pe spate; acum mergea mai bine. Aici, spre capătul de jos, curentul nu mai era puternic, dar îl ajuta totuşi să înainteze atât cât să nu rămână în urmă faţă de indian. Se aflau acum amândoi pe lângă marginile laterale, lungi, ale lacului.

Acum însă, indianul începu să-şi dea seama că nimerise în partea anevoioasă. Avea de parcurs toată distanţa până la vărsarea pârâului, adică toată lungimea lacului; simţind în fiecare mişcare că are de luptat cu un curent tot mai puternic. Câtva timp îşi economisi forţele, apoi însă începu să facă eforturi vizibile. Înainta dând cu atâta putere din mâini şi din picioare, încât după fiecare mişcare se ridica din apă până la jumătatea Pieptului.

Dincolo, în partea lui Davy, curentul devenea din ce în ce mai slab, dar avea o direcţie favorabilă pentru el. Se mai adăuga la asta faptul că Davy se obişnuise treptat cu mişcarea în ritm egal. Lucra mai cu regularitate şi pondere. Observă rezultatul fiecărei mişcări şi-şi dădu în curând seama care sunt cele nepotrivite. De aceea viteza lui se dublă în curând, şi puţin după aceea îl depăşi pe indian, lucru care-l determină pe acesta să forţeze cât putu, în loc să se cruţe pentru a învinge greutăţile mai mari care urmau.

Acum Davy se apropia de locul de scurgere. Curentul deveni mai puternic şi era cât pe-aci să-l smulgă din calea de urmat, aruncându-l afară din lac. Se zbătea din greu şi rămase iar în urma indianului. De aceste momente depindea totul.

Tovarăşii săi stăteau la mal, urmărindu-i mişcările cu înfrigurare.

— Indianul l-a ajuns iar din urmă – zise Jemmy cu glas temător. O să piardă!

— Dacă se munceşte să ajungă numai cu vreo trei coţi mai încolo – zise Old Shatterhand – a ieşit din locul periculos şi e salvat.

— Da, da – Încuviinţă Frank. Mi se pare că-şi dă seama. Uite cum dă din mâini şi din picioare! Ah, bravo, înaintează! A trecut dincolo! Slavă ţie, Doamne, vivat, trăiască!

Lunganul reuşise într-adevăr să învingă forţa şuvoiului şi intră în ape calme. În curând, ajunse la capătul malului drept al lacului, şi în timp ce indianul mai avea o bucată de înotat până acolo, coti pe latura îngustă, înspre vărsarea pârâului.

Indianul îl văzu şi începu să se zbată nebuneşte, ca să-şi salveze viaţa, dar fiecare mişcare, chiar şi cea mai puternică, îl făcea să înainteze de-abia cu un cot, în timp ce Davy obţinea un rezultat dublu. Acum acesta ajunse la vărsare. Apele pârâului îl luară şi-l repeziră înainte. Mai avea de parcurs o treime din distanţa totală, pe când indianul nu ajunsese nici la jumătate. Trecură unul lângă celălalt într-o clipită.

Davy nu se putu abţine să nu strige „ura!” Indianul răspunse cu un urlet furios, ce se auzi până departe.

Acum înotul nu mai reprezenta un efort pentru Davy, ci doar o plăcere. N-avea decât să vâslească din braţe domol, ca să rămână în direcţia prescrisă. După câtva timp, pe măsură ce curentul scădea, fu nevoit să depună din nou mai mult efort, dar nu-i veni greu, dimpotrivă, avea impresia că toată viaţa nu făcuse altceva decât să înoate. Ajunse în dreptul punctului stabilit şi ieşi la mal. Întorcându-se, văzu că indianul ajunsese tocmai la ieşirea apelor din lac şi avea din nou de luptat împotriva curentului.

Indienii izbucniră într-un urlet scurt, dar înspăimântător, care exprima că Peştele-Roşu pierduse şi că e sortit pieirii. Davy însă se îmbrăcă repede, apoi alergă spre tovarăşii săi, spre a-i saluta ca un om redat vieţii.

— Cine-ar fi crezut! zise, strângând cu putere mâna lui Old Shatterhand. L-am învins pe cel mai bun înotător al utahilor!

— Datorită unui fir de iarbă! răspunse vânătorul zâmbind.

— Cum ai meşterit treaba asta?

— Să lăsăm explicaţiile pentru mai târziu. A fost o mică şmecherie, care însă nu se poate numi înşelăciune, de vreme ce de ea depindea salvarea ta, fără ca indienii să păţească ceva.

— Aşa e! încuviinţă Frank, nespus de fericit de victoria prietenului său. Viaţa ta stătea nu într-un fir de aţă, ci într-un fir de iarbă! Aşa e şi cu alergarea mea. Numai picioarele singure nu fac nici o treabă. Cine ştie ce fir de pai îmi aduce salvarea! Ei, da, trebuie să ai şi nişte picioare, dar unde nu e cap… vai de toate! Ia uitaţi-vă că vine nefericitul Peşte!

Într-adevăr, sosea acum indianul dinspre partea dreaptă, cu peste cinci minute mai târziu decât albul. Ieşi la mal şi se aşeză pe jos, cu faţa spre lac. Niciunul dintre pieile-roşii nu se uita la el; aşteptau ca Davy să-i dea învinsului lovitura de moarte.

Atunci se apropie o squaw, ţinând de mână doi copii. Se duse până la el. Indianul strânse copiii la piept, unul de-o parte, altul de alta, apoi îi împinse încetişor mai încolo, dădu mâna soţiei sale şi-i făcu semn să se îndepărteze. Apoi îl căută din ochi pe Davy şi-i strigă:

— Nani witch, ne pokai – ia-ţi cuţitul, omoară-mă! Bravului lungan aproape că-i dădură lacrimile. Se duse la nevasta indianului, o împinse împreună cu copiii spre el şi zise, într-o amestecătură de limbă utahă şi engleză:

— No witch, not pokai!

Apoi le întoarse spatele şi reveni lângă tovarăşii săi. Utahii fuseseră martorii scenei. Căpetenia întrebă:

— De ce nu-l omori?

— Pentru că sunt un creştin. Îi cruţ viaţa.

