Capitolul X.La Eagle-Tail

Muncitorii de la Şheridan erau în majoritate germani şi irlandezi. Deocamdată nu bănuiau nimic din cele petrecute până acum; nu fuseseră puşi la curent, fiindcă se presupunea că şeful bandiţilor va fi trimis iscoade să-i observe şi că aceste iscoade ar putea fi avertizate, observând comportarea oamenilor. Dar când se făcu ora încetării lucrului, inginerul împărtăşi lui overseer of the loorkmen (contramaistrului) tot ce era necesar şi-i dădu însărcinarea să-i înştiinţeze în mod discret pe muncitori de cele întâmplate.

Contramaistrul era originar din New-Hampshire şi avea în urma sa o viaţă agitată. Îşi făcuse ucenicia în branşa construcţiilor şi lucrase câţiva ani în această meserie, dar nu ajunsese să-i creeze o situaţie independentă, de aceea se apucase de altă profesiune, lucru de loc ruşinos pentru un iancheu. Însă nici în noua meserie nu-l favorizase norocul, aşa că-şi luase rămas bun de la ţinuturile răsăritene şi trecuse la apus de Mississippi, să şi-l caute acolo, din păcate cu acelaşi insucces. Acum, în sfârşit, găsise la Sheridan un post în care-şi putea valorifica cunoştinţele mai demult dobândite; nu se simţea însă deloc mulţumit. Cine a respirat o dată aerul preriei şi al codrilor seculari nu se adaptează decât cu greu, sau chiar deloc, unor condiţii de viaţă bine orânduite.

Acest om, pe nume Watson, se bucură nespus auzind de cele ce urmau să se petreacă.

— Har Domnului – zise – În sfârşit o schimbare în monotonia asta cotidiană! Bătrâna mea carabină a stat destul părăsită într-un colţ, aşteptând cu jind să mai glăsuiască o dată, spunând o vorbuliţă cu rost. Bănuiesc că astăzi va avea prilejul s-o facă. Dar e ceva curios. Numele pe care l-aţi pomenit nu mi-e necunoscut, Sir. „Colonelul” roşcat? Şi-l cheamă Brinkley? M-am întâlnit o dată cu un Brinkley, care avea părul vopsit în roşu, scalpul său natural fiind însă de culoare închisă. Era cât p-aci să plătesc întâlnirea asta cu viaţa.

— Unde şi când s-a petrecut întâlnirea? întrebă Old Firehand.

— Acum doi ani, şi anume tocmai pe la Grand River. Fusesem în munţi, pe la Lacul de Argint, cu un coleg, un neamţ cu numele de Engel; voiam să ne ducem la Pueblo şi apoi pe şoseaua din Arkansas spre est, ca să ne procurăm unelte pentru o treabă care ne-ar fi adus milioane.

Old Firehand ascultă cu şi mai mare interes.

— Îl chema Engel? întrebă. O treabă care urma să vă aducă milioane? Putem să aflăm mai multe amănunte?

— De ce nu? Ne-am jurat, ce-i drept, unul altuia tăcerea cea mai deplină, dar milioanele s-au dus, fiindcă n-am apucat să ne executăm planul; socotesc, prin urmare, că nu mai sunt legat prin jurământ. Era vorba de găsirea unei comori uriaşe, scufundate în apele Lacului de Argint.

Inginerul izbucni într-un hohot de râs neîncrezător, de aceea contramaistrul continuă, după cum urmează:

— Pare ceva scos dintr-un roman de aventuri, dar e totuşi adevărat. Dumneavoastră, domnule Firehand, sunteţi unul dintre cei mai renumiţi westmeni, şi aţi păţit şi trăit desigur multe lucruri pe care, dacă v-aţi apuca să le povestiţi, nimeni nu le-ar crede posibile. Poate că cel puţin dumneavoastră nu râdeţi de vorbele mele.

— Nici nu mă gândesc! răspunse vânătorul cu toată seriozitatea. Sunt gata să vă dau crezare, şi am motive bine întemeiate s-o fac. Şi eu am aflat cu toată certitudinea că ar exista o comoară scufundată în adlncul lacului.

— Într-adevăr? Ei bine, cred că aş putea jura cu conştiinţa curată că e adevărată povestea cu comoara. Cel care ne-a spus-o nu ne-a minţit, asta-i sigur.

— Cine era?

— Un indian bătrân. Nu mai văzusem niciodată un om atât de bătrân. Slăbise de tot de se făcuse ca un schelet şi ne-a spus el însuşi că a apucat cu mult peste o sută de veri. Zicea că-l cheamă Hauey-kolakakho, dar ne-a mărturisit confidenţial că în realitate numele Lui e Ikhatci-tatli. Ce înseamnă aceste nume indiene nu ştiu.

— Ştiu eu – Îl întrerupse Old Firehand. Primul e în limba tonkawa, al doilea aparţine limbii aztece, dar ambele au acelaşi înţeles şi anume „Marele Părinte”. Continuă, domnule Watson! Sunt foarte dornic să aflu în ce fel aţi făcut cunoştinţă cu acel indian.

— Ei bine, de fapt asta nu s-a petrecut într-un fel ieşit din comun sau oarecum aventuros. Greşisem socoteala timpului şi rămăsesem prea multă vreme în munţi, aşa că am fost surprins de primele zăpezi. Eram deci silit să rămân sus şi să caut un loc în care să aştept sfârşitul iernii fără să mor de foame. Singur-cuc, înzăpezit complet, nu era glumă! Spre norocul meu, m-am dus până la Lacul de Argint şi am zărit acolo o căsuţă de piatră din care ieşea fum; eram salvat. Proprietarul căsuţei era tocmai acel indian bătrân. Avea un nepot şi un strănepot care se chemau „Ursul-cel-Mare” şi „Ursul-cel-Mic” şi care…

— Ah! Nintropan-hauey şi Nintropan-homoş? interveni Old Firehand din nou.

— Da, aşa sunau cuvintele indiene. Îi cunoaşteţi cumva pe aceştia, Sir?

— Da, dar continuă, continuă!

— Cei doi „urşi” plecaseră în munţii Wahsatch, unde au fost nevoiţi să rămână până-n primăvară. Iarna venise prea de timpuriu şi era cu neputinţă să treci de acolo prin masele de zăpadă până la Lacul de Argint. Aşa că am dat numai peste bătrân, dar nu era singur, mai primise înainte pe altcineva în căsuţa sa, şi anume pe acest Engel, neamţul de care am pomenit, care se refugiase aici ca şi mine, de când cu primul viscol. O să vă povestesc totul pe scurt, aşa că vă spun doar că am petrecut toţi trei toată iarna împreună. N-am dus lipsă de mâncare: era vânat destul; frigul însă îi dăunase bătrânului, şi de cum începu să sufle o boare călduţă, a trebuit să-l îngropăm. Ne îndrăgise, şi ca să se arate recunoscător pentru ajutorul nostru, ne-a împărtăşit taina despre comoara din Lacul de Argint. Avea o bucată de piele foarte veche, pe care era desenat cu precizie locul cu pricina, şi ne-a îngăduit să facem o copie după acest desen. Din întâmplare, Engel avea hârtie asupra lui, fără de care n-am fi putut copia desenul, căci bătrânul nu voia să ne dea bucata de piele, ţinând s-o păstreze pentru cei doi „urşi”. A îngropat-o în ziua morţii sale, dar n-am aflat unde, căci i-am respectat dorinţa şi n-am încercat s-o căutăm. După ce i-am făcut mormântul am plecat. Engel cususe hârtia cu desenul în căptuşeala vestonului său.

— N-aţi aşteptat întoarcerea celor doi „urşi”? întrebă Old Firehand.

— Nu.

— Asta a fost o mare greşeală.

— Se poate; dar trăisem luni de zile înzăpeziţi şi ne era dor de oameni. Am şi ajuns în curând printre oameni, dar ce fel de oameni! Am fost atacaţi de o ceată de indieni din tribul Utah, care ne-au jefuit complet. Ne-ar fi omorât, cu siguranţă, dar îl cunoscuseră pe bătrânul indian, şi când au aflat că ne-am ocupat de el şi că după moartea sa l-am înmormântat, ne-au lăsat viaţa, ne-au restituit cel puţin hainele şi ne-au dat drumul. Au păstrat însă armele noastre, lucru pentru care au mai puteam să le fim recunoscători, dat fiind că fără arme eram expuşi tuturor primejdiilor, chiar şi celei de a muri de foame. Spre norocul, sau mai degrabă spre nenorocul nostru, ne-am întâlnit a treia zi cu un vânător de la care am primit carne. Când a auzit că vrem să ne ducem la Pueblo, a pretins că are aceeaşi ţintă şi ne-a îngăduit să-l întovărăşim.

— Acesta era roşcatul Brinkley?

