Capitolul IX.Vicleşug şi contravicleşug

Pe vremea când s-au petrecut cele povestite, Şheridan nu era nici oraş, nici sat, ci doar o aşezare temporară a muncitorilor de la căile ferate. Se compunea dintr-o seamă de căsuţe de piatră, de lut şi de lemn, construcţii cu totul primitive, dar care arborau uneori deasupra uşii nişte inscripţii din cele mai pretenţioase. Citeai, de pildă, inscripţia „Hotel” sau „Saloon” pe clădiri în care, în Germania, nici cel mai umil meseriaş n-ar fi dorit să locuiască. Dar mai erau şi câteva case foarte drăguţe, construite din lemn, în aşa fel, încât se puteau demonta şi reconstrui cu uşurinţă în alt loc. Cea mai mare dintre acestea se afla pe o movilă şi purta inscripţia, vizibilă de departe: „Charles Charoy, inginer”. Într-acolo se îndreptară cei doi călăreţi; descălecară la uşă, lângă care era legat un cal înşăuat şi cu frâul pus în maniera indiană.

— Uf! exclamă Winnetou, contemplând calul cu ochii scânteind de plăcere. Bidiviul ăsta merită să poarte un călăreţ bun. Aparţine, fără îndoială, feţei-palide care a trecut pe lângă noi.

Descălecară şi-şi legară şi ei caii. Nu era nici ţipenie de om în apropiere; nici căutând cu ochii în jur nu văzură pe nimeni în toată aşezarea, ora fiind încă foarte matinală. Dar uşa era larg deschisă şi intrară. Le ieşi înainte un negru tânăr, întrebându-i ce doresc. Înainte de a putea răspunde, se deschise o uşă laterală şi apăru un alb încă tânăr, care se uită la indian cu ochi miraţi şi prietenoşi. Era inginerul. Numele său, precum şi tenul mai oacheş şi părul brun cârlionţat te făcea să presupui că se trăgea dintr-o familie de origine franceză, din statele din sud.

— Pe cine căutaţi aici atât de devreme, domnilor? întrebă, făcând o plecăciune plină de respect în faţa indianului.

— Îl căutăm pe domnul inginer Charoy – răspunse acesta, într-o engleză curgătoare, pronunţând şi numele franţuzesc corect.

— Well, eu sunt! Vă rog să poftiţi!

Se retrase în cameră, ca să-l poată urma cei doi oaspeţi, încăperea era mică şi mobilată cu simplitate. Rechizitele de scris care se aflau pe mobile arătau că aici era biroul inginerului. Acesta trase două scaune, poftindu-i să şadă, apoi aşteptă cu un interes vizibil să afle ce aveau să-i spună. Iancheul se aşeză numaidecât; indianul mai rămase în picioare, politicos, înclină capul său frumos în semn de salut şi se prezentă:

— Sunt Winnetou, căpetenia apaşilor…

— Ştiu, ştiu! interveni repede inginerul.

— Ştii? întrebă omul roşu. Adică m-ai văzut şi altă dată?

— Nu; dar e cineva aici care te cunoaşte şi care v-a văzut venind prin fereastră. Sunt extrem de bucuros să fac cunoştinţă cu vestitul Winnetou. Ia loc şi spune-mi ce te aduce la mine; apoi am să te rog să fii oaspetele meu.

Indianul luă loc pe scaun şi începu:

— Cunoşti o faţă-palidă care locuieşte la Kinsley şi se cheamă Bent Norton?

— Da, foarte bine. Omul acesta e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei – răspunse inginerul.

— Şi mai cunoşti şi o faţă-palidă cu numele de Haller, care e funcţionarul lui?

— Nu. De când prietenul meu locuieşte la Kinsley, nu i-am făcut încă nici o vizită.

— Acest conţopist va veni astăzi la tine, cu încă un alb, ca să-ţi aducă o scrisoare de recomandare de la Norton. E vorba să angajezi pe unul dintre ei în biroul tău şi să-i dai de lucru celuilalt. Amândoi sunt nişte ucigaşi! Dacă eşti un om înţelept, vom ghici, după ce ai stat de vorbă cu ei, ce scopuri urmăresc.

— Nu cumva să mă omoare? întrebă Charoy zâmbind neîncrezător.

— S-ar putea! zise Winnetou dând din cap cu gravitate. Şi nu numai pe tine, ci şi pe alţii. Eu îi consider tramp-i.

— Tramp-i? întrebă inginerul în grabă. A, asta-i altceva. Tocmai adineauri am aflat că o ceată de tramp-i se îndreaptă spre Eagle-tail, apoi vor să vină şi încoace, ca să ne jefuiască. Indivizii ăştia sunt atraşi de casa noastră de bani.

— De la cine ai aflat?

— De la… ei, cred că e mai bine să nu numesc această persoană, ci să v-o arăt îndată.

Faţa-i strălucea de bucurie la gândul că-i face lui Winnetou o surpriză plăcută. Deschise uşa spre camera alăturată, din care ieşi Old Firehand. Dacă inginerul credea că indianul va izbucni în cuvinte care să-i exprime încântarea, nu era familiarizat cu moravurile pieilor-roşii. Nici un războinic roşu nu-şi va exterioriza necontrolat bucuria sau durerea în prezenţa altora. E drept că ochii apaşului străluceau, încolo, însă, rămase liniştit, înaintă cu mâna întinsă spre vânător. Acesta îl trase la pieptul său lat, îl sărută pe amândoi obrajii şi spuse cu vocea vibrând de emoţia bucuriei:

— Prietene, scumpe frate! Ce surprins şi ce încântat am fost văzându-te venind şi descălecând aici! De când nu ne-am mai văzut!

— Te-am văzut azi în zori – răspunse indianul – când ai trecut în goană pe lângă noi, în marea de ceaţă de peste râu.

— Şi nu m-ai strigat!

— Ceaţa te învăluia, aşa că nu te desluşeam bine, şi ai trecut ca vântul preriei.

— Trebuia să călăresc repede ca să sosesc înaintea tramp-ilor. Şi a trebuit să întreprind eu însumi drumul acesta, fiindcă afacerea e prea importantă ca s-o fi încredinţat altuia. Sunt peste două sute de tramp-i care se apropie.

— Atunci nu m-am înşelat. Ucigaşii sunt iscoadele lor trimise înainte.

— Pot să aflu şi eu ce-i cu oamenii ăştia?

— Căpetenia apaşilor nu e omul vorbei, ci al faptei. Dar iată aici o faţă-palidă care vă va povesti totul amănunţit.

