Capitolul VII.Lupta pentru ferma lui Butler

Apărătorii fermei, fură treziţi la o oră foarte matinală. Părea să se facă o zi caldă, chiar fierbinte şi însorită, iar clădirea care arătase atât de sumbră ieri era cu totul schimbată în lumina prietenoasă a dimineţii. Era concepută pentru mulţi locuitori, construită din cărămizi foarte lungi şi cu „fundament adânc şi se compunea dintr-un parter şi un etaj cu acoperiş plat. Ferestrele erau foarte înalte, dar atât de înguste, încât un om nu s-ar fi putut strecura prin ele. Aceasta era o măsură de precauţie foarte indicată într-o regiune bântuită adesea de bande de indieni porniţi pe jaf. Pe acolo se întâmplă des, sau cel puţin se întâmplă des, ca o fermă izolată să trebuiască să fie apărată zile de-a rândul împotriva unor asemenea scursori.

Cu tot atâta prudenţă fusese construită ograda largă, înconjurată de ziduri înalte, prevăzute cu creneluri. În dreptul crenelurilor se aflau bănci late de zidărie, unde te puteai urca când trebuia să tragi peste ziduri.

Nu departe de casă trecea vuind pârâul peste al cărui vad veniseră cu o seară înainte călăreţii. De pe zid se putea trage comod până-n vadul situat în bătaia puştilor şi baricadat în timpul nopţii trecute, în urma dispoziţiilor lui Old Firehand, cu pari, ca să nu se poată trece. Ca o a doua măsură de precauţie foarte necesară, tot Old Firehand ordonase ca turmele lui Butler să fie mânate pe păşunile vecinului celui mai apropiat, încă de cu noapte.

Apoi mai fusese trimis un sol în regiunea fortului Dodge spre a-i preveni pe fraţii Butler de prezenţa vagabonzilor, pentru cazul că cei doi fraţi s-ar fi aflat deja pe drumul întoarcerii.

Old Firehand îşi conduse tovarăşii pe acoperişul casei de unde se oferea o privelişte foarte largă, spre est şi nord, asupra Preriei Vălurite, acoperită cu iarbă, iar spre sud şi vest asupra unor vaste holde îngrijite bine, semănate cu porumb şi alte cereale.

— Când or să sosească indienii pe care-i aşteptăm? întrebă Droll.

— După socotelile făcute ieri de căpetenie, ar putea sosi în curând – răspunse Firehand.

— N-aş conta pe asta. Aceşti indieni urmează să fie adunaţi întâi, poate din depărtări, şi ei nu se apucă niciodată de vreo campanie fără să-şi practice mai întâi vechile obiceiuri. Putem să ne felicităm dacă sosesc înspre prânz. Atunci însă şi tramp-ii s-ar putea afla în apropiere. Nu prea mă bizui eu pe aceşti seieni şi arapahoşi.

— Nici eu – Încuviinţă Bill. Amândouă triburile sunt foarte mici şi n-au mai dezgropat de foarte multă vreme securea războiului. Nu ne putem bizui pe ei. Nici vecini puternici nu există pe aici, aşa că trebuie să ne aşteptăm la un asediu de lungă durată.

— Asta nu are de ce să ne sperie, fiindcă pivniţele sunt pline de provizii – îi informă Old Firehand.

— Dar apa, care este lucrul principal? obiectă Droll. Dacă tramp-ii ne asediază, nu putem coborî la râu după apă!

— Nici nu e nevoie! în pivniţă există un ochi de fântână, iar pentru animale s-a prevăzut un canal.

— Există într-adevăr un canal?

— Da. Aici totul a fost construit şi amenajat în eventualitatea unui caz de război. În spatele casei veţi observa un chepeng de lemn. Dacă-l deschizi, dai de nişte trepte care duc spre canalul acoperit cu o boltă şi alimentat din râu.

— E adânc?

— De un stat de om. Apa îţi ajunge cam până la piept.

— Dar deschiderea canalului înspre râu e descoperită?

— Ba nu. Duşmanul nu trebuie s-o remarce. De aceea locul din jurul gurii de canal de pe malul râului a fost plantat cu tufişuri dese şi cu plante agăţătoare.

Nu era, de fapt, o intenţie precisă care-l îndemna pe Droll să se intereseze atât de exact de canal, dar aceste cunoştinţe aveau să-i fie de mare folos mai târziu.

Mesele, băncile şi scaunele care serviseră seara ca să se ia masa fură transportate în curte, pentru ca micul dejun să poată fi luat în aer liber. Apoi se aduseră toate armele şi muniţiile ce se găseau în casă.

Ceva mai târziu, Old Firehand şedea cu doamna Butler şi cumnata ei pe acoperişul plat al casei, privind spre sud, în direcţia din care urmau să sosească indienii aşteptaţi. Trecuse de amiază, când, în sfârşit, se apropie un lung şir de oameni roşii, umblând unul după altul; erau cei aşteptaţi, iar Marele-Soare venea călare în fruntea lor.

În timp ce intrau pe poartă, Old Firehand îi numără: erau peste două sute de războinici. Din păcate, numai puţini dintre ei erau într-adevăr bine înarmaţi. Cei mai mulţi nu posedau nici măcar cai, iar cei care aveau refuzaseră să-i aducă: preferau să fie răniţi sau chiar împuşcaţi, mai degrabă ei decât caii.

Old Firehand îi împărţi pe aceşti indieni, odinioară atât de mândri, şi acum atât de decăzuţi, în două grupe: cea mai mică avea să rămână la fermă, iar ceilalţi, sub conducerea căpeteniei osagilor, aveau să se posteze pe hotarul dinspre pământul vecin, pe păşunile căruia fuseseră duse turmele. Această trupă avea misiunea să zădărnicească o eventuală încercare a tramp-ilor de a năvăli în proprietatea vecinului. Pentru a-i îndemna spre vigilenţă şi vitejie, li se fixă o primă pentru fiecare tramp ucis, apoi căpetenia plecă cu trupa sa.

În interiorul zidurilor fermei se aflau acum peste cincizeci de indieni, douăzeci de rafter-i şi cei patru west-mani. Faţă de numărul mare al bandiţilor nu erau, desigur, mulţi; dar un singur vânător sau rafter făcea fără îndoială mai mult decât un număr de tramp-i, iar adăpostul pe care-l ofereau zidurile şi casa nu era de desconsiderat. Mare noroc era că doamna Butler întâmpina primejdia cu destul calm. Nici nu se gândea să-şi zăpăcească slugile prin lamentări; dimpotrivă, îi chemă la ea şi le promise o recompensă corespunzătoare comportării unor oameni fideli şi viteji. Erau vreo douăzeci de argaţi care ştiau să-şi mânuiască armele şi pe care Old Firehand putea conta cu siguranţă.

Când toate pregătirile erau gata, vestmanul îşi reluă locul de pe platformă împreună cu doamnele şi cu englezul. Se folosea de luneta uriaşă a acestuia, scrutând de zor acea parte a orizontului în care urmau să apară tramp-ii. După o lungă atenţie zadarnică, descoperi în cele din urmă trei inşi care se mişcau în direcţia fermei, dar nu călare, ci pe jos.

— Poate că sunt „iscoade trimise înainte, ca să ceară să fie primite – zise Old Firehand.

— Ar fi o îndrăzneală de care nu-i cred capabili pe oamenii ăştia – observă lordul.

— De ce nu? Se trimit trei indivizi pe care aici nu-i cunoaşte nimeni; vin şi intră sub un pretext oarecare; cine ar putea obiecta ceva? Hai să coborâm la etaj, ca să nu ne zărească aici, pe acoperiş. Dar putem să-i observăm cu luneta din fereastră.

Caii aduşi se aflau în spatele casei, aşa că nu puteau fi văzuţi. Apărătorii urmau să se ascundă şi ei cu toţii, în cazul că intrau în curte, cei trei tramp-i trebuiau să aibă impresia că ferma nu e suficient păzită.

Trecuseră cu multă osteneală şi vizibil miraţi prin vadul stricat de baricade, iar acum se apropiau încet, şi Old Firehand văzu că unul dintre ei îl ridică pe celălalt ca să poată privi printr-un crenel în curte. Vânătorul coborî repede şi când ajunse în curte, răsună clopoţelul; se duse la poartă şi întrebă ce doresc.

— Fermierul e acasă? întrebă o voce.

— Nu, e plecat – răspunse Old Firehand.

— Am vrea să ne angajăm ca lucrători. Nu e nevoie de un văcar sau argat?

— Nu.

— Atunci am vrea să cerem barem o îmbucătură. Venim de departe şi ne e foame. Vă rog, lăsaţi-ne să intrăm!

Aceste cuvinte fură spuse pe un ton foarte jalnic. Nu există în tot vestul vreun fermier care ar refuza să primească un om flămând. La toate popoarele primitive şi în toate regiunile unde nu există hoteluri, şi restaurante frumosul obicei al ospitalităţii e în vigoare; aşa şi în vestul îndepărtat. Oamenii fură deci primiţi şi, când poarta se zăvorî din nou, fură poftiţi să ia loc la mesele aşezate într-o parte a casei. Dar acest lucru nu părea să le fie pe plac. E drept că se sileau să-şi dea aere nepăsătoare, dar nu scăpă nimănui că examinau casa şi împrejurimile ei cu priviri scrutătoare, uitându-se apoi unul la altul în mod semnificativ. Unul dintre ei zise:

— Suntem oameni săraci şi umili, care nu vor să vă stingherească. Îngăduiţi-ne să rămânem aici, pe lângă poartă, unde suntem de altfel mai la umbră decât în partea aceea. Ne luăm noi o masă de acolo.