— Da. Îşi zicea altfel pe atunci, dar am aflat mai târziu că-l cheamă aşa. Ne-a tras de limbă în fel şi chip, iar noi i-am spus tot: numai despre comoara din lac şi despre desenul pe care Engel îl avea asupra sa nu i-am spus nimic, fiindcă înfăţişarea lui nu inspira încredere. N-am ce face, am avut dintotdeauna o antipatie pentru oamenii cu părul roşu, deşi socotesc că nici printre ei nu sunt mai mulţi nemernici decât printre cei care poartă pe cap un scalp de altă culoare. Bineînţeles că tăcerea noastră nu ne-a folosit la mare lucru. Cum numai el poseda arme, pleca adesea la vânătoare, şi atunci noi doi stăteam laolaltă şi vorbeam aproape numai despre comoară. Odată s-a întors pe furiş, s-a strecurat în spatele nostru şi ne-a ascultat convorbirea. Când a pornit din nou după vânat, m-a poftit să mă duc cu el, zicând că patru ochi văd mai mult decât doi. După o oră, când ne depărtasem îndeajuns de Engel, mi-a spus că a auzit tot şi că, drept pedeapsă pentru neîncrederea noastră, o să ne ia desenul. Totodată, a şi scos cuţitul şi s-a repezit la mine. M-am apărat din răsputeri, dar în zadar; mi-a înfipt cuţitul în piept. Din fericire, însă, nu m-a nimerit în inimă, crezând totuşi că m-a omorât. Când m-am trezit, m-am văzut în mijlocul unei cete de imigranţi care mă găsiseră şi mă pansaseră. Le-am povestit ce se întâmplase, dar aceşti oameni simpli nu se simţeau în stare să regăsească urma ucigaşului. Eu însumi am avut nevoie de vreme îndelungată până m-am refăcut suficient ca să mă pot despărţi de cei care-mi salvaseră viaţa. Cum nu am găsit nici mormântul, nici cadavrul lui Engel, îmi îngăduiam să presupun că scăpase din mâinile ucigaşului.

— Da, a scăpat – zise Old Firehand.

— Cum? întrebă contramaistrul. Dumneavoastră ştiţi, Sir?

— Da. Dar am să vă spun mai încolo. Continuă povestirea!

— Înainte de toate, m-am îndreptat spre cea mai apropiată aşezare, unde am avut parte de o primire bună şi de ajutor. Acolo am stat o jumătate de an făcând tot felul de munci ca să câştig îndeajuns pentru a pleca în ţinuturile din est.

— Unde voiai să te duci?

— La Engel. Ştiam că are un frate la Russelville, în Kentucky, şi hotărâsem împreună să mergem la el ca să facem acolo preparativele pentru expediţia noastră spre Lacul de Argint. Când am sosit acolo, am auzit că acest frate se mutase în Arkansas; dar unde exact n-a ştiut nimeni să-mi spună. Lăsase la un vecin o scrisoare către Engel, pentru cazul că acesta ar întreba de el. Într-adevăr, venise şi primise scrisoarea în care desigur că era indicată noua adresă; apoi plecase iar; cât despre vecin, murise între timp. Dar Engel povestise aventura noastră la Russelville, şi spusese că pe ucigaşul meu îl cheamă Brinkley. Cum şi în ce fel aflase acest nume, nu am cum să ştiu. Aşa, domnilor, asta e ce aveam de povestit. Dacă numele ăsta de Brinkley corespunde, mă bucur grozav că am să-l revăd pe nemernicul ăla, şi socot că am să mă răfuiesc cu el.

— Mai sunt şi alţii care au aceeaşi intenţie – observă Old Firehand. Acum mi-a mai rămas un singur lucru nelămurit. Ai spus adineauri că părul roşu al lui Brinkley nu e natural. De unde ştii?

— E foarte simplu. Pe când trăiam laolaltă, se vede că-şi isprăvise colorantul şi atunci culoarea mai închisă începuse să se arate la rădăcina părului.

— Well. Atunci nu mai e nici o îndoială că aţi avut de-a face cu „colonelul” roşcat. Toată viaţa şi activitatea acestui om pare să se compună numai din crime. Sper că reuşim azi să punem capăt şirului lor.

— Asta doresc şi eu din suflet. Dar nu mi-aţi spus încă ce trebuie să facem ca să ne apărăm de atacul aşteptat.

— Nici nu e nevoie s-o ştii de pe acum. O s-o afli la momentul potrivit. Deocamdată, muncitorii trebuie să stea liniştiţi; să fie pregătiţi pentru o întreagă noapte de veghe. Apoi să-şi pună la punct armele. Încă înainte de miezul nopţii se vor urca într-un tren care-i va duce la locul cu pricina.

— Well, mă mulţumesc cu aceste informaţii. Toată lumea o să se conformeze dispoziţiilor pe care le-aţi dat.

După plecarea contramaistrului, Old Firehand se informă dacă inginerul nu are cumva doi muncitori care să semene la statură şi la faţă cu cei doi tramp-i făcuţi prizonieri; ar mai trebui să aibă şi curajul necesar pentru a lua locul prizonierilor pe locomotivă. Charoy se gândi câtva timp, apoi trimise un negru să aducă persoanele pe care le considera potrivite. Când veniră, Old Firehand îşi dădu seama că alegerea nu fusese proastă: staturile erau aproape la fel, iar în privinţa trăsăturilor feţei era de presupus că noaptea, pe întuneric, nu se vor remarca deosebirile. Mai urma să se asigure că vocile lor nu erau prea diferite. De aceea Old Firehand îi duse pe cei doi muncitori în camera lui Hartley, unde procedă la un scurt simulacru de interogatoriu, în aşa fel ca muncitorii să audă vocile tramp-ilor, pentru a le putea imita mai târziu, cât de cât.

Când toate acestea fură gata, vânătorul ieşi din casă spre a mai cerceta o dată împrejurimile aşa cum obişnuiesc westmanii.

În cazul că veniseră spioni, aceştia se aflau fără îndoială într-un loc din care colonia de muncitori putea fi observată în timpul nopţii cât se poate de exact, fără a se expune vreunui pericol. Exista un astfel de loc şi se afla nu prea departe de casa inginerului. Fusese necesar să se sape terenul, aşa că în imediata apropiere a şinelor se înălţa un taluz în vârful căruia creşteau câţiva arbori. De acolo, de sus, avea cea mai bună perspectivă, iar arborii ofereau paravanul necesar. Dacă prezenţa spionilor era de căutat undeva, acela era locul unde se impunea să-i cauţi.

Old Firehand se strădui să ajungă neobservat înspre partea opusă, la baza micii ridicături de pământ, apoi se urcă târându-se. Îndată ce ajunse, văzu că socoteala lui fusese exactă. Zări sub arbori două persoane care se întreţineau cu voce scăzută. Curajosul vânător se apropie tiptil până ce capul său atinse trunchiul copacului lângă care şedeau. Ar fi putut să-i atingă cu mâinile. Putea să-şi permită să se apropie de ei într-atât, fiindcă costumul său cenuşiu nu se distingea de sol nici dacă cineva avea ochii extrem de ageri. Din păcate, conversaţia lor încetase tocmai, şi trecu o bună bucată de vreme până ce unul din ei zise:

— Dar ai aflat ce-o să urmeze mai târziu, după ce am isprăvit aici?

— Nimic sigur – răspunse celălalt.

— Circulă fel de fel de zvonuri, dar probabil că doar câţiva ştiu ceva sigur.

— Da, „colonelul” e tăcut şi are numai puţini confidenţi. Planul lui real îl cunosc fără îndoială numai cei care au fost cu el înaintea noastră.

— Te gândeşti la Woodward, care a scăpat cu el din mâinile rafter-ilor? Păi ăsta pare să fie foarte comunicativ tocmai faţă de tine. Nu ţi-a spus nimic?

— Aluzii, nimic mai mult. Din cuvintele lui trag concluzia că „colonelul” n-are intenţia să ţină toată ceata noastră adunată în jurul lui. Un număr aşa de mare de oameni e doar o piedică pentru realizarea planurilor sale ulterioare. Şi nu pot decât să-i dau dreptate. Cu cât suntem mai mulţi, cu atât mai mic e câştigul ce-i revine fiecăruia. Mă gândesc că o să-i aleagă pe cei mai buni şi o să dispară cu ei subit.

— Ei, drăcie! Atunci ar însemna ca ceilalţi să fie traşi pe sfoară?

— Cum, traşi pe sfoară?

— Ei, dacă, de exemplu” colonelul” dispare mâine cu cei pe care vrea să-i păstreze alături de el?

— N-ar fi rău deloc. Eu m-aş bucura. Se înţelege de la sine că noi doi n-o să fim printre cei înşelaţi, care rămân mofluzi!

— Poţi să mi-o dovedeşti? Dacă nu, o să stau cu ochii în patru şi-o să fac scandal.

— Nu e greu să aduci dovada. Nu te-a trimis încoace cu mine?

— Şi ce dacă?

— O asemenea misiune nu se dă decât unor oameni dibaci şi de încredere. Încredinţându-ne supravegherea acestui loc, ne-a dat cel mai bun certificat. Ce reiese din asta? Dacă are într-adevăr intenţia să scape de mulţi dintre ai noştri, noi n-o să facem parte dintre aceştia, ci, în orice caz, dintre cei pe care-i ia cu sine.

— Hm! E valabil. Raţionamentul ăsta e bun şi mă linişteşte. Dar dacă crezi că şi eu am să fiu printre cei aleşi, de ce te ascunzi de mine şi nu-mi spui ce ţi-a împărtăşit Woodward despre planurile „colonelului”?

