Capitolul XI.La strâmtoare

Dincolo de Cumison River, pe unde se ridică munţii Elk, patru bărbaţi mergeau călare pe un platou înalt, acoperit de iarbă măruntă; cât vedeai cu ochii, nu se zărea nici un arbore, nici un tufiş. Deşi, în vestul îndepărtat toată lumea e obişnuită să vadă figuri ieşite din comun, aceşti patru călăreţi ar fi stârnit mirarea oricărui om care i-ar fi întâlnit.

Unul dintre ei călărea pe un armăsar negru, superb, de felul celor crescuţi de anumite triburi apaşe. Statura lui nu era excesiv de mare, cu toate acestea dădea impresia unui om foarte puternic şi rezistent. Faţa sa arsă de soare era încadrată de o barbă de un blond închis. Purta legginşi de piele, o tunică de vânătoare tot de piele şi cizme înalte, trase până deasupra genunchilor. În cap purta o pălărie de fetru cu boruri late şi cu un şnur de care erau prinse, de jur împrejur, vârfuri de urechi de grizzly. Cingătoarea lată, făcută din curele împletite, părea să fie plină de cartuşe şi mai adăpostea, afară de acestea, două revolvere şi un cuţit de vânătoare. Mai erau agăţate de ea două perechi de potcoave de fixat cu şuruburi şi patru împletituri din papură sau paie în formă de disc, prevăzute cu cureluşe şi catarame; pesemne erau destinate să fie fixate peste copitele calului, spre a induce în eroare vreun urmăritor. De pe umărul stâng spre şoldul drept atârna în bandulieră un lassou încolăcit şi înnodat la capete, iar de un şnur de mătase petrecut pe după gât era agăţată pipa păcii, împodobită cu penaje de colibri. În mâna dreaptă ţinea o puşcă cu ţeava scurtă şi culasa de o construcţie cu totul specială, iar în spinare, atârnată de o curea lată, purta o puşcă foarte mare şi puternică, cu două ţevi, de felul celor numite pe vremuri „armă de urs”, azi foarte rar întâlnite, şi cu care se trăgeau doar gloanţe de calibru cel mai mare. Acest om era Old Shatterhand, vestitul vânător, supranumit astfel datorită faptului că-şi putea răpune duşmanul cu o singură lovitură de pumn.

Lângă el călărea un omuleţ mic şi slab, fără barbă, îmbrăcat într-un frac albastru cu poalele lungi şi nasturi galbeni, bine lustruiţi. Pe cap purta o pălărie mare de damă, o aşa-zisă pălărie de amazoană, pe care se clătina o pană uriaşă. Pantalonii îi erau parcă scurţi, iar în picioarele fără ciorapi avea nişte ghete vechi şi grosolane, cu pinteni mari, mexicani. Acest călăreţ avea un întreg arsenal asupra lui, arme agăţate de el în toate părţile, în totală nepotrivire cu figura lui blajină. Omuleţul acesta era Heliogabalus Morpheus Franke, supranumit de prietenii lui „Hobble-Frank”, pentru că şchiopăta din pricina unei răni căpătate cândva.

În umbra acestor doi călăreţi venea un individ lung de peste şase picioare, şi extrem de slab, călare pe un catâr scund şi bătrân care abia părea să aibă destulă putere ca să-şi poarte călăreţul. Acesta avea pantaloni de piele croiţi pesemne pentru o persoană mult mai scundă, dar mai plină. Şi el era încălţat peste picioarele goale cu ghete din piele de atâtea ori pingelite şi peticite, încât păreau alcătuite numai din bucăţele şi petice; una singură cântărea fără îndoială vreo două kilograme şi jumătate, sau trei. Trupul acestui bărbat era acoperit de o tunică de vânătoare din piele, deschisă la piept, fiindcă nu avea nici nasturi, nici copci; mânecile abia ajungeau până peste cot. Îşi înfăşurase gâtul lung într-un şal de bumbac a cărui culoare de origine nu se mai putea distinge, în vârful capului ţuguiat purta o pălărie care, cu mulţi ani în urmă, fusese un joben cenuşiu. Poate că pe vremea aceea împodobise capul vreunui milionar, pe urmă însă decăzuse tot mai mult, pentru a ajunge, în sfârşit, în prerie şi-n mâinile posesorului ei actual. Acesta considerase că borurile sunt de prisos, le smulsese deci, lăsând doar o bucăţică în faţă, ca să se servească de ea apucând-o când voia să-şi scoată această podoabă a capului, indescriptibil de turtită şi boţită. O funie groasă îi servea drept cingătoare, în care ţinea două revolvere şi un cuţit de scalpat, apoi mai erau agăţate de ea câteva punguţe conţinând toate mărunţişurile de care un west-man nu se prea poate lipsi. Mai purta o haină de cauciuc atârnată pe umeri, dar ce haină! De la prima ploaie acest exemplar de lux intrase la apă într-atât, încât nu mai putu îndeplini niciodată funcţia pentru care fusese creată, trebuind să fie purtată de atunci încoace doar ca o manta de husar. De-a curmezişul peste picioarele de o lungime nemaipomenită, se afla o carabină din acelea cu care un vânător exersat nu-şi ratează niciodată ţinta; cât era de bătrân, nu s-ar fi putut ghici, după cum nu se putea determina vârsta catârului său. Se putea cel mult presupune că amândoi se cunoşteau foarte bine şi că trecuseră împreună prin multe aventuri.

Al patrulea călăreţ şedea pe o mârţoagă foarte înaltă şi slabă. El însuşi era extrem de corpolent, dar scund de tot, aşa că picioarele-i scurte nu ajungeau să cuprindă coastele calului decât pe jumătate. Deşi soarele răspândea văpăi, purta o haină de blană care, ce-i drept, suferea în cel mai înalt grad de pierderea părului. Dac-ai fi încercat să strângi firele rămase, abia ai fi putut aduna destul ca să înzestrezi cu ele pielea unui şoarece. Pe cap purta o pălărie de panama mult prea mare, iar de sub blană se iveau două cizme uriaşe cu carâmbi răsfrânţi.

Cum mânecile blănii erau mult prea lungi, în fond nu se zărea din tot omul decât faţa grasă, roşie şi cu o expresie de viclenie bonomă. Avea şi el o carabină lungă. Ce alte arme mai poseda nu se cunoştea deocamdată, deoarece blana acoperea tot.

Aceşti doi bărbaţi erau David Kroners şi Jacob Pfeffer-korn, cunoscuţi peste tot numai sub denumirea de „Davy-lunganul” şi „Jemmy-grăsanul”. Erau nedespărţiţi, şi nimeni nu întâlnise pe unul dintre ei fără să fi fost şi celălalt prezent, sau cel puţin prin apropiere. Jemmy era german, iar Davy iancheu; în cursul numeroşilor ani petrecuţi împreună, acesta din urmă învăţase de la celălalt destul de bine germana pentru a se putea exprima binişor în această limbă. La fel de nedespărţite ca şi stăpânii lor erau şi cele două animale; stăteau mereu unul lângă altul, păşteau laolaltă şi dacă, în vreo tabără de noapte, erau obligate să sufere societatea altor animale de călărie, se izolau, stând ceva mai la o parte şi se înghesuiau cu atât mai abitir unul în celălalt şi se mângâiau reciproc fornăind, adulmecându-se şi lingându-se.

Deşi nu trecuse cu mult de amiază, cei patru călăreţi trebuie să fi avut în urma lor o distanţă considerabilă parcursă în acea zi, şi desigur că nu trecuseră numai peste pământ moale acoperit cu iarbă, căci toţi, precum şi animalele lor, erau acoperiţi de praf. Cu toate acestea nu păreau obosiţi nici caii, nici călăreţii. Cel mult tăcerea lor te-ar fi lăsat să presupui că erau osteniţi. Tăcerea fu întreruptă de Hobble-Frank, cel de lângă Old Shatterhand:

— Vasăzică, rămânem peste noapte la Elk-fork? îl întrebă pe vecinul său în dialectul lui natural. Cât mai avem de fapt până acolo?

— Vom ajunge la malul apei înspre seară – răspunse acesta.

— Abia spre seară? Vai şi amar! Cum să mai rezistăm? Nu ne-am dat jos din şa de azi-dimineaţă. Odată şi odată tot trebuie să ne oprim, ca să răsufle barem caii. Nu eşti de părere?

— Ba da. Să aşteptăm până trecem de prerie; urmează apoi o pădure pe unde găsim şi un pârâu.

— Bun! Acolo o să adăpăm caii şi o să găsească şi iarbă. Dar noi ce găsim? Ieri am mâncat ultimele resturi de carne de bizon, iar azi-dimineaţă, oasele. De atunci nu s-a arătat nici măcar o vrabie, necum alt vânat în faţa puştilor noastre; mi-e foame şi trebuie să am ceva de ronţăit cât de curând, altfel mă prăpădesc.

— Nu te îngrijora! Am să fac eu rost de o friptură!

— Da, dar ce fel? Câmpia asta e atât de pustie! Cred că nici măcar o gâză nu se plimbă pe-aici. Atunci de unde să scoată un brav westman flămând o friptură?

— Am şi văzut-o. Ţine calul meu de frâu şi ia-o înainte cu ceilalţi, dar mai încetişor.

— Serios? făcu Frank, uitându-se în jur şi clătinând din cap nedumerit. Ai şi văzut friptura? Dar eu nu adulmec nici urmă de aşa ceva!

Luă în mână frâul calului lui Old Shatterhand şi-şi văzu de drum cu Davy şi Jemmy. Old Shatterhand însă coti spre stânga, unde se zăreau o mulţime de muşuroaie în iarbă. Era o colonie de „câini de prerie”, cum se numeau marmotele americane din pricina sunetelor pe care le scot, asemănătoare cu lătratul. Animalele acestea sunt nevătămătoare, inofensive şi foarte curioase; în mod ciudat, le place să locuiască laolaltă cu şerpi cu clopoţei şi cu bufniţe. Dacă se apropie cineva de ele, au obiceiul să se ridice în două picioare, să se uite la el, iar mişcările pe care le fac şi poziţiile pe care le iau cu acest prilej, sunt cu totul hazlii. Dacă li se pare ceva suspect, se vâră iute ca fulgerul în galeriile lor subterane şi nu se mai arată. Vânătorul care poate face rost de un aliment mai suculent dispreţuieşte carnea acestor animale, nu pentru că n-ar fi comestibilă, ci dintr-o prejudecată. Dacă însă vrea totuşi să împuşte un câine de prerie, nu trebuie să încerce să se apropie de el pe furiş, căci aceste vietăţi sunt mult prea vigilente ca să izbutească. Trebuie să le trezească curiozitatea şi să o menţină vie până ajunge destul de aproape ca să poată ochi. Asta nu-i va reuşi însă decât dacă ei însuşi face gesturile şi mişcările cele mai caraghioase şi comice. Atunci câinele de prerie nu mai ştie ce se petrece şi ce să creadă despre cel care se apropie. De cum îl văzură animalele acestea care şedeau pe muşuroaiele lor, Old Shatterhand începu deci să salte în dreapta şi-n stânga, să se lase pe vine pentru a sări iar în sus, să se învârtească, să rotească braţele ca o moară de vânt, cu scopul de a se apropia mereu.

