Capitolul VIII. O dramă în prerie

Un om umbla încet şi obosit prin prerie; mergea pe jos, fapt rar acolo unde şi cel mai sărac dintre săraci posedă un cal. Era greu de ghicit cărui strat social îi aparţinea acest om. Purta un costum orăşenesc, dar foarte uzat, ceea ce-i dădea un aspect paşnic, cu care nu se prea potrivea însă puşca veche şi foarte lungă, agăţată de umăr. Faţa îi era palidă şi scofâlcită, pesemne din cauza privaţiunilor suferite, aduse cu sine de o lungă drumeţie.

Din când în când se oprea ca să se odihnească, dar speranţa de a întâlni oameni îl mâna de fiecare dată din nou înainte, şi îl îndemna spre un nou efort al picioarelor sale ostenite. Scruta mereu orizontul, dar multă vreme în zadar, până ce, în sfârşit, faţa i se lumină de bucurie: zărise departe, la orizont, un om, de asemenea pieton, care venea din dreapta, aşa încât urmau să se întâlnească. Faptul îi învioră membrele cu un nou influx de energie, grăbi şi lungi pasul, şi în curând îşi dădu seama că şi celălalt îl observase, căci se opri să-l aştepte.

Celălalt avea o îmbrăcăminte foarte ciudată. Purta un frac albastru, cu un guler înalt, roşu, şi cu nasturi galbeni, pantaloni până sub genunchi, din catifea roşie, şi cizme înalte cu răsfrângături de piele galbenă. Îşi înfăşurase gâtul cu un şal de mătase albastră, legat în faţă într-o fundă dublă, care-i acoperea tot pieptul. Pe cap purta o pălărie de pai, cu boruri late, umbroasă. De o cureluşă petrecută pe după gât îi atârna în faţă o lădiţă din lemn lustruit. Bărbatul era lung şi subţire, cu faţa osoasă, complet rasă, cu trăsături puternic cizelate. Uitându-te la aceste trăsături şi în ochii mici, cu privirea şireată, ştiai numaidecât că ai de-a face cu un adevărat iancheu, un iancheu din teapa celor unşi cu toate alifiile, însuşire devenită de-a dreptul proverbială.

Când cei doi se apropiaseră atât cât să se poată auzi fără efort, cel cu lădiţa ridică puţin pălăria şi salută:

— Good day, camarade! De unde vii?

— Dinspre Kinsley colo – răspunse cel întrebat, arătând cu mâna în urma sa. Dar dumneata?

— De peste tot. Ultimul loc e ferma care e colo, în urma mea.

— Şi încotro mergi?

— În toate părţile. Întâi la ferma care e colo, în faţa noastră.

— Există o fermă pe acolo?

— Da. N-o să avem de mers decât cel mult o jumătate de oră.

— Har Domnului! Mai mult nici n-aş mai fi rezistat!

Spuse acestea cu un oftat adânc. Ajunsese în faţa celuilalt şi se oprise, şi acum se vedea că se clatină.

— N-ai fi rezistat? De ce?

— De foame.

— Ei, drăcie! De foame?! E cu putinţă?! Stai, că am cu ce te ajuta! Ia aşază-te aici, pe lădiţa mea. O să-ţi dau îndată ceva de înfulecat.

Aşeză lădiţa pe jos, îl sili pe străin să se aşeze pe ea, apoi scoase din buzunarul de la piept al fracului două felii uriaşe de pâine cu unt, iar dintr-un buzunar lateral, o bucată mare de şuncă, dădu totul flămândului şi continuă:

— Hai, mănâncă, prietene! Nu sunt nişte delicatese, dar când ţi-e foame sunt destul de bune.

Celălalt nu se lăsă rugat. Îi era atât de foame, încât duse pâinea numaidecât la gură; dar se răzgândi şi, rămânând cu gestul neterminat, zise:

— Eşti foarte bun, Sir! Dar alimentele astea erau pentru dumneata; dacă le mănânc, o să trebuiască să rabzi dumneata de foame.

— Ba nu! Las' că la ferma următoare or să-mi dea de toate, câte o să poftesc!

— Atunci te cunoaşte lumea de acolo?

— Nu. N-am mai fost niciodată în regiunea asta. Dar nu mai vorbi acum, şi mănâncă!

Flămândul ascultă de acest îndemn, iar iancheul se aşeză în iarbă, se uită la el şi se bucură văzând ce repede dispar îmbucăturile uriaşe pe după dinţii lui sănătoşi, Când nu mai rămăsese nimic, nici din pâine, nici din şuncă, îl întrebă:

— Sătul cred că nu eşti încă, dar măcar mulţumit pentru moment?

— Sunt ca renăscut, Sir! Gândeşte-te, umblu de trei zile fără să fi luat ceva în gură.

— De necrezut! De la Kinsley şi până aici n-ai mâncat nimic? De ce? Nu puteai să-ţi iei ceva merinde?

— Nu. Am fost nevoit să plec cât se poate de repede.

— A, aşa? Dar văd că ai o puşcă, aşa că puteai să faci rost de ceva vânat!

— Vai, Sir, nu prea ştiu să trag! Aş nimeri mai degrabă luna decât un câine care ar sta în faţa mea.

— Atunci la ce-ţi serveşte puşca?

— Ca să sperie pe vagabonzii roşii sau albi pe care i-aş putea întâlni.

Iancheul îl măsură cu o privire scrutătoare, apoi zise:

— Ia ascultă, domnule! Cu dumneata e ceva în neregulă. Pesemne ai fugit de undeva, deşi pari a fi un individ cu totul inofensiv. În fond, unde vrei să te duci?

— La Sheridan, la calea ferată!

— Atât de departe, şi fără provizii! Nu mă cunoşti, dar când omul e la anaghie, e bine să se încreadă în celălalt. Spune-mi, deci, care ţi-e necazul?

— Nu sunt multe de spus. Mă cheamă Haller; părinţii mei erau germani. Au emigrat din bătrâna ţară, ca să se procopsească aici, dar n-au izbutit. Nici eu n-am stat pe roze. Am lucrat şi am întreprins ba una, ba alta, până ce m-am angajat, acum doi ani, conţopist la căile ferate. Ultima dată am avut slujbă la Kinsley. Sir, sunt un om care nu e în stare să omoare o muscă, dar când te jigneşte cineva prea din cale-afară, până la urmă îţi sare muştarul. M-am certat cu redactorul de pe acolo, după aceea a urmat un duel. Închipuie-ţi dumneata, un duel cu puştile! Şi eu, care nu am mai avut de când sunt o asemenea unealtă a crimei în mână! Un duel cu puştile, la o distanţă de treizeci de paşi! Mi s-a făcut negru înaintea ochilor numai când am auzit de asta. Dar să nu lungesc vorba. A sosit ora stabilită şi iată că ne postăm la distanţa cuvenită. Sir, poţi să crezi despre mine ce vrei, dar sunt un om paşnic şi n-aş vrea să ajung un ucigaş. Numai la ideea că aş putea să-l omor pe adversar, mă treceau toţi fiorii, aveam pielea de gâscă. De aceea am ţintit cu bună ştiinţă alături, cu mai mulţi coţi. Am apăsat pe trăgaci, el la fel. Împuşcăturile au pocnit şi – închipuieşte-ţi ce s-a întâmplat! – eu n-am avut nimic, glonţul meu însă l-a nimerit drept în inimă! Strângând în mână puşca, de altfel nici nu era a mea, am luat-o la fugă îngrozit. Eu susţin că ţeava e strâmbă; glonţul o ia cu trei coţi întregi mai la stânga. Faptul cel mai supărător era însă că acest redactor avea un cerc numeros de prieteni influenţi, lucru foarte important aici, în vest. Trebuia să fug, să fug numaidecât, şi am zăbovit doar atât cât a fost necesar ca să-mi iau rămas bun de la şeful meu. El mi-a dat sfatul să mă duc la Sheridan şi mi-a înmânat o scrisoare de recomandaţie deschisă către inginerul de acolo. Poţi s-o citeşti, ca să te convingi că spun adevărul.