— Pentru că nu sunt încă lămurit nici eu. Dacă vrei, îţi spun ce ştiu. E vorba de o expediţie în mnnţi. Pe undeva, sus, a trăit cândva, în timpuri străvechi, un popor al cărui nume îmi scapă acum. Acest popor ori a plecat spre nord, ori a fost exterminat, dar, înainte de asta, a scufundat comori enorme în lac.

— Prostii! Cine posedă comori le ia cu el când pleacă.

— Ţi-am spus doar că e posibil să fi fost exterminaţi!

— În ce constă presupusa comoară? în bani de aur?

— Asta nu ştiu. Nu sunt un învăţat, şi prin urmare nu pot să-ţi spun dacă aceste popoare vechi au bătut monede. Woodward zicea că era un popor păgân şi că avea temple uriaşe cu idoli din aur şi argint masiv şi cu nenumărate vase de acelaşi fel. Bogăţiile astea zac în Lacul de Argint, de aceea se şi numeşte aşa. Colonelul posedă, pare-se, un desen cu ajutorul căruia vom fi în stare să dibuim exact şi cu certitudine locul cu pricina.

— Aşa! Şi unde se află acest Lac de Argint?

— Asta nu ştiu. În nici un caz n-o să vorbească despre asta până n-a hotărât pe cine vrea să ia cu el. Se înţelege de la sine că nu-şi poate divulga dinainte secretul şi intenţiile.

— Bineînţeles! Dar afacerea e periculoasă, în orice caz!

— De ce?

— Din pricina indienilor.

— Pshaw. Acolo nu locuiesc decât doi roşii, nepotul şi strănepotul indianului de la care are desenul. Iar pe ăştia doi i-ai curăţa cu două împuşcături!

— Dacă-i aşa, să zic şi eu că e bine. N-am mai fost sus, în Munţii Stâncoşi, deci trebuie să mă bizui pe cei care se pricep la chestiunea asta. Deocamdată, găsesc că ar trebui să ne concentrăm toată atenţia asupra loviturii noastre de azi. Crezi că o să reuşească?

— Cu siguranţă. Uită-te şi tu ce linişte e în toată colonia! Nu e om care să bănuiască ceva despre prezenţa noastră sau ceva în legătură cu proiectul nostru. Iar doi dintre cei mai buni şi mai şireţi dintre ai noştri sunt de pe acum acolo, ca să pregătească terenul. Cine s-ar putea gândi aşadar la un eşec! Trenul soseşte aici, stă cinci minute şi porneşte mai departe. La o oră de drum de aici vor da de focul nostru. În dreptul lui, cei doi tovarăşi ai noştri care se află pe locomotivă pun mecanicului revolverul în piept şi-l silesc să oprească trenul. Noi îl înconjurăm, „colonelul” se urcă şi ia…

— Ho-ho! îl întrerupse celălalt. Cine se urcă? Nu cumva „colonelul” singur? Sau numai cu câţiva, cu care apoi pune frumuşel în mişcare maşina cu aburi şi salutare? Mai încolo opreşte, coboară, ia jumătate de milion şi dispare? Iar ceilalţi se trezesc mofluzi, şi se aleg numai cu propriile lor mutre uluite? Nu, aşa nu mă joc!

— Ce-ţi închipui! făcu celălalt pe un ton supărat. Ţi-am mai spus: în cazul în care „colonelul” ar avea într-adevăr intenţia asta, noi doi ne-am găsi printre cei care se vor urca în tren. Dacă, pe de altă parte, Lacul de Argint ne oferă comori atât de uriaşe, nu-i nevoie să procedăm necinstit faţă de tovarăşii noştri de aici; fiecare îşi primeşte partea, după aceea „colonelul” poate să-şi aleagă pe cine vrea ca să-l însoţească în munţi. Gata! Să nu mai vorbim despre asta! Acum aş vrea să ştiu numai ce e cu locomotiva aceea de colo; focul arde sub cazan, deci e gata de plecare. Încotro?

— Poate că e locomotiva de probă, care urmează să plece înaintea trenului cu bani?

— Nu. Atunci n-ar aştepta încă de pe acum. Trenul nu vine decât după ora trei. Mie, locomotiva asta nu-mi place şi tare aş vrea să aflu ce se urmăreşte cu ea.

Omul exprima o bănuială de care trebuia ţinut într-adevăr cont. Old Firehand îşi dădu seama că locomotiva nu poate rămâne acolo. Era una mică, obişnuită pentru trenurile utilizate în timpul construcţiei, de care se ataşează vagoane pentru transportul de pământ. În aceste vagoane urmau să fie transportaţi muncitorii. Pentru a risipi bănuielile iscoadei, nu se mai putea aştepta acum până la miezul nopţii, ci trebuia pornit numaidecât. Old Firehand se retrase deci târâş şi se furişă până la casa inginerului, ca să-i comunice ce auzise.

— Wel, făcu acesta. Atunci trebuie să-i expediem pe oamenii noştri numaidecât. Dar spionii or să-i vadă când se urcă în tren!

— Nu. Le dăm ordin muncitorilor să se furişeze nevăzuţi; să meargă cale de vreun sfert de oră de-a lungul liniei şi să aştepte acolo până soseşte trenul gol, ca să-i ia; cum zgomotele nu se aud la distanţa asta şi cum linia face înainte o cotitură, spionii n-or să vadă şi nici n-or să audă că trenul s-a oprit acolo.

— Şi câţi oameni reţin aici?

— Douăzeci sunt de-ajuns pentru apărarea casei dumneavoastră şi pentru paza celor doi prizonieri. Măsurile pe care le luaţi pot fi executate în răstimp de o jumătate de oră, apoi trenul porneşte. Mă furişez din nou pe la spioni ca să aud ce mai spun.

În curând se afla iar în apropierea celor doi bandiţi care tăceau acum. Avea aceeaşi perspectivă ca şi ei asupra întregului teren şi-şi dădu toată osteneala să remarce vreo mişcare a localnicilor, dar în zadar. Oamenii se depărtau pe ascuns, cu atâta prudenţă, încât spionii nu aveau habar de ce se-ntâmplă. De altfel, lămpile din clădiri şi căsuţe erau prea slabe ca să lumineze localitatea în aşa fel încât să poţi distinge bine nişte oameni umblând prin ea. Deodată, văzu o lanternă cu lumină vie purtată din casa inginerului înspre şine. Cel care o ducea strigă tare, ca să se audă până departe:

— Trenul de marfă gol porneşte spre Wallace! Au nevoie de vagoane acolo!

Cel care striga aşa era inginerul. Se înţelesese cu mecanicul, aşa că acesta îi răspunse la fel de tare:

— Well, Sir! Bine că pornim în sfârşit şi nu mai ard cărbunii degeaba! Aveţi vreun comision de dat pentru cei din Wallace?

— Nimic, doar să-i spui noapte bună inginerului pe care-l vei găsi probabil la o partidă de cărţi când o să ajungeţi. Good road! 1

— Good nightSir! Câteva şuierături stridente, apoi trenul se puse în mişcare. Când huruitul roţilor se stinse în depărtare, unul dintre spioni zise:

— Ei, acum ştii ce e cu locomotiva asta?

— Da, m-am liniştit. Duce vagoane goale la Fort Wallace unde au nevoie de ele. Bănuiala mea era neîntemeiată.

— Bănuiala n-are nici un rost aici. Planul e bine ticluit şi trebuie să reuşească fără doar şi poate. În fond, am putea pleca acum.

— Ba nu. „Colonelul” ne-a poruncit să aşteptăm până la miezul nopţii, şi suntem datori să-i dăm ascultare.

— Mă rog, dacă vrei! Dar dacă e să rezist până atunci, nu văd de ce să-mi obosesc ochii inutil. Mă culc şi dorm.

— Şi eu; e lucrul cel mai cuminte. Mai târziu n-o să avem timp şi probabil nici chef de odihnă.

Old Firehand se strecură la iuţeală mai încolo, căci cei doi bandiţi se urniseră de la locurile lor ca să se instaleze cât mai comod. Se întoarse la casa inginerului, întâlnindu-se cu acesta în uşă. Intrară împreună şi se aşezară la un pahar de vin, cu nişte ţigări de foi, ca să aştepte ora plecării. Nu mai erau decât douăzeci de muncitori în localitate, un număr mai mult decât suficient. Ceilalţi plecaseră pe ascuns, conform ordinului primit, în afara localităţii, se aşteptară unii pe alţii, şi astfel adunaţi, merseră de-a lungul liniei până la distanţa stabilită. Rămaseră acolo până ce sosi trenul să-i ia, pentru a-i duce până la Eagle-tail unde se opri. Era cu neputinţă ca tramp-ii să mai observe ce avea să urmeze, căci fără îndoială porniseră şi ei.