— Dar dacă ar fi învins el, te-ar fi omorât!

— Ei, uite, n-a învins şi n-a putut să mă omoare! Las' să trăiască!

— Dar bunurile i le iei? Armele, caii, nevasta, copiii?

— Nici nu mă gândesc! Doar nu sunt hoţ de drumul mare! Să păstreze ce are!

— Uf! Nu te înţeleg! El ar fi fost mai deştept!

Nici indienii ceilalţi nu păreau să-l înţeleagă. Privirile îndreptate asupra lui arătau limpede cât de uimiţi sunt de purtarea sa. Niciunul dintre ei n-ar fi renunţat la drepturile câştigate. Peştele-Roşu plecă furişându-se, nici el nu pricepea de ce nu-l înjunghie şi nu-l scalpează acest alb. Îi era ruşine că fusese învins şi găsea cel mai nimerit să se facă nevăzut.

Cineva totuşi se arătă recunoscător. Femeia se apropie de lungan şi-i întinse mâna; ridică şi mâinile copiilor spre el şi spuse cu jumătate de voce câteva cuvinte, al căror sens Davy îl ghici uşor, deşi nu le înţelegea.

Acum Namboh-avaht, Picior-Mare, se apropie de căpetenie şi întrebă dacă poate începe lupta cu a doua faţă-palidă. Marele-Lup dădu din cap şi porunci să se pornească spre locul desemnat. Acesta se afla în apropierea stâlpilor schingiuirii. Acolo se formă, ca de obicei, un cerc mare, şi căpetenia îl conduse pe Picior-Mare în mijlocul lui. Old Shatterhand, la rândul lui, îl însoţi pe Jemmy. O făcea pentru a veghea să nu se umble cu vicleşuguri în cazul rotofeiului.

Cei doi luptători îşi dezveliră busturile şi se aşezară spate la spate. Capul lui Jemmy nu ajungea nici măcar până la umărul indianului. Căpetenia ţinea în mână un lassou cu care îi legă unul de altul. Cureaua era petrecută peste şoldurile indianului, iar lui Jemmy îi trecea peste piept. Din întâmplare, şi spre avantajul lui Jemmy, capetele lassoului se nimeriră în aşa fel, încât căpetenia le înnodă pe pieptul grăsanului!

— Acum nu mai trebuie să tai cureaua, n-ai decât să tragi de buclă – zise Old Shatterhand în limba germană.

Fiecare primi un cuţit şi lupta putea începe. Căpetenia se dădu înapoi, la fel şi Old Shatterhand.

— Ţine-te bine, Jemmy, să nu te laşi urnit din loc! îi strigă Frank. Ştii bine că dacă te înjunghie, rămân văduv şi orfan pe veci, şi sper că nu vrei să-mi faci mie una ca asta! Lasă-l numai să-ţi tragă lovituri şi-apoi răstoarnă-l zdravăn!

Şi indianului i se adresau din toate părţile îndemnuri şi încurajări.

— Eu nu sunt Peştele-Roşu, ca să mă dau bătut – răspunse acesta. Am să-l strivesc şi am să-l zdrobesc în câteva minute pe broscoiul ăsta mic şi gras, agăţat de spatele meu.

Jemmy nu zise nimic. Privea în jur tăcut şi serios, dar în fond era tare caraghios să-l vezi aşa, în spatele indianului vânjos. Stătea cu capul întors într-o parte, din prudenţă, spre a observa numaidecât mişcările făcute de indian cu picioarele. Nu intenţiona şi nici nu era spre avantajul său să înceapă lupta; lăsa asta în seama indianului.

Acesta rămase o bună bucată de vreme liniştit şi nemişcat; voia să-l surprindă pe adversar printr-un atac brusc; dar nu reuşi. În momentul în care îşi întinse piciorul înapoi – pe neaşteptate, credea el – ca să-i pună piedică lui Jemmy, acesta îl izbi aşa de zdravăn în pulpa cealaltă, a piciorului pe care se rezema, încât era cât pe-aci să-şi piardă echilibrul.

Acum însă urmă atac după atac. Indianul era mai tare, albul însă prudent şi mai chibzuit. Cel dintâi se înfurie pe măsură ce ostenelile sale rămâneau zadarnice; dar cu cât se dezlănţuia mai tare, dând cu picioarele lovituri la spate, cu atât celălalt rămânea mai calm. Lupta părea să se tărăgăneze; nu se putea înregistra vreun avantaj nici al unuia, nici al celuilalt. Dar sfârşitul urma să se producă rapid, şi anume printr-un vicleşug al indianului.

Comportarea lui de până acum avusese drept scop să-l întărească pe adversar în credinţa că merge la sigur; voia să-l facă să creadă că nu poate urma şi nu va urma nici o altă formă de atac. Acum, însă, indianul puse mâna pe lassou şi-l trase cu putere înainte, făcându-şi astfel loc în faţă pentru a se putea mişca, şi se întoarse – dar nu complet.

Dac-ar fi reuşit să se întoarcă de-a binelea, ar fi ajuns cu faţa spre adversar şi l-ar fi turtit pur şi simplu la pământ; dar Jemmy era un şmecher şi se păzea bine. Şi Hoble-Frank observase îndată intenţia vicleană a indianului şi strigă repede către Jemmy:

— Dă-l jos! Se întoarce!

— Ştiu – răspunse Jemmy.

Şi în aceeaşi clipă în care scosese acest cuvânt şi când indianul se întorsese abia pe jumătate, nestând deci ferm pe picioare, Jemmy se aplecă brusc înainte, ridi-cându-l astfel pe adversar în aer, şi trase capătul de curea cu bucla. Lassoul se desfăcu, indianul încercă să se prindă de ceva, nimerind în gol, apoi se dădu de-a berbeleacul peste capul lui Jemmy, scăpând cuţitul din mână. Ca fulgerul, rotofeiul se repezi asupra lui şi, apăsându-l cu genunchii, îl apucă de beregată şi-i puse vârful cuţitului în dreptul inimii.

Poate că Picior-Mare avusese intenţia să nu se predea cu nici un preţ, ci să continue lupta, dar tumba prin aer îl zăpăcise cu totul şi ochii rotofeiului scânteiau atât de aproape de faţa sa, încât găsi mai nimerit să rămână nemişcat. Atunci Jemmy se uită spre căpetenie şi întrebă:

— Recunoşti că e pierdut?