Scoase o scrisoare din buzunar, o desfăcu şi o întinse iancheului. Acesta citi următoarele: „Dragă Charoy, îţi trimit prezenta prin domnul Joseph Haller care a fost până acum copist la noi. E de origine germană şi un om cinstit, fidel şi harnic, dar a avut ghinionul să tragă alături de ţintă, doborând tocmai de aceea pe adversarul său. Din cauza aceasta trebuie să plece de aici pentru câtva timp, şi-mi faci un serviciu dacă-l angajezi în biroul tău până ce pe aici se va aşterne uitarea peste această afacere.

Al tău, Ben Norton”.

Iancheul împături scrisoarea la loc, o restitui posesorului ei şi zise, în timp ce în jurul buzelor îi flutura un zâmbet pe jumătate ironic, pe jumătate compătimitor:

— Te credeam pe cuvânt, maşter Haller, chiar dacă nu mi-ai fi arătat scrisoarea. Cine te vede şi te aude vorbind îşi dă seama că are în faţa sa un om tare cumsecade, care n-ar face de bună voie nici cel mai mic rău. Cazul meu e cu totul asemănător. Nici eu nu sunt un mare vânător şi trăgător. Nu-i un cusur, căci omul nu trăieşte numai prin plumb şi praf de puşcă. Dar în locul dumitale, n-aş fi fost totuşi atât de înfricoşat. Cred că te-ai cam lăsat păcălit.

— Ba nu, afacerea era într-adevăr periculoasă.

— Deci eşti convins că ai fost urmărit?

— Sigur! De aceea am evitat până acum toate fermele, ca să nu se afle încotro am luat-o.

— Şi eşti convins că vei fi primit bine la Şheridan şi că ţi se va da un serviciu?

— Da, fiindcă domnul Norton şi domnul Charoy, inginerul din Şheridan, sunt prieteni intimi.

— Şi ce leafă crezi că ai să primeşti acolo?

— Aveam până acum opt dolari pe săptămână şi cred că acolo or să-mi dea tot atâta.

— Aşa? Ei bine, eu cunosc o situaţie cu un salariu dublu, deci şaisprezece dolari, unde ai pe deasupra casă şi masă gratuite.

— Cum? Serios? strigă funcţionarul cu bucurie, sărind în picioare. Şaisprezece dolari? E destul ca să te-m-bogăţeşti! Unde se găseşte acest post?

— La mine.

— La… dumneata? zise cu un ton dezamăgit.

— Da, da! Probabil că nu mă crezi în stare de aşa ceva?

— Hm! Nu te cunosc.

— Asta se poate remedia. Sunt magistru doctor Jefferson Hartley, physician şi jarrier de felul meu.

— Adică medic şi veterinar?

— Da, medic pentru oameni şi animale – zise iancheul dând din cap. Dacă ai poftă, poţi să devii elevul meu, şi-ţi plătesc salariul amintit.

— Dar nu mă pricep deloc la meseria asta – zise Haller cu modestie.

— Nici eu! mărturisi magistrul.

— Nu? făcu celălalt mirat. Dar trebuie să fi studiat medicina!

— Aş, de unde!

— Dar dacă eşti „magistru” şi „doctor”…!

— Sunt, e adevărat! Posed aceste titluri şi demnităţi. O ştiu mai bine decât oricine, fiindcă mi le-am acordat eu însumi.

— Dumneata… Însuţi?

— Sigur că da! Sunt sincer cu dumneata, pentru că mă gândesc că ai să accepţi propunerea mea. În fond sunt croitor, apoi m-am făcut frizer, după aceea profesor de dans; mai târziu, am întemeiat un institut pentru educaţia fetelor tinere; când s-a isprăvit şi cu asta, m-am apucat de armonică şi am devenit muzicant ambulant. pDe atunci am mai excelat în alte zece sau douăsprezece profesiuni. Am ajuns să cunosc viaţa şi oamenii, şi ' această experienţă de viaţă culminează într-o concluzie, şi anume că nu e permis ca un tip deştept să fie un prost. Oamenii ţin să fie păcăliţi, ba le faci chiar cel mai mare hatâr dacă-i duci de nas, şi-ţi sunt extrem de recunoscători. E recomandabil mai ales să-i măguleşti cu privire la cusururile lor intelectuale şi fizice, de aceea m-am dedicat acestora din urmă şi m-am făcut medic. Ia uită-te şi dumneata la farmacia mea!

Deschise lădiţa cu o cheie şi săltă capacul. Interiorul avea un aspect extrem de elegant; era împărţit în cincizeci de compartimente căptuşite cu catifea, decorate cu dungi şi arabescuri aurite. Fiecare despărţitură conţinea câte o sticluţă cu un lichid frumos colorat. Erau de toate culorile curcubeului şi în toate nuanţele.

— Vasăzică, asta e farmacia dumitale! zise Haller. Şi de unde iei medicamentele?

— Le fabric singur.

— Parcă spuneai că nu te pricepi în meserie!

— O, la atâta lucru mă pricep! E uşor de tot! Tot ce vezi aici nu e nimic alta decât puţintel colorant şi niţel cam multă apă, zisă „aqua”. Toată latineasca mea constă din acest cuvinţel. În plus, mi-am născocit singur denumirile speciale; esenţialul e să sune cât mai frumos. Aşa se face că vezi aici inscripţii ca: Aqua salamandra, Aqua pelopennesia, Aqua chimborassolaria, Aqua invocabula-toria şi altele. Nici n-ai crede ce vindecări am săvârşit cu aceste ape, iar eu nu ţi-o iau în nume de rău, fiindcă nu cred nici eu în ele. Principalul e să nu aştepţi efectul, ci să bagi onorariul în buzunar şi s-o ştergi. Statele Unite sunt mari; până să nimeresc iar în acelaşi loc, pot să treacă ani mulţi, şi între timp voi fi ajuns un om bogat, întreţinerea mea nu mă costă nimic, căci peste tot unde poposesc mi se oferă mai multă mâncare decât pot consuma, şi când plec, mi se umplu şi buzunarele cu de toate. De indieni n-am de ce mă teme, fiindcă în ochii lor sunt sfânt şi intangibil, ca un vraci. Hai, bate palma! Vrei să fii asistentul meu?

— Hm! mormăi Haller, scărpinându-se pe după ureche. Afacerea mi se pare îndoielnică. Nu prea e cinstită.

— Nu vorbi prostii! Totul e credinţa. Bolnavii mei cred în eficacitatea remediilor mele şi se vindecă. Găseşti, că-i o înşelăciune? încearcă şi dumneata măcar, până una alta! Acum ţi-ai revenit puţin, şi cum ferma la care vreau să mă duc se află în calea dumitale, nu vei fi păgubit cu nimic.

— Ei, nu refuz să încerc, dacă n-ar fi decât din recunoştinţă; dar n-am îndemânarea necesară să vând oamenilor gogoşi.