1 Drum bun (în limba engleză în text).

2 Noapte bună (în limba engleză în text).

Old Firehand alesese un loc extrem de favorabil. Trenul trecea acolo peste râul strâns între maluri înalte. Pe vremea aceea exista un pod provizoriu, pe care erau aşezate şinele, iar pe malul celălalt intra numaidecât într-un tunel lung de vreo şaptezeci de metri. La câţiva paşi înainte de a ajunge pe pod, trenul se opri, dar nu era gol, cum crezuseră spionii; ultimele două vagoane erau încărcate cu lemne de foc şi cărbuni. Îndată ce roţile încetară să se mai învârtească, din întunericul nopţii ieşi o fiinţă mică şi bondoacă, arătând ca o femeie, se apropie şi-l întrebă pe mecanic cu o voce subţire, de falset:

— Sir, ce căutaţi aici de pe acum? Nu cumva aţi adus muncitorii?

— Ba da – răspunse mecanicul, uitându-se mirat la făptura asta ciudată, care stătea tocmai în razele de lumină ale focului din locomotivă. Dar dumneavoastră cine sunteţi?

— Eu? zise grăsunul râzând. Eu sunt mătuşa Droll. Ei, nu vă speriaţi chiar aşa de rău! Să nu vă zdruncinaţi cumva nervii. Mătuşă nu sunt decât aşa, între altele; o să vi se explice mai încolo cum vine asta. Deci, de ce-aţi venit?

— Aşa ne-a poruncit Old Firehand, fiindcă a ascultat ce vorbeau doi spioni trimişi de tramp-i, care ar fi intrat la bănuieli dacă porneam mai târziu. Îi găsim aici pe oamenii vestitului vânător?

— Da, dar să n-o rupeţi la fugă de frică; sunt numai unchi, eu sunt singura mătuşă din companie.

— Nici nu mă gândesc să mă tem de dumneavoastră, domnişoară sau doamnă. Şi unde sunt tramp-ii?

— Au plecat; au şters-o acum vreo trei sferturi de oră.

— Atunci putem începe cu descărcatul lemnelor şi al cărbunilor.

— Da. Dar întâi luaţi-i pe oamenii dumneavoastră din nou pe bord, apoi mă urc şi eu, ca să vă dau indicaţiile necesare.

— Dumneavoastră? Indicaţii? Nu cumva aţi fost numit general al acestui corp de armată?

— Ba tocmai, cu voia dumneavoastră, fireşte. Aşa, iacătă-mă! Şi acum, puneţi-vă calul să alerge încetişor peste pod şi-l opriţi apoi în momentul când vagoanele cu cărbuni de la coadă au ajuns la intrarea tunelului.

Droll se urcase pe locomotivă. Muncitorii săriseră din tren când oprise, şi acum trebuiseră să se urce iar în vagoane. Contramaistrul se uită din nou la făptura bondoacă măsurând-o cu o privire din care ghicea că nu-i vine uşor să dea ascultare comenzilor acestei mătuşi dubioase.

— Ei, ce faci? întrebă Droll.

— Sunteţi cu adevărat omul de care trebuie să ascult?

— Da, da! Şi dacă n-o faci imediat, îţi vin numaidecât în ajutor. N-am nici un chef să stau până-n ziua de apoi pe acest pod, de parc-am prins rădăcini!

După aceste vorbe, scoase cuţitul de vânătoare şi-i îndreptă vârful spre stomacul lui Watson.

— Ei, drăcie – strigă acesta – ce mătuşă înţepătoare şi tăioasă! Dar tocmai pentru că aţi scos cuţitul, mă văd silit să vă iau mai degrabă drept un tramp decât drept aliat. Puteţi să vă legitimaţi?

— Încetaţi cu prostiile! răspunse grăsunul pe tonul cel mai serios, băgând cuţitul la loc în cingătoare. Suntem staţionaţi dincolo de tunel. Prin faptul că v-am ieşit înainte până peste pod, v-am dovedit doar că ştiu de venirea dumneavoastră şi că, deci, nu pot face parte dintre tramp-i.

— Ei, hai să trecem dincolo!

Trenul trecu podul, intră apoi în tunel, şi opri când ultimele două vagoane ajunseră înaintea intrării. Acum muncitorii săriră iarăşi din tren şi goliră unul din vagoanele basculante, răsturnând încărcătura pe jos. Apoi trenul îşi continuă drumul până dincolo de tunel, oprind în aşa fel ca al doilea vagon încărcat să fie în dreptul ieşirii, unde fu descărcat la rândul lui. Aceste basculante sunt construite în aşa fel, ca saşiul cu roţile să stea pe loc, în timp ce platforma de pe ele se înclină într-o parte, se goleşte şi se readuce apoi în poziţia dinainte. Muncitorii coborâră ca să aşeze lemnele şi cărbunii descărcaţi în faţa tunelului şi dincolo de el, în două grămezi care să ardă cu uşurinţă. Contramaistrul mai porni o dată pentru a duce trenul ceva mai departe; îl opri acolo şi se întoarse pe jos.

Neîncrederea lui se evaporase. Tot ce vedea cu ochii era făcut să-l convingă că se află printre oamenii căutaţi. Tunelul fusese practicat într-o stâncă înaltă, pe după care ardea un foc ce nu putea fi zărit din valea râului, unde tramp-ii îşi avuseseră tabăra. În jurul acestui foc se aşezară rafter-ii şi toţi ceilalţi care veniseră cu Old Firehand la Eagle-tail. De o parte şi de alta a focului bătuseră doi pari în pământ, care se bifurcau la vârf; peste aceste furci aşezaseră de-a curmezişul o stinghie în care înfipseseră hălci mari de carne de bizon, şi învârteau această frigare deasupra focului.

Invitară muncitorii să mănânce „bizon î la prairie” cu ei, şi curând toţi se ospătară din carnea suculentă. Fireşte că în imediata apropiere a focului nu era loc decât pentru câţiva, aşa că se formară grupuri diverse, servite de rafter-ii care se considerau amfitrioni. Afară de bizon, aveau şi vânat mai mărunt, aşa că era mâncare destulă pentru toţi, deşi muncitorii de la căile ferate erau atât de numeroşi. Droll îşi luase o bucată mare de muşchi de bizon, tăia din ea îmbucături uriaşe, le băga în gură una după alta şi mesteca pierdut în gânduri, cu zel şi evlavie; atunci contramaistrul intră în vorbă cu el:

— Ia ascultaţi, Sir, Old Firehand mi-a recomandat să mă adresez dumneavoastră ca să aflu ce a devenit concetăţeanul dumneavoastră, Engel.

— Engel? La care Engel vă referiţi?

— La acela care era vânător şi puitor de capcane sus, în munţi, pe la Lacul de Argint.

— La el vă referiţi? strigă Droll surprins. Dar unde l-aţi cunoscut?

— Păi, tocmai la Lacul de Argint. Am fost nevoiţi să stăm o iarnă întreagă acolo, pentru că am fost înzăpeziţi şi…

— Atunci vă zice Watson? strigă Droll, întrerupându-l.

— Da, Sir, aşa mă cheamă.

— Watson, Watson, Heavens! Domnule, te cunosc cum îmi cunosc buzunarele, deşi nu te-am văzut niciodată.

— Vasăzică, vi s-a povestit despre mine? Cine v-a vorbit de mine?

— Fratele prietenului dumitale Engel. Ia uită-te aici! Pe băiatul ăsta îl cheamă Fred Engel; e nepotul tovarăşului dumitale de la Lacul de Argint şi a pornit cu mine ca să-l căutăm pe ucigaşul tatălui său.

— Tatăl lui a fost ucis? întrebă Watson, strângând mâna tânărului şi înclinând capul spre el cu tristeţe.

— Da, şi anume din cauza unui desen care…

— Iarăşi desenul! întrerupse contramaistrul. Îl cunoaşteţi pe ucigaş? Probabil că e „colonelul” roşcat.

— Da, el e, Sir! Dar… se zicea că te-a omorât şi pe dumneata.

— M-a rănit doar, Sir, m-a rănit. Din fericire, cuţitul n-a pătruns în inimă. Iar dumneata, maşter Droll, ştii să-mi spui, vasăzică, ce-a devenit prietenul meu?

— Da, ştiu – răspunse grăsanul. Un om mort, asta a devenit. „Colonelul” l-a rănit, exact ca pe dumneata, şi bietul om a murit din cauza asta.

— Povesteşte-mi, domnule, povesteşte-mi!