— Nu – răspunse căpetenia apropiindu-se de luptători.

— De ce nu? se amestecă îndată Old Shatterhand, apropiindu-se şi el.

— Nu e învins!

— Ba susţin contrariul: e învins!

— Nu-i adevărat, fiindcă lassoul s-a desfăcut.

— Asta-i vina lui Picior-Mare, el s-a întors şi atunci nodul a cedat.

— Nimeni n-a văzut cum s-a petrecut asta. Dă-i drumul! Nu e învins, şi lupta trebuie reluată.

— Nu, Jemmy, nu-i da drumul! porunci vânătorul. În momentul în care dau eu comanda, sau în momentul în care îndrăzneşte să se mişte, îl înjunghii!

Atunci căpetenia întrebă, ridicând capul cu mândrie:

— Cine are de poruncit aici, eu sau tu?

— Tu şi eu, amândoi.

— Cine pretinde aşa?

— Eu pretind. Tu eşti căpetenia alor tăi, iar eu sunt conducătorul tovarăşilor mei. Tu şi cu mine, amândoi, am încheiat o înţelegere asupra condiţiilor de luptă. Cine nu respectă aceste condiţii acela a călcat înţelegerea şi e un mincinos şi un sperjur.

— Îndrăzneşti să vorbeşti cu mine astfel, în faţa atâtor războinici roşii?

— Nu e nici o îndrăzneală. Spun doar adevărul şi cer bunăcredinţă şi cinste. Dacă nu mai am voie să vorbesc, ei bine, atunci să vorbească puşca morţii. Rezemase patul puştii pe jos; acum ridică arma ameninţător.

— Atunci spune ce doreşti – zise căpetenia mai domol.

— Recunoşti că cei doi urmau să lupte stând spate la spate?

— Da.

— Picior-Mare a tras însă de lassou şi s-a întors. E adevărat? Trebuie să fi văzut şi tu!

— Da – recunoscu căpetenia cu oarecare ezitare.

— Apoi, urma să moară cel pe care celălalt l-a pus jos. Ţii minte că aşa ne-am înţeles?

— Ştiu.

— Ei, cine e pus jos?

— Picior-Mare.

— Cine a fost deci învins?

— El… – răspunse căpetenia văzându-se silit, căci Old Shatterhand ţinea puşca în aşa fel încât gura ţevii îi atingea aproape pieptul.

— Ai ceva de obiectat? Punând această întrebare, privirea vestitului vânător străfulgera căpetenia cu o putere covârşitoare, aşa că indianul, cu toată statura sa de uriaş, se simţea mic şi dădu răspunsul aşteptat:

— Nu; viaţa învinsului îi aparţine învingătorului; spune-i că poate să-l înjunghie.

— Nu-i nevoie să i-o mai spun, că o ştie, dar n-are s-o facă.

— Oare vrea şi el să-l lase în viaţă?

— Asta vom hotărî mai târziu. Deocamdată, Picior-Mare să fie legat cu acelaşi lassou de care a vrut să se desfacă.

— De ce să-l legăm? N-o să fugă de voi.

— Îmi eşti chezaş?

— Da.

— Asta ajunge. Să se ducă unde vrea, dar după terminarea celor două lupte care se vor mai da, să se întoarcă la învingătorul său.

Atunci Jemmy se ridică şi-şi puse hainele. Şi Picior-Mare sări în picioare şi-şi croi drum printre indienii care nu ştiau dacă e cazul să-i arate dispreţ sau ba.

Aceşti utahi desigur că nu mai pomeniseră ca un alb să-i trateze aşa cum îi trata Old Shatterhand pe ei şi pe căpetenia lor, şi totuşi nu îndrăzneau să-i refuze ceea ce le cerea. Aceasta se datora personalităţii sale puternice şi nimbului cu care-l înconjurase faima faptelor sale şi legenda.

Căpetenia era fără îndoială întărâtată că doi dintre războinicii săi cei mai buni fuseseră învinşi, şi încă de nişte adversari care păruseră mult, mult inferiori. Acum privirea îi căzu pe Hobble-Frank, şi îşi mai recâştigă încrederea. Era cu neputinţă ca acest om mărunţel să-l întreacă în fugă pe Cerbul-Săltăreţ. Cel puţin de astă dată victoria indienilor era asigurată.

Îi făcu semn Cerbului-Săltăreţ să se apropie, îl conduse în faţa lui Old Shatterhand şi zise:

— Acest războinic are iuţeala vântului şi n-a fost întrecut până acum de nici un alergător. Nu vrei să-l sfătuieşti pe tovarăşul tău să se predea mai bine fără luptă?

— Nu.

— Ar muri mai repede, fără să se fi făcut de ruşine.

— Nu e oare cea mai mare ruşine să te predai fără luptă? Nu l-ai crezut de neînvins şi pe Peştele-Roşu şi n-a spus Picior-Mare că o să-şi turtească şi zdrobească adversarul, broasca râioasă, în câteva clipe? Crezi că Cerbul-Săltăreţ va fi mai norocos decât ei, care au pornit la luptă cu atâta îngâmfare şi au ieşit din ea atât de tăcuţi şi de modeşti, spre a se face nevăzuţi?

— Uf! strigă Cerbul-Săltăreţ. Mă întrec cu căprioarele.

Acum Old Shatterhand îl privi mai atent. Da, într-adevăr, avea constituţia unui bun alergător, picioarele îi erau făcute să parcurgă distanţe mari, fără să obosească. Numai cantitatea sa de creier nu părea în proporţie cu lungimea pulpelor. Avea o adevărată figură de maimuţă, fără să vădească însă un semn din inteligenţa pe care o posedă aceste animale.

Se apropie şi Hobble-Frank să-l privească pe Cerb.

— Ce zici de el? îl întrebă Old Shatterhand.

— E întruchiparea prostănacului de la Meissen, stând, cum se povesteşte, cu nasul în ochiurile de grăsime, şi neputând găsi supa – răspunse mititelul. În privinţa picioarelor, face de trei ori cât mine, dar în ce priveşte capul, sper să nu fiu mai prejos decât el. Să încercăm să aflăm întâi pe ce distanţă o să alergăm. Poate că alerg eu cu capul mai bine şi mai repede decât el cu picioarele.