Hobble-Frank, care călărea acum alături de Jemmy şi Davy, văzu aceste scălâmbăieli şi zise îngrijorat:

— Doamne, ia te uită ce i-a venit! Nu cumva a căpiat? Se agită de parcă ar fi băut zeamă de mătrăgună! Ascultaţi! Trage!

Old Shatterhand trăsese acum două focuri de armă atât de repede unul după altul, încât se confundau aproape într-o singură pocnitură. Îl văzură alergând mai departe o bucată de drum şi aplecându-se de două ori ca să ridice ceva. Apoi se înapoie. Împuşcase doi câini de prerie; îi băgă în cobur şi încalecă. Hobble-Frank făcu o mutră cam sceptică şi zise în timp ce porniră mai departe:

— Asta să fie friptura? Nu, mulţumesc frumos! Aşa ceva nu înghit câtu-i lumea!

— Da ai gustat-o vreodată?

— Nu. Nici în vis nu m-am gândit!

— Atunci nu poţi să judeci dacă un câine de prerie e comestibil sau nu. Ai mâncat oare vreodată ied?

— Ied? zise Hobble-Frank plescăind din limbă. Cred şi eu, fireşte! Auzi, domnule, păi iedul e ceva delicios!

— Zău? făcu Old Shatterhand zâmbind. Dar mii de oameni nu mănâncă ied.

— Sunt mii de proşti. Îţi spun eu, noi, saşii, suntem deştepţi şi ne pricepem la plăcerile mesei ca nici o altă naţiune europeană. Un ieduleţ la cuptor, cu un pic de usturoi şi câteva fire de maghiran, rumenit frumos, cu coajă, e un ospăţ divin, făcut pentru domnii şi doamnele de pe Olimp. Pot să-ţi spun că mă pricep, fiindcă pe vremea Paştilor, când sunt iezi tineri la noi, la Moritzburg, se mănâncă în toate duminicile şi în zilele de sărbători numai friptură de ied.

— Foarte bine. Dar spune-mi dacă ai mâncat vreodată lapin?

— Lapin? Ce-o mai fi şi aia?

— Iepure de casă, cum se spune pe la noi.

— Iepure de casă 1 A la bonne heure '. Şi asta e ceva colosal! La Moritzburg şi-n împrejurimi se gătea întotdeauna iepure de casă de hramul bisericii. Carnea e fragedă ca untul de ţi se topeşte-n gură.

— Dar sunt mulţi care ar râde de tine auzindu-te!

— Înseamnă că sunt cam scrântiţi la cap. Un iepuraş din ăsta, care nu mănâncă decât vârfurile ierburilor fragede, are o carne delicioasă; asta se înţelege de la sine. Nu crezi şi dumneata?

— Eu, da; dar cer în schimb să nu dispreţuieşti nici câinii mei de prerie. Ai să vezi că seamănă la gust cu iedul şi aproape şi cu iepurele de casă. Îţi spun că… stai, nu vezi nişte călăreţi acolo?

Arătă spre sud-vest, unde se mişcau câteva puncte. Erau prea departe ca să poţi distinge dacă sunt animale, poate bizoni, sau călăreţi. Cei patru vânători înaintară mai încet, cu ochii îndreptaţi spre acel grup. După câtva timp văzură că poartă uniforme: erau soldaţi.

Ostaşii călăreau înspre nord-vest. Dar îi observaseră şi ei pe cei patru şi schimbară direcţia, venind acum spre ei galop. Erau vreo doisprezece, conduşi de un locotenent. Se apropiară până la vreo treizeci de paşi şi se opriră; ofiţerul îi examină la început cu o privire scrutătoare şi sumbră; apoi dădu cu ochii de cele două puşti ale lui Old Shatterhad; faţa i se lumină şi, arătând spre puşca descrisă mai înainte, aceea cu culasa ciudată, sferică, exclamă:

— Behold.' Nu cumva e un automat Henry, Sir?

— Ba da – răspunse westmanul. Cunoaşteţi acest tip de armă?

— Nu am mai văzut niciuna, dar mi-a fost descrisă în amănunţime. Inventatorul pare să fi fost un original, care n-a fabricat decât puţine exemplare, pentru că se temea de exterminarea rapidă a indienilor şi a bizonilor dacă această armă cu repetiţie s-ar răspândi. Se pare că acele câteva exemplare făcute de el s-au pierdut, afară de unul singur care se spune că aparţine lui Old Shatterhand.

— Aşa e, Sir. Din cele unsprezece sau douăsprezece automate Henry care au existat vreodată, nu mai există decât a mea; celelalte au dispărut o dată cu posesorii lor, în vestul sălbatic.

— Atunci sunteţi într-adevăr Old Shatterhand? Ce plăcere! Vreţi să aveţi bunătatea de a ne însoţi? Camarazii mei ar considera o onoare pentru ei dacă aţi accepta să fiţi oaspetele nostru.

— Unde să vă însoţesc?

— La Fort Mormon, acolo ne ducem.

— Atunci, din păcate, nu pot accepta invitaţia dumneavoastră, căci trebuie s-o luăm în direcţie opusă, pentru a ne întâlni la o oră fixată cu nişte prieteni de-ai noştri.

— Pot să aflu, Sir, unde vreţi să vă duceţi?

— Întâi în munţii Elk, cum v-am spus; de acolo vrem să trecem în munţii Book.

— În cazul acesta, trebuie să vă previn: feriţi-vă de utahi, care au dezgropat de curând securea războiului; din pricina asta trebuie să patrulăm încontinuu în jurul forturilor Mormon şi Indian. Iată ce s-a întâmplat: o ceată de căutători de aur albi au pătruns într-o tabără a utahilor ca să fure cai; era noapte; dar utahii sau trezit şi s-au apărat, aşa că mulţi au pierit, răpuşi de albii mult mai bine înarmaţi. Aceştia au fugit cu caii şi cu alte lucruri luate cu ocazia asta. Dar indienii au pornit de cu ziuă să-i urmărească. I-au ajuns din urmă pe tâlhari, şi s-a încins o luptă care a costat iarăşi multe vieţi omeneşti. Se pare că vreo şaizeci de indieni au fost împuşcaţi, dar n-au scăpat nici albii decât şase la număr. Acum utahii cutreieră regiunea ca să-i găsească pe aceşti şase, şi în acelaşi timp au trimis o delegaţie la Fort Union spre a cere despăgubiri, un cal pentru fiecare cal furat, o sumă globală de o mie de dolari pentru obiectele luate şi pentru fiecare indian ucis, doi cai şi o puşcă.

— Găsesc că nu sunt pretenţii exagerate. S-a promis să li se dea satisfacţie?

— Nu. Albii nici nu se gândesc să admită că pieile-roşii au dreptul să pretindă ceva. Delegaţia s-a întors fără a fi obţinut nimic şi, drept urmare, indienii au pus mâna pe tomahawkuri. Utahii se ridică în masă şi cum pe teritoriul acesta nu avem, din păcate, trupe suficiente ca să-i putem zdrobi dintr-o dată, s-a ajuns la hotărârea să ne căutăm aliaţi. Câţiva ofiţeri au plecat la indienii navajos ca să-i câştige pentru o expediţie împotriva utahilor şi au reuşit.

— Şi ce s-a promis navajoşilor pentru ajutorul acordat?

— Toată prada pe care or s-o captureze.

Faţa lui Old Shatterhand se întunecă auzind acestea. Zise, clătinând din cap:

— Vasăzică, întâi utahii au fost atacaţi, jecmăniţi şi mulţi dintre ei ucişi; când au cerut pedepsirea răufăcătorilor şi o despăgubire, au fost respinşi, iar acum, când ei înşişi încearcă să-şi facă dreptate, sunt aţâţaţi navajoşii împotriva lor şi li se plăteşte acestora cu pradă luată de la cei nedreptăţiţi! Mai e de mirare dacă se simt aduşi la limita răbdării? Amărăciunea şi revolta lor trebuie să fie mari, şi fireşte că va fi vai de albul care cade acum în mâinile lor!

— Eu trebuie să ascult de ordine şi n-am dreptul să judec. V-am comunicat acestea, Sir, ca să vă previn. Nu am voie să am aceleaşi păreri ca dumneavoastră.

— Înţeleg, primiţi mulţumirile mele pentru avertisment şi, dacă povestiţi întâlnirea cu noi la Fort, spuneţi, vă rog, că Old Shatterhand nu e un duşman al pieilor-roşii şi regretă nespus că un neam de oameni atât de înzestraţi trebuie să piară, pentru că nu i se lasă răgazul necesar de a se dezvolta în mod firesc, conform legilor civilizaţiei umane, ci i se pretinde să se transforme de la o zi la alta dintr-un popor de vânători într-o comunitate statală modernă. Cu tot atâta îndreptăţire ai putea omorî un elev de şcoală pentru că nu are capacitatea şi cunoştinţele necesare pentru a fi general sau profesor de astronomie. Good bye, Sir!

Întoarse calul şi, urmat de cei trei tovarăşi ai săi, plecă fără să mai arunce o privire asupra soldaţilor care priveau miraţi în urma lui şi apoi îşi văzură de drum. Numai mânia îl incitase să ţină această cuvântare cu totul fără rost, cum ştia prea bine; cu atât mai tăcut rămase apoi, în timp ce medita asupra încercării cu totul inutile de a-l convinge pe „fratele Jonathan” că n-are mai mult drept la viaţă decât indianul mânat din loc în loc, dintr-o regiune în alta, până ce-şi va încheia hărţuita sa existenţă, neplâns de nimeni.

Trecu o jumătate de oră; abia atunci se trezi Old Shatterhand din trista sa meditaţie, spre a-şi îndrepta atenţia asupra orizontului, care acum se prezenta sub forma unei dungi întunecate, din ce în ce mai largi. Întinzând mâna înspre partea aceea, zise:

— Acolo se întinde pădurea de care vorbeam. Daţi pinteni cailor; atunci ajungem în cinci minute.

Porniră acum la galop şi în curând cei patru călăreţi ajunseră în faţa unei păduri dese de molifţi înalţi, care părea atât de deasă, încă de pe la margine, încât nu se putea pătrunde călare. Dar Old Shatterhand găsi soluţia. Se îndreptă fără ezitare spre un anumit loc, pătrunse cu calul prin desişul care nu era adânc, şi se află îndată pe o aşa-zisă cărare de indieni, un drum croit de pieile-roşii care circulau uneori pe acolo, lat abia de vreo trei picioare. Atunci descălecă spre a căuta urme recente. Negăsind niciuna, încălecă iar şi-i pofti pe tovarăşii săi să-l urmeze.