— Nici nu e nevoie, asta o fac eu. Rolul dumitale e să taci plin de respect, iar munca dumitale va consta în a scoate din lădiţă medicamentul pe care ţi-l indic. Bineînţeles, trebuie să accepţi ca între timp să te tutuiesc. Deci, hai să pornim! înainte!

Îşi atârnă iarăşi lădiţa de gât, apoi merseră împreună înspre fermă. Peste mai puţin de o jumătate de oră, o zăriră în depărtare; nu părea prea mare. Acum Haller trebui să care lădiţa, dat fiind că asta nu cadra cu demnitatea şefului său, magistru şi doctor.

Clădirea principală a fermei era făcută din lemn; alături, se întindea o grădină de zarzavat, iar în spatele casei, o livadă, ambele bine îngrijite. Acareturile se aflau la oarecare depărtare de casă. În faţa lor stăteau trei cai legaţi, semn sigur că veniseră nişte străini. Aceştia şedeau în camera de zi, la un pahar de bere făcută în casă, chiar de fermier, şi-i văzură venind pe vraci cu învăţăcelul său.

— Thunderstorm'.1 exclamă unul dintre ei. Oare nu mă înşeală ochii? Mi se pare că-l cunosc pe ăsta! Dacă n-am chiorât, e Hartley, muzicantul cu armonica!

— Un cunoscut de-al tău? întrebă altul. Ai avut ceva cu el?

1 Tunete şi fulgere! (în limba engleză în text).

— Te cred! Individul făcuse afaceri bune şi avea buzunarele pline de dolari. Bineînţeles că am făcut şi eu afaceri bune, golindu-i-le în timpul nopţii.

— Oare ştie că tu i-ai luat banii?

— Probabil. Ce bine că ieri mi-am vopsit iar părul, din roşu în negru! Nu cumva să mă strigaţi Brinkley sau „colonelule”. Tipul ar putea să ne încurce socotelile.

Noii veniţi ajunseră acum în curte. Nevasta fermierului ieşi din grajd, îi salută prietenos şi-i întrebă ce doresc. Auzind că e vorba de un medic şi de asistentul său, se arătă foarte bucuroasă şi-i rugă să intre în odaie.

— Domnilor – strigă ea spre cei din casă – a venit un medic învăţat, cu farmacistul său. Sper că societatea acestor domni n-o să vă displacă.

— Un medic învăţat? murmură „colonelul”. Ce neobrăzare! Mi-ar face plăcere să-i arăt ce cred despre el.

Cei doi intrară dând bună ziua şi se aşezară fără fasoane la masă cu ceilalţi. „Colonelul” observă, spre satisfacţia sa, că Hartley nu-l recunoaşte. Se dădu drept vânător şi spuse că el şi cu cei doi tovarăşi ai săi au intenţia să se ducă în munţi. Apoi începu o convorbire în timp ce gospodina se ocupă de bucătărie. Când prânzul fu gata, ieşi în faţa casei şi, după obiceiul din acea regiune, suflă din corn să-şi cheme familia. Se adunară toţi de pe ogoarele din apropiere, şi anume fermierul, un fiu, o fiică şi un argat. Strânseră mâna oaspeţilor în modul cel mai prietenos, cu sinceră amabilitate, mai ales faţă de medic, apoi se aşezară să prânzească, făcându-şi rugăciunea înainte şi după masă. Erau oameni simpli, sinceri, evlavioşi, care, fireşte, nu se puteau măsura în smartness 1 cu un adevărat iancheu.

În timp ce mânca, fermierul era scump la vorbă; apoi îşi aprinse pipa, se sprijini cu coatele pe masă şi spuse către Hartley, într-un fel din care se vedea că aşteaptă multe de la el:

— După aceea, doctore, trebuie să ne întoarcem pe ogor; dar acum mai avem puţin timp să stăm de vorbă.

1 Vioiciunea minţii, dibăcie (în limba engleză în text).

Poate că o să apelez la ştiinţa dumneavoastră. La ce boli vă pricepeţi îndeosebi?

— Ce întrebare! răspunse vraciul. Sunt medic şi veterinar, deci vindec toate bolile oamenilor şi animalelor.

— Well! Atunci sunteţi omul de care am nevoie. Sper că nu sunteţi unul din şarlatanii aceia care umblă prin ţară, dându-se drept medici, şi care au fost de toate şi promit tot, dar nu au făcut studii?

— Arăt cumva ca un asemenea netrebnic? strigă Hartley, umflându-se în pene. Aş fi putut să-mi trec examenul de doctor şi de magistru, dacă nu mi-aş fi făcut studiile? Uitaţi-l aici pe asistentul meu. Întrebaţi-l şi o să vă spună că mii şi mii de oameni îmi datorează sănătatea şi viaţa, fără să mai vorbim de animale.

— Vă cred, Sir, vă cred! Aţi venit tocmai la timpul potrivit. Am o vacă în grajd. Cred că ştiţi ce înseamnă asta. Pe aici, pe la noi, o vacă stă în grajd numai dacă e grav bolnavă. N-a mai mâncat de două zile şi stă cu capul lăsat până-n pământ. După mine, s-a zis cu ea!

— Pshaw! După mine, un bolnav e pierdut numai după ce a murit. Să vină argatul cu mine, să mi-o arate. Pe urmă vă spun cum stau lucrurile.

Fu condus la grajd ca să examineze vaca. Când se înapoie, avea o mină foarte serioasă şi zise:

— Era ceasul al doisprezecelea, căci până-n seara asta vaca se prăpădea. A mâncat măselariţă. Din fericire, am un antidot infailibil; mâine va fi la fel de sănătoasă ca înainte. Daţi-mi o găleată de apă, iar tu, asistentule, dă-mi nişte aqua sylvestropolia!

Haller deschise lădiţa şi scoase sticluţa respectivă, din care Hartley vărsă câteva picături în găleata cu apă, recomandând să i se dea vacii din trei în trei ore câte o jumătate de galon. Apoi veni rândul pacienţilor umani. Femeia avea o guşă incipientă şi primi aqua sumatralia. Fermierul suferea de reumatism şi i se dădu aqua sensationia. Fiica era sănătoasă tun, dar nu fu greu s-o convingă să ia împotriva pistruilor nişte aqua furonia. Argatul şchiopăta niţeluş, de când era copil, dar profită de ocazie să scape de acest beteşug prin aqua ministerialia.

1 Măsura egală cu patru litri şi jumătate.

În cele din urmă, Hartley îi întrebă şi pe cei trei străini dacă vor să-i primească serviciile. „Colonelul” dădu din cap a negare, şi răspunse:

— Mulţumesc, Sir! Suntem sănătoşi tun. Şi dacă mi se-ntâmplă să nu mă simt bine, mă ajut prin metoda suedeză.

— Cum aşa?

— Prin gimnastică medicală. Şi anume pun pe cineva să-mi cânte,din armonică un dans rapid şi joc până năduşesc. Metoda asta e încercată. M-aţi înţeles?

Îşi însoţi vorbele de un semn din cap plin de tâlc. Vraciul păru tulburat şi îşi luă privirea de la el, întorcându-se spre gazdă, ca să-l întrebe unde se află ferma cea mai apropiată. Cea mai apropiată era la opt mile spre vest, alta la vreo cincisprezece mile spre nord. Când magistrul declară că are intenţia să pornească neîntârziat spre prima, fermierul îl întrebă cât îi datorează. Hartley ceru cinci dolari, pe care fermierul îi dădu bucuros. Apoi plecară amândoi, asistentul din nou cu lădiţa de gât. Când se depărtară îndeajuns ca să nu mai poată fi văzut de la fermă, Hartley spuse:

— Au luat-o spre vest, dar acum cotim spre nord, căci nici nu mă gândesc să mă duc la prima fermă; o vizităm pe a doua. Vaca era atât de prăpădită, încât probabil că o să moară peste cel mult o oră. Dacă atunci fermierului îi dă în gând să încalece şi să vină după mine, s-ar putea s-o păţesc. Dar un prânz şi cinci dolari pentru zece picături de apă cu culori de anilină, nu găseşti că e frumuşel? Sper că-ţi dai seama de avantajele situaţiei pe care ţi-o ofer, şi intri în serviciul meu!