Old Shatterhand se întoarse deci din nou spre căpetenie:

— S-a hotărât unde să aibă loc cursa pe viaţă şi pe moarte?

— Da. Vino să-ţi arăt.

Old Shatterhand şi Hobble-Frank îl urmară, ieşind din cercul indienilor. Cerbul-Săltăreţ rămase pe loc. Lui i se spusese dinainte care va fi ţinta. Căpetenia arătă spre sud şi zise:

— Vezi copacul acela, la jumătatea drumului de aici la pădure?

— Da.

— Până acolo trebuie să alerge. Cine-l înconjoară de trei ori şi se întoarce primul aici, acela va fi învingătorul.

Hobble-Frank măsură distanţa din ochi, cercetând cu privirea toată regiunea situată dincolo de ţintă, mai înspre sud, şi observă apoi în limba engleză, pe care de altfel, cum se ştie, o vorbea mult mai corect decât germana sa dialectală:

— Dar sper că va domni cinstea între noi!

— Vrei să spui că ne crezi în stare de necinste? întrebă căpetenia pe un ton înţepat.

— Da.

— Vrei să te dobor cu un pumn?

— Încearcă! Glonţul revolverului meu ar fi mai rapid decât mâna ta. Oare Picior-Mare nu s-a întors adineauri, deşi era interzis? Asta numeşte purtare cinstită?

— N-a fost ceva necinstit, ci doar o şiretenie.

— A, aşa? Şi astfel de şiretenii să fie permise?

Căpetenia rămase pe gânduri. Dacă spunea da, justifica purtarea lui Picior-Mare, şi poate că şi Cerbul-Săltăreţ va avea vreun motiv să recurgă la un şiretlic. Albii ăştia făceau lucruri de care nu i-ai fi crezut în stare. Poate că acest om mărunt şi gras era şi el un bun alergător; în cazul acesta părea indicat să rezerve pentru indian o portiţă de scăpare. De aceea răspunse:

— Şiretlicul nu e înşelăciune? De ce ar fi interzis?

— Mă declar de acord şi sunt gata să încep alergarea. Din ce punct pornim?

— Am să înfig o lance în pământ, de acolo se va porni şi acolo va fi punctul de sosire al alergării.

Se îndepărtă pentru câteva minute, aşa că albii rămaseră între ei.

— Mi se pare că ţi-a venit o idee – zise Old Shatterhand.

— Da. Se cunoaşte după mutra mea?

— Bineînţeles, doar văd că râzi aşa, în tăcere.

— Păi, chiar că e de râs. Căpetenia asta a vrut să-mi dăuneze cu şiretlicul lui şi, dimpotrivă, mi-a făcut cel mai mare serviciu.

— Cum aşa?

— Ai să afli îndată. Ce fel de arbore o fi ăla în jurul căruia trebuie să jucăm hora de trei ori?

— Pare să fie un fag.

— Ia priveşte şi niţel mai la stânga; şi acolo e un copac, dar aproape de două ori mai departe. Ce fel de copac e ăla?

— Un molift.

— Bun. Până la care urmează deci să fugim?

— Până la fag.

— Eu însă o să alerg până la molift.

— Eşti nebun?

— Nu. Uite ce e, eu alerg cu capul până la fag, dar cu picioarele până la molift, deşi până acolo distanţa e aproape dublă.

— Dar cu ce scop oare?

— Asta ai să vezi atunci, şi ai să te bucuri. Cred că nu mă înşel în aşteptările mele. Când mă uit la garnitura de pe faţada acestui Cerb-Săltăreţ, nici o eroare nu mi se pare posibilă.

— Fii prudent, Frank! E vorba de viaţă.

— Ei, dac-ar fi vorba numai de viaţă, nici n-ar mai fi nevoie să-mi dau silinţa. Chiar dacă m-ar învinge, tot aş scăpa. Picior-Mare are de plătit cu viaţa, iar pe căpetenie o s-o trânteşti dumneata cu siguranţă; tot aş putea să fiu răscumpărat în schimbul ăstora. Deci nu mă tem de loc pentru viaţa mea; dar e vorba de onoare. Să se citească cândva în istoria celui de-al patrulea sfert al secolului al nouăsprezecelea că eu, Hobble-Frank din Moritzburg, am fost întrecut de o mutră ca asta de merinos indian? Nu voi îngădui să se povestească aşa ceva despre mine!

— Dar explică-mi cel puţin ce ai de gând să faci. Poate că sunt în măsură să-ţi dau un sfat bun!

— Mulţumesc din suflet! Sfatul mi l-am dat eu singur şi vreau să-mi exploatez singur invenţiile. Numai un lucru să-mi spui: cum se zice molift în limba utahă?

— Ovomb.

— Ovomb l Curios cuvânt! Şi cum ar suna scurta propoziţie: „spre acel molift”?

— Inci ovomb.

— Aşa e şi mai scurtă, doar două cuvinte. N-am să le uit.

— Şi ce legătură e între acest inci ovomb şi planul tău?

— E o stea călăuzitoare pentru cursa mea de fond. Dar să tăcem acum: vine căpetenia.

Marele-Lup se întoarse. Înfipse o lance în solul moale, acoperit cu iarbă, şi declară că alergarea morţii poate începe. Frank îşi scoase hainele afară din pantaloni; Cerbul-Săltăreţ n-avea pe el decât o fâşie de piele care-i înfăşura şoldurile. Se uita la adversarul său cu o mână care voia să exprime dispreţ, dar care era însăşi imaginea celei mai totale stupidităţi.

— Frank, dă-ţi toată osteneala! îl îndemnă Jemmy. Gândeşte-te că Davy şi cu mine am învins!

— Nu mai plânge! îl consolă mititelul. Dacă cumva nu ştii încă, dacă am picioare sau nu, ai să le vezi acum fluturând.