Li se împlini dorinţa, deşi era, fireşte, cu tâlc: voiau să stea în apropierea porţii ca s-o deschidă la sosirea tovarăşilor lor. Îşi luară o masă şi scaune, apoi o slujnică le aduse o gustare îmbelşugată. Acum nu se mai afla nimeni în acea parte a curţii, căci şi slujnica se îndepărtase. Pretinşii lucrători erau foarte încântaţi de această împrejurare, lucru pe careOld Firehand cu ochiul lui ager îl citi din expresia lor şi din gesturile ce însoţeau conversaţia dusă cu voce scăzută. După câtva timp, unul dintre ei se sculă şi se duse, cu aerul de a o face fără nici un rost precis, la cea mai apropiată ferestruie în zid, pentru a privi afară. Asta repetându-se în răstimpuri de mai multe ori, era un semn sigur că vagabonzii aşteptau venirea tovarăşilor lor pe curând.

Old Firehand se postase din nou la fereastra de la etaj şi observa prin lunetă regiunea din care urmau să sosească. Într-adevăr, se ivi în depărtare o ceată foarte mare de călăreţi care se apropiau de fermă în galop. Se vedea că erau printre ei oameni care cunoşteau împrejurimile, căci se îndreptau spre vad în linie dreaptă. Ajunşi acolo şi găsindu-l camuflat, se opriră să examineze locul. Acum sosise momentul acţiunii pentru Old Firehand. Coborî până la poartă. Unul dintre cei trei bandiţi stătea tocmai în faţa crenelului şi căuta să-şi vadă tovarăşii. Când se trezi observat, se sperie vizibil şi se dădu repede înapoi.

— Ce faci aici? Ce cauţi la ferestruie? îl întrebă Old Firehand aspru.

— Voiam să… voiam să văd încotro o luăm de aici încolo – răspunse omul încurcat, uitându-se de jos în sus la bărbatul uriaş.

— Nu minţi! Vă cunoaşteţi drumul prea bine! Duce jos, la râu, spre oamenii care se află acolo.

— Despre ce oameni vorbiţi, Sir? întrebă omul cu prefăcută mirare…

— Nu-ţi da osteneala să te prefaci, că e în zadar! Faceţi parte dintre tramp-ii de la Osaga-nook care vor să ne atace şi aţi fost trimişi înainte ca să deschideţi poarta dinăuntru când vor veni ceilalţi. Din cauza asta v-aţi aşezat aici, aşa de aproape de poartă.

— Sir! strigă omul furios, ducând mâna la buzunar. Dar Old Firehand scosese revolverul mai repede şi-i ameninţă:

— Lăsaţi-vă armele ascunse acolo unde sunt! Cum văd una, trag! A fost o mare îndrăzneală din partea voastră că aţi venit, fiindcă aş putea să vă fac prizonieri şi să vă trag la răspundere; dar îmi păreţi prea puţin periculoşi, aşa că am să vă dau drumul. Duceţi-vă la ceilalţi din această pleavă şi spuneţi-le că tragem în fiecare îndată ce trece prin vad. Am terminat cu voi, hai, că-raţi-vă!

Deschise poarta. Bandiţii tăceau, văzând revolverul îndreptat asupra lor. Dar când se văzură afară şi zăvorul fusese pus din nou, râseră batjocoritor.

— Prostule! strigă unul. De ce ne dai drumul dacă suntem tramp-i? Apucă-te şi numără câţi suntem! O să isprăvim repede cu cei câţiva oameni ai tăi! Peste un sfert de oră o să fiţi cu toţii spânzuraţi!

Acum Old Firehand dădu semnalul convenit, la care apărătorii din spatele casei, până acum invizibili, ieşiră în faţă, pentru a-şi ocupa posturile la ferestrui şi creneluri şi a observa ca şi Old Firehand, mişcările duşmanului.

Iscoadele trimise ajunseră la malul râului, de unde strigau peste apă, către cei de pe malul celălalt, cuvinte ce nu se puteau înţelege dincoace de ziduri. După aceea, tramp-ii mai înaintară călare o bucată de drum de-a lungul apei, pentru a o traversa înot mai încolo. Îşi mânară caii în apă.

— Luaţi pe seama voastră iscoadele, ca să nu scape de pedeapsă – zise Old Firehand către Tom-cel-Negru, Blenterşi Humply-Bill, care stăteau lângă el – eu îi ochesc pe primii doi care ajung la mal. După mine trag Uncle, Droll, lordul şi ceilalţi, în ordinea în care stau la rând. În felul acesta fiecare are o ţintă precisă, nu se va întâmpla ca doi dintre noi să tragă asupra aceluiaşi tramp. şi evităm să prăpădim muniţia.

— E foarte bine aşa! răspunse Humply-Bill. Pe-al meu îl am de pe-acum în dreptul cătării.

Iar prietenul său intim, Gunstick-Uncle, încuviinţă:

— Îndată ce pe mal sosesc, / ale noastre gloanţe-i nimeresc. / Rând pe rând vor fi vizaţi / şi în iad expediaţi.

Acum primul călăreţ urca malul de dincoace; al doilea îl urmă. Pe locul în care atinseseră ţărmul aşteptau pretinşii lucrători. Old Firehand dădu semnalul. Cinci puşti pocniră aproape simultan; cei doi călăreţi fură azvârliţi de pe cai, iar cele trei iscoade zăceau la pământ. Tramp-ii izbucniră în urlete, de furie şi se năpustiră înainte ca să ajungă mai repede la mal. Fiecare îl împingea pe cel dinaintea sa spre pierzanie, căci îndată ce un cal se urca pe mal, călăreţul său era Scos din şa cu un glonţ tras dinspre fermă. Într-un răstimp de cel mult două minute, se putură număra între douăzeci şi treizeci de cai fără călăreţi, alergând speriaţi de colo până colo.

Tramp-ii nu se aşteptaseră la o asemenea primire. Probabil că vorbele strigate peste apă de iscoadele lor conţineau informaţia că ferma e rizibil de săracă în apărători. Şi acum iată o împuşcătură după alta din creneluri; şi nici un glonţ nu nimerea alături! Urletele de furie se transformară în strigăte de groază; se auzi răsunând o voce pe un ton de comandă, după care toţi călăreţii ce se aflau încă în apă îşi întoarseră caii ca să ajungă din nou pe celălalt mal.

— Atacul a fost respins! zise Blenter din Missouri. Sunt curios să văd ce-o să facă acum.

— Or să traverseze apa înot, într-Un loc care nu e în bătaia puştilor noastre – răspunse Old Firehand.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă? Asta-i greu de spus deocamdată. Dacă atacă într-un mod inteligent, n-o să ne fie prea uşor.

— Şi ce consideraţi drept un atac inteligent?

— Trebuie să se apropie răzleţiţi, nu în masă. Dacă-şi lasă caii undeva şi aleargă din toate patru părţile deodată-până la zid, ca să fie în adăpostul lui, atunci suntem prea slabi ca să-i respingem. Am fi siliţi să ne apărăm pe patru fronturi. Dacă apoi tramp-ii se adună subit într-un punct, ar putea să escaladeze zidul.

— E adevărat, dar mulţi dintre ei s-ar curăţa. Bineînţeles că şi noi ne-am afla atunci cam fără acoperiş faţă-n faţă cu ei.

— Pshav! Nu mi-e teamă de asta! Să vedem ce au de gând!

Între timp, tramp-ii se sfătuiseră pesemne; toată trupa o luă la vale, deci spre nord, până ce ajunse dincolo de bătaia puştilor de la fermă. Acolo trecură peste apă şi formară o ceată deasă, cu faţa îndreptată spre latura zidului unde era poarta. Până acum, apărătorii fuseseră postaţi pe latura dinspre răsărit; de aceea Old Firehand strigă cu voce puternică:

— Hai repede pe latura dinspre nord! Vor să ia poarta cu asalt!

— Tot nu pot s-o dărâme! obiectă Blenter.

— Nu; dar dacă ajung până la poartă, pot să escaladeze poarta şi zidul repede, urcându-se cu picioarele pe şa, aşa că ar putea să ne strivească aici, în curte.

— Până atunci, însă, vor mai cădea mulţi!

— Dar vor rămâne în viaţă şi mai mulţi! Nu trageţi până nu dau comanda, dar atunci cu toţii, deodată, din plin, în mijlocul cetei!

Latura dinspre nord fu repede ocupată. O parte dintre apărători se postară în faţa crenelurilor, de unde se putea trage peste zid. Cei din urmă stăteau ghemuiţi, pentru a nu fi văzuţi prea devreme de asediatori.

Ceata se puse în mişcare, la galop, drept spre poartă. Abia când se aflau doar la vreo optzeci de paşi de ea, Old Firehand dădu ordinul de a trage; puştile pocniră…

Toată ceata tramp-ilor fusese parcă oprită în plină goană de o funie întinsă de-a curmezişul drumului. Se iscă o învălmăşeală cumplită, din care nu se putură descurca destul de repede. Astfel, apărătorii fermei avură timp să-şi încarce armele, şi apoi nu mai traseră în salve, ci fără comenzi, în continuu, în mijlocul învălmăşelii. Tramp-ii nu erau în stare să îndure aşa ceva; se răspândiră, lăsându-şi morţii şi răniţii să zacă. Caii fără călăreţi alergară din instinct spre fermă, iar cei dinăuntru deschiseră poarta ca să-i lase să intre. Ceva mai târziu, când bandiţii încercară să se ocupe de răniţii lor, nimeni nu-i împiedică, de vreme ce era un act de omenie. Se văzu că-şi duc răniţii la umbra unui pâlc de copaci, ca să le panseze rănile, de bine de rău, pe cât o permiteau împrejurările.