— Speranţa asta te înşeală, Sir – răspunse Haller. Ceea ce-mi oferi dumneata e mult bănet, foarte mult bănet; dar ca să-l primesc, trebuie să spun şi mai multe minciuni. Nu mi-o lua în nume de rău! Sunt un om cinstit şi aşa vreau să şi rămân. Conştiinţa îmi interzice să-ţi accept propunerea.

Spuse acestea cu atâta seriozitate şi hotărâre, încât vraciul îşi dădu seama că orice insistenţă în plus ar fi zadarnică. De aceea spuse, clătinând din cap cu compătimire:

— Am vrut să-ţi fac un bine. Păcat că ai o conştiinţă atât de gingaşă!

— Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu mi-a dat alta. Poftim, reia-ţi lădiţa. Aş vrea să mă arăt recunoscător pentru tot ce ai făcut pentru mine, dar nu pot, nu am cum.

— Well! Fiecare e liber să facă ce vrea, de aceea nu vreau să mai insist. Cu toate astea, nu e nevoie să ne despărţim numaidecât. Putem rămâne împreună cel puţin până la ferma următoare.

Îşi luă din nou lădiţa în primire. Tăcerea pe care o păstră de acum înainte lăsa să bănuieşti că cinstea funcţionarului nu rămăsese fără efect; îl impresionase. Merseră astfel alături în continuare, cu ochii îndreptaţi doar înainte, până ce auziră în urma lor un tropot de cai. Întorcând capul, zăriră pe cei trei bărbaţi cu care se întâlniseră la fermă.

— Woe to me! exclamă Hartley. Mi se pare că mi-au pus gând rău. Ziceau că vor să se ducă la munte. Atunci de ce nu călăresc spre vest? N-am încredere în ei; par să fie mai degrabă vagabonzi decât vânători.

Spre nefericirea sa, avea să afle în curând că această presupunere corespundea adevărului. Călăreţii opriră în dreptul celor doi drumeţi şi „colonelul” se adresă vraciului pe un ton batjocoritor:

— Hei, maşter! De ce v-aţi schimbat direcţia? Acum fermierul n-o să vă poată găsi.

— Să mă găsească pe mine? întrebă iancheul.

— Da. După ce aţi plecat, i-am spus sincer cum stau lucrurile cu faimoasele dumitale titluri şi a pornit repede ca să vă ajungă din urmă şi să-şi ia banii înapoi.

— Prostii, Sir!

— Nu sunt prostii, ci adevărul. S-a dus la ferma pe care pretindeaţi că vreţi s-o fericiţi cu prezenţa voastră. Noi însă am fost mai deştepţi decât el. Noi ne pricepem să citim urmele şi le-am urmărit pe ale voastre, ca să vă facem o propunere.

— Nu văd ce propunere. Nu vă cunosc şi n-am nimic de împărţit cu dumneavoastră.

— Dar cu atât mai mult avem noi cu dumneavoastră. Te cunoaştem. Permiţând să-i înşeli pe aceşti bravi fermieri, ne-am făcut complicii dumitale, drept care nu e decât cinstit şi just să ne dai o parte din onorariu. Sunteţi doi, iar noi suntem trei; deci pretindem trei cincimi din sumă. Vedeţi că suntem echitabili şi procedăm cinstit. Dacă nu cumva nu sunteţi de acord, atunci… ei, n-aveţi decât să vă uitaţi la camarazii mei!

Arătă spre ceilalţi doi, care-şi îndreptau acum puştile spre Hartley. Acesta înţelese că orice obiecţie ar fi de prisos. Era absolut convins că are de-a face cu hoţi de drumul mare, şi în secret se bucura să scape atât de ieftin. De aceea scoase trei dolari din buzunar, îi întinse „colonelului”, zicând:

— Mi se pare că vă înşelaţi în privinţa persoanei mele şi că vă găsiţi într-o situaţie care face să aveţi trebuinţă de o parte din onorariul meu binemeritat. Aşa că iau pretenţia dumneavoastră drept o glumă şi o accept ca atare. Poftim cei trei dolari care, după socoteala dumneavoastră, vi se cuvin.

— Trei dolari? Eşti nebun? râse „colonelul”. Crezi că ne-am luat după voi pentru un astfel de fleac? Nu, nu! Nu m-am gândit numai la banii de azi, noi ne cerem partea din tot ce-ai câştigat în general până acum. Presupun că porţi o sumă frumuşică cu dumneata.

— Sir, nu e deloc cazul! strigă Hartley, speriat.

— O să vedem! De vreme ce negi, trebuie să te examinez. Mă gândesc că o să te laşi cercetat liniştit, fiindcă tovarăşii mei nu glumesc cu puştile lor. Viaţa unui biet cântăreţ din armonică nu face pentru noi nici cât o ceapă degerată.

Descălecă şi se apropie de iancheu. Acesta se apucă să înşire tot felul de argumente ca să evite nenorocirea ce-l ameninţa, dar în zadar; gurile ţevilor de puşcă se îndreptau spre el ameninţătoare, aşa că se resemnă. Dar, în secret, spera că banditul nu va găsi nimic, fiind convins că-şi ascunsese foarte bine banii.

Fostul roşcat, acum cu părul vopsit în negru, îi cercetă buzunarele, dar nu găsi decât câţiva dolari. Apoi pipăi tot costumul, bucăţică cu bucăţică, să vadă dacă nu era poate ceva cusut în căptuşeală, dar fără rezultat. Acum Hartley credea că a scăpat de primejdie, dar „colonelul” era şiret. Îl puse să deschidă lădiţa şi o privi cu luare-aminte.

— Hm! făcu el. Această farmacie de catifea e atât de adâncă, încât despărţiturile nu ajung până-n fund. Ia să vedem dacă nu se pot scoate.

Hartley păli, căci pungaşul ghicise bine. Acesta apucă pereţii despărţitori cu amândouă mâinile şi trase… Într-adevăr, toată farmacia se putea scoate din casetă, iar dedesubt se aflau mai multe plicuri alăturate şi unele peste altele. Când le deschise, văzu că sunt pline de bancnote de valori diferite.

— Ha-ha! Aici se găseşte ascunsă comoara! zise râzând cu poftă. Mi-am închipuit eu! Un phisician şi farrier câştigă o groază de bani. Trebuia să fie deci undeva!

Puse mâna, ca să bage bancnotele în buzunar. Văzând asta, iancheul fu apucat de o furie oarbă. Se aruncă asupra lui ca să-i smulgă banii. În clipa aceea se auzi pocnetul unei împuşcături. Glonţul l-ar fi nimerit, desigur, în plin, dacă nu s-ar fi aflat tocmai într-o mişcare rapidă; aşa îi pătrunse doar în braţ, rupând osul. Rănitul scoase un ţipăt şi căzu în iarbă.