Aici, în pădurea virgină, nu sufla nici cel mai uşor vânticel, şi afară de paşii cailor nu se auzea nici cel mai uşor zgomot. Old Shatterhand îşi ţinea automatul pregătit în mâna dreaptă şi era cu privirea ageră aţintită înainte, pentru ca, la o eventuală întâlnire cu o fiinţă duşmănoasă, să fie primul care ţine arma îndreptată asupra adversarului. Dar era convins că nu exista pentru moment un asemenea pericol. Dacă indienii străbăteau ţinutul călare, erau prea mulţi la număr pentru a umbla pe o asemenea potecă unde nu era nimic de descoperit şi unde pădurea deasă le îngreuna înaintarea. Erau prea puţine locuri pe această potecă în care un călăreţ s-ar fi putut întoarce.

După o bună bucată de vreme poteca se lărgi şi ieşiră într-un luminiş în mijlocul căruia se aflau mai multe blocuri mari de stâncă, aşezate unele peste altele. Erau acoperite de licheni şi câteva tufe găsiseră în crăpături hrană suficientă pentru rădăcinile lor. Un mic izvor curgea de sub stânci, şerpuind peste luminiş, pentru a se pierde apoi în pădure. În poiană, Old Shatterhand se opri şi zise:

— Aici e locul unde putem să lăsăm caii să se odihnească şi să frigem între timp câinii de prerie.

Descălecară toţi, scoaseră zăbalele cailor, ca să poată paşte, şi se apucară să caute ramuri uscate pentru foc. Jemmy luă asupra-şi să jupoaie animalele şi să le scoată măruntaiele, iar Old Shatterhand se depărtă să cerceteze dacă împrejurimile sunt sigure. Era o fâşie de pădure nu mai lată decât cale de trei sferturi de oră, poteca indiană o traversa de-a curmezişul, iar luminişul se afla cam la mijloc.

Nu trecu mult şi carnea friptă peste flăcări începu să răspândească un miros îmbietor. Atunci Old Shatterhand se înapoie. Se dusese cu paşi repezi până la marginea cealaltă a pădurii, de unde puteai cuprinde cu privirea toată preria deschisă din faţă. Nu zărise nimic suspect, aşa că aduse celorlalţi vestea că n-au să se teamă de nici o surpriză.

Peste o oră friptura fu gata.

— Ei, drăcie! bombăni Hobble-Frank. Să mănânci friptură de câine! Dacă mi-ar fi prezis vreodată cineva-că o să consum pe cel mai bun prieten al omului, i-aş fi răspuns într-un chip de i s-ar fi făcut părul măciucă! Dar mi-e foame şi n-am încotro!

— Dar nu e câine adevărat! observă Jemmy. Ai auzit doar că marmota asta a fost greşit denumită câine de prerie, numai din cauza sunetelor pe care le scoate!

— Asta nu drege faptul; dimpotrivă, îl agravează! Friptură de marmotă! închipuie-ţi dumneata! Ei, ia să vedem!

Îşi luă o bucată de piept şi o gustă cu reticenţă; dar faţa i se lumină îndată; băgă în gură o bucată mai mare şi declară mestecând:

— Zău că nu e rea, pe onoarea mea! Seamănă într-adevăr cu iepurele de casă, chiar dacă nu-i aşa de gustoasă ca friptura de ied. Băieţi, am impresia că n-o să rămână mare lucru din câinii ăştia!

— Trebuie să ne păstrăm ceva pentru diseară – obiectă Davy. Nu ştim dacă mai vânăm ceva azi.

— Nu-mi pasă de ce-o fi mai încolo. De câte ori sunt obosit şi pot să mă arunc în braţele lui Orfeu sunt perfect mulţumit.

— Îi zice Morfeu – Îl corectă Jemmy.

— Ia mai taci! Nu cumva ai să pui un M înaintea lui Orfeu al meu! Că pe ăsta îl cunosc bine; în satul Klotsche de lângă Moritzburg există o asociaţie corală care se cheamă „Orfeu pe pământ”; coriştii ăia cântau atât de dulce, încât pe ascultători îi fura întotdeauna un somn cât se poate de plăcut; de aceea vorba cu Orfeu căruia îi cazi în braţe vine de acolo, adică de la Klotsche. Aşa că nu te mai certa cu mine, ci mănâncă-ţi câinele de prerie în tăcere şi cu chibzuinţă: atunci o să-ţi priască mai bine decât dacă te iei la harţă cu un bărbat cu atâta experienţă ca mine!

Crezându-se în deplină siguranţă, cei patru bărbaţi se înşelau amarnic. Se apropia de ei o primejdie sub chipul a două cete de călăreţi care se îndreptau spre pădure.

Unul din aceste grupuri era mic: se compunea numai din doi călăreţi venind dinspre nord. Întâlnind urmele lui Old Shatterhand şi ale tovarăşilor săi, cei doi se opriră şi descălecară ca să examineze urmele. Felul în care o făceau te lăsa să presupui că nu erau westmeni neexperimentaţi. Erau bine înarmaţi, în schimb îmbrăcămintea lor era cam jerpelită. Anumite semne indicau că în ultima vreme nu avuseseră zile bune. În ce priveşte caii lor, erau bine hrăniţi şi vioi, dar fără şa şi fără frâie, numai cu un căpăstru făcut dintr-o curea. În felul acesta obişnuiesc indienii să-şi lase caii când pasc în apropierea unei tabere.

— Ce părere ai despre urmele astea, Knox? întrebă unul dintre ei. Nu cumva avem piei-roşii în faţa noastră?

— Nu – răspunse celălalt cu certitudine. Caii erau potcoviţi, şi oamenii călăreau alături, nu unul după altul, cum fac pieile-roşii.

— Şi câţi erau?

— Numai patru. N-avem deci de ce să ne temem, Hilton.

— Afară de cazul că sunt soldaţi.

— Pshaw! Nici atunci! Bineînţeles că nu ne putem arăta la un fort; acolo sunt atâţia ochi şi se pun atâtea întrebări, că ne-am trăda. Dar patru cavalerişti n-or să scoată nimic de la noi. Şi nu văd pe ce s-ar întemeia ca să tragă concluzia că facem parte dintre albii care au fost atacaţi de utahi!

— Aşa mă gândesc şi eu, fireşte; dar adesea îşi vâră dracul coada când nici cu gândul nu gândeşti. Ne aflăm într-o situaţie mizerabilă. Hărţuiţi de indieni şi căutaţi de soldaţi, rătăcim încoace şi-ncolo pe teritoriul utahilor. A fost o prostie că ne-am încrezut în „colonelul” ăla roşcat care ne-a promis marea cu sarea.

— O prostie? Ba, deloc. E un lucru tare frumos să te îmbogăţeşti repede şi n-am pierdut speranţa nici pe departe. În curând o să ne ajungă din urmă „colonelul” cu restul cetei, şi atunci nu mai avem de ce să ne facem griji. Trebuie să încercăm să ieşim din situaţia asta nefericită. Gândindu-mă bine, nu văd decât o singură cale, şi asta ni se deschide chiar acum.

— Ce cale?

— Să găsim nişte albi cărora să ne alăturăm. În societatea lor o să fim luaţi drept vânători, şi nimănui n-o să-i vină în minte să facă legătura între noi şi cei care i-au silit pe utahi să dezgroape securea războiului.

— Şi crezi că avem acum în faţa noastră asemenea oameni?

— Aşa cred. Mai sunt încă în pădure. Hai să ne luăm după ei.

        „Colonelul' roşcat căutase să-şi mărească ceata compusă, cum se ştie, din cei douăzeci de tramp-i care scăpaseră la Eagle-tail. Ajunsese la concluzia că, în munţi, s-ar putea ca ceata să fie simţitor împuţinată de indieni şi că, deci, douăzeci erau mult prea puţini. De aceea, pe parcurs, trecând călare prin Colorado, atrăsese pe fiecare om întâlnit care se arăta dispus să-l urmeze. Toţi erau, fireşte, oameni cu o existenţă precară, a căror moralitate nu trebuie cercetată. Dintre ei făceau parte şi Knox şi cu Hilton, cei doi care acum se îndreptau spre pădure. Noua ceată a colonelului crescuse în curând într-atât, că nu mai putea trece neobservată, dar şi aprovizionarea devenea tot mai anevoioasă pe zi ce trecea. De aceea „colonelul” luă decizia să-şi împartă ceata în două. Cu o jumătate din ea avea de gând să traverseze Munţii Stâncoşi prin regiunea La Veta, iar cealaltă urma să o ia spre Marrison şi Georgetown, ca să treacă acolo peste munţi. Cum Knox şi Hilton erau oameni cu experienţă, fuseseră puşi să conducă a doua grupă. Ajunseseră cu bine dincolo de munţi şi poposiseră în ţinutul de pe la Breckenridge. Acolo, printr-o întâmplare nefericită, herghelia scăpată de pe o hacienda 1 trecu în goană pe lângă tabăra lor; atunci şi caii lor o luară razna, se smulseră şi fugiră cu herghelia. Ca să-şi procure alţi cai, atacaseră mai târziu tabăra utahilor, pentru a fi apoi urmăriţi de aceştia şi bătuţi. Scăpaseră numai şase. Dar indienii îi urmăriseră şi pe aceşti şase de aproape; patru dintre ei căzuseră cu o zi înainte, iar cei doi conducători, Knox şi Hilton, erau singurii care avuseseră norocul să scape de proiectilele răzbunătoare ale indienilor.

Vorbeau despre aceste întâmplări în timp ce se apropiau de pădure. Sosiţi acolo, găsiră poteca şi o luară drept înainte pe ea. Ajunseră la luminiş tocmai în clipa în care micul duel de cuvinte dintre Jimmy şi Hobble-Frank luase sfârşit.

— Deci suntem vânători, ai înţeles? şopti Knox către Hilton. Şi lasă-mă pe mine să vorbesc!

Acum Old Shatterhand îi zări; puse mâna pe puşcă şi-i aşteptă cu o mină serioasă, examinându-i în timp ce se apropiau.

— Good day, domnilor – salută Knox. Ne daţi voie poate să ne odihnim puţin pe-aici, lângă dumneavoastră?

— Orice om cumsecade e binevenit – răspunse Old Shatterhand examinând cu ochi pătrunzători întâi călăreţii apoi caii.

— Sper că n-aveţi impresia că nu suntem – zise Hilton, suportând, cu un calm aparent, privirea scrutătoare a vânătorului.

— Nu-mi judec aproapele decât după ce l-am cunoscut.

— Ei, atunci îngăduiţi-ne să vă dăm acest prilej!

Cei doi descălecară şi se aşezară alături de ceilalţi, în jurul focului. Le era foame, pesemne, căci priveau cu jind spre friptură. Jemmy, bun la suflet, le oferi câteva bucăţi de carne, invitându-i să mănânce, iar ei nu se lăsară rugaţi. Acum politeţea interzicea să-i descoşi; aşa că până se săturară se păstră tăcere.