Arătă spre Hartley care se ridicase de pe scaun când intrase Old Firehand şi care contempla şi acum, cu mirare, pe puternicul bărbat. Ei, da, erau nişte voinici acest Old Firehand şi acest Winnetou! Iancheului i se păru că e atât de mic şi de nenorocit pe lângă ei! Pesemne şi inginerul simţea vag acelaşi lucru, cel puţin aşa arăta expresia feţei sale şi atitudinea sa plină de respect.

După ce toţi luaseră loc din nou, Hartley povesti aventurile sale din ziua precedentă. Apoi Old Firehand relată cât se poate de concis întâlnirea sa cu „colonelul” cu păr roşu pe vapor, la rafter-i şi în cele din urmă la ferma lui Butler. Apoi ceru să i se descrie şeful celor trei ucigaşi, pe acela care-l împuşcase pe funcţionar şi se despărţise apoi de ceilalţi doi. Iancheul reuşi să dea o imagine destul de exactă a acestui om, aşa că Old Firehand se putu lămuri.

— Pun rămăşag că era „colonelul” – zise. Şi-a vopsit părul în negru. Sper că, în sfârşit, o să-mi cadă în mâini!

— Atunci o să-i treacă pofta de lovituri! zise inginerul mânios. Peste două sute de tramp-i! Ce s-ar mai fi dedat la omoruri, incendieri şi jafuri! Domnilor, sunteţi salvatorii noştri, nici nu ştiu cum să vă mulţumesc. Acest „colonel” trebuie să fi aflat într-un fel oarecare că eu încasez banii pentru o linie importantă şi că urmează să-i distribui colegilor mei. Acum, că sunt avertizat, n-are decât să vină cu tramp-ii lui; or să ne găsească pregătiţi.

— Să nu vă credeţi prea în siguranţă – Îl preveni Old Firehand. Două sute de indivizi disperaţi nu sunt de neglijat!

— Se poate; eu însă pot să adun în câteva ore o mie de muncitori de la căile ferate.

— Care sunt bine înarmaţi?

— Fiecare are o armă oarecare. În cele din urmă se face treabă şi cu cuţitele, târnăcoapele, şi sapele.

— Târnăcoape şi sape împotriva a două sute de puşti? Ar ieşi o vărsare de sânge de care n-aş vrea să fiu răspunzător.

— Ei, atunci, cei de la Fort Wallace or să-mi trimită bucuroşi vreo sută de soldaţi.

— Curajul dumneavoastră e demn de laudă, Sir. Dar în asemenea situaţii vicleşugul e mai bun decât forţa. Dacă pot să-l fac pe duşman inofensiv prin viclenie, atunci de ce să sacrific atâtea vieţi omeneşti?

— La ce vicleşug vă gândiţi, Sir? Sunt gata să fac tot ce mă sfătuiţi. Sunteţi un om cu mult mai deosebit decât mine, şi dacă acceptaţi, sunt dispus să vă cedez imediat comandamentul pentru acest loc şi peste oamenii mei.

— Nu aşa de repede, Sir! Trebuie să chibzuim. Întâi, tramp-ii nu trebuie să bănuiască nici măcar că sunteţi avertizat. Deci nu trebuie să ştie că noi ne aflăm aici. Nici caii noştri să nu-i vadă! Nu există pe aici vreun ascunziş pentru aceste animale?

— Îi fac eu dispăruţi numaidecât! Noroc că aţi venit atât de devreme, aşa că nu v-au văzut muncitorii. Iscoadele ar fi putut afla de la ei. Negrul meu, care e credincios şi tăcut, o să vă ascundă caii şi o să aibă grijă de ei…

— Bine, daţi-i ordin s-o facă! Iar dumneavoastră ar trebui să vă ocupaţi de acest domn Hartley. Daţi-i un pat, ca să se poată culca. Dar să nu afle nici un suflet de om de prezenţa lui, afară de dumneavoastră, negrul şi medicul; fiindcă există pe aici un medic, presupun?

— Sigur. Am să trimit numaidecât să-l cheme.

Se depărtă cu iancheul care-l urmă foarte bucuros, simţindu-se tare obosit. După câtva timp, când inginerul se întoarse anunţându-i că atât rănitul cât şi caii sunt bine îngrijiţi, Old Firehand zise:

— Voiam să evit ca orice consfătuire a noastră să aibă loc în faţa acestui şarlatan, căci nu mă-ncred în el. Există în povestirea sa un punct obscur. Sunt convins că l-a trimis la moarte intenţionat pe bietul conţopist, ca să-şi salveze pielea. Nu-mi place să am de-a face cu asemenea oameni.

— Prin urmare, vreţi să ne împărtăşiţi un plan al dumneavoastră? întrebă inginerul, dornic de a-l afla.

— Nu. Un plan putem elabora abia atunci când aflăm planul tramp-ilor, şi asta nu se va întâmpla decât după ce iscoadele vor fi sosit aici şi vor fi vorbit cu dumneavoastră.

— E adevărat. Deci, până una alta, trebuie să avem răbdare.

Atunci Winnetou ridică mâna în semn că vrea să exprime o părere diferită şi zise:

— Orice războinic poate lupta în două feluri: el poate să atace sau să se apere. Winnetou, când nu ştie cum să se apere, sau dacă poate să se apere, preferă să atace. E mai rapid, mai sigur, şi e şi mai vitejesc.

— Deci fratele meu roşu nici nu vrea să afle planul tramp-ilor? întrebă Old Firehand.

— Îl va afla în orice caz; dar de ce să se lase silit căpetenia apaşilor să acţioneze după planul lor, când îi este uşor să-i silească el pe ei să se orienteze după al lui?

— Ah, vasăzică ai un plan?

— Da. Aceşti indivizi nu sunt nişte războinici cu care e o onoare să lupţi, ci nişte câini râioşi, care trebuiesc omorâţi cu bâta. De ce să aştept până mă muşcă un astfel de câine, dacă-l pot omorî înainte cu o lovitură, sau dacă-l pot sugruma într-o capcană?

— Ştii o capcană potrivită pentru tramp-i?

— Cunosc una şi o să le-o pregătim. Aceşti coioţi vin ca să jefuiască, ei caută casa de bani. Dacă ea se află aici, vin şi ei aici, dacă e în altă parte, se duc acolo, iar dacă se află în trăsura de foc 1, se vor urca şi ei şi vor călători spre pieire, fără să dăuneze cu nimic celor care locuiesc aici.

— A, încep să înţeleg! strigă Old Firehand. Ce plan formidabil! Te gândeşti să-i ademenim în tren?

— Da. Winnetou nu se pricepe deloc la bidiviul de foc şi la felul cum trebuie condus. El a dat ideea, iar fraţii săi albi să se gândească la punerea ei în practică.