— Bine ţi-a făcut, canalie! strigă „colonelul”. Vezi să te mai ridici sau să mai spui o vorbă nepotrivită, dacă vrei să te nimerească al doilea glonţ mai bine decât primul. Acum, hai să-l cercetăm şi pe domnul asistent.

Băgă plicurile în buzunar şi se apropie de Haller.

— Nu sunt asistentul lui; l-am întâlnit abia cu puţin înainte de a ajunge la fermă – zice acesta înfricoşat.

— Aşa? Dar cine eşti dumneata, şi ce eşti? Haller răspunse conform adevărului. îi arătă chiar „colonelului” scrisoarea de recomandare, ca să dovedească adevărul spuselor sale. Acesta îi înapoie scrisoarea şi zise dispreţuitor:

— Te cred. Cine te vede pe dumneata îşi dă seama dintr-o singură privire că eşti un tip profund onest, dar care n-a inventat praful de puşcă. Du-te fuga până la Şheridan; n-am nimic cu dumneata. Am vorbit despre partea noastră – continuă apoi, adresându-se din nou iancheului – dar pentru că ne-ai minţit, nu poţi să te plângi dacă-ţi luăm tot. Dă-ţi osteneala să faci şi de acum încolo afaceri bune. Dacă te mai întâlnim, o să împărţim mai exact.

Hartley încercă să le vorbească frumos pentru a-şi recăpăta barem o parte din bani, dar rezultatul fu numai că râseră de el. Apoi „colonelul” încălecă şi plecă cu tovarăşii săi şi cu prada, luând-o spre nord, aducând astfel dovada că nu era vânător de piei şi că nici nu avusese intenţia să plece înspre vest, în munţi.

În drum, bandiţii discutară între ei despre aventura trăită, râzând de ce făcuseră şi se înţeleseră să-şi împartă banii, fără să pomenească de ei în faţa celorlalţi tovarăşi. După câtva timp, când ajunseră într-un loc potrivit, de unde aveau o privelişte asupra întregii regiuni şi deci nu se putea apropia nimeni să-i observe sau să-i audă fără ca ei să remarce, descălecară ca să numere banii jefuiţi. După ce fiecare îşi băgase în buzunar partea, unul dintre cei doi tramp-i zise către „colonel”:

— Ar fi trebuit să-l cercetezi şi pe celălalt. Mă întreb dacă a spus adevărul şi e într-adevăr un conţopist. Ce scria în scrisoarea pe care ţi-a arătat-o?

— Era o scrisoare de recomandare către inginerul Charoy de la Sheridan.

— Ce? Zău? strigă individul. Şi tu i-ai dat-o înapoi?

— Da, de ce nu? La ce ne-ar fi folosit hârtia aia?

— La multe, la foarte multe! Mă mai întrebi? Doar e limpede ca bună ziua că scrisoarea ne-ar fi fost extraordinar de folositoare pentru reuşita planului nostru. I-am lăsat pe-ai noştri în urmă ca să cercetăm întâi regiunea pe ascuns. Trebuie să cunoaştem localitatea şi cum stau lucrurile cu casa de bani, lucru cu atât mai greu cu cât nu vrem să fim văzuţi. Dar dacă-i luam omului ăstuia scrisoarea, atunci unul dintre noi putea să se ducă la Sheridan şi să se dea drept funcţionar; i s-ar fi dat desigur un post la birou, ar fi avut registrele de contabilitate la îndemână şi ar fi putut să ne dea toate informaţiile necesare încă din prima zi sau din a doua.

— Ei, drace! strigă „colonelul”. Ai dreptate. Cum e posibil să nu-mi fi venit şi mie ideea asta! Chiar tu te pricepi la scris şi puteai să preiei rolul ăsta.

— Şi l-aş fi jucat, fără îndoială, bine. Ar fi fost înlăturate astfel o seamă de greutăţi. Nu cumva mai e timp să dregem ce am greşit?

— Cum să nu! Fireşte că mai e timp. Doar ştim încotro se îndreptau cei doi. Drumul le-a fost indicat de fermier şi trece pe aici. N-avem deci decât să aşteptăm până vin.

— Foarte just. Aşa vom face. Dar nu ajunge să-i luăm scrisoarea funcţionarului. S-ar duce la Şheridan şi ne-ar încurca socotelile. Prin urmare, trebuie să-l împiedicăm şi pe el, şi pe vraci să se ducă acolo.

— Se înţelege de la sine. Tragem fiecăruia un glonţ în cap şi-i îngropăm. Tu te duci apoi cu scrisoarea la Şheridan, cauţi să afli tot ce e necesar şi ne dai de veste.

— Dar unde şi cum?

— Noi doi ne întoarcem la ceilalţi să-i luăm. O să ne găseşti pe urmă în regiunea unde calea ferată trece prin Eagle-tail. Nu putem să fixăm dinainte locul exact.

Am să pun avanposturi în direcţia dinspre Şheridan, iar tu ai să dai negreşit de ele.

— Bun. Dar dacă plecarea mea se remarcă şi trezeşte bănuieli?

— Ei, la asta trebuie să ne aşteptăm, n-avem încotro. Dar şi asta se poate evita dacă nu te duci singur, ci cu Dugby. Pretinzi că l-ai întâlnit în drum, iar el spune că e în căutare de muncă la căile ferate.

— Excelent! încuviinţă al doilea tramp. Muncă o să-mi dea imediat, iar dacă nu, cu atât mai bine, fiindcă atunci am timp să aduc un mesaj la Eagle-tail.

Mai discutară câtva timp planul şi se hotărâră să-l pună în execuţie. Apoi cei trei aşteptară venirea vraciului şi a tovarăşului său. Trecură însă ore şi nu mai veneau. Era de presupus că-şi schimbaseră direcţia, ca nu cumva să se mai întâlnească cu cei trei tramp-i. Aceştia luară deci hotărârea de a se întoarce, ca să se ia după noile lor urme.

Iar în ce priveşte pe cei doi bărbaţi ameninţaţi de această nouă primejdie, primul lucru fu că iancheul îl puse pe funcţionar să-i panseze rana cât de cât. Braţul era lezat grav, aşa că era absolut necesar ca rănitul să ajungă într-un loc unde putea fi îngrijit măcar primele zile. Un loc potrivit era ferma la care avuseseră intenţia să se ducă. Dar cum tramp-ii plecaseră în aceeaşi direcţie, iancheul zise:

— Să nimerim iar în mâinile lor? E de aşteptat ca ei să regrete că nu ne-au lichidat şi, dacă ne mai întâlnim o dată cu ei, s-o dreagă, făcând ce-au omis atunci. Banii mi i-au luat; n-aş vrea să-mi ia şi viaţa, şi cu atât mai puţin să mă duc să le-o ofer singur. Să ne căutăm deci o altă fermă!

— Cine ştie când o să găsim alta! Rezişti să faci un drum atât de lung? întrebă Haller.

— Cred că da. Sunt un om destul de voinic şi mă gândesc că vom sosi înainte de a începe frigurile pricinuite de rană. În orice caz, sper că n-o să mă părăseşti înainte.

— Sigur că nu. Dacă cumva vei fi nevoit să te întinzi şi să rămâi în drum, o să caut oameni care să te ia şi să te ducă la ei. Dar acum, să nu mai pierdem vremea. – încotro o luăm?

— Spre nord, ca mai înainte, dar ceva mai spre dreapta. În partea aceea, orizontul e întunecat; pare să fie o pădure pe acolo, sau tufişuri, şi unde sunt copaci este şi apă, de care am neapărată nevoie să-mi răcoresc rana.