1 Fermă în Mexic sau America de Sud.

Cealaltă ceată care se apropia de pădure din partea opusă consta din vreo două sute de indieni. Old Shatterhand fusese, ce-i drept, şi în partea aceea, dar în momentul în care scrutase cu privirea preria de acolo, nu putuse să vadă pe indienii ce se apropiau, fiindcă atunci se aflau pe după o ieşitură a pădurii care forma un cot. Cunoşteau şi ei, pesemne foarte bine regiunea, fiindcă se îndreptau direct spre poteca îngustă, şi anume spre capătul ei opus celui prin care intraseră albii în pădure.

Indienii se aflau „pe calea războiului”, cum arătau culorile ţipătoare cu care-şi vopsiseră obrajii. Majoritatea erau înarmaţi cu puşti, doar puţini aveau numai arcuri şi săgeţi. În fruntea lor călărea un om uriaş, o căpetenie, căci purta o pană de vultur în păr. Vârsta nu i se putea determina, fiindcă şi el avea obrajii plini de dungi negre, galbene şi roşii. Sosind la capătul cărării, descălecă spre a cerceta solul. Primii războinici din şirul care-l urma se uitau cu atenţie la ce făcea. Unul dintre cai fornăi. Căpetenia ridică mâna în semn de avertisment, iar războinicul acoperi nările calului cu mâna. Dat fiind că şeful îi invitase prin gestul său să păstreze cea mai deplină linişte, era limpede că descoperise ceva suspect. Păşi încet de-a lungul urmelor, cu bustul adânc aplecat spre pământ, intrând astfel până la o oarecare distanţă în pădure. Când se întoarse, zise încet în limba utahilor, care face parte din subgrupa sho shonă a grupei de limbi sonora:

— A fost pe aici o faţă-palidă cu atâta timp înaintea noastră, cât îi trebuie soarelui să facă un drum de o palmă. Războinicii utahi să se ascundă cu caii sub copaci. Ovuts-avaht se duce să caute faţa-palidă.

Căpetenia, un om poate chiar mai înalt şi mai puternic decât Old Firehand, se numea deci Ovuts-avaht, ceea ce înseamnă „Marele-Lup”. Se furişă iar în pădure; când se întoarse, cam după o jumătate de oră, nu se vedea niciunul dintre ai săi. Fluieră încetişor şi pieile-roşii ieşiră îndată din ascunzişuri, lăsându-şi caii acolo. La un semn al căpeteniei, vreo cinci sau şase subcomandanţi se apropiară de şeful lor.

— Şase feţe-palide îşi au tabără pe lângă stânci. Aceştia sunt, probabil, cei şase care ne-au scăpat ieri. Ei mănâncă, iar caii lor pasc. Fraţii mei să mă urmeze la capătul cărării; acolo să se despartă; jumătate din ceată o ia spre dreapta, cealaltă jumătate spre stânga, până am încercuit luminişul. Atunci am să dau semnalul şi războinicii roşii vor năvăli. Câinii de albi se vor speria atât de rău că nici n-or să se mai apere. O să-i prindem şi o să-i ducem în sat, ca să-i legăm de stâlpul torturii. Cinci oameni rămân aici să păzească caii. Howgh '.

Această exclamaţie e un cuvânt de întărire a celor spuse şi echivalează oarecum cu „amin” sau „basta” sau „s-a hotărât”. Când un indian îl pronunţă, consideră că subiectul e epuizat, că totul e stabilit şi că nu mai e nimic de adăugat.

Cu căpetenia lor în frunte, pieile-roşii pătrunseră în pădure tiptil, atât de încet, încât nu se auzea nici cel mai uşor zgomot. Ajungând în locul unde cărarea intra în luminiş, se despărţiră înaintând pe cele două laturi ale luminişului, ca să-l încercuiască. Un călăreţ n-ar fi putut pătrunde printre copaci; pe jos, însă, indienii, cu trupurile lor mlădioase, puteau trece.

Albii tocmai îşi terminaseră masa. Hobble-Frank îşi băgă cuţitul de vânătoare în cingătoare şi zise, fireşte, în limba engleză, pentru a fi înţeles şi de cei doi noi sosiţi.

— Acum am mâncat, iar caii s-au odihnit; putem să pornim deci, ca să ajungem până la ţinta noastră de azi înainte de a se face noapte.

— Da – încuviinţă Jemmy – dar întâi trebuie să facem cunoştinţă, şi să ştim încotro vrea să meargă fiecare.

— Aşa e – făcu Knox, dând din cap. Pot să aflu, prin urmare, până unde vreţi să ajungeţi încă astăzi?

— Ne îndreptăm spre munţii Elk.

— Şi noi la fel. Se nimereşte de minune. Atunci putem călători împreună.

Old Shatterhand nu zise nimic, le făcu un semn discret lui Jemmy să continue examinarea, căci el însuşi voia să vorbească abia când găsea că e momentul potrivit.

— Eu sunt de acord – zise grăsanul. Dar unde vreţi să vă duceţi pe urmă?

— Nu ne-am hotărât încă. Poate spre Green River, ca să căutăm castori.

— Pe acolo n-o să prea găsiţi. Cine vrea să prindă castori trebuie să se ducă mai înspre nord. Aşadar, sunteţi puitori de capcane, vânători de castori?

— Da. Numele meu e Knox, iar pe tovarăşul meu îl cheamă Hilton.

— Dar unde vă sunt capcanele, maşter Knox, fără de care nu puteţi prinde nimic?

— Ni le-au furat nişte hoţi, poate indieni, pe malul râului San Juan. Poate dăm peste o colonie unde se pot cumpăra. Sunteţi, deci, de părere că putem să vă întovărăşim deocamdată până la munţii Elk?

— N-am nimic împotrivă, dacă tovarăşii mei n-au nimic de obiectat.

— Bun, domnule! Atunci am putea să aflăm şi noi cum vă cheamă?

— De ce nu? Mie-mi zice Jemmy-grăsanul; vecinul meu din dreaptae.

— Probabil Davy-lunganul?

— Aşa e. Se vede că aţi ghicit?

— Bineînţeles! Că doar sunteţi cunoscuţi de-a lungul şi de-a latul ţării, şi unde se află Jemmy-grăsanul, nu-i nevoie să cauţi mult până dai de Davy-lunganul. Dar micul domn la stânga dumneavoastră?

— Lui îi zicem Hobbe-Frank; un tip grozav, o să vedeţi când o să-l cunoaşteţi mai bine.

Frank îi aruncă o privire călduroasă, plină de recunoştinţă lui Jemmy, care continuă:

— Iar ultimul nume pe care am să vi-l comunic vă este în orice caz mult mai cunoscut decât al meu. Cred că aţi auzit de Old Shatterhand.

— Old Shatterhand? strigă Knox surprins şi foarte bucuros. Zău? E adevărat, Sir, că sunteţi Old Shatterhand? Atunci daţi-mi voie să vă spun că mă bucur nespus să fac cunoştinţă cu dumneavoastră, Sir.

Spunând aceste vorbe, întinse mâna spre vânător, aruncându-i totodată lui Hilton o privire prin care voia să-i dea de înţeles: „Mă, bucură-te, acum suntem în siguranţă!” Old Shatterhand se prefăcu însă că nu observă mâna întinsă spre el şi răspunse extrem de rece:

— Vă bucuraţi într-adevăr? Atunci e păcat că nu vă pot împărtăşi bucuria.

— De ce nu, Sir?

— Pentru că sunteţi nişte oameni de prezenţa cărora nimeni nu se poate bucura.

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Knox, uimit de atâta sinceritate. Vreau să cred că glumiţi, Sir?

— Vorbesc serios. Sunteţi doi escroci sau poate chiar ceva şi mai rău.

— Oho! Credeţi că ne lăsăm trataţi în felul acesta jignitor?

— Cred, fireşte, căci nu vă rămâne altceva de făcut.

— Ne cunoaşteţi, cumva?

— Nu. N-ar fi spre onoarea mea.

— Sir, deveniţi din ce în ce mai lipsit de consideraţie! N-aveţi nici o dovadă că am fi escroci!

— Cum să nu! răspunse Old Shatterhand cu nepăsare. Deci v-aţi întins capcanele pe la San Juan? Când a fost asta?

— Acum patru zile.

— Deci, veniţi direct de acolo?

— Da.

— Prin urmare, din sud, ceea ce e o minciună. Aţi sosit cu puţin timp în urma noastră şi ar fi trebuit să vă vedem pe preria deschisă. Spre nord, în schimb, pădurea se întinde mai largă, formând o ieşitură, şi pe după această limbă de pădure v-aţi aflat când am inspectat terenul pentru ultima oară, înainte ca să intraţi în pădure pe potecă. Aţi venit dinspre nord.

— Dar, Sir, v-am spus adevărul. Nu ne-aţi văzut.

— Eu? Să nu vă văd? Dacă aş avea vederea atât de slabă, aş fi pierit până acum de o mie de ori! Nu, pe mine nu mă duceţi de nas! Dar să continuăm! Unde vă sunt şeile şi frâiele?

— Ni s-au furat.

— Omule, mă iei drept un băieţandru prost! râse Old Shatterhand dispreţuitor. Se vede că aţi băgat şeile şi frâiele în apă, o dată cu capcanele pentru castori, de vi s-au furat toate deodată? Care vânător scoate frâiele calului său? Şi de unde aţi scos căpestrele astea indiene?

— Le-am cumpărat de la un indian.

— Poate şi caii?

— Nu – răspunse Knox, dându-şi seama că e cu neputinţă să mai spună şi minciuna asta sfruntată.

— Va să zică, indienii utahi fac comerţ cu căpestre! Asta n-am ştiut. Dar de unde provin caii?

— Caii i-am cumpărat la Fort Dodge.

— Atât de departe de aici? Eu aş pune rămăşag că aceşti cai au stat în ultimul timp săptămâni de-a rândul la păşune. Un cal care a adus un călăreţ de la Fort Dodge până aici arată cu totul altfel. Şi cum se face că nu sunt potcoviţi?

— Asta trebuie să-l întrebaţi pe negustorul care ni i-a vândut.

— Aiurea! Negustor! Sunt cai furaţi!

Sir! strigă Knox punând mâna pe cuţit. Şi Hilton se grăbi să ducă mâna spre brâu.

— Lăsaţi cuţitele la locul lor, altfel vă dobor! îi ameninţă Old Shatterhand. Credeţi cumva că nu-mi dau seama că sunt nişte cai dresaţi în maniera indiană?

— Cum puteţi să ştiţi aşa ceva, de vreme ce nici nu ne-aţi văzut călărind! Nu ne-aţi văzut călare decât bucăţica asta de drum, de la potecă şi până la pietroaiele astea.

— Dar observ că evită să se amestece cu caii noştri, şi rămân laolaltă. Aceşti cai au fost furaţi de la utahi, iar voi faceţi parte dintre oamenii care i-au atacat mişeleşte.