Atunci căpetenia bătu din palme. Cerbul-Săltăreţ scoase un strigăt strident şi se avântă înainte, micul Frank după el. Locuitorii întregii tabere se adunaseră din nou ca să privească alergarea. După părerea lor, era neîndoios încă de pe acum, după trei-patru secunde, cine avea să iasă învingător. Cerbul era de pe acum cu mult înaintea adversarului său, şi distanţa dintre ei creştea cu fiecare pas. Indienii scoaseră chiote de bucurie. Ar fi fost o nebunie să susţii că albul l-ar fi putut ajunge din urmă sau chiar întrece pe indian.

Era însă de-a dreptul minunat cum îşi zvârlea mititelul picioarele. Aproape că nu le vedeai, atât de repede se mişcau, şi totuşi nu dădea impresia, cel puţin pentru observatorul atent, că se desfăşoară cât e în stare, ci dimpotrivă, că ar putea alerga şi mai repede dac-ar vrea.

Indienii dădeau semne de nelinişte, se auzeau exclamaţii de batjocură, de bucurie răutăcioasă; râdeau crezând că au într-adevăr toate motivele s-o facă. Iată explicaţia: fagul stătea în mijlocul câmpului din faţă, drept înainte, la vreo trei mii de picioare de tabără. La stânga fagului, dar la o depărtare cu cel puţin două mii de picioare mai mare, se afla moliftul amintit; acum, când cei doi alergători ajunseseră la o distanţă îndeajuns de mare, se vedea limpede că mititelul se îndrepta nu spre fag, ci spre molift. Fugea cât îl ţineau picioruşele în direcţia lui. Faptul era, fireşte, atât de caraghios, încât veselia indienilor era îndreptăţită.

— Tovarăşul tău m-a înţeles greşit – zise căpetenia către Old Shatterhand.

— Ba nu.

— Păi cum nu, văd că aleargă spre molift!

— Sigur!

— Atunci Cerbul-Săltăreţ îl va învinge de două ori mai repede!

— Ba nu.

— Nu? întrebă mirat Marele-Lup.

— E un şiretlic, şi tu însuţi i-ai permis să se folosească de vicleşuguri.

— Uf! Uf! Aşa e!

        „Uf! Uf! strigară şi indienii ceilalţi, când căpetenia lor le explică vorbele lui Old Shatterhand. Râsetele amuţiră, în schimb tensiunea crescu, se dublă, ba deveni de zece ori mai mare.

Cerbul-Săltăreţ ajunse curând după aceea la fag. Urma să-l înconjoare de trei ori. De prima dată, privind înapoi, văzu că adversarul său se află într-o cu totul altă direcţie, deşi doar la vreo trei sute de paşi de el. Se opri uimit şi rămase cu ochii holbaţi la micul neamţ de la Moritzburg.

Atunci cei din tabără văzură că acesta întinde braţul spre moliftul îndepărtat; dar nu se auzea ce spunea

— Inci ovomb! Inci ovomb! acestea erau cuvintele pe care le striga către alergătorul roşu.

Acesta rămase pe gânduri, meditând dacă înţelesese bine. Mintea lui nu era în stare să-i servească o altă explicaţie decât pe aceea că înţelesese greşit indicaţiile căpeteniei, şi că prin urmare nu fagul, ci moliftul era ţinta alergării. Între timp, mititelul ajunsese departe, mult mai departe; nu era momentul să stai pe gânduri şi să şovăi; era vorba de viaţă şi de moarte! Indianul părăsi fagul şi fugi mai departe, înspre molift. Peste câteva clipe trecu ca o săgeată pe lângă adversar şi zbură, fără să se mai uite în urmă, spre a doua ţintă.

Aceasta stârni o tulburare enormă în rândurile indienilor. Urlau şi făceau scandal, de parc-ar fi fost în joc viaţa tuturor. Cu atât mai mult se bucurau feţele-palide, şi mai ales rotofeiul Jemmy, văzând lovitura de geniu a tovarăşului lor.

În clipa când Cerbul-Săltăreţ îl întrecuse, Frank se întoarse şi se repezi spre fag. Sosit acolo, ocoli trunchiul de trei ori, de patru ori, de cinci ori, apoi se grăbi s-o ia înapoi spre tabără. Vreo patru cincimi ale drumului le făcu în fuga mare, apoi se opri ca să se uite înapoi, spre molift. Cerbul-Săltăreţ se afla acolo, stând nemişcat. Fireşte că nu se distingeau nici braţele, nici picioarele, şi cu atât mai puţin expresia feţei, dar se vedea clar că stătea înlemnit ca o columnă. Era complet nedumerit, şi mintea lui nu era destul de ascuţită ca să ghicească ce superb fusese dus de nas.

Hobble-Frank era adânc satisfăcut, şi străbătu distanţa rămasă mergând agale. Indienii îl primiră cu priviri sumbre. El, însă, se arătă nepăsător, se apropie de căpetenie, îl bătu pe umăr şi întrebă:

— Ei, dragă prietene, cine a învins?

— Cel care a îndeplinit condiţiile – răspunse indianul furios.

— Acela sunt eu!

— Tu?

— Păi n-am fost pe la fag?

— Da, te-am văzut.

— Şi n-am fost primul întors?

— Ba da.

— N-am ocolit trunchiul de cinci ori în loc de trei?

— De ce de mai multe ori decât trebuia?

— Din pură dragoste faţă de Cerbul-Săltăreţ. El, după primul ocol, a fugit, am făcut eu în locul lui ce mai rămăsese să facă, pentru ca fagul să nu se plângă de el.

— De ce a părăsit fagul şi s-a îndreptat spre molift?

— Am vrut să-l întreb şi eu, dar a trecut atât de repede pe lângă mine, că n-am avut timpul necesar. Când o să vină, o să ţi-o spună, poate.

— Dar tu de ce ai alergat întâi spre molift?

— Pentru că credeam că e un brad. Old Shatterhand spusese că e un molift, aşa că am vrut să văd cine are dreptate.

— Atunci de ce nu te-ai dus până acolo, de ce te-ai întors din drum?

— Pentru că se ducea Cerbul-Săltăreţ până acolo. De la el pot să aflu ulterior la fel de bine cine s-a înşelat, eu sau Old Shatterhand.