Trenul, în exprimarea plastică a pieilor-roşii.

— Să-i ademenim într-un tren? întrebă inginerul.

Dar la ce bun? Putem doar să-i aşteptăm aici şi să-i nimicim, întinzându-le o cursă.

— Metodă prin care mulţi dintre noi ar urma însă să moară! replică Old Firehand. Pe când dacă se urcă într-un tren, îi putem duce într-un loc în care trebuie să se predea fără să ne poată face mult rău.

— Nici prin gând n-o să le treacă să se urce în tren!

— Se vor urca, dacă-i ademenim cu casa de bani.

— Vasăzică, să pun casa în tren?

Era o întrebare de care nu l-ai fi crezut capabil pe inginerul care părea totuşi un om inteligent. Winnetou făcu un gest de dispreţ, iar Old Firehand răspunse:

— Cine vă cere aşa ceva? E suficient ca bandiţii să fie convinşi că banii se găsesc în tren. Îl angajaţi ca , funcţionar pe cel care vine să iscodească şi vă prefaceţi că-i acordaţi cea mai mare încredere. Îi comunicaţi că staţionează un tren aici în care se găseşte o sumă mare de bani. Atunci or să vină cu siguranţă şi or să se înghesuie toţi în vagoane. O dată ce s-au urcat, trenul porneşte. N-aveţi la dispoziţie un tren pentru acest scop?

— O, da, am câte vagoane vreţi! Şi aş lua şi răspunderea asupra mea cu plăcere, dac-aş fi cât de cât convins de reuşită. Dar mai sunt şi alte probleme. Cine să conducă locomotiva? E absolut sigur că maşinistul şi fochistul vor fi împuşcaţi de bandiţi!

— Pshaw! Cred că se va găsi un maşinist, iar fochist voi fi eu. Dar despre amănuntele astea o să mai vorbim noi. Presupun că tramp-ii vor sosi azi la Eagle-tail, căci acolo voiau să se ducă întâi. Deci putem să fixăm data loviturii pentru noaptea de mâine. Apoi trebuie să determinăm locul în care-i ducem pe bandiţi. Acest loc îl vom căuta încă în cursul dimineţii de azi, pentru că iscoadele sosesc probabil după-amiază. Aveţi o drezină, Sir?

— Fireşte.

— Ei, atunci ieşim cu ea noi doi. Winnetou nu poate veni cu noi; trebuie să stea ascuns, pentru că prezenţa lui ne-ar trăda intenţiile. Nici pe mine nu trebuie să mă recunoască nimeni; am prevăzut asta, de aceea mi-am adus un costum vechi de pânză.

Figura inginerului exprima o nedumerire crescândă.

— Sir – zise – dumneavoastră vorbiţi despre chestiunea asta ca un peşte despre înot. Mie însă nu mi -se pare deloc aşa de uşoară şi de firească. Cum le dăm de veste bandiţilor? Cum îi facem să se comporte cum vrem noi?

— Ce întrebare! Noul funcţionar vă va trage de limbă, şi tot ce-l veţi face să creadă, el o va comunica în taină tovarăşilor săi, ca fiind adevărul deplin.

— Bine. Dar dacă le dă în gând să nu se urce în tren? Dacă preferă să distrugă şinele într-un loc anumit ca să provoace o deraiere?

— Puteţi evita uşor asta, spunându-i pretinsului conţopist că fiecare din aceste trenuri care duc bani e precedat de o locomotivă de siguranţă. Atunci or să renunţe la distrugerea şinelor. Dacă sunteţi deştept, totul se va petrece fără complicaţii. Trebuie să aveţi grijă ca noul funcţionar să fie foarte ocupat şi să-l reţineţi şi prin amabilitate în aşa fel, încât până la ora culcării să nu iasă din casă şi să nu poată vorbi cu nimeni. Apoi îi daţi o cameră la etaj, care are o singură fereastră. Acoperişul plat se găseşte doar la un cot deasupra; eu mă urc pe acoperiş şi voi auzi fiecare cuvânt din ceea ce va vorbi.

— Credeţi, deci, că va vorbi cu cineva pe fereastră?

— Sigur că da. Cel care se dă drept Haller urmează să vă spioneze, iar celălalt care vine cu el are rolul de a transmite mesaje. Altfel nici nu e cu putinţă; o să vă daţi seama în curând. Acest al doilea va cere şi el de lucru ca să poată rămâne aici, dar nu-şi va începe slujba dintr-un motiv oarecare, ca să poată părăsi localitatea oricând. Va încerca să vorbească cu funcţionarul ca să afle noutăţi, dar nu se poate întâlni cu el înainte de ora culcării. Atunci se va furişa pe după casă; aşa-zisul funcţionar va deschide fereastra, iar eu voi auzi tot de pe acoperiş. Fireşte că acum totul vi se pare încă dificil şi foarte aventuros, pentru că nu sunteţi un westman; dar când veţi fi prins exact cum stau lucrurile, veţi vedea că totul e de la sine înţeles.

— Howgh! întări indianul. Fraţii mei albi să caute acum un loc potrivit pentru ca să închidem capcana. Când se vor fi întors, o să plec eu pe furiş, ca să nu stau pe-aici fără rost.

— Unde vrea să se ducă fratele meu până una alta?

— Winnetou e acasă pretutindeni, în pădure şi în prerie.

— Căpetenia apaşilor poate avea parte de companie, dacă vrea. Rafter-ii şi vânătorii mei au primit de la mine dispoziţia să vină într-un loc situat la o oră de drum călare, mai la vale de Eagle-tail. Au misiunea să-i observe pe bandiţi de acolo. Mătuşa Droll se află printre ei.

— Uf! strigă apaşul în timp ce figura sa atât de serioasă căpătă o expresie de veselie. Mătuşa Droll e o faţă-palidă cumsecade, curajoasă şi deşteaptă. Winnetou se va duce să-l vadă.

— Bun! Fratele meu roşu va mai găsi acolo şi alţi bărbaţi de ispravă, pe Tom-cel-Negru, pe Humply-Bill şi pe Gunstick-Uncle, numai bărbaţi pe care-i cunoaşte măcar din auzite. Deocamdată însă, ar fi bine să vină cu mine în camera mea şi să aştepte acolo până ne întoarcem.

Înainte de sosirea lui Winnetou, inginerul îl instalase pe Old Firehand într-o odăiţă; acum acesta se retrase acolo cu Winnetou, ca să se schimbe, dezbrăcând costumul de vânătoare bătător la ochi şi punând costumul în care putea fi luat de către muncitorii de la căile ferate drept un tovarăş nou. În curând, drezina fu gata de plecare. Old Firehand şi cu inginerul se aşezară pe locurile din faţă şi doi muncitori se urcară pe saşiul roţilor alergătoare ca să pună în mişcare tijele. Vehiculul trecu prin localitate, acum animată peste tot de muncitori cu braţe harnice, şi ieşi pe linia ferată de pe câmpie, terminată de pe atunci până la Kit Karson.