— Se poate relata totul la iuţeală. După ce „colonelul” te-a ademenit departe de tabără, Engel a intrat la bănuieli. De ce individul luase cu el pe acela dintre dumneavoastră care nu era înarmat? Trebuia să fi urmărit un ţel anume, fără nici o legătură cu vânătoarea. Amândoi aţi fost neîncrezători faţă de „colonel” şi acum Engel era îngrijorat de soarta dumitale. Grija asta nu i-a dat pace, aşa că a pornit să vă caute, mergând pe urmele voastre. Îngrijorarea i-a grăbit paşii, aşa că peste vreo oră ajunsese destul de aproape ca să vă vadă pe amândoi. Ieşea tocmai de după tufiş, când te-a zărit; dar ce-a văzut l-a făcut să dea înapoi. Împietrit de groază, se uita printre ramuri. Roşcatul îşi înfipsese cuţitul în dumneata şi acum stătea în genunchi peste corpul dumitale ca să se convingă dacă rana e mortală. Apoi s-a ridicat şi a rămas aşa câtva timp, stând parcă pe gânduri. Ce era să facă Engel? Să-l atace pe ucigaşul bine înarmat ca să te răzbune, el care n-avea arme? Ar fi fost o nebunie. A întors deci spatele şi a fugit, făcând întâi calea întoarsă pe urmele lăsate, şi apoi, când a dat de un teren favorabil, a cotit spre est. Dar în curând avea să afle că ucigaşul îl urmăreşte de aproape. Engel urcase un deal şi privind în urmă, l-a zărit pe „colonel” venind, încă în vale, dar la o distanţă de cel mult zece minute. Dincolo de deal era o prerie întinsă. Engel a coborât panta în fugă şi a alergat mai departe, cât a putut de repede. Goana a durat peste o oră, până ce Engel a văzut în faţa sa nişte tufişuri; se credea salvat; dar tufişurile erau depărtate unele de altele, şi între ele creştea iarbă deasă, care păstra bine urmele paşilor. Privaţiunile de peste iarnă îl slăbiseră pe fugar; urmăritorul se tot apropia. Mai uitându-se o dată în urmă, l-a văzut la cel mult o sută de paşi. Asta i-a sporit forţele pentru un ultim efort. A dat de o apă. Era Orfork, un afluent al lui Great River. A alergat într-acolo, dar n-a apucat să se arunce în apă, când a auzit un foc de armă. A simţit ca o lovitură de pumn în partea dreaptă a corpului, dar a sărit totuşi în apă ca să treacă înot pe malul celălalt. Atunci a zărit în stânga sa o gârlă care se vărsa în râu. S-a îndreptat spre gura acestei gârle şi a mai înotat puţin în susul apei până a dat peste arbuşti cu ramuri dese ce atârnau până-n apă, formând o perdea de nepătruns privirilor datorită firelor de iarbă aduse de apă şi agăţate de ramuri. Se vârî sub ele şi rămase locului, tremurând de agitaţie, de efort şi de frică. Dar cel puţin dăduse cu picioarele de fundul apei. „Colonelul” roşcat ajunsese şi el la malul râului; nevăzându-l pe Engel, şi dat fiind că râul era îngust, credea că-l trecuse înot şi a intrat şi el în apă. Dar nu putea trece decât cu mare prudenţă, pentru că nu voia să-şi ude armele de foc şi muniţiile. A trecut o bună bucată de vreme până ce, înaintând pe spate şi ţinând aceste obiecte deasupra apei, a ajuns pe malul celălalt şi a dispărut în tufiş.

— Dar s-a întors, desigur – fu de părere Humply-Bill. Cum nu putea găsi nici o urmă dincolo, trebuia Să presupună că fugarul se mai afla pe malul de dincoace.

— Fireşte – Încuviinţă Droll – Întâi a cercetat solul de-a lungul malului, pe urmă s-a întors ca să caute şi dincoace; dar nici aici nu era vreo urmă; asta l-a indus în eroare. De două ori a trecut pe lângă ascunziş fără să-l remarce pe cel ascuns acolo. Acesta a mai tras cu urechea multă vreme, dar fără să-l mai audă pe ucigaş şi fără să-l revadă. Totuşi, a mai rămas în apă până s-a făcut întuneric; apoi a trecut înot pe malul celălalt şi a alergat spre vest, umblând toată noaptea, ca să se îndepărteze cât mai mult.

— Nu era rănit?

— Ba da, avea o rană superficială lateral, sub braţ. De emoţie şi din cauza apei reci, abia o remarcase sau n-o luase în seamă; dar în drum rana a început să-l usture. A astupat-o cât a putut de bine, până ce a găsit dimineaţa nişte frunze răcoritoare pe care le-a pus pe rană, schimbându-le din când în când. Era obosit de moarte şi-i era o foame chinuitoare pe care încerca să şi-o astâmpere cu rădăcini. În halul ăsta s-a forţat, a mers abia târându-se mai departe, până spre seară, când a dat de o aşezare omenească solitară, ai cărei locuitori l-au primit cu ospitalitate. Era aşa de slăbit, că nu era în stare nici măcar să le povestească prin ce trecuse; s-a prăbuşit într-un leşin. Când s-a trezit, era culcat într-un pat vechi, fără să ştie cum a ajuns acolo. Apoi a aflat că zăcuse aproape două săptămâni fără cunoştinţă, în friguri, aiurind tot timpul despre crimă, sânge, fugă şi apă. Abia acum şi-a povestit aventura şi a aflat că gazda, un cow-boy, a întâlnit între timp un om cu părul roşu care s-a interesat dacă nu cumva primiseră un străin în aşezarea lor. Cowboy-ul îl mai întâlnise cândva pe acest om la Colorado Springs şi ştia că-l cheamă Brinkley; nu-l considera demn de încredere şi răspunsese negativ. Aşa a aflat Engel numele ucigaşului; bineînţeles că n-aş pune rămăşag că tipul se numeşte într-adevăr aşa. Rana s-a vindecat, şi pe urmă, cu un prilej oarecare, gazdele l-au luat cu ei la Las Animas.

— Deci nu s-a dus la Pueblo – zise contramaistrul. Altfel aş fi dat de urma lui mai târziu, când am trecut pe-acolo. Ce a făcut după aceea?

— S-a angajat căruţaş la o caravană de comerţ care umbla ca pe vremuri, pe drumul din Arkansas spre Kan-sas City. Acolo, primindu-şi salariul, s-a văzut în posesia mijloacelor de a se duce la fratele său. Sosit la Russelville, a auzit că acesta plecase, dar a primit de la un vecin o scrisoare lăsată pentru el, în care-i scria că-l va găsi la Benton, în Arkansas.

— A, deci acolo! Şi tocmai Benton e una din puţinele localităţi unde n-am fost! zise Watson. Şi cum a rămas cu desenul pe care-l avea asupra lui?

— Se cam ştersese în apa râului Orfork şi Engel a trebuit să-l copieze. Fireşte că i-a povestit fratelui său totul, şi acesta era dispus să plece cu el călare ca să întreprindă expediţia. Din păcate, s-a constatat în curând că păţania aceea nu a rămas fără urmări, aşa cum crezuse la început. Engel a început să tuşească şi slăbea văzând cu ochii. Medicul i-a spus că are tuberculoză galopantă şi, la două luni după ce-şi regăsise fratele, a murit. Statul prelungit în apa rece de primăvară făcuse din el un candidat la moarte.

— Prin urmare, tot „colonelul” ăsta îl are pe conştiinţă!

— De l-ar avea numai pe el pe conştiinţă! Aici, printre noi, se află mai mulţi care au o răfuială cu acest multiplu ucigaş. Dar ascultă ce s-a mai întâmplat pe urmă! Engel, fratele, era un om avut, care-şi cultiva pământul şi mai făcea pe de lături şi ceva negoţ, realizând venituri frumuşele. Avea doi copii, un băiat şi o fată. Familia consta din părinţi, aceşti doi copii, şi un băiat la toate, care, la nevoie, făcea şi treaba unei fete în casă. Într-o zi, iată că vine un străin la Engel şi-i propune o afacere atât de rentabilă, încât Engel e încântat. Străinul s-a dat drept proprietarul unei întreprinderi de vase fluviale, spunând că făcuse avere datorită norocului pe care-l avusese când fusese căutător de aur. Cu această ocazie, aduse vorba despre faptul că pe vremea aceea cunoscuse un vânător numit Engel, şi el un german. Se referea, fireşte, la fratele mort, şi au avut să-şi povestească atâtea, încât a trecut după-amiaza şi seara fără ca străinul să se gândească la plecare. Bineînţeles, l-au invitat să rămână peste noapte, şi a primit, după oarecari insistenţe. În cele din urmă Engel a povestit moartea fratelui său şi cauza acestei morţi, apoi a scos desenul dintr-un dulăpior pe care-l avea în perete. Mai târziu, s-au dus toţi la culcare. Ai casei dormeau la etaj, familia într-o odăiţă situată spre spatele casei, iar feciorul tot sus, dar la o parte, într-o cămăruţă. Oaspetelui i-au pregătit camera cea mai bună, spre faţadă. La parter închiseseră uşile şi Engel luase cheile cu el, cum făcea de obicei. Nu de mult băiatul Fred îşi serbase aniversarea şi primise în dar un mânz de doi ani. Îşi aduse aminte că în seara asta, din pricina multelor aventuri interesante care s-au povestit, uitase -să dea de mâncare căluţului. Se sculă deci şi părăsi odaia tiptil, ca să nu trezească pe nimeni. La parter, trase zăvorul uşii din dos şi trecu prin curte la grajd. Nu găsise de trebuinţă să ia o lanternă; de altfel, bucătăria unde se găsea lanterna era încuiată. Fu deci nevoit să dea de mâncare calului pe întuneric, aşa că-i trebui mai mult timp ca de obicei. Încă nu isprăvise, când i se păru că aude un ţipăt. Ieşi din grajd şi văzu din curte că în dormitor e lumină. Ea dispăru, spre a apărea îndată în camera argatului. Acolo se iscă o gălăgie mare. Argatul ţipa, mobilele trosneau; Fred auzi îngrozit că acolo sus are loc o luptă disperată. Apoi răsună două împuşcături. Fred ţipă înspăimântat. În aceeaşi clipă, străinul apăru la fereastră; azvârli pistolul fumegând încă şi sări în curte ca să se arunce asupra băiatului şi să-l calce în picioare, îi scăpă însă cuţitul din mâna ridicată ca să-l înfigă în Fred. În culmea primejdiei, Fred reuşi să pună mâna pe cuţit şi, cu puterea desperării, îl împlântă în pulpa adversarului. Acesta scoase un urlet de furie şi durere şi sări în lături. Ca fulgerul, Fred se avântă şi fugi. Rana îl împiedica pe ucigaş să se ia după el. Mânat de groaza morţii, băiatul alergă până la vecinul cel mai apropiat. Locuinţa acestuia era situată, întocmai ca şi casa lui Engel, mai în afara localităţii. Oamenii auziră strigătele de ajutor ale lui Fred, se treziră numaidecât şi ieşiră. Auzind ce se întâmplase, îşi luară armele şi se întoarseră cu băiatul la casa lui. Încă de departe văzură că arde la etaj. Străinul îi dăduse foc şi apoi se făcuse nevăzut. Flăcările se întinseseră atât de repede, încât nu se mai puteau urca; salvară cam tot ce se afla în încăperile de la parter; dar dulăpiorul din perete era larg deschis şi gol. Cadavrele, neputând fi scoase, au ars.