Între timp, se făcuse amiază, şi vajnicii apărători primiră alimente şi băutură. Apoi observară că vagabonzii se îndepărtează, lăsând pe cei răniţi sub copaci; se îndreptau spre apus.

— Oare pleacă? întrebă Humply-Bill. Au primit o lecţie straşnică, şi ar fi tare înţelepţi dacă s-ar învăţa minte.

— Nici nu se gândesc! fu de părere mătuşa Droll. Dac-ar renunţa cu adevărat la intenţiile lor, şi-ar lua răniţii cu ei. Cred că acum au pus gând rău turmelor care ţin de fermă. Ia uitaţi-vă la acoperiş! îl vedeţi pe Old Firehand cu luneta în mână! îi observă pe tipi şi mă gândesc că în curând vom primi ordinul să pornim în ajutorul văcarilor şi Indienilor.

Presupunerea mătuşii Droll se dovedi justă. Deodată Firehand strigă către cei din curte:

— Înşăuaţi caii repede! Indivizii se îndreaptă spre sud şi or să dea acum de Marele-Soare şi de oamenii lui!

În mai puţin de cinci minute caii erau pregătiţi şi toţi încălecară, afară de câţiva argaţi, care rămaseră la fermă cu misiunea de a deschide repede poarta la nevoie. Cu Old Firehand în frunte, ieşiră pe poartă, o luară pe după colţul zidului spre a se îndrepta apoi spre sud. În partea asta se aflau câteva ogoare, apoi începea preria, o imensă păşune verde, pe care se zărea pe alocuri câte un tufiş.

Nici acum tranp-ii nu erau – încă vizibili cu ochiul liber; dar Old Firehand luase luneta cu el şi-i observa.

Datorită acestui fapt, era posibil să se ţină mereu paralel cu cei urmăriţi, fără să fie văzut. După un sfert de oră, Old Firehand se opri, căci şi bandiţii opriseră. Ajunseseră la hotarul vecinului şi zăriră nu numai vitele care păşteau acolo, dar şi pe apărătorii lor înarmaţi.

Old Firehand examină diferitele grupe de tufişuri de pe păşune, alegând pe acelea care le puteau oferi un ascunziş. La adăpostul lor, se apropie cu oamenii lui de locul în care în mod previzibil urma să aibă loc ciocnirea. Apoi lăsară caii şi înaintară furişându-se aplecaţi, până ajunseră la un grup mai mare de tufişuri, după care şi bandiţii, după toate previziunile, aveau să caute adăpost în timpul luptei. Din acest loc se puteau zări cu ochiul liber atât cei care aveau să atace, cât şi cei care urmau să fie atacaţi.

Tramp-ii păreau surprinşi să găsească un număr atât de mare de indieni puşi să păzească vitele. Cum se făcea că fuseseră angajaţi nişte piei-roşii, şi încă atât de numeroşi? Şovăiră. În curând, însă, băgară de seamă că indienii erau slab înarmaţi, fără arme de foc, şi asta îi linişti. Conducătorii ţinură o scurtă consfătuire, după care urmă ordinul de atac. După felul în care porniră, se vedea că nu aveau de gând să zăbovească mult într-o luptă de la distanţă, ci se gândeau să-i doboare pur şi simplu pe indieni trecând în galop peste ei. Călăreţii înaintau în goană mare, şi în rânduri dese, drept spre indieni, scoţând strigăte de ameninţare.

Acum se arătă că Marele-Soare era la înălţimea misiunii sale. Dădu cu voce tare un ordin, în urma căruia oamenii săi, care stătuseră laolaltă, se răzleţiră, aşa că nu mai putea fi vorba de strivirea lor sub copitele cailor. Şi tramp-ii îşi dădură seama de asta; cotiră într-o parte, pentru a-i lua pe indieni din flancul drept şi a-i replia spre cel stâng. Căpetenia osagilor pătrunsese această intenţie; din nou răsună vocea sa puternică. Oamenii săi se adunară în grabă, formând pentru moment un fel de ghemotoc încurcat, şi apoi se răzleţiră din nou. Îşi schimbară complet poziţia; până atunci aceasta fusese o linie de la vest spre est, acum avea direcţia nord-sud. Căpetenia osagilor dăduse această dispoziţie nu fiindcă ar fi ştiut de prezenţa aliaţilor săi, ci doar pentru a-şi primi duşmanii, ca un bizon atacat, nu în flanc, ci a-i înfrunta cu coarnele-i puternice. Manevra, un act de bravură în sine, mai avu şi efectul, ce-i drept nebănuit de el, că bandiţii se aflau acum dintr-o dată între indieni şi albii ascunşi pe după tufişuri. Îşi văzură planul zădărnicit şi se opriră, o imprudenţă pe care o plătiră îndată. Păreau să se înşele asupra distanţei la care băteau armele indienilor, simţindu-se astfel în siguranţă. Unul dintre conducătorii lor începu să le vorbească, probabil ca să le propună un alt plan de bătaie. De această pauză profită căpetenia osagilor. Scoase un strigăt, după care oamenii săi se precipitară înainte, se opriră apoi subit, îşi repeziră săgeţile şi se retraseră la fel de rapid. Proiectilele îşi ajunseră ţinta; rezultatul fu câţiva morţi şi mulţi răniţi, nu numai printre călăreţi, dar şi printre cai. Aceştia se ridicau în două picioare, voiau s-o ia razna şi abia putură fi domoliţi. De încurcătura asta trebuia să se folosească Old Firehand.

— Acum începem! comandă. Dar trageţi numai în oameni, nu în cai!

Oamenii lui se aflau în spatele duşmanului; armele lor pocniră şi gloanţele loviră ceata din plin, aşa încât tramp-ii, speriaţi, izbucniră în urlete.

— Fugiţi! strigă o voce. Suntem încercuiţi! Spargeţi o breşă în linia indienilor!

Ascultară fără întârziere de acest ordin. Lăsându-şi morţii şi pe cei grav răniţi în plata Domnului, tramp-ii o luară la goană, drept spre linia indienilor, care se dădură bucuroşi la o parte pentru a-i lăsa să treacă şi pentru a izbucni în urma lor în urlete de triumf.

— Ia te uită cum dau bir cu fugiţii! râse bătrânul Blenter. Ăştia nu se mai întorc! Ştiţi cine era cel care i-a îndemnat să fugă?

— Bineînţeles – răspunse Tom-cel-Negru. Cunoaştem bine vocea. Era „colonelul” cu părul roşu; se vede că pe ăsta îl apără Satana de gloanţele noastre. Nu ne luăm după ticăloşi, Sir?

Întrebarea se adresa lui Old Firehand, care răspunse:

— Nu. Suntem prea slabi ca să ne măsurăm cu ei într-o luptă corp la corp. De altfel, poate că au ghicit că nu ne-am aflat aici din întâmplare, ci suntem cei de la fermă şi am venit de acolo în ajutorul indienilor. În cazul acesta, e foarte probabil că se întorc acolo ca să pătrundă în lipsa noastră. Trebuie deci să ne întoarcem în grabă.

— Şi ce se întâmplă cu tramp-ii răniţi şi cu caii care rătăcesc fără stăpân?

— Trebuie să-i lăsăm în seama indienilor. Dar să nu mai pierdem vremea, hai repede la caii noştri!

Bărbaţii îşi fluturară pălăriile strigând un „ura” răsunător spre indieni, la care aceştia răspunseră cu strigăte stridente de victorie; apoi se duseră să-şi ia caii şi se întoarseră la fermă. Old Firehand se sui numaidecât pe acoperişul plat, ca să stea de pază cu luneta.

Acolo dădu de doamna Butler, care fusese foarte îngrijorată şi află cu bucurie că atacul fusese respins în chip strălucit.

— Asta înseamnă că suntem salvaţi? întrebă ea respirând uşurată. Dat fiind că tramp-ii au suferit pierderi grele, nu se poate oare presupune că le-a pierit curajul de a mai continua ostilităţile?

— Poate – răspunse vânătorul pe gânduri.

— Numai poate?

— Din păcate! De turme n-or să mai îndrăznească să se atingă, pentru că vor presupune că acestea sunt apărate nu numai de indieni, ci şi de un număr însemnat de albi. Lucrurile stau însă altfel în privinţa casei. Nemernicii îşi vor fi dat seama că ziua nu pot întreprinde mare lucru, dar s-ar putea să creadă că e posibil să năvălească în cursul nopţii. În orice caz, trebuie să fim pregătiţi pentru un atac nocturn. E posibil ca…

Se întrerupse. Privind mereu prin lunetă, o întorsese spre nord.

— Ce e? întrebă doamna. De ce nu mai continuaţi, Sir? De ce aveţi deodată o expresie atât de îngrijorată?

Old Firehand mai privi câtva timp prin lunetă, apoi o lăsă jos şi răspunse cu un aer nepăsător:

— Nu e nimic care ar putea să ne înfricoşeze în mod deosebit, my lady. Puteţi să coborâţi fără grijă, ca să daţi ordin să se ofere de băut oamenilor.

Ea ascultă de această invitaţie, calmată de vorbele lui; dar îndată ce dispăru, vânătorul spuse către lordul care tocmai îşi făcu apariţia pe platformă cu telescopul lui uriaş:

— Am avut motive bine întemeiate s-o îndepărtez acum pe doamna. Luaţi-vă luneta, my lord, şi priviţi spre vest. Pe cine zăriţi acolo?