Între timp, apaşul se instala comod şi nu scăpă ocazia să tragă în sfârşit un pui de somn. Când se întoarseră cei doi, îl treziră. Află că Old Firehand găsise un loc foarte potrivit, şi dădu din cap, satisfăcut:

— Aşa e bine! Câinii or să urle de groază şi or să tremure de spaimă. Winnetou încălecă acum şi se duse la mătuşa Droll ca să-i spună lui şi rafter-ilor să fie pregătiţi.

Ieşi din casă furişându-se până-n locul unde erau caii.

Abia trecuse pauza de prânz a muncitorilor, când apărură dinspre râu doi călăreţi ce se apropiau încet. După descrierea dată de iancheu era neîndoielnic că sunt cei aşteptaţi. Îl treziră pe Hartley şi acesta-i recunoscu cu toată certitudinea. Atunci Old Firehand îşi ocupă postul din camera vecină cu biroul pentru ca, prin uşa întredeschisă, să devină martorul întrevederii.

Inginerul se afla în biroul lui când intrară. Cei doi bărbaţi salutară politicos, apoi unul dintre ei îi înmână scrisoarea de recomandare, fără să spună deocamdată nimic despre scopul venirii lor. Inginerul citi scrisoarea, apoi zise pe un ton prietenos:

— Aţi fost în slujbă la prietenul meu Norton? Ce mai face?

Urmară câteva întrebări şi răspunsuri obişnuite în asemenea situaţii, apoi inginerul se interesă de motivul plecării funcţionarului de la Kinsley. Cel în cauză povesti o istorie jalnică conformă cu conţinutul scrisorii, dar inventată de el. Inginerul îl ascultă cu atenţie, apoi zise:

— E foarte trist, şi în orice caz îmi trezeşte compătimirea, mai ales că văd din aceste rânduri că v-aţi bucurat de bunăvoinţa şi încrederea lui Norton. De aceea rugămintea lui către mine, de a vă da un post, nu va rămâne zadarnică. E adevărat că mai am pe cineva pentru lucrări de birou, dar de mai multă vreme am nevoie de un om căruia să-i pot încredinţa lucruri confidenţiale şi importante. Credeţi că aş putea să încerc cu dumneavoastră?

— Sir – răspunse pretinsul Haller cu bucurie – puneţi-mă la încercare! Sunt convins că veţi fi mulţumit!

— Well, hai să încercăm! Despre salariu să nu discutăm acum; întâi trebuie să vă cunosc mai bine, şi asta se poate face în câteva zile. Cu cât sunteţi mai priceput, cu atât veţi fi mai bine plătit. Acum sunt foarte ocupat. Deocamdată, plimbaţi-vă prin localitate şi reveniţi pe la ora cinci. Până atunci, aleg câţiva muncitori. O să staţi aici, în casa mea, o să mâncaţi la masa mea şi vă veţi conforma deci programului casei. Nu doresc să vă amestecaţi cu muncitorii de rând. La ora zece fix se închide uşa.

— Asta-mi convine, Sir, căci şi până acum tot aşa am dus-o – Îl asigură omul, care simţea o vie satisfacţie în urma simplului fapt că fusese angajat. Apoi adăugă: Şi acum, încă o rugăminte cu privire la tovarăşul meu de drum. Nu cumva aveţi să-i daţi de lucru?

— Ce fel de lucru?

— Orice fel – răspunse celălalt cu modestie. Sunt bucuros dacă găsesc o ocupaţie.

— Cum vă cheamă?

— Dugby. M-am întâlnit cu domnul Haller pe drum şi l-am însoţit când am auzit că va lucra aici, la căile ferate.

— Şi ce-aţi făcut până acum, maşter Dugby?

— Am fost mai multă vreme cowboy la o fermă de pe Las Animas. Era o viaţă cam aspră, pe care nu mai puteam s-o îndur, aşa că am plecat. Colac peste pupăză, m-am certat în ultima zi cu un alt văcar, un tip violent, care a scos cuţitul şi m-a rănit la mână. Rana nu s-a vindecat încă bine; dar sper că peste două-trei zile o să mă pot folosi de ea, dacă Vreţi să-mi daţi de lucru.

— Mă rog, de lucru putem să vă dăm oricând. Rămâneţi prin urmare aici, până una alta; îngrijiţi-vă mâna, şi când vă veţi face bine, prezentaţi-vă. Puteţi pleca acum.

Indivizii părăsiră biroul. Inginerul intră în odaia alăturată şi spuse către Old Firehand:

— Aţi avut perfectă dreptate, Sir! Acest Dugby a avut grijă să nu fie obligat să muncească, ca să aibă timp să se ducă la Eagle-tail. Avea mâna bandajată.

— Fără îndoială că n-are nimic la mână. De ce l-aţi comandat pe funcţionar abia pentru ora cinci?

— Pentru că era vorba să-l ţin ocupat până la ora culcării. Dacă începeam mai devreme, îl oboseam şi pe el şi pe mine, şi i s-ar fi părut curios că orele de birou durează atâta.

— Foarte just. Mai rămân în orice caz cinci ore până la zece şi n-o să fie prea uşor să-l împiedicăm să ia legătura cu ceilalţi.

Astfel, prima parte a preludiului era încheiată. Nu se putea trece la a doua decât după ce se asculta convorbirea dintre cele două iscoade. Până atunci mai era timp destul, un răgaz pe care Old Firehand îl folosi ca să doarmă. Când se trezi, se făcuse aproape întuneric, şi negrul intră aducându-i cina. Spre ora şase veni inginerul să-l anunţe că noul său funcţionar luase de mult masa şi se retrage acum în camera lui.

Old Firehand urcă deci etajul, de unde, printr-un chepeng, puteai ajunge pe acoperiş. Acolo se întinse pe burtă şi se târî până la streaşină, în locul sub care, după cum se informase, se afla fereastra în cauză.

După ce stătu câtva timp liniştit în aşteptare, auzi dedesubt zgomotul unei uşi, nişte paşi se apropiau de fereastră, prin care răzbi lumina unei lămpi croind o zonă luminată în întunericul de afară. Acoperişul consta dintr-un strat subţire de scânduri peste care era fixat în cuie un strat de tablă zincată. Aşa cum Old Firehand auzise fiecare mişcare de jos, tot aşa şi cel din cameră putea să-l audă, deci trebuia să fie foarte prudent.