Haller luă lădiţa şi părăsiră împreună locul acela nefericit. Presupunerea iancheului se adeveri. După câtva timp, ajunseră într-o regiune unde, printre tufişuri verzi şerpuia o apă, pe malul căreia Hartley îşi schimbă pansamentul. Pe urmă goli toate sticluţele cu picături colorate şi le umplu cu apă curată, ca să poată umezi pansamentul după trebuinţă, pe drum. Apoi porniră din nou.

Trecură peste o prerie cu iarba măruntă de tot, în care nu se prea cunoşteau urmele paşilor. Numai ochiul unui westman foarte experimentat ar fi putut distinge dacă urma a fost făcută de un singur om sau de doi. După un răstimp mai lung, văzură că linia orizontului din faţa lor era din nou întunecată, semn sigur că se apropiau iarăşi de un loc împădurit. Întorcând o dată capul din întâmplare, iancheul zări în urma lor mai multe puncte care se mişcau. Erau trei puncte, deci fu numaidecât convins că tramp-ii se întorseseră; era, prin urmare, o chestiune de viaţă şi de moarte. Altul în locul lui l-ar fi avertizat pe tovarăşul său de pericolul în care se aflau; Hartley însă nu făcu aşa; îşi văzu de drum umblând însă mult mai repede ca până acum, şi când Haller se miră de această grabă, pretextă dureri în braţ.

Călăreţii se văd, fireşte, de la o distanţă mai mare decât pietonii. Aceşti călăreţi erau destul de aproape pentru ca Hartley să poată presupune că el şi însoţitorul său nu fuseseră încă observaţi de ei. Pe acest fapt îşi întemeia planul născocit în vederea salvării sale. Îşi zise că orice împotrivire ar fi zadarnică; dacă bandiţii îi ajungeau din urmă, ei doi erau pierduţi. Exista o posibilitate de a scăpa, cel mult pentru unul dintre ei, dar atunci celălalt trebuia sacrificat, şi „celălalt” avea să fie, fireşte, funcţionarul; de 'aceea nu trebuia să afle în ce pericol se găseşte. Aşa că iancheul şiret tăcu.

Merseră tot aşa de repede, înaintând mereu, până ce ajunseră la păduricea formată din tufişuri dese, deasupra cărora se ridicau vârfuri de arbori răzleţi: stejari, hicorii, nuci şi ulmi. Păduricea nu era adâncă, dar se întindea până departe spre dreapta. După ce o străbătură şi ajunseră la marginea cealaltă, iancheul se opri şi zise:

— Maşter Haller, m-am gândit ce povară sunt pentru dumneata. Vrei să te duci la Şheridan şi din cauza mea ai fost nevoit să te abaţi din cale. Cine ştie dacă şi după cât timp vom da de o fermă, dacă mergem mereu în direcţia asta; aşa că s-ar putea să te osteneşti cu mine zile de-a rândul, deşi există un mijloc foarte simplu ca acest sacrificiu să devină de prisos.

— Aşa? Ce mijloc? întrebă Haller nebănuind nimic.

— Continuă liniştit drumul, iar eu mă-ntorc la ferma la care am fost înainte de a te întâlni.

— Nu pot să admit asta; e mult prea departe!

— Ba deloc. Am mers întâi spre apus, apoi, după ce ne-am întâlnit, spre nord, descriind deci un unghi drept. Dacă-l tai, nu am de mers de aici decât mai puţin de trei ore, şi atâta mai pot să rezist.

— Crezi? Bine; dar atunci vin şi eu. Am promis să nu te părăsesc.

— Iar eu trebuie să te dezleg de această promisiune, pentru că nu am dreptul să te expun unei primejdii.

Iată de ce: soţia fermierului e sora şerifului din Kinsley, aşa mi-a spus. Dacă cei de acolo te urmăresc, poţi să pariezi o sută contra unu că şeriful vizitează această fermă. Ai cădea drept în mâinile lui.

— Atunci, bineînţeles că mă feresc – răspunse Haller speriat. Şi într-adevăr vrei să te duci acolo?

— Da; e lucrul cel mai potrivit pentru mine, dar şi pentru dumneata.

Îi prezentă avantajele acestei hotărâri într-un mod atât de convingător şi de sincer în aparenţă, încât bietul conţopist se declară, în cele din urmă, de acord cu despărţirea. Hartley îşi reluă lădiţa. Îşi strânseră mâna, îşi exprimară reciproc cele mai bune urări şi apoi se despărţiră. Haller îşi continuă drumul, ieşind pe preria deschisă. Hartley se uită după el, zicându-şi: „Bietul om, mi-e milă de dânsul; dar nu se poate altfel. Dacă rămâneam împreună tot ar fi fost pierdut, iar eu ar fi trebuit să mor împreună cu el. Dar acum e momentul să dispar urgent. Când bandiţii or să-l ajungă din urmă şi-or să-l întrebe unde sunt, o să le spună încotro m-am dus, adică spre dreapta. Deci o iau spre stânga şi caut un loc unde mă pot ascunde”.

Nu era vânător şi nici vânător de blănuri cu capcana; dar ştia că trebuie să evite cu orice preţ să lase vreo urmă după el, şi auzise de mai multe ori cum se procedează ca să ştergi urmele. Pătrunzând în tufişuri, căută locuri unde pământul era tare. Pe alocuri, când piciorul se înfunda totuşi puţin, netezea locul cu mâna. Făcând aşa, fireşte că rana, precum şi lădiţa îl stinghereau. De aceea înainta foarte încet, dar în curând găsi un loc cu tufişuri dese, de nepătruns cu ochiul. Se adânci printre ramuri, puse lădiţa jos şi se aşeză pe ea. Abia se aşezase, că auzi vocile celor trei călăreţi şi paşii cailor lor. Trecură pe lângă el fără să observe că urmele după care se luau nu mai erau decât ale unui singur om.

Iancheul depărtă câteva ramuri în direcţia în care dispăruseră; vedea astfel până în prerie. Acolo mergea Haller. Tramp-ii îl zăriră şi o luară la galop. Acum îi auzi şi el, se întoarse şi se opri speriat. În curând îl ajunseră din urmă şi intrară în vorbă; el arătă spre răsărit; pesemne le spunea că iancheul a luat-o spre ferma la care mai fusese. Apoi se auzi pocnetul unui revolver şi Haller se prăbuşi la pământ.

— S-a sfârşit! murmură Hartley. Staţi, nemernicilor! Dacă vă mai întâlnesc o dată, o să-mi plătiţi voi împuşcătura asta! Sunt curios să văd ce-or să mai facă acum.

Văzu că descălecă şi se ocupă de omul împuşcat. Apoi se strânseră laolaltă, sfătuindu-se, până ce încălecară din nou, „colonelul” luând mortul pe calul său şi culcându-l de-a curmezişul, în timp ce tovarăşii săi îşi continuară drumul înainte. Când „colonelul” ajunse în pădurice, sili calul să pătrundă în desiş şi aruncă mortul pe jos; cadavrul se găsea acum destul de aproape de Hartley, în aşa fel încât nu putea fi văzut din afara tufişurilor. După aceea călăreţul îşi trase calul înapoi şi plecă; Hartley nu văzu încotro, auzi numai tropotul de copite depărtându-se, apoi se făcu linişte.

Iancheul fu cuprins de groază. Regreta acum că nu-l avertizase pe funcţionar. Fusese martorul acelei fapte îngrozitoare; iar acum cadavrul zăcea în apropierea sa; ar fi vrut să fugă de acolo, dar nu îndrăznea, fiindcă se putea presupune că bandiţii îl vor căuta. Trecu un sfert de oră, apoi încă unul; atunci se hotărî să părăsească acel loc înfiorător. Dar întâi mai aruncă o privire spre prerie; atunci zări ceva ce-l determină să mai stea în ascunzişul său.