Knox nu mai ştia ce să spună. Nu se putea măsura cu agerimea acestui om. Cum obişnuiesc în genere oamenii de teapa lui în asemenea cazuri, aşa făcu şi el: îşi căută ultimul argument în grosolănie:

— Sir, am auzit multe despre dumneavoastră şi v-am considerat un om cu totul deosebit – zise el. Dar vorbiţi în dodii. Cine face asemenea afirmaţii trebuie să fie nebun de-a binelea. Caii noştri să aibă dresură indiană! Ar fi de râs, dacă n-ar fi supărător. Îmi dau seama că nu ne potrivim, şi am să plec ca să nu fiu silit să mai ascult fantasmagoriile dumneavoastră! Drace, dar asta ce mai e?

Pomenind de cai, aruncase o privire spre ei şi observase astfel ceva ce-l făcu să-şi concentreze toată atenţia. Şi anume, stăteau cu nările în vânt, întorcându-se în toate direcţiile, inspirau aerul, apoi o porniră nechezând vioi spre marginea luminişului.

— Da, ce-i asta? strigă şi Jemmy. Sunt piei-roşii în apropiere!

Ochiul sigur al lui Old Shatterhand cuprinse dintr-o singură privire ageră toată primejdia. Spuse:

— Suntem încercuiţi probabil de utahi, a căror apropiere ne-a fost trădată de cai, aşa că se vor vedea siliţi acum să năvălească.

— Ce facem acum? întrebă Davy. Ne apărăm?

— În primul rând să le arătăm că n-avem nimic comun cu aceşti hoţi şi ucigaşi. Asta-i principalul. Deci, jos cu ei! Repezi pumnul strâns în tâmpla lui Knox, aşa încât cel lovit se prăbuşi ca un butuc, apoi Hilton încasă o lovitură identică înainte de a putea schiţa un gest de apărare.

— Acum, repede pe stâncile astea! comandă Old Shatterhand. Acolo avem acoperire, pe când aici n-avem. Pe urmă trebuie să aşteptăm şi să vedem.

Nu era uşor să te caţări pe pietroaiele acelea enorme; dar în asemenea situaţii puterile omului se dublează; peste două, trei, patru secunde, cei patru vânători fură sus şi dispăruţi, pitiţi pe după colţuri, muchii şi tufe. De la nechezatul celor doi cai indieni, abia dacă trecuse un minut. Căpetenia avusese intenţia să dea numaidecât semnalul de atac, dar zăbovise, văzând că una dintre feţele-palide doboară cu pumnul alte două feţe-palide. Nu putea să-şi explice faptul, şi şovăia, astfel cei patru câştigaseră timpul necesar de a se refugia în stâncărie. Acum erau sus, ascunşi printre pietroaie şi de neatins cu gloanţele şi săgeţile; dimpotrivă, dominau tot spaţiul liber şi puteau să-şi trimită ei gloanţele în toate direcţiile.

        „Ce-i de făcut? era întrebarea pe care şi-o puse acum Marele-Lup. Indianul e curajos, viteaz, ba chiar temerar la nevoie; dar dacă-şi poate atinge ţelul prin vicleşug şi fără pericol, nici nu se gândeşte să-şi pună viaţa în joc. Căpetenia îşi chemă deci subşefii printr-un şuierat, ca să se sfătuiască cu ei.

Rezultatul acestei consfătuiri se putu vedea în curând sau, mai degrabă, auzi, căci de la marginea luminişului răsună o voce puternică. Cum spaţiul liber nu avea un diametru mai lung de cincizeci de paşi cel mult, iar distanţa dintre stânci şi locul de unde pornea vocea fiind cam pe jumătate atâta, adică de vreo douăzeci şi cinci de paşi, se putea auzi desluşit fiecare cuvânt. Căpetenia însăşi, rezemată de un copac, strigă:

— Feţele-palide sunt încercuite de mulţi războinici roşii. Să vină aici!

Era atât de ridicolă această invitaţie, că nu urmă nici un răspuns. Indianul îşi repetă apelul încă de două ori şi, ne primind nici un răspuns, adăugă:

— Dacă oamenii albi nu ne ascultă, o să-i omorâm! Acum Old Shatterhand răspunse:

— Ce le-am făcut noi războinicilor roşii de ne-au încercuit şi vor să ne atace?

— Sunteţi nişte câini care ne-aţi omorât oamenii şi ne-aţi furat caii!

— Te înşeli! Aici nu sunt decât doi bandiţi; au venit de curând la noi, şi când am bănuit că sunt duşmanii utahilor i-am doborât. N-au murit; se vor trezi în curând. Dacă vreţi să-i faceţi prizonieri, luaţi-i!

— Vrei să ne ademeneşti acolo ca să ne împuşti!

— Nu! Cine eşti? Cum te cheamă?

— Sunt Ovuts-avaht, căpetenia utahilor.

— Te ştiu. Marele-Lup e puternic la trup şi la minte. El e comandantul suprem al utahilor-Yampa, care sunt viteji şi drepţi aşa că n-o să vrea ca nevinovaţii să plătească pentru păcatele vinovaţilor.

— Vorbeşti ca o muiere! Te milogeşti ca să-ţi aperi viaţa. De frica morţii zici că eşti nevinovat. Te dispreţuiesc! Cum sună numele tău? O fi numele vreunui câine bătrân şi orb.

— Nu cumva Marele-Lup e orb el însuşi? Mi se pare că nu vede caii noştri. Oare au aparţinut utahilor? E şi un catâr printre ei. Şi acesta le-a fost furat? Cum poate Marele-Lup să ne ia drept hoţi de cai? Să se uite niţel la armăsarul meu negru! Oare au posedat utahii vreodată un asemenea cal? E din soiul pur-sânge crescut numai pentru Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, şi pentru prietenii lui. Războinicii utahi să asculte dacă numele meu e al unui câine. Feţele-palide mă numesc Old Shatterhand; în limba utahilor însă mi se spune Pokai-mu, Mâna care ucide.

Căpetenia nu răspunse îndată, iar tăcerea care se făcu dură câteva minute. Acest fapt era un semn sigur că numele vânătorului îi impresionase. Abia după ce se scurse un răstimp, Marele-Lup îşi ridică din nou vocea:

— Faţa-palidă se dă drept Old Shatterhand; dar noi nu-l credem. Old Shatterhand nu cunoaşte frica; ţie însă frica ţi-a răpit îndrăzneala de a ni te arăta.

— Dacă e aşa, atunci războinicilor utahi li-e şi mai frică decât mie; se ascund, împreună cu tine, de noi, care suntem numai patru oameni. Am să-ţi dovedesc că nu cunosc teama; o să mă vedeţi.

Ieşi din ascunziş, se urcă pe vârful cel mai înalt al stâncii, privi încet în jur, stând atât de sigur şi de neîngrijorat acolo, de parcă n-ar fi existat nici o puşcă pe lume care să-l poată nimeni cu un glonţ.

— Ing Pokai-mu, ing Pokai-mu, howgh! se auziră strigând mai multe voci; adică! «El e „Mâna care ucide”, el e „Mâna care ucide”, aşa e!

Rămânând locului, neînfricat, westmanul strigă către căpetenie:

— Ai auzit mărturia războinicilor tăi? Acuma crezi că sunt într-adevăr Old Shatterhand?

— Cred. Îndrăzneala ta e mare. Puştile noastre bat mult, mult mai departe decât până la tine! Ce uşor ar putea scăpa un glonţ!

— Asta nu se va întâmpla, căci războinicii utahi sunt viteji, nu ucigaşi. Iar dacă m-aţi ucide, moartea mea ar fi crâncen răzbunată.

— Noi nu ne temem de răzbunare!

— Ea v-ar ajunge şi v-ar distruge fără să vă întrebe dacă vă temeţi de ea sau nu. Eu am îndeplinit dorinţa Marelui-Lup şi m-am arătat. El de ce mai stă ascuns? îi e teamă, sau mă ia drept un asasin care vrea să-l ucidă?

— Căpetenia utahilor nu-şi face nici o grijă. Ştie că Old Shatterhand nu pune mâna pe armă decât când e atacat, aşa că i se va arăta.

Ieşi de sub copaci, ca să poată fi văzut în întregime.

— Old Shatterhand e mulţumit acum? întrebă apoi.

— Nu. Aş vrea să vorbesc cu tine de aproape, ca să aflu dorinţele voastre mai uşor. Apropie-te, deci, până la jumătatea distanţei de acum; am să cobor de pe stâncă şi am să vin în întâmpinarea ta. Apoi ne aşezăm, aşa cum se cuvine între războinici şi căpetenii de vază şi vom sta la sfat.

— Nu vrei mai bine să vii la noi?

— Nu; fiecare să-l cinstească pe celălalt prin faptul că se apropie amândoi la aceeaşi distanţă.

— Ar urma să stau cu tine în luminiş, fiind expus gloanţelor oamenilor tăi.

— Îţi dau cuvântul meu de onoare că nu ţi se va întâmpla nimic. Or să tragă numai dacă războinicii tăi m-ar împuşca. Atunci desigur că ai fi pierdut.

— Dacă Old Shatterhand îşi dă cuvântul, se cuvine să am toată încrederea. Cuvântul lui e la fel de sfânt pentru el ca şi cel mai solemn jurământ. Deci, am să vin. Cum va fi înarmat marele vânător alb?

— Îmi voi lăsa toate armele aici; tu, însă, eşti liber să faci cum vrei.

— Marele-Lup nu se va face de ruşine arătând mai puţin curaj şi mai puţină încredere. Coboară deci!

Căpetenia îşi puse armele jos, în iarbă, acolo unde stătea, apoi îl aşteptă pe Old Shatterhand.

— Riscaţi prea mult – Îl avertiză Jemmy pe acesta. Sunteţi, într-adevăr, convins că nu iese prost?

— Da. Dacă şeful indienilor s-ar fi retras întâi ca să se sfătuiască cu oamenii săi, sau ca să le dea un ordin, un semn, atunci aş fi intrat, fireşte, la bănuieli. Dar cum n-a făcut aşa, pot să am încredere în el.

— Şi ce facem noi între timp?

— Nimic. Puneţi însă arma la ochi, fără să se remarce de jos, şi-n cazul că m-ar ataca îl împuşcaţi imediat.

Coborî, şi apoi cei doi păşiră încet unul spre altul. Când se văzură faţă-n faţă, Old Shatterhand îi zise căpeteniei, întinzându-i mâna:

— Nu l-am mai văzut pe Marele-Lup, dar am auzit adesea că e cel mai înţelept la sfat şi cel mai viteaz la luptă. Mă bucur să-l văd la faţă şi să-l pot saluta ca prieten.

Indianul nu luă în seamă mâna albului, îi examina faţa şi statura cu o privire tăioasă şi zise, arătând spre pământ

— Să stăm jos! Războinicii utahi s-au văzut siliţi să dezgroape securea războiului împotriva feţelor-palide, deci nu există nici un om alb pe care să-l pot saluta ca pe un prieten.