Dădu toate explicaţiile acestea cu tonul cel mai calm şi firesc cu putinţă. Căpetenia clocotea. Vorbele îi ieşiră din gură aproape şuierate când întrebă:

— Nu cumva l-ai înşelat pe Cerbul-Săltăreţ?

— Să-l înşel? Vrei să te dobor cu un pumn? se răsti mititelul cu furie prefăcută, folosindu-se de exact aceleaşi cuvinte ca şi căpetenia adineauri.

— Sau te-ai folosit de un şiretlic?

— Un şiretlic? La ce mi-ar fi servit?

— Ca să-l trimiţi pe Cerbul-Săltăreţ până la molift.

— Ar fi fost un prost şiretlic, de care ar trebui să-mi fie ruşine. Un om care aleargă pe viaţă şi pe moarte nu se lasă expediat dincolo de ţintă, cu mult mai departe. Dacă s-ar lăsa, ar însemna că n-are minte, iar ai lui ar trebui să se ruşineze că nu l-au educat mai bine. Numai un prost ar permite ca un asemenea om să lupte cu un alb pe viaţă şi pe moarte. Nu pot să te pricep, şi nu-ţi înţeleg bănuielile, fiindcă prin ele aduci o ocară onoarei tale.

Mâna căpeteniei zvâcni spre brâu şi se încleştă pe mânerul cuţitului. Îi venea să-l înjunghie pe omuleţul pe cât de şiret pe atât de curajos; dar se văzu silit să înghită găluşca.

Hobble-Frank se duse la prietenii săi, care-l primiră cu o bucurie calmă, dar cu atât mai sinceră.

— Ei, am învins şi eu, eşti mulţumit de mine? îl întrebă Jemmy.

— Bineînţeles! Ai ticluit treaba asta într-adevăr cu mare iscusinţă. E de-a dreptul o capodoperă!

— Zău? Atunci fii bun şi bagă-ţi-o în memorie, la pagina o sută treizeci şi şase, şi deschide cartea mereu la pagina asta când te apucă iar nu ştiu ce şi te îndoieşti de superioritatea mea. Iată-l pe Cerbul-Săltăreţ care se apropie, dar nu în salturi, ci cam târâş. Pare să aibă conştiinţa încărcată şi se fereşte în lături de parc-ar urma să încaseze o bătaie. Ia uitaţi-vă ce mutră face! Şi cu acest Confuzius am fost pus să mă măsor eu! Ei da, nu picioarele contează, nici măcar la alergare, ci mai mult capul!

Cerbul părea să dorească să se facă nevăzut, dar căpetenia îl chemă şi se răsti la el:

— Cine-a învins?

— Faţa-palidă – fu răspunsul timid.

— De ce ai alergat până la molift?

— Faţa-palidă m-a minţit. A spus că moliftul e ţinta.

— Şi tu ai crezut? Doar îţi spusesem care e ţinta!

Old Shatterhand îi traducea lui Hobble-Frank conversaţia, spunându-i că l-au făcut mincinos. Micul şmecher se adresă căpeteniei:

— Zice că eu am minţit? Adică eu i-am spus Cerbului că ţinta lui e moliftul? Nu-i adevărat! L-am văzut stând lângă fag; se uita la mine mirat şi părea să se topească de frica şi grija mea, neştiind ce am de gând să fac. Atunci mi-a fost milă de el, săracul, şi i-am strigat: Inci ovomb I-am spus deci că mă duc spre molift. De ce s-a repezit pe urmă el acolo, în locul meu, nu pot să ghicesc. Poate că nu ştie nici el. Am zis. Howgh.

Old Shatterhand simţea că-l pufneşte râsul auzind cum se foloseşte cu ironie drăcuşorul de om de felul de a se exprima al indienilor. Pe căpetenie, însă, lucrul acesta îl înfurie şi mai tare.

— Da, ai zis şi ai terminat! strigă. Dar eu n-am terminat încă cu tine şi am să-ţi mai zic şi eu câte ceva când o veni vremea. Dar trebuie să mă ţin de cuvânt. Viaţa, scalpul şi avutul Cerbului-Săltăreţ sunt ale tale.

— Nu, nu! se apără omuleţul. N-am nevoie de ele! Păstraţi-l bine; o să mai aveţi nevoie de el, mai ales când o fi vorba iar de o alergare pe viaţă şi pe moarte.

Printre indieni se auziră murmure furioase, iar căpetenia spuse, scrâşnind din dinţi:

— Acum poţi să mai verşi cuvinte otrăvite; mai târziu o să implori îndurare de o să se audă până la cer. Fiecare bucăţică din trupul tău o să moară separat, iar sufletul o să-ţi iasă din trup încetul cu încetul, aşa încât moartea ta să ţină luni de zile.

— Ce puteţi să-mi faceţi? Am învins şi sunt prin urmare liber.

— Mai e unul care n-a învins, şi acela e Old Shatterhand. Aşteaptă câteva minute şi o să zacă în faţa mea la pământ, rugându-se să-i cruţ viaţa. O să-i las viaţa în schimbul vieţii tale, atunci vei fi al meu. Veniţi cu mine, toţi; începem ultima luptă, cea mai mare şi decisivă!

Indienii se luară după el, toată ceata de-a valma, albi: îi urmară păşind mai încet.

— Am mers oare prea departe? întrebă Hobble-Frank, îngrijorat.

— Nu – răspunse Old Shatterhand. Nu strică de loc dacă îngâmfarea lor de războinici e înfrântă o dată. Dar se vede cât colo că nu ne putem încrede în indienii ăştia. Sunt convins că n-or să ne lase în nici un caz să plecăm în pace. S-au hotărât pentru luptele individuale, pentru că erau încredinţaţi că o să cădem cu toţii. Văzând că socoteala n-a fost bună, or să inventeze altceva. Mi se pare că vor să ne ţină aici ca ostatici, o intenţie pe care-trebuie s-o zădărnicim, fiindcă nici o clipă viaţa noastră n-ar fi în siguranţă.