— Groaznic, fioros! exclamară cei din jur când povestitorul făcu o pauză. Fred Engel stătea şi el printre cei din jurul focului, cu faţa îngropată în palme, şi plângea încetişor.

— Da, îngrozitor! făcu Droll dând din cap. Cazul a stârnit destulă vâlvă. S-au făcut cercetări în toate direcţiile, dar în zadar. Fraţii Engel aveau o soră la Sf. Louis, soţia unui armator fluvial bogat. A oferit zece mii de dolari primă pentru prinderea ucigaşului şi incendiatorului; dar nici asta n-a folosit la nimic. Atunci i-a venit ideea să se adreseze biroului de detectivi particulari Harris şi Blother, şi asta a avut efect.

— Efect? întrebă Watson. Văd că ucigaşul mai e în libertate! Presupun, fireşte, că e „colonelul”.

— Da, mai e în libertate – răspunse Droll – dar e ca şi lichidat. M-am dus la Benton ca să încerc să deschid ochii mai bine decât au făcut-o alţii înainte…

— Dumneata? De ce dumneata?

— Ca să-mi câştig cei cinci mii de dolari.

— Era vorba de zece mii?

— Onorariul se împarte – explică Droll. Jumătate iau Haris şi Blother, jumătatea cealaltă detectivul.

— Păi atunci dumneata, Sir, eşti poliţist?

— Hm! Cred că am de-a face aici numai cu oameni cumsecade, printre care nu se află niciunul pe urmele căruia să fiu trimis vreodată, aşa că pot să vă spun ce am tăinuit până acum: sunt detectiv particular, şi anume pentru anumite districte din vestul îndepărtat. Am dat pe mâna călăului o seamă de răufăcători care se credeau în perfectă siguranţă, şi am de gând să mai exercit treaba asta în continuare. Aşa. acuma ştiţi, şi cunoaşteţi şi motivul pentru care nu obişnuiesc să vorbesc despre mine. Bătrânul Droll, de care au râs sute de oameni, nu e tocmai un tip atât de ridicol, dacă-l cunoşti mai bine. Dar asta nu-şi are locul aici; aveam să vă vorbesc despre crimă.

Acum toţi se uitau la Droll cu alţi ochi. Mărturisirea lui că era detectiv arunca o cu totul altă lumină asupra întregii sale personalităţi, asupra tuturor curiozităţilor pe care le afişa. Îşi folosea felul de a fi comic drept paravan, pentru a-şi putea întinde gheara cu atât mai sigur după cei pe care voia să-i prindă.

— Vasăzică – urmă – l-au căutat în primul rând pe Fred şi l-au descusut. Am aflat ce se povestise şi ce se vorbise. Dulăpiorul din perete îl deschisese ucigaşul. Nu-l spărsese, pentru că zgomotul i-ar fi alarmat pe-ai casei. Aşa că îi omorâse ca să ia desenul. Prin urmare, avea intenţia să se ducă la Lacul de Argint. Trebuia să-l urmăresc şi să-l iau pe Fred cu mine, fiindcă el îl văzuse şi avea să-l recunoască. Încă de pe vapor l-am bănuit pe individul acela; în tabăra rafter-ilor, Fred l-a recunoscut; iar azi sper să ajungă pe mâna mea.

— A dumitale? întrebă bătrânul Blenter. Oho! Ce ai de gând să-i faci?

— O să vedem. Nu e de loc necesar să-l car cu mine la Benton. Dacă aduc dovada morţii sale şi a faptului că am contribuit la ea, atunci premiul mi-e asigurat ca acest sleeping-gown. Pentru moment am vorbit destul şi am să dorm niţel. Treziţi-mă când o fi timpul.

Se ridică să-şi caute un locşor mai izolat şi mai întunecat. Ceilalţi însă nu se gândeau la somn. Cele auzite îi preocupară încă multă vreme, apoi ciocnirea aşteptată cu tramp-ii alcătuia şi ea o temă care nu putea fi discutată îndeajuns de amănunţit.

Winnetou nu luă parte la aceste conversaţii. Se rezemase de stâncă şi stătea cu ochii închişi; dar nu dormea, căci din când în când ridica pleoapele şi de fiecare dată ţâşnea de sub ele o privire vie, scrutătoare, ca un fulger.

Era aproape de miezul nopţii, când Old Firehand se duse la inginer şi-i spuse că are de gând s-o pornească acum, ca să meargă în întâmpinarea trenului. Chemă pe cei doi muncitori care urmau să ocupe locurile iscoadelor pe locomotivă, şi se duse cu ei pe linie, furişându-se, ca să nu fie văzuţi de eventuali spioni.

Era întuneric beznă. Ajunseră neobservaţi la locul asupra căruia se înţeleseseră telegrafic şi se aşezară în iarbă ca să aştepte sosirea trenului. Nu era încă ora trei când acesta sosi şi se opri în dreptul lor. Consta dintr-o locomotivă şi şase vagoane de călători. Old Firehand se urcă şi trecu prin vagoane. Erau goale. În primul găsi un cufăr mare, încuiat, plin de pietre. Lângă el găsi pe mecanic; acesta ceruse să conducă trenul, pe când fochistul urma să coboare la Sheridan, de vreme ce Old Firehand avea să preia locul fochistului. Îl salută prietenos pe mecanic, apoi se urcă în locomotivă, împreună cu doi muncitori, şi-şi înnegri faţa cu funingine. Acum arăta exact ca un fochist, în costumul lui de pânză. Trenul se puse în mişcare.

Vagoanele erau construite după sistemul american. Trebuia să te urci la coadă, în ultimul, ca să ajungi la celelalte; erau, fireşte, luminate. În faţă era o aşa-numită locomotivă-tender, cu pereţii înalţi şi solizi, din tablă de fier rezistentă, spre apărare împotriva intemperiilor. Această împrejurare era foarte favorabilă, căci pereţii ascundeau aproape complet pe cei de la locomotivă şi rezistau la gloanţe de puşcă şi de revolver.

În curând ajunseră la Şheridan, unde fochistul se dădu jos fără zgomot. Nu se afla acolo decât inginerul; schimbă cu mecanicul formulele obişnuite, apoi dădu semnalul de plecare.

Între timp, cei doi spioni, a căror convorbire fusese ascultată de Old Firehand pe taluz, ajunseră la locul unde-şi întinseseră tabăra „colonelul” şi tramp-ii. Raportară că la Şheridan nimeni nu bănuieşte nimic din ce se pregăteşte, aşa că bucuria tramp-ilor fu mare. Apoi însă îl traseră pe colonel de o parte şi-i îmfăţişară temerile pe care şi le mărturisiră reciproc. Acesta îi ascultă liniştit şi spuse apoi:

— Într-adevăr, nu mă gândesc să ţin pe lângă mine pe toţi tipii ăştia dintre care majoritatea sunt nişte ticăloşi inutili, şi sunt la fel de puţin dispus să dau măcar un singur dolar celor de care n-am nevoie! N-or să primească nimic.

— Atunci o să-şi ia singuri.

— Staţi şi aşteptaţi! Am eu planul meu!

— Dar or să se urce în tren!

— N-au decât! Ştiu că toţi or să se înghesuie. Eu rămân jos şi aştept până ce scoate casa de bani. După ce pleacă trenul, vom vedea ce se întâmplă.

— Şi cum stau lucrurile cu noi doi?

— Voi rămâneţi cu mine. Prin faptul că v-am trimis la Şheridan am dovedit că am încredere în voi. Duceţi-vă acum la Woodward. El îmi cunoaşte planul şi o să vă spună numele celor care vor rămâne cu mine.

Făcură cum le spusese şi se întinseră lângă Woodward, care deţinea oarecum rangul unui locotenent sub comandamentul „colonelului”. Deocamdată stăteau în întuneric; mai târziu, când se apropie ora stabilită, aprinseră un foc pe lângă linie.