Acum, vânătorul se strădui să pătrundă întunericul cu ochii, şi nu în zadar. În apropierea pătratului de lumină venind din fereastră zări o figură. Apoi se auzi fereastra deschizându-se.

— Tâmpitule! murmură o voce reţinută, dar furioasă. Stinge lampa! Lumina cade direct pe mine!

— Tâmpit eşti tu! răspunse funcţionarul. De ce vii de pe acum! Lumea din casă e încă trează. Vino peste o oră!

— Bine! Dar spune-mi, barem, dacă ai vreo veste?

— Şi încă ce veste!

— Bună?

— Extraordinară! E cu mult, mult mai minunată decât puteam bănui! Dar du-te acum! Ar putea să te vadă!

Fereastra se închise şi individul dispăru din apropierea casei. Iată că Old Firehand se vedea silit să mai stea o oră şi mai bine în aşteptare, fără să se mişte. Timpul trecu foarte încet. Prin casele şi cocioabele din vale luminile mai ardeau. Dar aici sus, în jurul casei inginerului, totul era învăluit în beznă. Old Firehand auzi că fereastra se deschide din nou; lampa nu mai ardea. Aşa-zisul funcţionar îşi aştepta complicele. Nu mult după aceea se auzi scrâşnetul uşor al pietricelelor călcate de un picior de om.

— Dugby! şuşoti funcţionarul din fereastră.

— Da – răspunse cel strigat.

— Unde eşti? Nu te văd!

— Lipit de zid, sub fereastra ta.

— Nu se mai vede lumină în casă?

— E întuneric peste tot. M-am furişat de două ori de jur împrejurul casei. Toată lumea doarme. Ce ai să-mi spui?

— Că nu facem nici o treabă cu casa de bani de aici. Salariile se plătesc cu chenzina, şi ieri a fost zi de plată. Ar trebui, deci, să aşteptăm două săptămâni întregi, ceea ce e imposibil. Nu sunt nici trei sute de dolari în casă; pentru atâta nu merită.

— Despre asta ziceai adineauri că e o veste extraordinară, minunată? Prost mai eşti!

— Taci! Sigur că nu-i nici o afacere cu casa de aici; dar mâine noapte va trece pe aici un tren cu patru sute de mii de dolari!

— Aiurea!

— Ba e adevărat! M-am convins cu ochii mei. Trenul vine de la Kansas City şi se duce la Kit Karssen, unde banii urmează să fie folosiţi pentru construirea liniei noi. Am citit scrisoarea şi telegrama. Inginerul ăsta prostănac are încredere în mine ca în el însuşi.

— La ce ne foloseşte asta! Trenul doar trece!

— Tâmpitule! Se opreşte aici şi stă cinci minute încheiate.

— Ei, drăcie!

— Iar eu şi cu tine o să stăm pe locomotivă.

— Ia te uită! Aiurezi!

— Aş, de unde! Trenul va fi luat în primire de un funcţionar special la Carlyle. Omul acela rămâne pe locomotivă până aici, pe urmă însoţeşte trenul chiar până la Wallace, ca să predea acolo încărcătura.

— Şi acel funcţionar special urmează să fii chiar tu?

— Exact! Iar tu ai să vii cu mine. Adică ţi se permite să vii. Inginerul mi-a dat voie să-mi aleg un om care să mă însoţească şi când l-am întrebat pe cine-mi propune, mi-a răspuns că în privinţa asta n-are să-mi prescrie nimic. Atunci se înţelege de la sine că te aleg pe tine.

— Mă, dar o încredere atât de rapidă şi de necondiţionată nu ţi se pare suspectă?

— În fond, da. Dar din toate trag concluzia că are nevoie de un om de încredere şi că nu l-a avut până acum. Faimoasa scrisoare de recomandare şi-a făcut pesemne efectul. Şi afară de asta, marea încredere câştigată atât de rapid nu mă prea pune pe gânduri, pentru că afacerea e cu cântec: misiunea nu e lipsită de primejdie.

— Ah! Asta mă linişteşte cu totul! O fi pesemne o linie prost construită?

— Nu, deşi, de fapt, e doar o linie provizorie, după câte mi-am dat seama din registre şi planuri. Dar poţi să-ţi închipui că la o cale ferată atât de importantă şi nouă nu sunt destui funcţionari verificaţi. Au mecanici pe care nu-i cunosc încă, şi ca fochişti se prezintă oameni cu un trecut şi o purtare dubioasă. Acum gândeş-te-te că e vorba de un tren care duce aproape o jumătate milion de dolari şi e condus de un astfel de mecanic şi fochist. Dacă cei doi tipi sunt înţeleşi între ei, pot să oprească cu uşurinţă trenul undeva, pe linie, şi să se facă nevăzuţi cu banii. De aceea trebuie să-i însoţească un funcţionar, şi cum ei sunt doi, urmează să-şi ia şi el un ajutor. Să ne înţelegem, e vorba de un fel de misiune poliţienească. O să avem fiecare un revolver încărcat în buzunar, ca să-i putem împuşca pe loc dacă tipii manifestă vreo intenţie criminală.

— Mă, ştii că asta are haz! Noi să păzim banii! O să silim tipii să oprească pe parcurs şi o să ne luăm dolarii.

— Asta nu se poate, fiindcă, afară de mecanic şi de fochist, mai e un conducător şi un funcţionar al casieriei de la Kansas City, care duce banii într-o valiză. Amândoi sunt bine înarmaţi. Chiar dacă am reuşi să-i silim pe primii doi să oprească trenul, ceilalţi doi ar intra numaidecât la bănuieli şi şi-ar apăra vagonul. Nu, trebuie să procedăm cu totul altfel. Trebuie să-i atacăm cu forţe superioare, şi anume într-un loc unde nu se poate presupune ca aşa ceva să se întâmple, deci aici.

— Şi crezi că reuşim?

— Fireşte! Nu e nici o îndoială în privinţa asta, şi niciunul dintre noi nu va păţi nimic. Sunt atât de convins, că te trimit acum ca să-l înştiinţezi pe „colonel”.

— Nu se poate călări pe întunericul ăsta, mai ales că nu cunosc regiunea.

— Atunci poţi să aştepţi până dimineaţa; dar va fi ultimul moment, fiindcă până după-amiază trebuie să primesc răspunsul. Să dai pinteni calului, chiar dacă l-ai forţa până crapă.

— Şi ce să spun?