Se aşeză, iar Old Shatterhand se instală şi el pe jos, în faţa lui. Focul se stinsese; pe lângă cenuşă mai zăceau Cnox şi Hilton, care pesemne erau cuprinşi de un leşin profund, de nu se mişcau încă. Mustangul lui Old Shatterhand adulmecase pe indieni încă înainte de a fi răsunat vocea căpeteniei, şi se refugiase fornăind pe lângă stânci. Catârul bătrân al lui Davy avea un miros la fel de fin şi-i urmase exemplul. Caii lui Frank şi Jemmy se vede că trăseseră învăţătura necesară din comportarea lor, aşa că cele patru animale stăteau strâns lipite de stânci, şi atitudinea lor vădea că-şi dădeau foarte bine seama de pericolul în care se aflau ei şi stăpânii lor.

Niciunul dintre cei doi bărbaţi aşezaţi faţă-n faţă nu era dispus să înceapă discuţia. Old Shatterhand stătea cu privirea-n pământ, aşteptând cu atâta indiferenţă de parcă nu i s-ar fi putut întâmpla nimic. Indianul însă nu-şi putea lua ochii de la omul alb, şi-l scruta fără încetare. Vopseaua aplicată pe faţă din belşug nu permitea să i se desluşească expresia, dar buzele strânse cu colţurile gurii uşor trase în sus indicau că-şi făcuse despre vânătorul renumit o imagine care nu era confirmată de aspectul acestuia. Dovada o aduse prima sa remarcă, făcută, în sfârşit, aproape cu ironie:

— Renumele lui Old Shatterhand e mare; dar trupul său n-a crescut o dată cu el.

Old Shatterhand era de o statură mai înaltă decât media, dar nu arăta de loc ca un uriaş. Probabil că indianul şi-l imaginase ca pe un adevărat Goliat. Vânătorul răspunse zâmbind:

— Ce are de-a face statura cu renumele? Să-i răspund cumva căpeteniei utahilor: statura Marelui-Lup e mare, dar renumele său, vitejia sa, nu au crescut o dată cu ea?

— Asta ar fi o jignire – declară indianul cu ochii scânteind – după care te-aş părăsi îndată, ca să dau ordinul de a începe lupta.

— Atunci de ce-ţi permiţi o asemenea observaţie despre statura mea? Deşi cuvintele tale nu-l pot jigni pe Old Shatterhand, ele conţin o desconsiderare pe care nu Pot s-o tolerez. Sunt o căpetenie cel puţin la fel de mare ca tine; voi vorbi politicos cu tine şi pretind de la tine aceeaşi politeţe. Trebuie să-ţi spun asta până n-am început convorbirea noastră, căci altfel ea n-ar duce la un rezultat satisfăcător.

Era dator faţă de sine şi de tovarăşii săi să-l mustre pe indian în felul acesta. Cu cât se comporta mai demn, cu atât făcea o impresie mai impunătoare, şi de impresia pe care o făcea depindea cum avea să se cristalizeze situaţia.

— Nu există decât o singură ţintă: moartea voastră! declară Marele-Lup.

— Ar fi o crimă, căci nu v-am făcut nimic.

— Te afli în societatea ucigaşilor pe care-i urmărim. Ai făcut drumul cu ei.

— Nu, nu-i adevărat! Trimite pe unul dintre oamenii tăi înapoi, să ne vadă urmele. Îşi va da seama numaidecât că aceşti doi oameni au venit după noi şi că au dat de urmele noastre.

— Asta nu schimbă nimic. Feţele-palide ne-au atacat în plină pace, ne-au răpit caii şi au omorât o mulţime de războinici de-ai noştri. Mânia noastră a fost mare, dar cumpătarea noastră n-a fost mai mică. Am trimis o solie formată din bărbaţi înţelepţi, ca să ceară pedepsirea vinovaţilor şi despăgubiri pentru pierderile suferite. Au fost luaţi în derâdere şi respinşi. De aceea am dezgropat tomahaukurile şi am jurat că până ce ne vom fi răzbunat, fiecare alb care cade în mâinile noastre va trebui să moară. Acest jurământ îl vom ţine, iar tu eşti un alb.

— Îmi pare rău de cele întâmplate. Marele-Lup va fi ştiind că sunt un prieten al oamenilor roşii.

— Ştiu; şi totuşi va trebui să mori şi tu. Dacă feţele-palide nedrepte, care nu ţin seamă de cerinţele noastre, află că prin atitudinea lor au pricinuit moartea multor drepţi, printre care şi Old Shatterhand, le va fi spre învăţătură de minte şi vor proceda în viitor cu mai multă înţelepciune şi înţelegere.

Argumentul părea primejdios. Indianul vorbea cu toată seriozitatea şi concluzia pe care o trăgea nu era de loc lipsită de logică. Cu toate acestea, Old Shatterhand răspunse:

— Marele-Lup se gândeşte numai la jurământul său, dar nu şi la consecinţele lui. Dacă ne omorâţi, va răsuna un strigăt de indignare peste munţi şi prerii, şi mii de feţe-palide se vor uni ca să se războiască cu voi şi să răzbune moartea noastră. Această răzbunare va fi nemiloasă, mai ales fiindcă noi am fost dintotdeauna prieteni ai indienilor.

— Noi? Nu numai tu singur? Vorbeşti şi despre tovarăşii tăi? Cine sunt aceste feţe-palide?

— Pe unul dintre ei îl cheamă Hobble-Frank, poate îl cunoşti; dar de ceilalţi doi ai auzit cu siguranţă adesea: sunt Jemmy-grăsanul şi Davy-lunganul.

— Îi cunosc. Nu a fost văzut niciodată unul fără celălalt, şi n-am auzit niciodată să fi fost duşmănoşi faţă de indieni. Dar tocmai de aceea moartea lor îi va învăţa pe conducătorii nedrepţi ai albilor cât de lipsiţi de înţelepciune au fost respingând pe delegaţii noştri. Soarta voastră e pecetluită, dar va fi onorabilă. Sunteţi bărbaţi viteji şi vestiţi, şi aveţi să muriţi în chinuri, de moartea cea mai cumplită din câte vă putem oferi. Veţi răbda schingiuirea fără să clipiţi măcar, şi vestea se va răspândi în toate ţările. Astfel numele vostru va dobândi o strălucire şi mai mare decât avea până acum, şi vă veţi bucura de mare vază pe veşnicile plaiuri ale vânătoarei. Nădăjduiesc că-ţi dai seama ce consideraţie înseamnă asta din partea noastră, şi că ne eşti recunoscător.

Old Shatterhand nu era tocmai încântat de avantajele ce i se ofereau. Dar nu arătă ce gândea, ci zise:

— Intenţia ta e foarte bună şi trebuie să-ţi aduc laude; dar mulţimea celor care ne vor răzbuna nu-ţi va fi recunoscătoare!

— Îmi bat joc de ei! N-au decât să vină! Ovuts-avaht nu are obiceiul să-şi numere duşmanii. Şi nu ştii ce numeroşi vom fi noi atunci! Se vor aduna războinicii din triburile Yamba, Uinta, Sampitici, Pah-vanti, Wiminut-ceşi, Elk, Capote, Weawer, Păiş, Tascheşi, Muatsheşi. şi Tabequataheşi. Aceste popoare fac parte toate din familia utahilor; îi vor zdrobi pe războinicii albi!

— Ia du-te în ţinuturile din est şi numără albii! Şi ce conducători vor avea! Se vor ivi răzbunători dintre care unul face cât mulţi, mulţi utahi!

— Cine să fie aceştia?

— Am să-ţi numesc doar unul: Old Firehand!

— E un erou; el e printre feţele-palide ceea ce e ursul grizzly printre câinii de prerie – recunoscu căpetenia. Dar el ar fi şi singurul; nu poţi să-mi numeşti un al doilea răzbunător.

— Ba aş putea să mai numesc o mulţime; dar vreau să mai pomenesc doar unul, pe Winnetou!

— Să nu-mi vorbeşti de el! E căpetenia apaşilor! Albii se simt prea slabi singuri împotriva noastră; au trimis la navajoşi şi i-au aţâţat împotriva noastră.

— Ai şi aflat?

— Ochii Marelui-Lup sunt ageri, iar urechilor sale nu le scapă nici un sunet. Şi navajoşii nu fac parte şi ei din triburile apaşe? Nu trebuie să-l considerăm deci pe Winnetou ca pe duşmanul nostru? Vai de el dacă ne cade în mână!

— Şi vai de voi! Te previn! Aţi avea împotriva voastră nu numai pe războinicii albi, dar şi miile de luptători mescaleros, llaneros, xicarillos, taracones, navajos, cirigua-mis, pilanenjos, lipans, coppers, gilas şi mimbrenjos, care toţi fac parte din neamul apaşilor. Aceştia ar porni împotriva voastră, iar albii n-ar avea nimic alta de făcut decât să privească liniştiţi cum se măcelăresc utahii şi apaşii între ei. Vrei într-adevăr să le oferi duşmanilor voştri albi această bucurie?

Căpetenia se uită câtva timp în pământ, apoi răspunse:

— Ai spus adevărul; dar feţele-palide năvălesc din toate părţile asupra noastră, ne înăbuşe şi omul roşu e condamnat să moară de o moarte lentă, chinuitoare, prin sufocare. Nu e atunci mai bine pentru el să ducă lupta în aşa fel încât să moară mai repede, să fie distrus mai curând? Perspectiva de viitor pe care mi-o deschizi nu mă poate reţine, ba dimpotrivă, îmi măreşte hotărârea de a folosi securea războiului fără milă şi fără considerente. Nu-ţi mai da, prin urmare, osteneala de a mă convinge; rămâne aşa cum am spus. Sau crezi că ne vei scăpa?

— Bineînţeles!

— E cu neputinţă! Ştii câţi războinici am cu mine? Sunt două sute!

— Numai? Poate că ţi s-a povestit că au fost cete şi mai mari care s-au ostenit în zadar să mă prindă şi să mă ţină prizonier. N-ai aflat încă ce arme posed?

— Se pare că'ai o puşcă cu care se poate trage mereu fără să trebuiască s-o încarci; dar asta nu se poate, nu cred.

— Să ţi-o arăt?

— Da, arată-mi-o! strigă căpetenia, cu totul entuziasmat de ideea că va vedea arma misterioasă de care se legau atâtea legende.

— Am s-o aduc. Old Shatterhand se ridică şi se duse spre stâncă să aducă arma. Aşa cum stăteau lucrurile, trebuia, înainte de toate, să caute să-i intimideze pe indieni, cu toată superioritatea lor numerică, şi să-i uimească; cel mai indicat lucru pentru acest scop era să manevreze cu această armă. Ştia câte legende circulau printre indieni pe seama ei. O credeau o puşcă vrăjită, dăruită vânătorului de Marele Manitu, spre a-l face de neînvins. Jemmy i-o întinse de pe stâncă; Old Shatterhand se întoarse cu ea la Marele-Lup şi i-o dădu, zicând:

— Iată puşca; ia-o şi uită-te la ea!

Indianul întinsese mâna, dar o retrase repede şi întrebă:

— Oare are voie s-o ia în mână altul decât tine? Dacă e într-adevăr puşca vrăjită, cred că primejduieşte pe oricine care o atinge, afară de proprietarul ei.

— N-am dreptul să-ţi destăinui secretele ei. Dar ia-o şi încearc-o.