Englezul făcu ce i se spusese şi răspunse apoi:

— Pe tramp-i. Ii văd clar. Se întorc.

— Vin, într-adevăr?

— Fireşte! Ce alta ar putea face?

— Atunci se vede că binoclul meu e mai bun decât al dumneavoastră. Îi vedeţi în mişcare?

— Nu, stau pe loc.

— Cu faţa în ce direcţie?

— Spre nord.

— Atunci duceţi luneta mai departe în această direcţie! Poate veţi vedea atunci de ce s-au oprit bandiţii.

— Well, Sir, am să mă uit!… De acolo se apropie trei călăreţi, fără să-i zărească pe tramp-i.

— Călăreţi? Adevărat?

— Yes. Ba nu. Pare să fie o lady cu ei. Într-adevăr, este o doamnă. Zăresc rochia lungă de călărie şi vălul fâlfâind.

— Şi ştiţi cine sunt aceşti călăreţi?

— Nu, de unde să ştiu… heigh ho! Nu cumva sunt…

— Ba tocmai – zise Old Firehand, îngrijorat. Ei sunt: fermierul cu frate-său şi cu fata acestuia. Solul pe care l-am trimis înaintea lor ca să-i avertizeze nu i-a întâlnit…

— Atunci trebuie să încălecăm repede şi să plecăm zise lordul, strângându-şi luneta. Altfel or să cadă în mâna tramp-ilor.

Voia să pornească. Vânătorul îl prinse de braţ spunând:

— Staţi, Sir, şi nu daţi alarma! Femeile nu trebuie să afle nimic deocamdată. Nu putem nici să-i avertizăm, nici să-i ajutăm, e prea târziu! Priviţi, priviţi!

Lordul îşi duse luneta iarăşi la ochi şi văzu că bandiţii se pun în mişcare, pornind la galop în întâmpinarea celor trei.

— AII devils! strigă. Or să-i omoare!

— Nici nu se gândesc! Oamenii de teapa asta îşi cunosc avantajele şi caută să profite de ele. Ce câştigă dacă omoară aceste trei persoane? Nimic. Dacă, în schimb, le lasă în viaţă, ca să se folosească de ele ca de ostatici, pot să ne şantajeze. Ia uitaţi-vă! Acum s-a zis! Cei trei sunt încercuiţi. Nu mai putem face nimic.

— Well! Aveţi dreptate, Sir! zise lordul. Dar o să ne lăsăm într-adevăr şantajaţi? În fond, ar fi o ruşine să intri în tratative cu asemenea oameni!

Old Firehand dădu din umeri într-un fel caracteristic, şi un zâmbet îi juca pe buze în timp ce răspunse:

— Lăsaţi-mă pe mine, Sir! Nu mi s-a întâmplat încă să fac ceva de care să-mi fie ruşine. Dacă vă spun că cele trei persoane care acum au devenit prizoniere nu sunt în nici un fel de pericol, puteţi să mă credeţi. Totuşi, vă rog să nu înştiinţaţi femeile de cele întâmplate.

— Să nu afle nici ceilalţi?

— Hai să le spunem celor care ne sunt mai apropiaţi, ca să ştie măcar ei cum stăm. Dacă vreţi să vă ocupaţi de asta, duceţi-vă jos acum, dar ei să nu dea ştirea mai departe. Eu rămân să-i mai observ pe bandiţi ca să pot lua măsuri potrivite cu comportarea lor.

Lordul coborî în curte. Old Firehand îşi concentra atenţia din nou asupra tramp-ilor care luaseră pe cei trei prizonieri la mijloc şi se duseră călare până la pâlcul de arbori amintit, unde se opriră, descălecară şi se aşezară pe jos. Vânătorul văzu că duceau o convorbire animată, că se sfătuiau. Era convins că-şi dă seama de rezultatul acestei consfătuiri. Fu întrerupt în gândurile sale de Droll, care urcă în grabă şi-l întrebă în limba germană:

— E adevărat ce ne-a spus lordul? Cei doi domni Butler au fost prinşi, şi cu domnişoara pe deasupra?

— Aşa e – zise Old Firehand dând din cap.

— Să vezi şi să nu crezi că e posibil aşa ceva! Acum bandiţii or să creadă că l-au prins pe Dumnezeu de un picior; or să vină cu mari pretenţii! Iar noi? Ce-o să le răspundem?

— Păi dumneata ce mă sfătuieşti? întrebă Old Firehand, aruncând o privire înveselită şi scrutătoare asupra mărunţelului.

— Mai întrebi! răspunse acesta. Nimic, absolut nimic nu acceptăm! Nemernicii ăştia nu pot să ne facă nimic. Sau aveţi cumva de gând să le dăm bani de răscumpărare?

— Păi nu suntem siliţi?

— Nu, nu şi iarăşi nu! Ce să facă? Să omoare cumva prizonierii? La asta nu se pot gândi, căci atunci ar avea să se teamă de răzbunarea noastră. Sigur că o să ne ameninţe cu asta, dar noi n-o să-i credem şi o să râdem doar de ei.

— Dar chiar dacă presupunerea dumitale e justă, trebuie să luăm în consideraţie situaţia prizonierilor, care e destul de neplăcută. Chiar dacă nu se ating de ei şi le cruţă viaţa, or să le facă fel de fel de mizerii şi or să-i chinuiască cu ameninţările.

— Asta nu le poate face mare rău; şi n-au încotro, trebuie să rabde. De ce s-au băgat cu atâta imprudenţă în capcană? O să le fie învăţătură de minte pentru altă dată, şi de altfel mizeria asta n-o să ţină mult. Noi ce păzim? Ar trebui să-şi bage dracul coada ca să nu găsim moduri şi mijloace ca să-i scoatem din belea.

— Cum să ne apucăm de treaba asta? Ai cumva un plan?

— Ei nu, nu încă; şi nici nu-i nevoie. Pentru moment, trebuie să aşteptăm, să vedem ce se mai întâmplă; abia după aceea putem trece la acţiune. Nu mi-e frică deloc, cel puţin în ce mă priveşte, că mă cunosc. La momentul potrivit o să-mi vină şi minţile potrivite la cap. Dumneata şi cu mine am mai văzut noi altele -şi mai şi. N-am căzut în cap niciunul dintre noi. Mă gândesc că… stai! se întrerupse singur. Ia vezi! Uite că vin! Doi tipi, drept spre casă! Flutură batistele în mână, ca să Vedem că sunt parlamentari şi trebuie respectaţi ca atare. O să vorbeşti dumneata cu ei?

— Bineînţeles! Trebuie să aflu ce pretenţii au, de n-ar fi decât de dragul prizonierilor! Hai să mergem!

Amândoi se duseră în curte, unde toată compania stătea la creneluri, ca să-i observe pe cei doi soli. Aceştia se opriră în afara bătăii puştilor şi făcură semn cu batistele. Old Firehand deschise poarta, ieşi şi le făcu semn să se apropie. Când ajunseră în faţa lui, îl salutară politicos, dându-şi însă osteneala să pară cât mai plini de încredere.

— Sir, venim ca emisari – zise unul dintre ei – să vă comunicăm pretenţiile noastre.

— Aşa? răspunse vânătorul pe un ton ironic. De când îndrăznesc iepurii preriei să se ducă la ursul cenuşiu să -i dea porunci?

Comparaţia făcută nu era deloc proastă. Stătea în faţa lor, atât de înalt, de lat şi de puternic, şi îi străfulgera cu o privire atât de ameninţătoare, încât cei doi, fără să vrea, se dădură înapoi cu un pas.

— Noi nu suntem iepuri, Sir! declară vorbitorul.

— Nu? Atunci poate nişte lupi de prerie laşi care se mulţumesc cu hoituri? Vă pretindeţi emisari. Nu sunteţi decât nişte bandiţi, hoţi şi ucigaşi, care stau în afara legii şi asupra cărora orice om cinstit are dreptul să tragă.

— Sir! se opuse cu violenţă tramp-ul. Asemenea ofense nu pot să…

— Taci, nemernicule! tună Old Firehand. V-am lăsat să vă apropiaţi numai ca să văd şi eu cât de departe pot merge cu obrăznicia nişte lepădături ca voi. Acum vorbesc eu, iar voi trebuie să mă ascultaţi fără să crâcniţi. Dacă mai suflaţi o vorbă care nu-mi place, vă dobor imediat cu pumnii. Ştiţi cine sunt?

— Nu – răspunse omul, intimidat şi încurcat.

— Îmi zice Old Firehand. Să spuneţi asta celor care v-au trimis; poate că ei or să ştie că nu sunt omul care permite să fie tras pe sfoară. De altfel, au simţit-o şi şi-au dat seama încă de azi-dimineaţă. Şi acum, pe scurt, cu ce însărcinare aţi venit?

— Aveam să vă aducem la cunoştinţă că fermierul cu fratele şi nepoata lui sunt în mâinile noastre.

— Asta ştim.

— Aceste trei persoane trebuie să moară…

— Pshaw! îl întrerupse vânătorul.

—.dacă nu acceptaţi condiţiile noastre – continuă trimisul – şi nu daţi ferma pe mâna noastră. Dacă nu ne daţi ascultare, prizonierii vor fi spânzuraţi sub ochii voştri, acolo, de copacii aceia.

— N-aveţi decât! Avem şi aici, la fermă, destule frânghii pentru voi toţi.