— Tot ce ţi-am spus eu acum. Trenul soseşte aici la ora trei fix noaptea. Noi doi suntem pe locomotivă şi în clipa în care opreşte, avem grijă de mecanic şi de fochist. La nevoie, îi împuşcăm. Între timp, „colonelul” trebuie să se fi postat cu ai noştri de-a lungul liniei şi să se urce în vagoane imediat. În faţa unei asemenea superiorităţi numerice, cei câţiva locuitori din Şheridan, treji la ora aceea, şi cei trei-patru funcţionari cu care vom avea de-a face vor fi atât de uluiţi că nici n-or să-şi revină la timp ca să se apere.

— Hm, planul nu e prost! O sumă fantastică! Dacă împărţim în părţi egale, fiecare urmează să ia două mii de dolari. Sper că colonelul acceptă propunerea. Cum să-ţi aduc răspunsul lui?

— Asta-i o chestiune delicată. Trebuie să evităm să ne întâlnim personal. Şi nu ştiu dacă o să avem timpul şi ocazia potrivite. Trebuie să mă înştiinţezi printr-o scrisoare.

— N-o să fie şi mai bătător la ochi? Dacă-ţi trimit un curier…

— Un curier? Cine a spus aşa ceva? îl întrerupse funcţionarul. Ar fi cea mai mare prostie pe care am putea s-o facem. Nu pot să-ţi spun încă dacă am să apuc să părăsesc casa; deci trebuie să-mi spui totul în scris şi să ascunzi hârtia pe undeva, prin apropiere.

— Dar unde?

— Hm! Trebuie să stabilim un loc la care pot ajunge fără să se observe şi fără să fie nevoie de timp mult. Ştiu de pe acum că în cursul dimineţii o să am mult de lucru; sunt de completat lungi state de salarii, aşa mi-a spus inginerul. Dar în orice caz, o să am o dată răgazul să mă duc până la poarta casei. Chiar lângă poartă e un butoi pentru apă de ploaie în dosul căruia poţi să ascunzi hârtia. Dacă aşezi o piatră peste ea, nici un nechemat n-o s-o găsească.

— Cum afli însă că hârtia a fost aşezată în locul cuvenit? Că doar nu poţi să te duci mereu până la butoi aşa, degeaba!

— Şi asta se poate rezolva. De fapt, urmează să-ţi spun sau să-ţi dau de veste că poţi să te urci cu mine în trenul cu bani. Am să întreb de tine puţin după ora prânzului. Atunci vii să vezi pentru ce te-am căutat, şi cu ocazia asta ascunzi hârtia, iar eu voi şti că se află la locul ei. Eşti de acord?

— Da.

— Şi grăbeşte-te la dus şi la întors. Şi acum, noapte bună!

Celălalt îi dădu şi el noapte bună şi dispăru fără zgomot. Fereastra se închise încetişor. Old Firehand mai rămase nemişcat câtăva vreme, apoi se târî cu prudenţă până la chepeng ca să coboare. Se furişă pe trepte în jos, până-n camera inginerului, care-l aştepta treaz, şi-i povesti ce auzise, exprimându-şi convingerea că lucrurile vor decurge în felul plănuit. Apoi se despărţiră ca să se ducă la culcare.

A doua zi, Old Firehand se trezi devreme. Fiind obişnuit cu activitatea şi mişcarea, nu-i venea uşor să stea liniştit şi ascuns în cameră, dar n-avea încotro. Să fi fost cam unsprezece când inginerul intră în camera lui, ca să-i spună că funcţionarul se ocupă cu zel de lucrarea ce-i fusese încredinţată şi că-şi dă toată osteneala să pară un om destoinic. În clipa aceea Old Firehand zări un om mărunt şi cocoşat, îmbrăcat într-un veston de vânătoare de piele, purtând în bandulieră o puşcă lungă şi urcând colina.

— Humply-Bill! strigă uimit, şi adăugă explicaţia: Face parte dintre oamenii mei. Trebuie să se fi întâmplat ceva neaşteptat, altfel nu s-ar fi arătat pe-aici. Sper să nu fie ceva prea grav. Ştie că mă aflu aici incognito, ca să zic aşa, deci n-o să întrebe despre mine pe nimeni în afară de dumneavoastră. Vreţi să-l aduceţi aici, Sir?

Inginerul ieşi chiar în clipa în care Bill intră pe poartă.

— Sir – zise acesta – văd pe tăbliţa de pe uşă că aici stă un inginer. Pot să vorbesc cu domnul acela?

— Eu sunt. Intraţi. Îl conduse în camera lui Old Firehand, care-l primi pe mărunţel întrebându-l ce-l determinase să vină în pofida celor stabilite înainte.

— Nici o grijă, Sir; nu s-a întâmplat nimic rău – răspunse Bill. Poate că e chiar ceva bun, în orice caz e ceva ce trebuia să aflaţi. De aceea m-au ales pe mine să vă aduc vestea. Am călătorit în goană şi am urmat mereu calea ferată, ştiind că tramp-ii n-or să se arate în nici un caz în apropierea ei. Deci nu m-au observat. Calul l-am ascuns în pădure şi m-am apropiat în aşa fel încât nu cred că m-a văzut cineva de pe aici.

— Bun – zise Old Firehand dând din cap. Ce s-a întâmplat deci?

— Aseară, cum ştiţi, desigur, a venit Winnetou pe la noi. Asta i-a făcut o plăcere nespusă mătuşii Droll, dar şi ceilalţi erau foarte mândri să-l salute în mijlocul lor pe acest bărbat. Alesesem pentru tabără un loc pe care nu cred să-l poată găsi vreunul dintre bandiţii ăştia. Dar ce să scape ochilor unui Winnetou! Cu puţin înainte iscodise tabăra tramp-ilor şi când se făcu întuneric complet, se duse acolo ca să-i observe şi eventual să asculte ce vorbesc. Văzând că nu mai vine până-n zori şi nici chiar după câteva ceasuri mai târziu, în toiul dimineţii, începuse să ne apuce îngrijorarea; dar era de prisos: nu păţise nimic; dimpotrivă, se apropiase în plină zi de tramp-i până la o distanţă de la care putea auzi ce vorbesc. Conversaţia asta de fapt nu erau vorbe, ci mai degrabă ţipete; sosise un trimis de-aici şi-i înnebunise pe toţi cu vestea pe care o aducea.

— Aha, Dugby!

— Da, Dugby, aşa-l chema pe tip. Povestea ceva despre o jumătate de milion de dolari şi că urmează să-i scoată dintr-un tren.

— Aşa e.

— Da? Şi apaşul ne-a spus aşa. Vasăzică, asta e capcana în care vreţi să-i ademeniţi! Dugby le-a spus tramp-ilor numai ce-aţi vrut dumneavoastră să le băgaţi în cap. Şi ştiţi, fără îndoială, că s-a dus la ei ca să le raporteze povestea?

— Da, face parte din planul nostru să se ducă să le spună.