Cu automatul în mâna dreaptă, apăsă cu degetul mare pe bila cu cartuşele, ca să-i imprime o mişcare foarte uşoară, imperceptibilă, învârtind-o niţel înainte, în aşa fel încât la cea mai uşoară atingere, arma trebuia să se descarce. Ochiul său ager zărise câţiva indieni care, de curiozitate, îşi părăsiseră adăposturile şi stăteau acum laolaltă pe marginea luminişului. Acest grup forma o ţintă atât de bună, încât şi un glonţ îndreptat vag în direcţia lui trebuia să nimerească pe careva.

Dar oare căpetenia se va hotărî să pună mâna pe armă? Acum totul depindea de asta. Pesemne, era mai puţin superstiţios decât ceilalţi indieni, totuşi nu se prea încredea. „S-o iau, să n-o iau?” Aceste întrebări se puteau citi în ochii săi aţintiţi cu jind asupra puştii. Atunci Old Shatterhand o apucă cu amândouă mâinile, apropiind-o de el în aşa fel ca ţeava să fie îndreptată exact spre grupa de războinici amintită. Curiozitatea căpeteniei era totuşi mai puternică decât teama; o apucă. Old Shatterhand îi strecură arma în mână în aşa fel încât aceasta să atingă culasa. În aceeaşi clipă se auzi un pocnet – iar de dincolo, unde stăteau indienii, un ţipăt. Marele-Lup scăpă puşca, speriat. Unul dintre indieni strigă că e rănit.

— Oare eu l-am rănit? întrebă căpetenia, uimită.

— Cine altul? răspunse Old Shatterhand. Asta s-a întâmplat doar aşa. ca avertisment. La a doua atingere, însă, treaba va deveni serioasă. Îţi dau voie s-o iei din nou în mână, dar te previn: gloanţele ar…

— Nu, nu! strigă indianul ridicând amândouă mâinile, într-un gest de apărare. E într-adevăr o puşcă vrăjită şi făcută numai pentru tine!

— Procedezi foarte cuminte – zise Old Shatterhand cu toată seriozitatea. Ai primit o mică lecţie; data viitoare ar fi însă mai grav. Ia uită-te la arţarul acela subţirel de lângă pârâu. Trunchiul nu e mai lat de două degete, dar am să-i fac zece găuri în el, exact la un lat de deget una de alta.

Ridică arma cu repetiţie, o puse la ochi, ţinti trunchiul arţarului şi apăsă pe trăgaci o dată, de două, de şapte, de zece ori. Apoi zise:

— Du-te şi vezi! Aşa trage flinta vrăjită! Căpetenia se duse până la copăcel. Old Shatterhand văzu că măsoară distanţa dintre găuri cu degetul mare. Veniră mai mulţi indieni, mânaţi de curiozitate, ieşind din ascunzişuri ca să se apropie şi ei de căpetenia lor. Vânătorul profită de acest răgaz ca să bage repede alte cartuşe în încărcătorul automat, în formă de bilă.

— Uf, uf, uf! îi auzi exclamând.

Fusese un adevărat miracol pentru pieile-roşii că putuse trage de atâtea ori fără să încarce, dar acum erau şi mai miraţi văzând că nimeriseră cu toate gloanţele şi, ceea ce era chiar mai uimitor, că fiecare pătrunsese în trunchiul subţire exact cu un lat de policar deasupra celeilalte. Căpetenia se întoarse, se aşeză iar şi-l invită pe vânător, cu un gest, să facă la fel. Rămase o bucată de vreme cu privirea lăsată în jos, apoi zise:

— Văd că eşti un favorit al Marelui Duh. Am auzit de această armă, dar n-am vrut să cred că e aşa. Acuma ştiu că mi s-a spus adevărul.

— Fii, deci, prudent şi cumpăneşte bine ce faci. Vrei să ne iei prizonieri şi să ne omori. Încearcă, n-am nimic împotrivă. Când veţi număra apoi războinicii, loviţi de gloanţele mele, în satele voastre se vor ridica bocetele femeilor şi copiilor celor căzuţi, spre a-i jeli; iar pe mine nu mă vei putea învinovăţi de nimic.

— Dar ce crezi, o să stăm să ne împuşti cu gloanţele tale? Trebuie să vă predaţi fără să fie nevoie de un singur foc de armă. Sunteţi încercuiţi şi n-aveţi ce mânca. Vă asediem până ce foamea şi setea vă vor sili să vă predaţi.

— Atunci poţi să aştepţi mult şi bine. Avem apă de băut şi carne destulă de mâncat. Uite acolo şi caii noştri, patru la număr, din carnea lor putem să ne hrănim, la nevoie, săptămâni de-a rândul. Dar n-o să ajungem până acolo, fiindcă vom străpunge încercuirea. Pornesc eu în frunte cu flinta vrăjită în mână, trăgând glonţ după glonţ, şi ce bine nimeresc ţinta ai văzut cu ochii tăi.

— Vom rămâne după copaci.

— Crezi că asta vă apără de flinta vrăjită? Bagă de seamă! Tu ai fi primul asupra căruia aş trage. Sunt un prieten al oamenilor roşii, aşa că mi-ar părea foarte rău să omor pe atâţia dintre voi. Aţi suferit şi aşa pierderi ferele, şi dacă începe lupta cu soldaţii albi şi cu navajoşii, vor mai cădea mulţi, mulţi dintre bărbaţii voştri. De aceea ar trebui să ne siliţi pe deasupra şi pe noi, prietenii voştri, să semănăm moartea printre rândurile voastre.

Aceste cuvinte grave îşi avură efectul dorit. Căpetenia rămase multă vreme pe gânduri, cu ochii ficşi, imobil ca o statuie. Apoi izbucni pe un ton în care se simţea părerea de rău:

— Dacă n-am fi jurat să omorâm toate feţele-palide, v-am lăsa poate să plecaţi; dar un jurământ nu trebuie călcat.

— Nu. Dar un jurământ poate fi retras.

— Numai dacă te dezleagă marele sfat. Sunt singura căpetenie aici. Cu cine să mă sfătuiesc?

Acum Old Shatterhand îl adusese pe indian la punctul la care voise să-l aducă. Faptul că vorbea acum de consfătuire, însemna că pericolul cel mai mare trecuse. Vânătorul cunoştea bine felul de a fi al pieilor-roşii. De aceea tăcea şi aştepta să vadă ce va mai spune Marele-Lup.

Acesta îşi plimba privirea scrutătoare în jur, peste luminiş. Pesemne se gândea dacă nu cumva ar fi totuşi posibil să pună stăpânire pe cei patru albi, în pofida puştii fermecate. Oftând adânc, fiindcă se vedea silit să se arate conciliant, deşi erau două sute de oameni împotriva doar a patru, spuse în cele din urmă:

— Eu singur nu pot să mă dezleg de jurărnânt; trebuie s-o facă adunarea bătrânilor. De aceea veţi veni cu noi, ca prizonierii noştri, ca să aflaţi ce hotărăşte Marele Sfat.

— Prizonier nu poate fi decât acela care a fost prins. Vom pleca cu voi, dar nu ca prizonieri.

— Dar ca ce?

— Ca însoţitori.

— Atunci nu vreţi să predaţi armele şi să ne lăsaţi să vă legăm?

— Nu, în nici un caz!

— uf! Acum îţi spun ultimul meu cuvânt. Dacă nu accepţi nici asta, vă asediem cu toate că ai flinta vrăjită. Porniţi acum cu noi spre satul nostru; vă păstraţi armele şi caii şi nu veţi fi legaţi. Vom face întocmai ca şi cum am trăi în bună pace cu voi; în schimb, juraţi că vă veţi supune fără rezistenţă hotărârii sfatului. Am zis. Howgh '.

Ultimul cuvânt dovedea că nu va mai ceda de acum înainte în nici un caz, dar Old Shatterhand era pe deplin mulţumit de rezultatul întrevederii. Dacă indienii i-ar fi atacat acum într-adevăr, ar fi fost cu totul imposibil să le scape nevătămaţi. De aceea răspunse:

— Marele-Lup să-şi dea seama că sunt prietenul lui. Ne vom supune fără rezistenţă hotărârii.

— Atunci ia-ţi calumetul şi jură că ai să faci aşa. Old Shatterhand desfăcu pipa de pe sfoara legată de gât, o umplu cu tutun şi o aprinse cu un „punk” (o brichetă de prerie). Apoi suflă fumul spre cer, spre pământ, spre cele patru puncte cardinale şi zise:

— Făgăduiesc că nu vom încerca să ne apărăm.

— Howgh! făcu căpetenia, dând din cap. Acum e bine.

— Ba nu, fiindcă şi tu trebuie să făgăduieşti şi să-ţi întăreşti promisiunea cu pipa – zise Old Shatterhand întinzându-i-o.

Căpetenia sperase în secret că va scăpa de partea asta a ceremoniei. În acest caz nu s-ar fi simţit legat prin promisiune şi ar fi procedat după bunul său plac în momentul în care albii coborau de pe stâncă. Dar acceptă fără discuţii, luând pipa, suflând fumul la fel în toate direcţiile şi spunând:

— Nu le vom face nici un rău celor patru albi până ce sfatul bătrânilor va fi hotărât soarta lor. Howgh!

Apoi restitui calumetul lui Old Shatterhand şi se duse la Knox şi Hilton, care zăceau în aceeaşi poziţie ca în clipa când fuseseră doborâţi.

— Promisiunea mea nu-i include pe aceştia – zise. Ei fac parte dintre ucigaşi, căci am recunoscut caii pe care-i au; sunt ai noştri. Ferice de ei dacă mâna ta le-a luat sufletul! Au murit?

— Nu – răspunse Old Shatterhand. Ochiului său ager nu-i scăpase că în cursul convorbirii cei doi ridicaseră o dată capul uşor, ca să privească în jur. Nu sunt morţi; ba nici chiar leşinaţi nu sunt; se prefac însă că au murit, fiindcă cred că-i vom lăsa aici.

— Atunci să se ridice, câinii, altfel îi zdrobesc cu picioarele! strigă căpetenia, dând fiecăruia un picior cu atâta putere, încât cei doi renunţară să mai facă pe leşinaţii şi se ridicară.

— Azi-dimineaţă aţi scăpat războinicilor mei – zise căpetenia cu mânie. Acum, însă, Marele Manitu v-a dat pe mâna mea; pentru crimele pe care le-aţi comis veţi fi legaţi de stâlpul schingiuirii şi veţi urla de vă vor auzi toate feţele-palide din munţi.

Cei doi înţeleseră fiecare cuvânt spus de indian, căci vorbea destul de bine englezeşte.

— Crime? întrebă Knox. Nu ştim de nici o crimă. Pe cine ziceţi c-am omorât?

— Taci, câine! Vă cunoaştem şi aceste feţe-palide, care au căzut pe mâna noastră din cauza voastră, ştiu şi ele ce-aţi făcut.