La asta nu se aşteptase banditul. Ştia bine, desigur, că ei înşişi nu vor avea curajul să traducă în faptă ameninţarea. Se uită încurcat în pământ, apoi zise:

— Gândiţi-vă, trei vieţi omeneşti!

— Mă gândesc foarte bine! Şi acum plecaţi, că de nu, vai de voi!

Scoase revolverul. Cei doi se retraseră repede, unul dintre ei îndrăzni totuşi să se oprească la o anumită distanţă şi să întrebe:

— Putem să revenim dacă primim o altă însărcinare?

— Nu. N-am să stau de vorbă decât cu „colonelul” vostru cu păr roşu, dar şi cu el numai un minut!

— Promiteţi că se va întoarce teafăr la noi?

— Da, dacă nu mă insultă.

— O să-i spunem aşa.

O luară la fugă, atât de repede, încât se văzu cât de bucuroşi erau să scape de prezenţa renumitului westman. Acesta nu se mai întoarse în curte, ci păşi în direcţia tramp-ilor până ce ajunse cam la jumătatea drumului. Acolo se aşeză pe o piatră, ca să aştepte venirea lui Brinkley, căci era convins că acesta va veni.

În curând se adeveri că nu se înşelase în presupuneri. Cercul tramp-ilor se deschise, „colonelul” ieşi la iveală şi se apropie agale. Făcu o plecăciune destul de ţeapănă, deşi îşi dădea ifose, şi zise:

— Good day, Sir! Aţi dorit să vorbiţi cu mine?

— Nu ştiu de aşa ceva – răspunse westmanul. Am spus doar că nu accept să stau de vorbă cu altul; aş fi preferat să nu te arăţi nici dumneata.

— Maşter, folosiţi un ton foarte mândru!

— Am toate motivele. Dar nu te-aş sfătui să adopţi acelaşi ton.

Îşi înfipseră privirile unul în ochii celuilalt. „Colonelul” lăsă primul ochii în jos şi răspunse, stăpânindu-şi cu greu furia:

— Cred că stăm faţă-n faţă ca egali în drepturi.

— Un tramp în faţa unui westman cinstit, învinsul în faţa învingătorului… asta se cheamă egalitate în drepturi?

— Nu sunt încă învins. Stă în puterea noastră să schimbăm situaţia.

— Încercaţi! zise Old Firehand, râzând dispreţuitor. Asta-l supără pe tramp, încât izbucni vehement:

— N-avem decât să profităm de imprudenţa dumitale!

— Zău? Cum aşa? Ce imprudenţă am comis?

— Aceea că te-ai îndepărtat de fermă până aici. Dacă voiam, puteai să cazi în mâinile noastre. Chiar de neînvins, aşa cum se spune, nu eşti nici pe departe. Te aflai tocmai la mijloc de drum între noi şi fermă. Era destul ca un grup dintr-ai noştri să încalece şi să-ţi taie retragerea, atunci erai în puterea noastră.

— Crezi, într-adevăr?

— Da. Chiar dac-ai fi cel mai bun alergător, un cal e şi mai rapid; cred că recunoşti şi dumneata. Deci, erai încercuit înainte de a putea ajunge la poartă!

— Socoteala dumitale se potriveşte până la un punct. Ai omis însă faptul că cei care ar fi încercat să mă prindă ar fi ajuns în bătaia puştilor oamenilor mei; ar fi fost pur şi simplu măturaţi; dar nu despre asta avem de vorbit.

— Nu, Sir, nu despre asta. Am venit ca să vă ofer ocazia de a salva viaţa celor trei prizonieri ai noştri.

— Atunci te-ai deranjat degeaba, căci viaţa acestor oameni nu e primejduită.

— Nu? făcu „colonelul” cu un rânjet răutăcios. Aici te înşeli grozav, Sir. Dacă nu acceptaţi propunerile noastre, vor fi spânzuraţi.

— V-am mai trimis vorbă că în cazul acesta şi voi toţi veţi fi spânzuraţi.

— E ridicol! Aţi numărat câţi suntem?

— Foarte bine; dar ştiţi cumva de câţi oameni dispun împotriva voastră?

— Foarte exact.

— Pshaw! N-aţi putut să ne număraţi.

— Nici nu e nevoie. Ştim precis câţi argaţi are Butler de obicei la fermă; n-or să fie nici acum mai mulţi. La asta se adaugă cel mult rafter-ii pe care i-aţi adus de pe malul râului Black-Bear.

Se uita pieziş, plin de aşteptare, la Old Firehand, fiindcă, într-adevăr, nu era lămurit asupra numărului de oameni pe care acesta îi avea la dispoziţie. Old Firehand făcu un gest de dispreţ şi zise:

— Număraţi-vă morţii şi răniţii şi vedeţi şi voi dacă cei câţiva rafter-i ar fi fost în stare de asta. În plus, i-aţi văzut pe indienii mei şi pe ceilalţi albi care v-au atacat pe la spate.

— Ceilalţi albi? râse banditul. N-au fost alţii decât rafter-ii. Recunosc că aţi fost mai şireţi decât noi. V-aţi repezit în ajutorul indienilor părăsind ferma; la asta nu m-am gândit din păcate decât prea târziu. Ar fi trebuit să ne întoarcem numaidecât la fermă; atunci puteam să punem mâna pe ea. Nu, Sir, nu ne poţi speria cu superioritatea numerică. Dacă omorâm prizonierii, vă este cu totul imposibil să-i răzbunaţi.

Privirea pe care „colonelul” o aruncă asupra lui Old Firehand era din nou ascunsă, pânditoare. Acesta dădu din umeri cu dispreţ şi zise:

— Hai să nu ne certăm! Chiar dac-am fi aşa de puţini la număr cum pari să crezi în mod greşit, tot v-am fi cu mult superiori. Tramp-i, doar tramp-i, ce fel de oameni sunt aceştia? Lucrători leneşi, vagabonzi, oameni fără căpătâi. Acolo însă, pe după ziduri, aşteaptă unii dintre cei mai renumiţi vânători şi cercetaşi ai vestului sălbatic. Unul singur dintre ei isprăveşte cel puţin cu zece tramp-i. Dacă n-am fi cu toţii laolaltă decât douăzeci de westmeni şi aţi îndrăzni să ucideţi prizonierii, ne-am ţine după voi săptămâni şi luni de-a rândul ca să vă exterminăm până la ultimul om. O ştiţi prea bine, şi de aceea o să vă feriţi să clintiţi măcar un fir de păr celor trei persoane.

Vorbise atât de ameninţător şi de sigur de el, încât „colonelul” lăsă privirea în jos. Ştia că vânătorul e omul care ar fi în stare să-şi transforme cuvintele în fapte. Se mai întâmplase de multe ori ca un singur bărbat îndrăzneţ să urmărească o bandă întreagă pentru ca să se răzbune, şi ca toţi din bandă să devină pe rând victimele glonţului său fără greş. Şi dacă exista un om pe care-l crezi în stare de o asemenea performanţă, apoi Old Firehand era acela. Dar tramp-ul se feri să admită acest lucru; ridică privirea, o înfipse în ochii vânătorului şi spuse batjocoritor:

— Să vedem ce se mai întâmplă. Dac-ai fi atât de sigur că-i aşa, n-ai sta acum aici. Numai îngrijorarea te-a putut împinge să vii aici, să stai de vorbă cu mine.

— Nu mai vorbi prostii! M-am arătat dispus să vorbesc cu dumneata, tocmai cu dumneata, dar nu de frică, Ci ca să imprim memoriei mele încă o dată cu precizie trăsăturile şi vocea dumitale. Iată motivul. Acum te-am încorporat aducerii aminte atât de bine, încât putem să ne despărţim. Am terminat!

— Încă nu, Sir! Mai am de făcut o propunere. Şi anume, să ştiţi că vrem să renunţăm la asediul fermei.

— Ah, câtă mărinimie! Şi în afară de asta?

— Ne daţi înapoi caii pe care i-aţi capturat; în plus ne cedaţi un număr de vite necesare ca să ne facem provizii şi, în sfârşit, ne plătiţi douăzeci de mii de dolari; o sumă care se află desigur la fermă.

— Numai atât? încolo nimic? Foarte frumos! Şi ce ne oferi în schimb?

— Vă restituim prizonierii şi plecăm, după ce ne-aţi dat cuvântul de onoare că vă veţi abţine de acum înainte de la orice ostilitate faţă de noi. Acuma ştii ce vreau şi te rog să hotărăşti. Am pălăvrăgit îndeajuns şi fără nici un rost!

Vorbise cu tonul unui om care avea o deplină îndreptăţire morală să ridice aceste pretenţii. Old Firehand scoase revolverul şi răspunse, nu mânios, ci foarte calm şi cu un zâmbet nespus de dispreţuitor:

— Da, de pălăvrăgit ai pălăvrăgit destul, de aceea cară-te imediat de aici, altfel te trezeşti cu un glonţ în cap!

— Cum? Asta e…

— Marş! în clipa asta! îl întrerupse vânătorul, ridicând vocea şi îndreptând arma spre el. Una… două.

Banditul preferă să nu aştepte până la „trei”; se întoarse, scoţând o înjurătură, şi grăbi pasul spre ai săi. Pentru ca să nu fie cumva împuşcat pe la spate, vânătorul îl urmări cu privirea până ce se asigură că se îndepărtează, apoi se întoarse la fermă, de unde întrevederea fusese urmărită cu cea mai mare atenţie. Acolo le făcu celorlalţi un scurt raport despre ciudata convorbire.