— Dar trebuie să aflaţi şi dumneavoastră ce s-a hotărât apoi?

— Desigur! Am pus noi la cale ceva ca s-o aflăm curând după întoarcerea lui Dugby.

— Ei, nu mai aveţi nevoie de individul ăsta, fiindcă Winnetou a tras cu urechea şi a auzit tot. Pungaşii au ţipat atât de tare, de fericire, că se putea auzi cale de o poştă. Dugby are un cal prost, aşa că va sosi abia înspre prânz, deci Winnetou a fost foarte prevăzător trimiţându-mă aici. Fiindcă tramp-ii au adoptat numaidecât propunerile funcţionarului, urmând totuşi să schimbe un singur punct de program.

— Pe care?

— Cu privire la locul unde va avea loc atacul. Dat fiind că aici, la Sheridan, locuiesc o seamă de muncitori şi că un asemenea tren special trezeşte curiozitatea, bandiţii se gândesc că mulţi muncitori îşi vor părăsi probabil casele ca să se uite la tren. Prin urmare, ar putea opune o rezistenţă neaşteptată; indivizii doresc banii, dar nu ţin să-şi dea sângele pentru ei. De aceea nu vor ca funcţionarul să împiedice plecarea trenului din Sheridan, ci să-i silească pe mecanic şi pe fochist să oprească la o oarecare distanţă, pe linie deschisă.

— Au fixat un loc anume?

— Nu; dar au intenţia să aprindă un foc pe lângă şine, ca locomotiva să oprească în dreptul lui. Dacă mecanicul şi fochistul n-or să vrea să dea ascultare, au de gând să-i împuşte. Poate că nu vă convine schimbarea asta, Sir?

— Ba da, fiindcă astfel evităm în orice caz pericolul de care trebuie să ţinem seama şi anume că s-ar putea încinge o bătălie între muncitorii de aici şi tramp-i. Apoi e de prisos să mai mergem cu cele două iscoade până la Carlyle. Nici nu mai e nevoie să ne ferim de ei de acum încolo. V-a spus Winnetou unde să vă postaţi?

— Da, în faţa tunelului care se deschide dincolo de pod.

— Exact! Dar să staţi ascunşi până ce trenul a ajuns în dreptul vostru. Restul se va vedea pe loc.

Acum se ştia cel puţin cum stăteau lucrurile şi se puteau trece la preparative. Telegraful se puse în funcţiune pentru a transmite la Carlyle directiva de a forma trenul şi pentru a cere trupe de la Fort Wallace. Până una alta, Humply-Bill mâncă şi bău, apoi se înapoie la fel de neobservat cum venise.

Spre prânz sosi vestea de la cele două staţiuni anunţate că directivele se vor executa. Vreo două ore mai târziu îl văzură venind pe Dugby, chemat printr-un mesager de pretinsul Haller. Old Firehand stătea cu inginerul în camera sa. Amândoi îl odservau pe bandit fără a fi văzuţi; acesta umblă o clipă la butoiul cu apa de ploaie.

— Primiţi-l în birou – zise Old Firehand – şi ţine-ţi-l de vorbă până vin şi eu. Mă duc să citesc biletul.

Inginerul se duse în camera sa de lucru, şi îndată ce-l primi pe Dugby, Old Firehand ieşi pe poartă. Aruncând o privire spre butoi, zări o piatră alături şi, ridicând-o, văzu hârtia aşteptată; o despături şi citi rândurile scrise de „colonel”. Conţinutul corespundea exact cu raportul făcut de Humply-Bill. Old Firehand ascunse hârtia din nou sub piatră, apoi intră în birou, unde-l găsi pe Dugby stând într-o atitudine respectuoasă în faţa inginerului. Banditul nu-l recunoscu pe Old Firehand care purta acum un costum de pânză, aşa că se sperie cumplit când acesta îi puse mâna pe umăr şi-l întrebă pe un ton ameninţător:

— Ştii cine sunt, maşter Dugby?

— Nu – zise acesta perplex.

— Înseamnă că n-ai deschis bine ochii la ferma lui Butler. Sunt Old Firehand.

Scoase cuţitul din cingătoarea banditului şi un revolver dintr-un buzunar al pantalonului, fără ca acesta, îngrozit, să facă vreo mişcare ca să-l împiedice. Apoi zise către inginer:

— Vă rog, Sir, duceţi-vă până sus, la conţopist, şi spuneţi-i că Dugby a trecut pe aici, dar atât. Apoi întorceţi-vă.

Inginerul ieşi. Old Firehand îl apăsă pe bandit de umeri aşezându-l pe un scaun, apoi îl legă de spetează cu o sfoară groasă pe care o găsi pe birou.

— Sir – spuse omul, revenindu-şi abia acum puţin din sperietură – de ce mă trataţi aşa? De ce m-aţi legat? Nu vă cunosc!

— Taci! îi porunci vânătorul punând mâna pe revolver. Dacă scoţi un sunet fără voia mea, îţi trag un glonţ în cap!

Ameninţat astfel, omul se făcu palid ca un mort şi nu mai îndrăzni nici să mişte din buze. Acum intră şi inginerul. Old Firehand îi făcu semn să stea lângă uşă; el însuşi se postă la fereastră, dar în aşa fel încât să nu poată fi văzut de afară. Era convins că în curând curiozitatea îl va mâna pe funcţionar încoace. Într-adevăr, abia trecuseră vreo două minute, când văzu un braţ întinzându-se înainte, pe după butoi; posesorul braţului nu se vedea, fiindcă stătea lipit de pervazul uşii. Firehand îi făcu semn inginerului, care deschise uşa brusc, tocmai când conţopistul voia să se furişeze la etaj, trecând în faţa ei.

— Maşter Haller, n-ai vrea să intri puţin? îl invită inginerul.

Cel apostrofat mai avea încă hârtia în mână. O băgă repede în buzunar şi ascultă de invitaţie, vizibil încurcat. Dar ce se mai schimbă la faţă văzându-l pe tovarăşul său legat de scaun! Totuşi, se stăpâni repede şi reuşi într-adevăr să pară degajat, firesc.

— Ce hârtie-i aia, pe care ai băgat-o în buzunar? îl întrebă Old Firehand.

— O pungă veche – răspunse tramp-ul.

— Aşa? Ia arată-mi-o!

Individul îi aruncă o privire mirată şi răspunse:

— De unde şi până unde aveţi dreptul să-mi daţi un ordin atât de absurd? Cine sunteţi, în fond? Nu vă cunosc.

— Ba îl cunoşti! interveni inginerul. E Old Firehand!