Ajunseseră în interiorul cercului format din corturi şi colibe. În centrul lui se făceau pregătiri pentru lupta în doi, care urma acum. Dintr-un morman de pietroaie adunate, cântărind tone, se înălţa un par gros, de care erau legate două lassouri. În jurul acestui loc se adunaseră toţi locuitorii taberei, bărbaţi şi femei, spre a fi martorii oculari ai spectacolului. Old Shatterhand păşi în mijlocul cercului, unde se afla şi căpetenia. Acesta avea o ţinută mândră, sigur de victorie. Arătând cele două lassouri, zise:

— Vezi curelele astea? Un capăt al lassoului e legat de par. Celălalt ni se leagă de mijloc.

— Pentru ce?

— Ca să ne mişcăm numai în acest cerc restrâns şi să nu putem fugi unul de altul.

— Ghicesc motivul. Presupui că am mai multă repeziciune şi îndemânare decât forţă, şi vrei să mă împiedici prin acest mijloc să mă folosesc de superioritatea mea. Fie şi aşa. Mi-e indiferent! Cu ce arme luptăm?

— Fiecare va avea un cuţit în mâna stângă şi un tomahawk în mâna dreaptă. Cu astea luptăm până moare unul dintre noi.

Era limpede că indianul alesese acest mod de luptă pentru că era încredinţat de superioritatea sa în mânuirea acestor arme. Dar omul alb declară calm:

— Sunt de acord.

— Vezi întâi ce puternic sunt! Se duse la mormanul de pietre, ridică una şi o aruncă. Avea o putere fizică enormă şi credea că albul n-ar fi în stare să facă şi el aşa. Se auzi în jur un „uf!” de satisfacţie.

— Eşti un bărbat puternic – zise Old Shatterhand – şi sper că în această luptă te vei bizui numai pe tine însuţi.

— Sigur că da. Cine să mă ajute?

— Războinicii tăi. După cât mi se pare, ei nu exclud totuşi posibilitatea să fii învins de mine. De ce s-au înarmat de parc-ar pleca la bătălie?

— Oare tovarăşii tăi sunt neînarmaţi?

— Nu. Dar o să ne ducem toate armele în cortul nostru. Vrei să cred că eşti un om curajos?

— Vrei să mă jigneşti! strigă căpetenia cu furie. N-am nevoie de ajutorul altora. Războinicii mei să-şi ducă armele în corturi, dacă şi oamenii tăi fac la fel.

— Bine! Aşa vom face. Îmi păstrez numai cuţitul, îşi înmână armele lui Hobble-Frank, iar Davy şi Jemmy îi urmară exemplul. Între timp îi zise omuleţului pe nemţeşte:

— Te faci că le duci pe toate în cort, dar când nu te vede nimeni, le scoţi afară, trecându-le pe sub peretele din spate al cortului. Şi nu te întorci aici. Atenţia tuturor va fi concentrată asupra luptei şi n-o să ia nimeni în seamă că nu te întorci. Te strecori pe dedesubt, în spatele cortului, şi ne pregăteşti caii de plecare; sunt pe-acolo.

Hobble-Frank se îndepărtă. La porunca căpeteniei lor, toţi indienii depuseră armele şi le încredinţară femeilor lor să le ducă în corturi. Căpetenia îşi dezveli bustul, spre a avea mişcările mai libere. Old Shatterhand însă nu-i urmă exemplul. Îmbrăcatul ar fi răpit un timp preţios, o pierdere care ar fi putut deveni fatală. Femeile se întoarseră în mare grabă, ca să nu scape nimic din spectacol. Ochii tuturor erau îndreptaţi spre interiorul cercului şi nimeni nu băgă de seamă că lipseşte micul saxon.

— Acum s-a făcut cum ai vrut – zise căpetenia. Să începem?

— Întâi încă o întrebare. Ce se va întâmpla cu tovarăşii mei dacă mă omori?

— Vor fi prizonierii noştri.

— Bine, dar ei au luptat pentru libertatea lor şi se pot duce unde vor!

— Aşa e. Dar înainte vor mai rămâne câtva timp ca ostatici.

— Asta e în nepotrivire cu înţelegerea noastră. Găsesc însă că e inutil să mai pierd un cuvânt în legătură cu această chestiune. Ce se întâmplă, în schimb, dacă eu te omor pe tine?

— Asta nu se va întâmpla! strigă indianul cu mândrie.

— Trebuie, totuşi, să luăm în consideraţie şi această posibilitate.

— Ei bine, dacă mă învingi, sunteţi liberi!

— Şi n-o să ne reţineţi?

— Nimeni nu vă va reţine!

— Atunci sunt de acord; putem începe.

— Da, hai să începem. Vino să ne lege. Uite aici un tomahawk.

Lăsaseră acolo numai două tomahawkuri. Marele-Lup, care avea, fireşte, şi el un cuţit, luă una dintre securi şi i-o întinse lui Old Shatterhand. Acesta o privi, apoi o aruncă departe, într-o traiectorie care trecea peste cape tele celor adunaţi.

— Ce faci? întrebă căpetenia mirată.

— Arunc tomahawkul, fiindcă nu e bun de nimic. Al tău, după câte văd, e foarte bine lucrat; celălalt mi s-ar fi rupt în mână de la prima lovitură.

În pofida vopselelor aplicate gros pe faţa indianului, se văzu că se strâmbă batjocoritor, în timp ce spuse:

— Erai liber să arunci tomahawkul, dar nu vei primi altul în loc.

— Nici nu e nevoie; am să lupt numai cu cuţitul meu, despre care ştiu că mă pot bizui pe el.

— Uf! Eşti nebun? Prima lovitură pe care o dau cu tomahawkul are să te omoare. Eu am şi tomahawk şi cuţit, şi tu nu eşti la fel de puternic ca mine.

Atunci Old Shatterhand se aplecă spre piatra pe care o ridicase adineauri Marele-Lup, o ridică întâi până-n dreptul centurii, o înălţă apoi deasupra capului, o ţinu acolo câtva timp şi o azvârli apoi cu putere, aşa încât piatra se opri la vreo nouă-zece paşi de el.

— Fă şi tu aşa! strigă către căpetenie.

— Uf! Uf! Uf! se auzi din toate părţile. Căpetenia nu răspunse îndată. Se uita de la vânător la piatră, apoi de la piatră la vânător; era surprins şi nu vorbi decât după un răstimp:

— Crezi că mă faci să-mi fie frică? zise. Să nu-ţi închipui! Am să te omor şi am să-ţi iau scalpul, de-ar fi să ne luptăm până seara. Hai, legaţi-ne!