— Aţi făcut foarte bine, Sir! declară lordul. Nu trebuie să faci nici un fel de concesii unor asemenea ticăloşi. Le va fi frică şi nu se vor atinge de prizonieri. Ce credeţi că or să facă acum?

— Hm! făcu cel întrebat. Soarele apune. Presupun că or să aştepte până se face întuneric şi apoi or să mai încerce totuşi să escaladeze zidul. Dacă nu reuşesc, atunci tot le mai rămâne să încerce noi şantaje cu prizonierii.

— Să mai îndrăznească oare încă un atac?

— Probabil. Ei ştiu că au şi acum o mare superioritate numerică asupra noastră. Trebuie să ne pregătim de apărare. Prudenţa ne comandă să-i observăm bine. Îndată ce se lasă întunericul, câţiva dintre noi trebuie să iasă şi să se apropie de ei tiptil, ca să mă înştiinţeze de fiecare mişcare a lor.

Acum soarele ajunsese la orizont şi razele lui, răspândite ca un aur lichid peste toată întinderea câmpiei imense, luminau ceata bandiţilor în aşa fel, încât de pe fermă fiecare ins se putea distinge cu precizie. Nu făceau nici un fel de pregătiri, nici de plecare, nici de aşezare a unei tabere pentru înnoptat. Din acest fapt se putea trage concluzia că n-au de gând să părăsească regiunea, dar că nici nu au intenţia să rămână acolo.

Old Firehand porunci să se aşeze lemne în cele patru colţuri, precum şi cărbuni – care în Kansas se găsesc în masă şi sunt deci foarte ieftini – şi în plus câteva butoaie cu petrol. După ce se întunecă de-a binelea, mătuşa Droll, Humply-Bill şi Gunstick-Uncle fură' trimişi în recunoaştere. Ca să nu trebuiască să aştepte până li se deschide poarta în cazul în care ar fi fost nevoiţi să se întoarcă în grabă, fixară în câteva locuri ale zidului lasso-uri puternice, atârnate afară, de care se puteau agăţa ca să se urce şi să se salte repede în curte. Apoi îmbibară câteva bucăţi de lemne cu petrol, le aprinseră şi le aruncară afară, prin creneluri. Peste ele mai aruncară lemne şi cărbuni, aşa că în cele patru colţuri ardeau focuri mari care luminau atât de bine zidurile şi terenul dinaintea lor, încât nimeni nu ar fi putut rămâne neobservat, chiar dacă1 s-ar fi apropiat unul singur. Flăcările erau alimentate neîncetat după trebuinţă, prin creneluri, fără ca cineva să se expună astfel gloanţelor inamice.

Apoi trecu mai bine de o oră, dar pe afară nimic nu părea să se mişte. Iată însă că sosi Gunstick-Uncle, escaladând zidul. Îl căută pe Old Firehand şi-i raportă în modul său original:

— De lângă pomi tramp-ii au plecat / şi-n alt loc ei s-au aşezat.

— Mi-am închipuit eu. Dar unde? întrebă vânătorul zâmbind de aceste rime. Cel întrebat arătă spre colţul din dreapta porţii şi răspunse cu o seriozitate imperturbabilă:

— Colo pe mal printre tufişuri / sunt de găsit prin ascunzişuri.

— Au îndrăznit să se apropie într-atât! Dar cum de n-am auzit tropotul cailor?

— Caii au fost mânaţi pe câmp / să pască iarbă între timp, / dar nu ştiu bine în ce loc / căci ne lipsea al lămpii foc.

— Şi unde sunt Bill şi cu Droll?

— Ei i-au urmat tiptil, pitiţi, / ca să-i păzească pe bandiţi.

— Bravo! Trebuie să ştiu locul exact în care stau tramp-ii. Fii bun, te rog, deci, şi du-te după cei doi tovarăşi ai noştri. Îndată ce tipii şi-au instalat tabăra, vă rog să mă înştiinţaţi; ei cred, probabil, că au procedat în mod înţelept, dar în fond au căzut într-o cursă pe care n-avem decât s-o închidem.

Lunganul plecă, iar lordul, care ascultase convorbirea, îl întrebă pe Old Firehand la ce cursă făcuse aluzie. Acesta răspunse:

— Inamicul se află pe malul apei. Are deci râul în spate şi zidurile în faţă. Dacă închidem cele două părţi laterale, i-am prins în capcană.

— Foarte just! Dar cum să procedăm ca să închidem capcana?

— Iată cum: trimit după indieni, ca să se apropie tiptil din sud, iar noi, cei de aici, atacăm din nord.

— Atunci, vreţi să lăsaţi zidurile fără apărare?

— Nu; aici rămân argaţii; sunt destui la număr. Ar ieşi prost, ce-i drept, dacă tramp-ilor le-ar da prin minte să se arunce asupra zidurilor; dar nu-i cred capabili de atâta şiretenie încât să presupună că avem îndrăzneala de a lăsa fără acoperire tocmai acest punct principal al apărării noastre. Apoi am să mai pun iscoade care să afle unde le sunt caii. Când o s-o ştim, n-o să fie greu să isprăvim măcar cu cei câţiva paznici ai cailor. Iar dacă suntem în posesia lor, bandiţii sunt pierduţi, căci pe cei care ne scapă în seara asta, putem să-i urmărim mâine, să-i ajungem din urmă şi să-i nimicim până la ultimul.

Acum fu rândul lui Tom-cel-Negru şi, al bătrânului, iscusitului Blenter, să iasă ca să caute caii. Apoi doi argaţi, care cunoşteau bine împrejurimile, fură trimişi la căpetenia osagilor, ca să-i ducă instrucţiuni amănunţite. Nu se putea întreprinde nimic înainte ca aceşti trimişi să se fi întors.

Trecu multă vreme până să se arate unii dintre ei. Într-un târziu se întoarseră întâi argaţii. Îi găsiseră pe indieni şi-i aduseseră cu ei; acum indienii stăteau pe malul râului, la numai câteva sute de paşi de tramp-i, şi erau gata să pornească la atac la primul foc de armă pe care aveau să-l audă. Apoi se întoarseră şi Bill, Droll şi Gunstick-Uncle.

— Toţi trei? întrebă Old Firehand pe un ton de mustrare. Cel puţin unul ar fi trebuit să rămână afară!

— Nu văd de ce, dacă nu-i cu supărare. – răspunse Droll, iarăşi cu ticul lui verbal cunoscut.

— Ca să continue să-i observe pe bandiţi, fireşte!

— Ar fi absolut de prisos! Ştiu exact care e situaţia, m-am furişat destul de aproape de ei ca să aud tot. Sunt furioşi din pricina focurilor noastre, care fac imposibil asaltul plănuit, şi vor să aştepte ca să vadă până când ne ajung proviziile de lemne şi cărbune. Sunt de părere că peste câteva ore s-a isprăvit cu ele, dat fiind că fermierul nu poate fi pregătit să întreţină asemenea incendii. În momentul acela vor să pornească la atac.

— Asta-i foarte avantajos pentru noi, fiindcă astfel avem răgaz să închidem capcana.

— Ce fel de capcană?

Old Firehand îi explică ce avea de gând să facă.

— E splendid, hi-hi-hi-hi! chicoti Droll, manifestându-şi buna dispoziţie fără râsete zgomotoase, cum obişnuia când un lucru îl înveselea. O să reuşim, trebuie să reuşim! Mai ales că tipii sunt convinşi că noi credem că sunt tot acolo, sub copaci. Dar mai e ceva, Sir, de care trebuie să ţinem seama, ceva de mare importanţă.

— Ce anume?

— Situaţia prizonierilor. Mi-e teamă că or să-i omoare în clipa în care începem ostilităţile.

— Crezi că nu m-am gândit şi eu mult la chestiunea asta? O să ne târâm până-n imediata apropiere şi trei dintre noi vor avea misiunea să vegheze asupra celor doi Butler şi a domnişoarei. Sunt legaţi?

— Da, dar nu prea tare.

— Atunci trebuie să-i dezlegăm repede şi pe urmă…

— Şi pe urmă îi băgăm în apă – Îl întrerupse Droll repede.

— În apă? făcu Old Firehand mirat.

— Da, în apă cu ei, hi-hi-hi-hi-hi, e cea mai bună festă pe care le-o putem juca. Ce mutre or să facă tramp-ii! Şi ce-o să-şi mai bată capul! O să le răpim prizonierii încă înainte de atac.

— Crezi că-i posibil?

— Nu numai posibil, dar chiar foarte necesar. În timpul luptei e greu să avem grijă de siguranţa prizonierilor; trebuie deci să-i punem în afara oricărui pericol mai dinainte. Şi nici măcar nu e greu!

— Nu? Ei, şi cum îţi imaginezi că o să facem? Ştiu că eşti o vulpe şireată.

— Nu e nevoie de prea multă şiretenie pentru asta. Mă mir că nu te-ai gândit şi dumneata cum să procedăm. Ia gândeşte-te la canalul care duce prin curte pe după casă până la fluviu! E subteran şi bandiţii habar n-au de existenţa lui. M-am furişat pe lângă ei până la mal şi am găsit, deşi era întuneric, locul în care se varsă în râu, dându-mi seama, după pietrele mari aruncate în apă pe acolo, pentru a forma un mic dig, datorită căruia apele râului sunt dirijate spre canal. Şi imaginaţi-vă, domnilor, tocmai în dreptul gurii canalului şi-au aşezat tramp-ii tabăra. Au format un semicerc pe mal şi în mijlocul semicercului se află prizonierii. Sunt convinşi că în felul acesta s-au asigurat împotriva oricărei tentative de evadare, dar tocmai această împrejurare ne dă posibilitatea să-i răpim.