Era trei şi un sfert când bandiţii în aşteptare auziră huruitul îndepărtat al trenului şi curând după aceea văzură luminile puternice ale locomotivei. Old Firehand închise uşiţa focarului, pentru ca el şi ceilalţi trei să nu poată fi văzuţi prea bine. La mai puţin de vreo sută de paşi înainte de a ajunge în dreptul focului, mecanicul dădu contrapresiune, ca şi cum ar fi ascultat subit de un ordin. Urmă o şuierătură, roţile scrâşniră, trenul se opri. Tramp-ii scoaseră chiote de bucurie şi se înghesuiră la ultimul vagon. Fiecare voia să fie primul. Dar „colonelul” ştia bine ce e esenţial. Se apropie de locomotivă, aruncă o privire de după muchia unuia din pereţii laterali şi întrebă:

— Totul în regulă, băieţi?

— Well! făcu unul din muncitori, cel care ţinea revolverul în pieptul mecanicului. N-au avut încotro, s-au executat. Vezi şi tu „colonele”: la cea mai mică mişcare apăsam pe trăgaci.

Old Firehand stătea lipit parcă de frică de rezervorul de apă; al doilea muncitor îl ameninţa pe el cu revolverul. „Colonelul” fu complet indus în eroare.

— Bun – zise – v-aţi îndeplinit misiunea bine, o să primiţi o recompensă specială. Mai staţi acolo până am terminat, pe urmă, când dau semnalul, coborâţi, ca să nu moară de frică aceşti bravi cetăţeni şi să poată pleca mai departe.

Se retrase de lângă locomotivă în întuneric. Îndată ce dispăru, Old Firehand se aplecă înainte ca să arunce o privire în jur. Nu văzu pe nimeni, în schimb vagoanele erau ticsite de bandiţi. Îi auzi certându-se pentru cufăr.

— Dă-i drumul, dă-i drumul! ordonă vânătorul mecanicului. Şi nu încet, ia-o repede dintr-o dată! Mi se pare că a urcat acum şi „colonelul”. Să nu zăbovim.

Trenul se puse în mişcare fără ca mecanicul să fi acţionat şuierătoarea.

— Staţi, staţi! strigă o voce. Împuşcaţi-i pe câini. Trageţi, trageţi!

Bandiţii din vagoane erau cuprinşi de spaimă, văzând că vagoanele pleacă cu ei. Voiau să coboare, să sară din tren, dar nu se putea, dat fiind că mecanicul intrase numaidecât în viteză mare. Old Firehand scormoni şi înteţi focul. Flăcările aruncau o lumină vie asupra lui şi a tovarăşilor săi. Uşa din faţă a primului vagon se deschise brusc şi apăru Woodward. Văzu bine interiorul locomotivei, faţa lui Old Firehand în plină lumină şi pe pretinşii bandiţi stând paşnici lângă el.

— Old Firehand! urlă el atât de tare, încât se auzi cu tot gâfâitul locomotivei şi huruitul roţilor. Bestia asta! La dracu cu tine!

Smulse pistolul din cingătoare şi trase. Firehand se aruncă pe jos şi scăpă neatins. În clipa următoare, însă, fulgeră revolverul lui, iar Woodward, lovit în inimă, recăzu în vagon. Apărură alţii în uşă, dar gloanţele lui îi atinseră instantaneu. Apoi cei doi muncitori izbutiră să mute unul din pereţii laterali în spate, separând astfel locomotiva de vagoane. Acum tramp-ii n-aveau decât să tragă…

Între timp, trenul gonea prin noapte. Mecanicul stătea cu ochii aţintiţi asupra liniei luminate de faruri. Trecu un sfert de oră şi spre răsărit se anunţa mijitul zorilor. Atunci acţionă fluierul, nu în şuierături scurte, ci o dată, prelung, ca un ţipăt nesfârşit. Se apropia de pod, şi voia să anunţe oamenilor care-l aşteptau acolo sosirea trenului.

Aceştia stăteau de mult la posturile lor. Cu puţin înainte de miezul-nopţii, sosiseră dragonii de la Fort Wallace; soldaţii luaseră poziţie sub pod, pe ambele maluri, pentru a-i face prizonieri pe toţi tranp-ii care reuşeau să le scape celor de sus. La capul podului stătea Winnetou cu rafter-ii şi vânătorii, iar la ieşirea din tunel aşteptau muncitorii înarmaţi. Printre aceştia se afla şi contramaistrul, care luase asupra lui misiunea primejdioasă de a desface locomotiva de vagoane încă în interiorul tunelului. Când auzi şuieratul, comandă: „Aprindeţi focul!” Muncitorii aprinseră numaidecât grămada de lemne şi cărbuni de la gura tunelului, în timp ce el însuşi intră în tunel şi, lipit de perete, aşteptă trenul.

Acesta trecu cu viteză redusă peste pod şi se apropia acum de tunel. Old Firehand îi zări pe cei postaţi acolo şi le strigă:

— Aprindeţi focul în urma noastră!

În clipa următoare trenul se opri. Locomotiva era exact în locul unde o aştepta contramaistrul. Aşa că se vârî repede între locomotivă şi primul vagon, desfăcu cupla şi fugi repede din tunel. Locomotiva îl urmă numaidecât; vagoanele rămaseră pe loc, iar focurile aprinse fură mutate de muncitori pe mijlocul liniei, după ce acoperiseră în grabă şinele cu pietre, pentru a le feri.

Toate acestea s-au petrecut mai repede decât se poate povesti şi mult prea repede pentru ca tramp-ii să-şi fi dat seama exact de situaţia în care se aflau. Încă din timpul călătoriei în plină viteză nu se simţiseră prea bine în pielea lor. Aflaseră că Old Firehand se afla pe locomotivă şi ştiau deci că planul lor fusese zădărnicit. Dar erau convinşi că acolo unde trenul va opri, îşi vor recăpăta libertatea, chiar dacă acel loc urma să fie o staţie mai animată. Erau bine înarmaţi şi mulţi la număr, aşadar îşi închipuiau că nimeni nu va îndrăzni să-i reţină.

Acum trenul era oprit; la asta se aşteptaseră. Dar privind prin ferestrele vagoanelor, nu văzură decât întuneric beznă, ca sub pământ. Cei ce se împinseseră ca să ajungă la uşa ultimului vagon aveau impresia că privesc printr-o ţeavă îngustă şi întunecoasă drept în para unui foc mare ce fumega. Iar cei din primele vagoane văzură că locomotiva dispăruse şi că în locul ei apăruse o grămadă de cărbuni aprinşi. Atunci unul dintre ei îşi dădu seama unde se află:

— Un tunel! Un tunel! strigă speriat. Iar alţii repetau după el, ţipând:

— Un tunel! Un tunel!

— Ce să facem? Trebuie să ieşim de-aici!

Se înghesuiră şi se împinseră, aşa că cei din dreptul uşii – căci acum se putea coborî şi prin uşa primului vagon – nu apucară să se dea jos, ci fură de-a dreptul azvârliţi afară. Următorul cădea peste cel de dinainte, al treilea peste al doilea şi aşa mai departe. Se făcu o învălmăşeală de trupuri, de braţe şi picioare, un haos de strigăte, ţipete şi înjurături, şi toate astea nu se puteau petrece fără o serie de accidente. Unii puseră chiar mâna pe arme ca să se apere de cei care se agăţau de ei sau zăceau peste ei.

La întunericul abia pătruns de lămpile din vagoane şi de lumina flăcărilor de la cele două capete ale tunelului se adăugau acum palele groase de fum de cărbune mânate spre interiorul tunelului de vântul stârnit în zori.

— Dumnezeii lor! Vor să ne sufoce! strigă o voce stridentă. Afară! Afară!

Zece, douăzeci, cincizeci, o sută reluară strigătul, şi toţi se împingeau, se înghesuiau, se înghionteau spre cele două ieşiri, cuprinşi de spaima morţii. Dar acolo trosneau focurile, cu flăcări înalte şi întinse, fără cel mai mic spaţiu prin care să treci. Cine ar fi încercat să iasă ar fi fost nevoit să alerge printre flăcări şi hainele i-ar fi luat foc fără doar şi poate. Cei din faţă îşi dădură seama de asta; se întoarseră şi începură să se împingă înapoi. Cei din urma lor nu voiau să se dea în lături, se împingeau înainte, aşa că se iscă în apropierea focurilor o luptă fioroasă, corp la corp, între oameni care cu puţin înainte fuseseră prieteni şi aliaţi întru rele. Tunelul repercuta ţipetele şi urletele cu o intensitate înzecită, în aşa fel încât de afară se auzea un vuiet de parc-ar fi fost slobozite toate fiarele pământului.

Old Firehand ocolise stânca pentru a ajunge la focul din faţa tunelului.

— Nu trebuie să mai facem nimic – Îl întâmpină acolo unul dintre rafter-i. Bestiile se distrug unele pe altele. Auziţi, Sir!

— Da, s-au încăierat rău de tot – răspunse west-manul. Dar sunt totuşi oameni, trebuie să-i cruţăm. Destupaţi intrarea!

— Nu cumva vreţi să intraţi?

— Ba da.

— Pentru Dumnezeu, să nu faceţi asta! S-ar arunca asupra dumneavoastră şi v-ar sugruma, Sir!