Un călăreţ, care ducea de frâu un cal liber, venea peste prerie, dinspre dreapta. Dădu de urmele celor doi bandiţi şi opri calul ca să descalece. După ce privise în jur cu atenţie, se aplecă să cerceteze urmele. Apoi păşi de-a lungul urmei, în sens invers, în timp ce caii îl urmau de bunăvoie, până la locul unde se petrecuse crima. Aici se opri din nou ca să examineze solul. Abia după un timp mai îndelungat se îndreptă din şale şi se apropie. Cu ochii la pământ, venea pe urmele „colonelului”. Cam la cincizeci de paşi de desiş se opri, scoase un sunet gutural curios, arătând cu braţul întins spre tufişuri. Gestul părea să fie făcut pentru calul lui de călărie, căci acesta se depărtă de el, descriind un mic arc de cerc înspre tufişuri şi, mergând tot pe marginea lor, continuă să se apropie, trăgând aerul prin nările larg deschise. Cum nu dădu nici un semn de nelinişte, stăpânul lui se arătă satisfăcut şi se apropie la rândul lui.

Atunci iancheul văzu că are în faţa sa un indian. Acesta purta legginşi cu franjuri şi o tunică de vânătoare, de asemenea prevăzută cu franjuri şi broderii la cusături. Picioarele sale mici erau încălţate cu mocasini. Părul lung şi negru era strâns într-un fel de moţ în formă de coif, dar fără să fie împodobit cu vreo pană de vultur. De gât îi atârna un triplu lanţ din gheare de urs, pipa păcii şi punguţa cu totemul. În mână ţinea o puşcă cu două ţevi, patul puştii fiind bătut cu o mulţime de ţinte de argint. Faţa sa, de un cafeniu deschis şi mat, cu o uşoară nuanţă de bronz, avea trăsături aproape romane, şi numai pomeţii uşor ieşiţi aminteau de configuraţia caracteristică a pieilor-roşii.

În fond, prezenţa unui om roşu era de natură să-l înfricoşeze pe iancheu, care nu se născuse cu calităţi tocmai eroice. Dar pe măsură ce privea figura acestui indian, i se întări tot mai mult impresia că n-are de ce să se teamă de el. Indianul se apropiase până la vreo douăzeci de paşi. Calul, trimis înainte, venise şi mai aproape, pe când celălalt se ţinea după stăpânul său. Acum – ridicase tocmai una din graţioasele sale copite din faţă ca să păşească mai departe – se ridică în două picioare şi se dădu înapoi cu un fornăit puternic, neobişnuit; simţise o adiere venind dinspre iancheu, sau dinspre cadavru. Indianul făcu în aceeaşi clipă un adevărat salt de panteră în lături şi dispăru, la fel şi al doilea cal.

Hartley stătu o bună bucată de vreme nemişcat, ţinându-şi aproape răsuflarea, până ce urechea îi percepu un sunet reţinut. „Uf!” era silaba pe care o auzise, şi când întoarse capul în direcţia vocii, îl văzu pe indian în genunchi, aplecat peste cadavru şi examinându-l cu ochii şi mâinile. Apoi omul roşu se retrase, târându-se în patru labe, şi rămase vreun sfert de oră nevăzut, până ce iancheul tresări speriat, căci în imediata sa apropiere răsunară cuvintele:

— De ce stă faţa-palidă aici, ascunsă? De ce nu iese afară ca să se arate războinicului roşu? Nu cumva pentru că nu vrea să spună unde au fugit cei trei ucigaşi ai celuilalt alb?

Întorcând capul brusc, Hartley îl văzu pe indian în genunchi lângă el, cu cuţitul de vânătoare în mână. Cuvintele lui dovedeau că descifrase bine urmele şi că le judecase cu deosebită pătrundere. Nu considera că iancheul e ucigaşul, lucru care-l linişti pe acesta, aşa că răspunse:

— M-am ascuns de ei. Doi au plecat în prerie; al treilea a aruncat cadavrul aici, iar eu am stat ascuns pentru că nu ştiu dacă a plecat sau nu.

— A plecat. Urma lui trece prin tufiş şi apoi spre est.

— Atunci s-a dus spre fermă ca să mă urmărească. Dar într-adevăr nu mai e pe-aici?

— Nu! Fratele meu alb şi cu mine suntem singurii oameni în viaţă care se află aici. Să vină deci la lumină şi să povestească ce s-a întâmplat.

Omul roşu vorbea foarte bine englezeşte. Ceea ce spunea şi felul în care o spunea trezi încrederea iancheului; ieşi din desiş şi când depăşi tufişurile, văzu că cei doi cai erau legaţi de ţăruşi, la o oarecare distanţă. Indianul îl privi pe alb cu ochi care păreau să-l pătrundă în întregime, apoi zise:

— Dinspre sud au venit doi bărbaţi pe picioarele lor; unul s-a ascuns aici; acela eşti tu; celălalt şi-a continuat drumul, ieşind în prerie. Atunci au venit trei călăreţi care l-au urmărit, i-au tras un glonţ de revolver în cap. Doi au plecat călare. Al treilea a luat cadavrul pe calul său, a venit în tufiş, a aruncat cadavrul şi a plecat -apoi în galop înspre est. Aşa este?

— Da, exact aşa – Încuviinţă Hartley dând din cap.

— Atunci să-mi spui de ce l-au împuşcat pe fratele tău alb. Cine eşti şi de ce te afli în această regiune? Tot cei trei bărbaţi te-au rănit la braţ?

Tonul prietenos cu care puse această întrebare îl convinse pe iancheu că indianul e binevoitor faţă de el şi nu-l bănuieşte cu nimic. Îi răspunse deci la întrebări. Între timp, indianul nu se uita la el; pe urmă însă, îl întrebă brusc, uitându-se la el, cu o privire pătrunzătoare:

— Aşadar, tovarăşul tău a trebuit să plătească cu viaţa pentru viaţa ta?

Iancheul plecă ochii şi răspunse cam bolborosit:

— Nu. L-am rugat să se ascundă o dată cu mine; dar n-a vrut.

— Deci i-ai arătat ucigaşii care veneau după voi?

— Da.

— Şi i-ai spus că vrei să te ascunzi?

— Da.

— Atunci de ce, când a întrebat ucigaşul de tine, l-a trimis spre est, la fermă?

— Ca să-l înşele.

— Înseamnă că a vrut să te salveze şi că a fost un brav tovarăş. Ai fost demn de el? Numai Marele Manitu ştie tot; ochiul meu nu poate pătrunde în sufletul tău. Dac-ai putea, poate că ar trebui să te ruşinezi de mine; mai bine tac; Dumnezeul tău să-ţi fie judecătorul. Mă cunoşti?

— Nu.- răspunse Hartley abătut.

— Sunt Winnetou, căpetenia apaşilor. Mâna mea se îndreaptă împotriva oamenilor răi, şi braţul meu apără pe oricine are conştiinţa curată. Am să mă uit la rana ta; dar întâi spune-mi de ce s-au întors ucigaşii ca să vă urmărească? O ştii?

Hartley auzise multe despre Winnetou. Răspunse pe un ton de mare politeţe:

— De fapt, ţi-am mai spus-o. Voiau să ne lichideze ca să nu putem divulga că m-au jefuit.