— A, încep să înţeleg – zise Old Firehand. Vrei să cobori din curte în canal şi să mergi de-a lungul lui până la fluviu?

— Exact. Bineînţeles nu eu singur. Mai e nevoie de încă doi, aşa încât să fie unul pentru fiecare prizonier.

— Hm! Ideea e într-adevăr excelentă. Hai să ne interesăm dacă se poate trece prin canal.

Old Firehand vorbi cu câţiva argaţi şi află, spre bucuria lui, că în canal nu se adună nămol şi că nu are un aer irespirabil, că se poate umbla prin el destul de bine şi că – o împrejurare deosebit de fericită – la gura lui se află ascunsă o barcă mică în care încăpeau trei oameni. Barca se ţinea mereu ascunsă, ca să n-o fure indienii sau alţi străini.

Se discută apoi în amănunt planul şiretului Droll şi se hotărî de comun acord ca el însuşi, împreună cu Humply-Bill şi Gunstick-Uncle să-l pună în execuţie. Când acestea fuseseră stabilite, se întoarseră şi Blenter cu Tom. Cercetaseră o arie destul de întinsă, din păcate însă nu găsiserăcaii; bandiţii fuseseră atât de deştepţi, să-i ducă cât mai departe de fermă.

Droll, Bill şi lunganul îşi scoaseră costumele şi coborâră în canal, ducând o lanternă. Constatară că apa le ajunge doar până la piept. Îşi luară puştile pe umeri, şi-şi legară cuţitele, revolverele şi muniţiile de gât. Lunganul de Gunstick-Uncle păşea în frunte, cu lanterna. Îndată ce dispărură în deschizătura canalului, porni şi Old Firehand cu oamenii săi.

Deschiseră poarta fără zgomot şi n-o închiseră complet în urma lor, ca să poată intra repede, la nevoie. Dar un argat rămase acolo de pază, ca s-o poată închide imediat dacă s-ar fi apropiat bandiţii. Argaţii ceilalţi, precum şi slujnicele erau postaţi pe după latura dinspre râu a zidului, gata să respingă din răsputeri un eventual atac.

Rafter-ii, sub conducerea lui Old Firehand, plecară descriind un arc de cerc spre nord, pentru a nu umbla în lumina focurilor; apoi, când ajunseră la râu, se întoarseră spre sud, târându-se de-a lungul malului, până ce puteau presupune că se aflau cam în dreptul tramp-ilor. Old Firehand mai înaintă singur, tot târâş, până când ochiul său ager zări, în pofida întunericului, semicercul bandiţilor întinşi spre odihnă. Acum ştia unde urmau să atace, şi se întoarse la oamenii săi, în aşteptarea semnalului asupra căruia conveniseră cu cei trei eliberatori ai prizonierilor.

Aceştia trecuseră între timp prin canal, unde apa nu era atâta de rece încât să-i incomodeze. Nu departe de gura canalului, dar încă în interior, dădură peste mica barcă, fixată de un cârlig de fier. Găsiră în ea două vâsle. Lunganul stinse lanterna şi o agăţă de cârlig; apoi Droll îi puse pe ceilalţi doi să-l aştepte, căci voia să plece mai întâi în recunoaştere. Trecu mai bine de un sfert de oră până se întoarse.

— Ei? întrebă Humply-Bill încordat.

— N-a fost o treabă uşoară – răspunse Droll. Apa nu ne stânjeneşte, fiindcă nici pe afară nu-i mai adâncă decât aici; dar bezna dintre tufişuri şi copaci mi-a dat de furcă. Nu se vedea absolut nimic, şi am fost nevoit să înaintez numai pipăind cu mâinile.

— Dar dacă priveşti în direcţia focurilor noastre, nu se poate să nu desluşeşti totul destul de bine.

— Da, dar asta nu poţi decât de pe malul înalt, nu şi de la marginea apei care e situată mai adânc. Bandiţii stau deci într-un semicerc al cărui diametru îl formează râul, şi în centrul lor, nu departe de apă, se află prizonierii. Au ca paznic pe unul din tramp-i, care stă lângă ei şi-i observă. Pe acesta trebuie să-l curăţăm; n-o să fie mare pagubă.

— Deci, ţi-ai făcut planul?

— Da, nu-i nevoie ca prizonierii să intre în apă. Ducem barca acolo.

— Asta o să se vadă, contururile ei se vor desena pe suprafaţa lucie a apei.

— Ce lucie, da' de unde! Din cauza ploii de ieri apa e atât de tulbure, încât nu se deosebeşte de uscat, mai ales în umbra copacilor de pe mal. Ducem deci barca până acolo şi o legăm de mal; voi rămâneţi în apropierea ei, în apă, iar eu mă duc singur la ţărm ca să înfig cuţitul în paznic şi să tai curelele cu care sunt legaţi prizonierii; pe urmă vi-i aduc aici; ei vâslesc până-n interiorul canalului, unde se vor afla în siguranţă, iar noi ne aşezăm frumuşel în locul unde au stat prizonierii. Pe urmă, când dăm semnalul, ţipătul de vultur, reprezentaţia va începe. De acord?

— Well, mai bine nici că se poate!

— Şi dumneata, Uncle?

— Exact aşa cum te-ai gândit / Isprava-o ducem la bun sfârşit – răspunse cel întrebat în maniera sa versificată.

— Bun, deci înainte!

Dezlegară barca şi o împinseră din canal pe apa râului. Droll îi conducea. Ţinându-se mereu în apropierea imediată a malului, înaintară încet şi prudent, până ce Droll se opri; ceilalţi doi văzură că leagă barca de mal.

— Am ajuns – le şopti. Acum aşteptaţi până mă întorc.

Malul nu era prea înalt. Se căţără fără zgomot. Dincolo de tufişuri văzu cele două focuri din colţurile zidului, formând un fundal luminos pe care se desenau contururile destul de vizibile ale lucrurilor situate în faţa lui. La cel mult zece paşi de mal şedeau patru persoane; prizonierii şi paznicul lor. Mai încolo, Droll îi văzu pe bandiţi odihnindu-se în diverse poziţii. Înainta târându-se fără a lăsa puşca din mână, până ajunse în spatele paznicului. Abia acum puse puşca jos şi scoase cuţitul. Banditul trebuia să moară fără a scoate un sunet. Droll se ghemui pe vine, apoi se repezi în sus, îl apucă de la spate cu mâna stângă de beregată şi-i înfipse cuţitul în spinare cu mare precizie, aşa încât îi străpunse inima. Lăsându-se apoi iarăşi repede la pământ, îl trase pe tramp lângă el, pe jos. Asta se petrecu atât de fulgerător, încât prizonierii nu observară nimic. Abia după câtva timp, fata spuse:

— Tăticule, paznicul nostru a plecat!

— Serios? A, da; asta mă miră; dar stai liniştită, probabil că vrea să ne pună la încercare.

— Încet-încet! le şopti Droll. Să nu audă nimeni nici cel mai uşor zgomot. Paznicul zace înjunghiat aici, în iarbă. Am venit să vă salvez.

— Să ne salvezi? Heavens! Imposibil! Sunteţi însuşi paznicul!

— Nu, Sir, sunt prietenul dumneavoastră! Mă cunoaşteţi din Arkansas. Sunt Droll, căruia i se zice Mătuşa.

— Doamne! Să fie adevărat?

— Mai încet, mai încet, Sir! Şi Old Firehand e pe-aici, împreună cu Tom-cel-Negru şi cu alţii. Tramp-ii voiau să prade ferma, noi însă i-am respins. Am văzut cum v-au prins şi m-am târât până la voi cu doi băieţi straşnici, ca să vă scoatem de-aici, întâi de toate. Şi dacă totuşi n-aveţi încă încredere în mine, pentru că nu-mi puteţi vedea faţa, am să vă dovedesc că vă spun adevărul, dezlegându-vă. Ia daţi curelele încoace!

Câteva tăieturi cu cuţitul, şi cei trei se văzură din nou cu membrele libere.

— Acum încetişor până jos, la barcă – şopti Droll. Am venit prin canal, şi am adus barca cu noi. Dumneavoastră cu micuţa miss vă aşezaţi în barcă şi vă refugiaţi în canalul pe care-l cunoaşteţi, unde aşteptaţi până se termină distracţia.

— Distracţia? Ce distracţie?

— Care urmează să înceapă numaidecât. Aici, în partea asta, e râul, dincolo zidul, între el sunt bandiţii, deci sunt între două obstacole pe care nu le pot înlătura. La dreapta noastră stă Old Firehand cu o ceată de rafter-i şi de vânători, iar la stânga, căpetenia osagilor, Marele-Soare, cu o ceată de indieni; aşteaptă numai un semn din partea mea ca să treacă la atac.

— Va să zică, aşa stau lucrurile! Şi noi să ne punem la adăpost în barcă? Credeţi, într-adevăr, că fratele meu şi cu mine suntem asemenea laşi încât să stăm cu braţele încrucişate în timp ce dumneavoastră toţi vă puneţi viaţa în joc pentru noi? Nu, Sir, vă înşelaţi!

— Hm! Foarte frumos! îmi pare bine că aud astfel de vorbe! Asta face doi oameni în plus de partea noastră. Dar micuţa miss nu trebuie să stea pe-aici, unde o să zboare gloanţele.

— Asta-i adevărat. Fiţi aşa de bun s-o duceţi cu barca până la canal! Dar cum stăm cu armele? Nu cumva puteţi să ne cedaţi măcar un revolver, un cuţit?