— Ba or să se bucure dacă le arăt calea spre salvare.

Dădu şi el o mână de ajutor la împinsul lemnelor şi cărbunilor mai departe, aşa că între foc şi peretele tunelului se deschise o trecere îngustă prin care puteai sări. Ar fi fost cu neputinţă să intri încet. Făcu un salt şi se află acum în tunel, el singur în faţa mulţimii de oameni dezlănţuiţi. Poate niciodată în viaţă nu-şi arătase îndrăzneala în aceeaşi măsură ca acum; dar nici siguranţa şi conştiinţa de sine nu-i mai fuseseră atât de mari ca în această clipă. Făcuse de mai multe ori experienţa că îndrăzneala unui singur bărbat are o putere de-a dreptul fascinantă şi paralizantă asupra unei mulţimi întregi.

— Hello, silence! 1 tună vocea sa puternică, făcându-se auzită peste strigătele a sute de guri, şi toţi tăcură. Ascultaţi ce am de spus!

— Old Firehand! se auzi exclamându-se cu mirarea produsă de curajul său neasemuit.

— Da, eu sunt – răspunse. Şi aţi simţit-o pe pielea voastră: unde sunt eu nu încape nici o rezistenţă. Dacă nu vreţi să vă sufocaţi, lăsaţi-vă armele aici ieşiţi, dar unul câte unul. O să stau la intrare, lângă foc, şi am să comand. Cine iese fără a fi aşteptat ordinul meu va fi împuşcat pe loc. Şi cine păstrează vreo armă va fi de asemenea împuşcat. Suntem mulţi muncitori, vânători, rafter-i şi soldaţi, destui ca să punem în practică ameninţarea mea. Gândiţi-vă bine! Aruncaţi-ne o pălărie sau o şapcă prin ieşire; ăsta să fie semnul că vreţi să vă supuneţi. Dacă n-o faceţi, o sută de ţevi de puşcă se vor îndrepta spre ieşire, ca să nu poată trece niciunul.

Din cauza fumului nu mai putuse rosti ultimele cuvinte decât cu efort, şi, ca să nu devină ţintă bună pentru vreun glonţ, sări repede prin deschizătură. Prudenţa asta era recomandabilă, dar în fond inutilă. Apariţia lui făcuse o asemenea impresie asupra tramp-ilor, încât niciunul n-ar fi îndrăznit să ridice arma împotriva lui.

Se putea desluşi că se sfătuiau. Vorbeau mulţi de-a valma. Împrejurările nu permiteau să piardă mult timp cu consfătuirea căci fumul care umplea tunelul devenea tot mai dens şi îngreuna respiraţia tot mai mult. În faţa unui om caOld Firehand, îşi pierduseră curajul; ştiau că nu ameninţa în vânt; nu vedeau altă cale de scăpare decât să se predea. O pălărie zbură în curând din tunel trecând pe lângă foc, şi în clipa următoare Old Firehand strigă, spunându-le că primul poate să iasă. Cum sări afară, îl siliră să treacă numaidecât podul, fiind luat în primire, la capul celălalt al podului, de rafter-i

1 Linişte! (în limba engleză în text).

şi vânători. Aceştia erau prevăzuţi cu funii, frânghii şi curele, şi individul fu legat de mâini şi de picioare îndată ce ajunse. Tot aşa păţiră şi camarazii săi care îi urmară. Li se dădea drumul din tunel la anumite intervale, ca să aibă rafter-ii timp să lege pe unul până sosea următorul. Totuşi, treaba se făcu repede, aşa că după un sfert de oră toţi tramp-ii erau prizonierii învingătorilor. Acum, însă, se constată, spre uimirea şi furia acestora din urmă, că lipseşte „colonelul” roşcat. Prizonierii interogaţi spuseră că el şi cu încă vreo douăzeci nu se urcaseră în tren. Se apucară să cerceteze temeinic tunelul şi vagoanele, dar nu-l găsiră; trebuiau să admită, prin urmare, că oamenii spuseseră adevărul.

Să le scape tocmai conducătorul, cel pe care-l urmăreau cu atâta înverşunare? Nu! Lăsară prinzonierii în paza soldaţilor şi a muncitorilor, apoi Old Firehand şi Winnetou, cu rafter-ii şi vânătorii, se întoarseră călare până la locul unde oprise trenul, ca să caute urmele celui dispărut. Old Firehand trimise patru rafter-i mai departe, la Şheridan, ca să-i aducă costumul de vânătoare şi pe cei doi tramp-i rămaşi acolo. El nu voia să se mai întoarcă la Şheridan, ci să plece cu tovarăşii săi la Fort Wallace, unde urmau să fie predaţi prizonierii, fiind mai bine păziţi acolo decât oriunde, de către militari.

Găsiră locul în care se întinseseră bandiţii ca să aştepte trenul. După un examen mai îndelung şi o interpretare temeinică a numeroaselor urme de picioare şi copite, ajunseră la concluzia că într-adevăr scăpaseră vreo douăzeci de persoane. Acestea luaseră toţi caii şi, bineînţeles, îi aleseseră pe cei mai buni; pe ceilalţi îi goniseră în toate direcţiile.

— Colonelul” a procedat cu multă şiretenie – zise Old Firehand. Dac-ar fi luat toţi caii, aceştia ar fi fost o povară pentru mica lui ceată, şi urmele lăsate ar fi atât de evidente, că şi un copil s-ar putea lua după ele. Gonind caii care încotro, ne-a îngreunat cercetarea şi a câştigat mult timp.

— Fratele meu alb se înşală poate – răspunse Winnetou. Această faţă-palidă n-a părăsit fără îndoială regiunea, fără să fi căutat să afle ce s-a întâmplat cu tovarăşii lui. Dacă ne luăm acum după urmele lui, sunt sigur că ne conduc spre Eagle-tail.

— Sunt convins că presupunerea fratelui meu roşu e justă. „Colonelul” a plecat de aici călare ca să se apropie de noi pe furiş şi să asculte ce vorbim. Aşa că va fi ştiind acum ce s-a întâmplat şi se va grăbi să fugă.

— Dacă ne întoarcem repede, s-ar putea să-l mai ajungem din urmă.

— Nu. Fratele meu trebuie să ia în consideraţie că nu putem porni imediat după el. Trebuie să mergem şi noi la Fort Wallace, ca să depunem mărturie. Asta o să ne ia toată ziua de azi, aşa că abia mâine vom putea porni în urmărirea celor douăzeci de tramp-i.

— Atunci vor avea un avans de peste o zi!

— Da, dar ştim încotro se îndreaptă, aşa că nu-i nevoie să mergem pe urmele lor. Ne ducem direct la Lacul de Argint.

— Crede fratele meu că mai vor să se ducă acolo?

— Fără îndoială. Voiau să pună mâna pe bani ca să facă unele cumpărături pe undeva. Dar aceste cumpărături nu sunt neapărat necesare, de trăit pot trăi din vânat, arme au, şi muniţii, probabil, de asemenea. Şi chiar dac-ar duce lipsă de muniţii, ei ştiu că pe drum or să găsească prilejul să-şi procure, pe cale cinstită sau necinstită. Sunt convins că se vor duce la Lacul de Argint.

— Atunci să ne luăm totuşi, deocamdată, după urmele lor, ca să aflăm măcar unde s-au dus întâi.

Într-adevăr, găsiră în curând urmele fugarului; ele duceau spre râu, şi apoi de-a lungul malului, în susul apei.

Nu departe de podul de la Eagle-tail tramp-ii se opriseră. Unul dintre ei, probabil „colonelul”, se urcase pe taluz până la şine, şi ascuns sub arborii şi tufişurile de acolo, devenise, desigur, martorul ocular al prinderii întregii bande. După întoarcerea lui, plecaseră cu toţii luând-o spre Busgcreek, semn aproape sigur că aveau intenţia de a se îndrepta spre Colorado şi de acolo, probabil, spre Lacul de Argint.

Între timp se întoarseră şi cei patru rafter-i trimişi la Sheridan. Aduseseră cu ei pe Hartley şi pe inginerul Charoy, care voiau să se ducă şi ei la Fort Wallace, căci mărturia lor era importantă. Muncitorii se întoarseră pe jos la Sheridan; ca recompensă, luaseră toate armele confiscate de la tramp-i. Pentru transportul acestora erau vagoane mai mult decât suficiente. Le stătea la dispoziţie „trenul pentru construcţii” şi „trenul de bani”. După ce urcară prinzonierii, se instalară şi ceilalţi în vagoane şi cele două trenuri se puseră în mişcare, iar dragonii se întoarseră călare la Fort Wallace.

Acolo vestea se răspândise în zbor, şi la sosirea trenurilor toată lumea se adună; tramp-ii fură primiţi într-un fel care le oferi o imagine anticipată a ce-i aştepta mai târziu, după condamnare.

De altfel, suferiseră pierderi însemnate, căci aproape un sfert dintre ei fuseseră găsiţi morţi în tunel. Şi azi se mai povesteşte în regiunea aceea cum au fost afumaţi tramp-ii în tunelul de la Eagle-tail şi se mai vorbeşte despre lovitura grandioasă imaginată de Winnetou şi dusă la bun sfârşit de Old Firehand.