Porunca se adresa celor doi indieni care stăteau ală turi în aşteptare; legară lassourile de mijlocul lui Old Shatterhand şi al căpeteniei, apoi se dădură înapoi. Prinşi astfel de par, luptătorii se puteau mişca doar în interiorul unui cerc, a cărui rază era cât partea de lasso rămasă. Stăteau în aşa fel încât cele două lassouri formau o linie dreaptă, adică diametrul cercului; fiecare era cu faţa spre spatele celuilalt. Indianul ţinea tomahawkul în mâna dreaptă şi cuţitul în mâna stângă. Iar Old Shatterhand numai cuţitul în pumnul drept.

Pesemne că Marele-Lup imaginase lupta aşa, ca amândoi să se ia la goană în cerc, căutând să se apropie unul de celălalt, pentru a putea da o lovitură sigură.

Fusese silit să-şi dea seama că nu e mai puternic decât adversarul său; dar armele erau inegale şi era absolut convins că va învinge, mai ales că, după părerea sa, albul apucase cuţitul cu totul greşit. Old Shatterhand ţinea cuţitul în aşa fel încât tăişul era îndreptat nu în jos, ci în sus; deşi n-ar fi putut să-l înfigă izbind cu el de sus în jos. Indianul râdea de el în sinea lui şi-l observă cu multă atenţie ca să nu-i scape nici o mişcare a adversarului.

Şi albul avea privirea aţintită asupra lui. Nu voia să atace, ci să aştepte atacul, şi voia ca prima ciocnire să fie decisivă, totul depindea de cum avea să mânuiască Marele-Lup tomahawkul. Dacă-l ţinea strâns, nu avea de ce se teme; dacă însă îl azvârlea asupra lui, era necesară -o atenţie încordată şi o prudenţă foarte mare. Nu erau la o distanţă suficientă unul de altul ca să se poată da uşor în lături în faţa unui asemenea proiectil.

Rămaseră aşa timp de cinci minute, zece minute, şi niciunul nu făcea prima mişcare. Indienii începuseră să strige îndemnuri şi scoaseră chiar exclamaţii de dezaprobare. Marele-Lup îşi invită adversarul cu vorbe dispreţuitoare să înceapă; îi strigă şi injurii. Old Shatterhand rămase impasibil; răspunsul său consta în aceea că se aşeză jos, luând o atitudine atât de firească şi calmă, de parcă s-ar fi aflat în cea mai paşnică societate. Dar muşchii şi tendoanele îi erau gata să intre în activitatea cea mai intensă de la o clipă la alta.

Căpetenia luă această purtare ca semn de desconsiderare, când, de fapt, nu era altceva decât o stratagemă menită să-l provoace pe adversar la o acţiune necugetată. De altfel, îşi ajunse scopul perfect. Indianul crezu că isprăveşte mai uşor cu un duşman aşezat pe jos, şi că trebuie să profite cât mai repede de această împrejurare. Scoţând un strigăt de război, răsunător, se repezi spre Old Shatterhand cu tomahawkul ridicat pentru lovitura mortală. Indienilor li se păru că au şi văzut tomahawkul nimerindu-şi ţinta; buzele multora se şi întredeschiseră pentru izbucniri zgomotoase de bucurie, când albul sări în sus şi în lături – cuţitul ţinut cu tăişul în sus îşi făcu datoria; lovitura nimeri alături, pumnul repezit în jos intră în lama ridicată iute ca fulgerul şi se deschise scăpând securea; o izbitură rapidă a lui Old Shatterhand în braţul stâng al indianului făcu să-i zboare şi cuţitul din mână, apoi, cu o mişcare atât de iute că abia se văzu, vânătorul îl lovi pe adversar cu capătul mânerului în regiunea inimii, atât de tare, încât indianul căzu ca o buturugă şi rămase nemişcat. Old Shatterhand ridică cuţitul în aer şi strigă:

— Cine e învingătorul?

Nu-i răspunse nimeni. Chiar şi acei care crezuseră că e cu putinţă să fie învinsă căpetenia lor nu-şi închipuiseră că asta s-ar putea petrece atât de repede şi în modul acesta. Oamenii erau înmărmuriţi.

— El însuşi a spus că scalpul învinsului să-i revină învingătorului – continuă Old Shatterhand. Scalpul lui e deci al meu; dar nu vreau să-l iau. Sunt creştin şi prieten al oamenilor roşii, şi-i dăruiesc viaţa. Poate că i-am rupt o coastă; dar nu e mort. Fraţii mei roşii să-l examineze; eu, însă, mă duc în cortul meu.

Desfăcu lassoul cu care era legat şi plecă. Nimeni nu-l împiedică şi nimeni nu-i reţinu nici pe Davy şi Jemmy când îl urmară. Fiecare voia să se convingă întâi cum stau lucrurile cu Marele-Lup, aşa că toţi se înghesuiră în jurul lui. Vânătorii ajunseră aşadar la cort nebăgaţi în seamă. În spatele cortului se aflau armele lor, şi acolo îi aştepta şi Frank cu caii. Încălecară în grabă şi porniră, întâi încet, pe după corturi şi colibe, căutând să se ascundă după ele. Apoi însă îi observară santinelele postate în jurul taberei. Acestea scoaseră urletul lor de război şi traseră după ei. Atunci albii dădură pinteni cailor, ca să treacă în galop. Uitându-se în urmă, văzură că strigătele şi împuşcăturile paznicilor atrăseseră atenţia celorlalţi. Indienii ieşiră buluc pe după corturi, trimiţând în urma fugarilor urlete satanice, repetate de ecoul multiplu produs de munţii din faţă.

Vânătorii galopau drept înainte peste câmpie, înspre locul în care pârâul se vărsa în lac. Old Shatterhand cunoştea ţinutul îndeajuns pentru a şti că albia acestei ape de munte oferea cea mai rapidă cale de scăpare. Era convins că utahii vor porni îndată în urmărire, trebuia deci să se îndrepte spre o regiune în care indienilor să le fie cât se poate de greu să se ţină pe urmele lor.