— Nu e necesar, Sir! Avem şi noi nevoie de arme, dar aici zace paznicul, armamentul lui ajunge măcar pentru unul dintre dumneavoastră. Pentru celălalt o să fac eu rost de cele necesare, apropiindu-mă tiptil de un alt tramp, ca să-l… sst! Linişte! Uite că vine unul! Probabil unul dintre conducători, care vrea să se asigure că sunteţi bine păziţi. Lăsaţi pe mine!

Uitându-te în direcţia focului, puteai zări un om care se apropia inspectând posturile de pază, ca să vadă dacă totul e în ordine. Trecu agale, se opri în faţa prizonierilor şi întrebă:

— Ei, Collins, s-a întâmplat ceva?

— Nu – răspunse Droll, ca să fie luat în continuare drept paznic.

— Well! Deschide ochii bine! Plăteşti cu capul dacă nu-i păzeşti cum trebuie! Ai înţeles?

— Yes. Capul meu stă în orice caz mai solid pe umeri decât al tău. Ia seama!

Se folosi intenţionat de vorbele acestea de ameninţare şi le spuse tot intenţionat cu voce neprefăcută; dorea ca omul să se aplece spre el. Scopul său fu atins. Tramp-ul se apropie cu un pas, se aplecă şi zise:

— Ce ţi-a venit? Ce vrei să spui? A cui voce e asta? Nu eşti tu Collins, pe care l-am pus…

Nu putu continua, căci mâinile lui Droll i se aşezară ca nişte cleşti de fier în jurul gâtului şi-l traseră jos, strângându-i beregata. Se auzi cum i se zbat picioarele, apoi se făcu linişte. În cele din urmă, Droll spuse încet:

— Aşa! Şi ăsta şi-a adus armele; foarte gentil din partea lui!

— Va să zică, l-aţi prins? întrebă fermierul.

— Ce întrebare! S-a zis cu el! Luaţi-i puşca şi tot ce are asupra lui, ca arme; între timp, eu o duc pe micuţa miss la barcă.

Droll se ridică pe jumătate, o luă pe Ellen Butler de mână şi o conduse la malul apei, unde-i informă pe tovarăşii care-l aşteptau de cele întâmplate. Bill şi cu Gun-stick-Uncle duseră fata până la canal, unde legară barca, apoi se întoarseră prin apă la Droll şi la cei doi Butler. Aceştia se înarmaseră între timp cu ce luaseră de la cei doi bandiţi şi mătuşa Droll zise:

— Acum spectacolul poate începe. Bandiţii or să vină, fireşte, imediat încoace, ca să se asigure de prizonieri, şi atunci am fi în primejdie. Hai să ne târâm, deci, o bucată de drum mai încolo, spre dreapta, în susul apei, ca s-o evităm.

Cei cinci înaintară cu prudenţă de-a lungul malului, până ce dădură de un loc potrivit. Acolo se ridicară în picioare şi fiecare se ascunse după un copac, care le oferea o pavăză. Se aflau în deplin întuneric, pe când bandiţii se zăreau destul de bine pentru a putea fi ochiţi cu precizie. Atunci Droll duse mâna la gură şi scoase un fel de croncănit scurt şi ostenit, ca o pasăre de pradă care se trezeşte o clipă din somn. Acest sunet atât de frecvent în prerie nu putea să dea de bănuit bandiţilor; şi, într-adevăr, nu-l luară în seamă, nici când el se mai repetă o dată şi încă o dată. Timp de câteva minute, mai domni liniştea, apoi răsună vocea puternică a lui Old Firehand, comandând:

— Atenţie! Foc!

În dreapta pocniră puştile rafter-ilor care veniseră tiptil, apropiindu-se suficient pentru ca fiecare să poată ţinti cu precizie câte un om. Apoi răsună în stânga urletul de război, strident şi înspăimântător, al indienilor, care trimiseră întâi o ploaie de săgeţi asupra tramp-ilor, pentru a trece apoi la atac cu tomahawkurile.

— Acum e rândul nostru! comandă Droll. Întâi gloanţele, pe urmă cu patul puştilor!

Spectacolul ce se desfăşură atunci fu o veritabilă scenă din vestul îndepărtat şi sălbatic. Bandiţii se simţiseră în deplină siguranţă, aşa că atacul subit îi umplu de o spaimă adâncă. Ca nişte iepuri peste care trec în zbor Ghearele vulturului, se ghemuiră întâi îngroziţi, fără a opune rezistenţă; apoi, când atacanţii se aflau în mijlocul lor muncind din răsputeri cu paturile puştilor, tomahawkurile, revolverele şi cuţitele de vânătoare, amorţirea momentană cedă şi începură să se apere. N-aveau cum să-şi numere duşmanii; în întunericul nopţii, abia luminat de focuri, numărul acestora le apăru dublu şi triplu faţă de numărul lor real. Asta le spori teama şi singura cale de scăpare li se păru fuga.

— Fugiţi, fugiţi spre cai! se auzi o voce strigând sau mai degrabă răcnind.

— Ăsta e „colonelul”! strigă Droll. Pe el! Nu-l lăsaţi să ne scape!

El însuşi alergă spre locul de unde se auzise vocea, şi alţii îl urmară, dar în zadar. „Colonelul” roşcat fusese destul de şiret să se ascundă numaidecât în crâng. Se strecură ca un şarpe de la un tufiş la altul, rămânând mereu în întuneric, aşa încât nu putea fi văzut. Învingătorii îşi dădură toată osteneala să nu lase să scape decât un număr minim, dar tramp-ii erau prea numeroşi ca să nu le reuşească o străpungere, mai ales că în sfârşit avură destulă minte să rămână strânşi laolaltă. Scăpară din strânsoare fugind spre nord.

— După ei! comandă Old Firehand. Nu-i lăsaţi să răsufle!

Avea de gând să sosească o dată cu bandiţii la caii lor, dar în curând se vădi că nu era posibil. Pe măsură ce se îndepărtau de fermă, lumina focurilor devenea tot mai slabă, şi în cele din urmă se văzură în plină beznă, astfel că nu puteai distinge prietenii de duşmani. Se întâmplă chiar ca prietenii să se ciocnească unii de alţii, ceea ce întârzia urmărirea. Old Firehand se văzu silit să comande adunarea; trecură câteva minute până ce oamenii săi reuşiră să se adune, fapt care asigură fugarilor un avans ce nu mai putea fi redus. Deşi urmăritorii continuară să înainteze în aceeaşi direcţie, auziră în curând strigătele batjocoritoare ale tramp-ilor, şi-apoi tropăitul copitelor îi lămuri că orice osteneală în plus ar fi zadarnică.

— Ne întoarcem! comandă Old Firehand. Nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să-i împiedicăm pe răniţi să ne scape, ascunzându-se şi fugind mai târziu.

Această grijă era de prisos. Indienii nu luaseră parte la urmărire. Râvnind la scalpurile albilor, rămăseseră în urmă şi cercetaseră cu de-amănuntul câmpul de luptă şi tufişurile din apropiere, pentru a ucide orice bandit rămas în viaţă şi a-i lua scalpul.

Când se trecu apoi, în lumina unor focuri, la numărarea cadavrelor, se constată că dacă se adăugau şi cei căzuţi în timpul zilei, fiecare învingător avea la activul său doi învinşi, o cifră îngrozitoare. Cu toate acestea, numărul celor scăpaţi era încă destul de mare pentru ca învingătorii să se felicite că au fugit.

Ellen Butler fusese scoasă, fireşte, numaidecât din ascunzişul ei. Fata nu se temuse, şi chiar din clipa în care căzuseră prizonieri, se arătase uimitor de calmă şi de rezonabilă. Aflând aceasta, Old Firehand zise către tatăl ei:

— Până acum eram de părere că e prea riscant s-o ducem pe Ellen cu noi la Lacul de Argint, dar acum nu mai am nimic împotrivă, fiind convins că nu ne va da nici o bătaie de cap.

Cum nu putea fi vorba de o eventuală întoarcere a tramp-ilor, restul nopţii fu dedicat, cel puţin întrucât îi privea pe indieni, bucuriilor victoriei. Aceştia primiră două vite pe care le tăiară şi le împărţiră. şi în curând se simţi dinspre focurile lor de tabără un miros îmbietor de friptură. Mai târziu se trecu la împărţirea prăzii. Armele celor căzuţi şi tot ce mai avuseseră asupra lor fură cedate indienilor, lucru care-i încântă nespus. Se ţinură lungi cuvântări, executară dansuri războinice şi alte dansuri; zarva se astâmpără abia când miji de ziuă; chiotele de bucurie amuţiră, indienii se înfăşurară în păturile lor ca să adoarmă, în sfârşit.

Nu însă şi rafter-ii. Din fericire, niciunul dintre ei nu căzuse, numai câţiva fuseseră răniţi. Old Firehand avea intenţia să pornească de cu ziuă pe urmele bandiţilor, ca să afle încotro se îndreptau. De aceea albii se culcaseră numaidecât, ca să fie odihniţi şi vioi la timpul stabilit. Constatară apoi că urmele duceau înapoi, spre Osaga-nook, şi se luară după ele până acolo; dar când ajunseră, nu mai era nimeni. Old Firehand cercetă locul cu atenţie, între timp, mai sosiseră acolo noi cete de tramp-i; fugarii se uniseră cu aceştia şi plecaseră fără întârziere spre nord. Nu bănuiau că Old Firehand cunoştea exact planul pe care aveau de gând să-l urmeze de acum înainte.