Knox era un individ şiret. Îl vedea pe Old Shatterhand stând nevătămat alături de indian. Pieile-roşii nu îndrăzniseră să-i facă vreun rău vestitului vânător. Îşi zise că cine se află sub protecţia lui era la fel de ferit de orice primejdie din partea lor ca şi el însuşi. Aşadar, individul avu o idee pe care o considera salvatoare. Old Shatterhand era un om alb; trebuia deci să ia partea albilor împotriva celor roşii. Cel puţin aşa credea Knox, de aceea răspunse:

— Fireşte că trebuie să ştie ce am făcut, că doar am umblat împreună şi suntem cu ei de săptămâni în şir. Întreabă-l pe Old Shatterhand, o să-ţi explice, şi o să-ţi dovedească chiar că noi nu putem fi acei drept care ne luaţi.

— Nu vă faceţi iluzii! declară Old Shatterhand. N-am să spun nimănui ca să vă scap de pedeapsa binemeritată. Ştiţi bine ce gândesc despre voi; v-am spus-o şi nu mi-am schimbat părerea între timp.

Le întoarse spatele.

— Ei, drăcie! Dacă ne laşi aşa, apoi ştiu şi eu ce am de făcut! Dacă nu ne salvaţi, ei, atunci să pieriţi o dată cu noi!

Întorcându-se apoi către căpetenia indienilor, continuă:

— De ce nu-i faci prizonieri şi pe ăştia patru? Au luat şi ei parte la furtul cailor şi au tras şi ei în utahi; tocmai de gloanţele lor au căzut cei mai mulţi dintre ai voştri!

Era o neruşinare fără pereche. Dar pedeapsa urmă îndată, şi ce pedeapsă! Ochii căpeteniei scânteiau, aruncau adevărate fulgere, în timp ce striga către Knox cu voce tunătoare:

— Laşule! N-ai curajul să iei vina asupra ta şi o dai pe alţii faţă de care eşti o broască râioasă! De aceea pedepsirea ta nu va începe abia la stâlpul torturii, ci acum, îndată. Am să-ţi iau scalpul, iar tu să trăieşti să-l vezi agăţat de brâul meu. Nani witch! Nani witch!

Aceste două cuvinte din limba utah înseamnă: „Cuţitul meu! Cuţitul meu!” Ele se adresau indienilor de pe marginea luminişului.

— Pentru Dumnezeu! strigă cel ameninţat. Să mă scalpezi de viu? Nu! Nu!

Făcu un salt, încercând să fugă; dar căpetenia era cel puţin la fel de iute, se repezi după el şi-l apucă de gât; o strânsoare a mâinii sale puternice, şi Knox deveni moale ca o cârpă. Un indian veni fuga să aducă cuţitul cerut de căpetenie. Marele-Lup îl luă, aruncă omul pe jumătate sugrumat pe jos, se aşeză cu genunchii pe el – trei tăieturi repezi, după care smulse părul, un ţipăt groaznic al celui trântit, apoi căpetenia se ridică cu scalpul sângerând în mâna stângă. Knox nu se mai mişca, leşinase din nou; craniul său avea un aspect înfiorător.

— Aşa trebuie să păţească un câine care sfâşie oameni roşii şi vrea apoi să nimicească nişte nevinovaţi! strigă Marele-Lup, legându-şi de brâu scalpul.

Hilton asistase cu groază la cele pătimite de tovarăşul său. Spaima îl împietrise; se prăbuşi încet alături de cel scalpat, şi rămase şezând acolo, fără a scoate un cuvânt. Căpetenia făcu un semn, la care indienii se apropiară; în curând luminişul mişuna de ei. Hilton şi Knox fură legaţi cu curele.

În momentul în care Marele-Lup pomenise de scalpare, Old Shatterhand, ca să nu fie martorul scenei groaznice, se urcase pe stâncă; acolo comunică tovarăşilor săi rezultatul întrevederii.

— Stăm prost – fu de părere Jemmy. N-aţi izbutit să-l convingeţi să ne lase libertatea întreagă? Poate ar fi mai bine dac-aţi fi acceptat, să angajăm lupta!

— Desigur că nu! Ne-ar fi costat viaţa!

— Ba ne apăram noi! Dat fiind că le e aşa de frică de puşca automată, n-avem motiv de desperare. Cu siguranţă că n-ar fi îndrăznit să se apropie.

— E probabil; dar ne-ar fi silit să capitulăm prin foame. Le-am spus, ce-i drept, că o să ne mâncăm caii, dar aş fi preferat să mor de foame decât să-mi omor armăsarul negru.

— Indienii, n-or să stea, desigur, strânşi laolaltă. Când se făcea întuneric, ne strecuram de pe stânci, toţi patru spre acelaşi punct; două împuşcături sau două lovituri cu cuţitul, şi străpungeam încercuirea.

— Dar pe urmă? Indienii ar fi aprins focuri prin toate părţile şi ar fi remarcat imediat intenţia noastră de a fugi. Şi chiar dacă izbuteam să spargem o breşă în rândurile lor, tot nu ajungeam departe până să se ia după noi. Atunci eram siliţi să omorâm câţiva dintre ei şi nu mai puteam conta pe nici un fel de cruţare.

— Aşa e – Încuviinţă Hobble-Frank. Nu înţeleg de loc cum se încumetă un Jemmy oarecare, gras cum e, să se pretindă mai deştept decât Old Shatterhand al nostru. Tu eşti mereu puiul care vrea să înveţe găina. Old Shatterhand a făcut tot posibilul, eu din partea mea îi dau calificativul cel mai bun, nota zece cu un plus, şi sunt convins că Davy e exact de părerea mea.

— Se înţelege de la sine – răspunse acesta. Lupta ar fi dus la pieirea noastră sigură.

— Şi la ce duce faptul că plecăm cu ei? întrebă Jemmy. E de presupus că adunarea bătrânilor ne va trata ca pe nişte duşmani.

— Nu i-aş sfătui să facă aşa – zise Frank pe un ton de ameninţare. Mai am şi eu un cuvinţel de spus în povestea asta. Pe mine nu mă pune nimeni aşa, cu una cu două, la stâlpul schingiuirii. Mă apăr cu ghearele şi cu dinţii.

— Păi tocmai asta nu se poate! S-a depus jurământ. Trebuie deci să răbdăm liniştiţi, orice ne-ar face.

— Cine zice aşa? Tu chiar nu-ţi dai seama, prostănac lamentabil ce eşti, că jurământul ăsta îşi are chichiţe şi tertipuri? Uite că vestitul nostru Old Shatterhand a lăsat deschisă o portiţă de scăpare de toată minunea. Nu scrie la carte nici în profeţiile lui Obadia că urmează să răbdăm orice ne-ar face. Se cheamă că n-o să ne gândim să ne opunem, ai auzit şi tu. Bun, asta o respectăm. Să hotărască ce-or vrea, n-o să intervenim cu macarale de fier de mii de tone; dar vicleşugul, vicleşugul, iată doftoria; asta nu e rezistenţă cu armele. Dacă sufletul ne şopteşte că trebuie să murim, dispărem de pe scenă prin vreo trapă şi reapărem pe după teatrul de gală cu brio şi grandiflorie.

— Poate vrei să spui: cu grandeţe – Îl corectă Jemmy.

— De, nu mai vorbi atâta! Oi fi ştiind şi eu cum trebuie să mă exprim după lexicon! „Gran” e o greutate cu care cântăresc farmaciştii, de vreo şase chile, iar „deţă”, ce-i aia „deţă”, nici nu există aşa ceva. Dar „grand” înseamnă mare, iar „floria” arată că eşti în floare, că-ţi merge înfloritor. Dacă spun deci că reapărem în grandiflorie, orice om cât de cât normal va şti ce am înţeles prin asta şi la ce m-am referit. Dar cu tine n-are rost să vorbească omul într-un limbaj înflorat; tu nu pricepi întorsăturile elegante, şi tot ce ţine de sfere mai înalte ţi-e perfect indiferent. Să te mai îndrepţi, Jemmy,cât mai e timp, să te îndrepţi! Îmi otrăveşti zilele! Odată, când o să închid ochii pe veci, dispărând din existenţa aceasta şi renunţând la o viaţă mai bună din cauza lipsei tale de consideraţie, ai să-ţi muşti degetele până la sânge de supărare şi mâhnire că aici, pe pământ, în formatul de existenţă terestră, m-ai contrazis atât de des şi de cronologic.

Jemmy voia să dea o replică ironică la tirada caraghioasă a omuleţului ciudat, dar Old Shatterhand îi făcu semn să-l lase în apele lui şi zise:

— Frank m-a înţeles. Am renunţat la orice apărare cu armele, dar nu la vicleşug. Desigur că mi-ar părea bine să nu fiu nevoit să recurg la o interpretare subtilă a promisiunii mele. Sper că vom avea la dispoziţie şi alte mijloace mai cinstite. Deocamdată, însă, trebuie să ne descurcăm în situaţia prezentă.

— Şi întrebarea care se pune înainte de toate – interveni Davy – e dacă ne putem încrede în indieni. Oare Marele-Lup se va ţine de cuvânt?

— N-am nici o îndoială în privinţa asta. Încă nu s-a văzut ca o căpetenie să-şi calce jurământul dat după ce a avut loc ceremonialul calumetului. Până se va ţine consfătuirea, putem să ne încredem în utahi cu ochii închişi. Hai să coborâm şi să ne ducem la cai. Indienii se pregătesc de plecare.

Pe Knox şi pe Hilton indienii îi legaseră de caii lor. Cel dintâi, cuprins încă de un leşin adânc, era culcat de-a lungul pe spatele calului, cu mâinile petrecute pe după gâtul acestuia. Indienii dispărură unul după altul pe poteca îngustă. Căpetenia rămăsese să plece ultimul, ca să-i aştepte pe albi şi să călărească în societatea lor. Acesta era un semn bun. Vânătorii crezuseră că-i vor lua la mijloc şi-i vor păzi bine.

Străbătură cu căpetenia poteca îngustă şi când ajunseră la marginea pădurii, indienii de acolo îşi scoaseră caii din desiş; acum încălecară şi ceata se puse în mişcare. Cei patru albi şi căpetenia călăreau în urmă, în timp ce Krox şi Hilton erau înconjuraţi de câţiva indieni care se aflau în frunte. Lui Old Shatterhand îi păru bine că se aflau acolo, căci indienii călăreau în şir, unul după altul, formând un lanţ foarte lung. aşa că la coada lui nu se auzeau vaietele celui scalpat care-şi revenise din leşin.

De pe preria largă se deschidea o perspectivă vastă până la munţii Elk, căci câmpia se întindea până la poalele acestui masiv. Old Shatterhand nu-l întrebă pe Marele-Lup unde se află ţinta spre care se îndreptau, dar îşi spuse singur că aceasta trebuie să fie în munţi. În general nu se prea vorbea. Şi albii păstrau între ei o tăcere adâncă, orice vorbă fiind de prisos. Nu le rămânea decât să aştepte până vor fi sosit în tabăra utahilof; abia atunci se putea lua o hotărâre, se putea născoci un plan de salvare.