— Old Fi!… strigă, sau mai bine zis ţipă banditul. De speriat ce era, ultima silabă îi rămase în gât. Ochii lui căscaţi erau aţintiţi asupra vânătorului.

— Da, eu sunt – confirmă acesta. N-aţi prea bănuit că o să mă găsiţi aici. Iar în ce priveşte conţinutul buzunarelor dumitale, mi se pare că am mai multe drepturi asupra lui decât dumneata însuţi. Ia să vedem!

Întâi, fără ca banditul să îndrăznească să se opună, Old Firehand îi luă cuţitul, apoi îi scoase un revolver încărcat din buzunar, pe urmă găsi şi scrisoarea.

— Sir, cu ce drept faceţi asta? întrebă banditul cu mânie reţinută.

— În primul rând, cu dreptul celui mai tare şi al omului cinstit, apoi domnul Charoy, care reprezintă autoritatea poliţienească în această localitate, m-a însărcinat să-i ţin eu locul în această chestiune.

— În care chestiune? Ce am asupra mea e proprietatea mea. N-am făcut nimic ilegal şi am dreptul să aflu de ce mă trataţi ca pe un hoţ.

— Ca pe un hoţ? Pshav! Ferice de dumneata dacă ar fi doar atât! Nu e vorba numai de un furt. ci în primul rând de un omor, şi în al doilea rând de ceva încă şi mai grav decât o simplă crimă şi anume de atacul asupra unui tren şi de jefuirea lui, cu care prilej n-ar muri numai un singur om. Dumneata faci parte dintre tramp-ii care i-au atacat pe osagi la Osaga-nook, au luat cu asalt ferma lui Butler şi care acum vor să scoată o jumătate de milion de dolari din trenul care-i transportă.

Se vedea bine ce spaimă îi cuprinse pe amândoi, dar cel care se dădea drept Haller se stăpâni şi răspunse, dându-şi aerul unui om perfect nevinovat:

— Nu ştiu nimic din câte spuneţi.

— Totuşi, ai venit aici numai cu scopul de a iscodi care ar fi cel mai bun prilej şi de a-ţi înştiinţa tovarăşii.

— Eu? N-am ieşit din casă nici măcar o clipă!

— Foarte adevărat; dar amicul dumitale a făcut pe mesagerul. Şi ce-aţi discutat aseară prin fereastra deschisă? Am stat pe acoperiş, deasupra ferestrei, şi am auzit fiecare cuvânt. Pe hârtia asta scrie răspunsul pe care vi-l trimite „colonelul” roşcat. Tramp-ii îşi au tabăra nu departe, la Eagle-tail. Vor să vină noaptea pe aici, să se posteze de-a lungul liniei ferate dincolo de Şheridan şi să aprindă un foc, care să vă arate vouă locul unde urmează să-l siliţi pe mecanic să oprească trenul; apoi vor să scoată banii din tren.

— Sir! bâigui individul, neputând să-şi mai ascundă spaima – dacă există într-adevăr oameni care vor să întreprindă aşa ceva, e doar un concurs de împrejurări cu totul necunoscut de mine, care dă impresia că sunt asociat cu aceşti criminali. Sunt un om cinstit şi…

— Ia mai taci! porunci Old Firehand. Un om cinstit nu ucide!

— Vreţi să susţineţi cumva că am ucis?

— Sigur! Amândoi sunteţi ucigaşi. Unde e medicul, unde e ajutorul lui, pe care i-aţi urmărit voi împreună cu „colonelul” roşcat? Nu l-aţi omorât pe funcţionar pentru că aveaţi nevoie de scrisoarea lui de recomandare, ca să te prezinţi aici în locul lui, dându-te drept Haller, şi ca să-ţi uşurezi astfel misiunea de spion? Şi nu i-aţi luat oare şarlatanului toţi banii pe care-i avea?

— Sir, eu… nu ştiu nimic… din toate astea – se bllbâi banditul.

— Nu? Atunci am să ţi-o dovedesc imediat. Dar ca să nu-ţi dea în gând să încerci să ne scapi, am să mă asigur de persoana dumitale. Domnule Charoy, fiţi atât de bun şi legaţi mâinile acestui individ la spate, îl ţin eu.

Auzind aceste cuvinte, banditul se repezi spre uşă ca să fugă. Dar Old Firehand era mai rapid. Îl prinse, îl trase înapoi şi-l ţinu strâns, deşi omul se zbătea cu putere, aşa încât inginerul putu să-l lege fără greutate. Apoi îl dezlegară pe Dugby de scaun şi-i conduseră pe amândoi în camera în care stătea Hartley, rănitul. Acesta se ridică în capul oaselor văzându-i şi strigă:

— Ia te uită! Indivizii care m-au jefuit şi l-au omorât pe bietul Haller! Şi unde-i al treilea?

— Lipseşte pentru moment, dar o să ne cadă în mâini şi el – răspunse Old Firehand. Ei neagă că ar fi comis fapta.

— Neagă? îi recunosc cu toată certitudinea şi pot să depun o mie de jurăminte că ei au fost!

— Nici nu e nevoie de mărturia dumitale, maşter Hartley. Avem destule dovezi ca să ştim cu cine avem de-a face.

— Bun! Dar cum stau lucrurile cu banii mei?

— O să mai vedem. Pentru moment, le-am luat doar armele şi hârtia asta care-i demască.

Bandiţii nu mai ziceau nimic; îşi dădeau seama că ar fi fost ridicol să mai nege. Acum li se goliră complet buzunarele. Se găsiră şi bancnotele care reprezentau partea lor din jaf şi care fură înapoiate lui Hartley. Mărturisiră acum că restul e în posesia „colonelului”. Apoi fură legaţi şi de picioare şi culcaţi pe jos. Casa nu avea pivniţă sau altă încăpere sigură unde ar fi putut fi închişi. Dar Hartley era atât de înverşunat împotriva lor, că nu s-ar fi putut găsi paznic mai vigilent. Primi un revolver cu indicaţia să-i împuşte pe loc dacă încearcă cumva să desfacă legăturile.

Acum se putea trece la pregătirile celelalte în vederea executării planului. Nu mai era nevoie să-i instaleze pe cei doi tramp-i pe locomotivă, prin urmare nici să plece cu ei la Carlyle cu drezina, aşa că trimiseră doar o telegramă acolo, cu indicaţia ca trenul să pornească la o oră anumită şi să se oprească înainte de a intra în Şheridan, într-un loc anumit, unde urma să fie preluat de Old Firehand.

Ceva mai târziu, în cursul după-amiezii, sosi vestea telegrafică de la Fort Wallace că îndată ce se va întuneca, va porni un grup de soldaţi şi se va afla pe la miezul nopţii la locul întâlnirii.