— Nu. Dac-ar fi avut doar motivul ăsta, v-ar fi omorât pe loc. Trebuie să fi fost altceva, ce le-a dat în gând abia pe urmă. Te-au căutat prin buzunare cu deamă-nuntul?

— Da.

— Şi ţi-au luat tot? Şi tovarăşului tău la fel?

— Nu. Eu le-am spus că e un biet fugar, şi a dovedit-o arătându-le o scrisoare.

— O scrisoare? Şi au păstrat-o?

— Nu; i-au dat-o înapoi.

— Unde a pus-o?

— În buzunarul de la piept al vestonului.

— Acolo nu mai e. Am cercetat toate buzunarele mortului şi n-am găsit nici o scrisoare. Deci această hârtie e motivul care i-a determinat să se întoarcă şi să vă ajungă din urmă.

— N-aş crede – zise Hartley, clătinând din cap. Indianul tăcu. Trase cadavrul din tufiş şi mai cercetă o dată buzunarele. Mortul avea o înfăţişare înfiorătoare, nu din pricina rănii de la cap, ci fiindcă îi ciopârţiseră faţa cu cuţitul, ca să fie de nerecunoscut. Buzunarele erau goale. Fireşte că-i luaseră şi puşca.

Indianul stătu pe gânduri cu privirea pierdută în zare. Apoi vorbi ferm şi convins:

— Tovarăşul tău voia să se ducă la Şheridan; doi dintre ucigaşi au luat-o spre nord, în direcţia acestei localităţi; şi ei se îndreaptă spre ea. De ce i-au luat scrisoarea? Pentru că au nevoie de ea, pentru că vor s-o folosească. De ce au desfigurat faţa mortului? Ca să nu poată fi recunoscut. Ca să nu se ştie că Haller a murit: trebuie să se creadă că trăieşte, pentru că unul dintre ucigaşi vrea să se dea drept Haller.

— Dar cu ce scop?

— Asta nu ştiu, dar o să aflu.

— Vasăzică, vrei să te duci şi tu acolo, după ei?

— Da. Voiam să mă duc la râul Smoky-Hill, şi Şheridan e în apropiere; dacă trec întâi pe acolo, calea mea nu va fi cu mult mai lungă. Aceste feţe-palide au fără îndoială intenţii rele. Poate că voi fi în stare să le zădărnicesc planurile. Fratele meu alb vine cu mine?

— Voiam să caut o fermă apropiată ca să-mi îngrijesc braţul. Bineînţeles că aş prefera să mă duc la Şheridan. Poate că acolo reuşesc să-mi recapăt banii furaţi.

— Atunci ai să vii cu mine.

— Dar rana mea?

— Am s-o examinez. La fermă, fratele meu alb ar avea parte într-adevăr de îngrijire, dar nu de un medic. Winnetou se pricepe la îngrijirea rănilor. Ştie să refacă oase sfărâmate şi are un remediu excelent împotriva febrei din răni. Arată-mi braţul!

Mâneca fracului fusese tăiată încă de Haller; nu-i veni deci greu lui Hartley să-şi dezvelească braţul. Winnetou examină rana şi declară că nu-i chiar aşa de gravă cum pare. Dat fiind că se trăsese din imediata apropiere, glonţul nu zdrobise osul, ci-l rupsese net. Omul roşu scoase o plantă uscată din cobur, o umezi şi o aşeză pe rană; apoi făcu două atele de lemn şi imobiliză cu ajutorul acestora fractura, pansând rana după toate regulile artei, aşa cum nici un chirurg nu ar fi putut face mai bine cu mijloacele date. Apoi spuse:

— Fratele meu poate veni cu mine călare fără nici o grijă. N-o să facă febră deloc, sau abia când se va afla la Sheridan.

— Dar nu încercăm să aflăm mai întâi ce face al treilea ucigaş? întrebă Hartley.

— Nu. El te caută, dar n-o să-ţi găsească urma şi se va duce după ceilalţi doi. Poate mai are şi alţi aliaţi pe care-i va căuta ca să meargă cu ei la Sheridan. Eu vin din ţinuturi locuite şi am aflat că la Kansas se adună multe din acele feţe-palide cărora le zice tramp-i. S-ar putea ca ucigaşii să facă parte dintre aceştia şi ca tramp-ii să aibă intenţia de a da o lovitură la Sheridan. Nu trebuie să ne pierdem vremea; mai bine să ne grăbim ca să-i avertizăm pe albii de acolo. Winnetou ştie unde vor să se ducă ucigaşii, deci n-are nevoie de urmele lor. O luăm pe altă cale.

— Şi când vom sosi la Sheridan?

— Nu ştiu cum călăreşte fratele meu.

— Păi, nu sunt tocmai un artist în călărie. Am stat prea puţin în şa; dar mă ţin pe cal atât cât să nu mă trântească.

— Atunci nu trebuie să galopăm, în schimb vom câştiga timp înaintând încontinuu. Călărim toată noaptea, pornind numaidecât, şi dimineaţa vom sosi la ţintă. Cei pe care-i urmărim vor face o tabără de noapte, aşa că vor sosi mai târziu.

— Şi ce se întâmplă cu cadavrul bietului Haller?

— Îl îngropăm, apoi fratele meu să spună o rugăciune. Pământul era afânat, aşa că putură să sape o groapă destul de adâncă într-un timp destul de scurt, deşi nu aveau decât cuţitele la dispoziţie, aşezară mortul în groapă şi-l acoperiră cu pământ. Apoi iancheul îşi scoase pălăria şi împreună mâinile. Rămâne îndoielnic dacă se ruga într-adevăr. Apaşul stătea cu privirea gravă, adâncită în direcţia soarelui care apunea. Era ca şi cum ochii săi ar fi căutat dincolo de asfinţitul soarelui plaiurile veşnice ale vânătoarei. Era un păgân, dar se ruga fără îndoială. Apoi păşiră spre cai.

— Fratele meu alb să ia calul meu – zise omul roşu. Are un pas lin şi egal, ca un canoe pe apă. Am să-l iau eu pe celălalt.

Încălecară şi porniră, întâi câtăva vreme spre vest, apoi cotiră spre nord. Caii făcuseră desigur un drum lung, dar alergau vioi şi energic, de parcă abia veniseră de la păşune. Soarele era la scăpătat; cobora tot mai jos, până ce dispăru după orizont; amurgul nu dură mult, după aceea se făcu noapte adâncă. Asta-l nelinişti pe iancheu.

— N-ai să te rătăceşti în bezna asta? îl întrebă pe Winnetou.

— Winnetou nu se rătăceşte niciodată, nici ziua nici noaptea. E ca o stea care se găseşte mereu în locul cuvenit, şi cunoaşte toate regiunile ţării la fel de bine cum cunoaşte faţa-palidă odăile din casa lui.

— Dar există atâtea piedici care nu se văd!

— Ochii lui Winnetou văd şi pe întuneric. Şi ce nu observă el n-o să-i scape calului său. Fratele meu să nu călărească alături de mine, ci în urma mea, atunci calul său nu va face nici un pas greşit.

Era într-adevăr aproape miraculos cu câtă siguranţă se mişcau calul şi călăreţul. Ba la pas, ba la trap, adesea chiar în galop; se înainta astfel ceasuri de-a rândul, evitând orice obstacol. Întâlniră locuri mlăştinoase care trebuiau ocolite, pâraie care trebuiau traversate; trecură pe lângă ferme; Winnetou ştia mereu unde se află, nici o clipă nu părea să aibă îndoieli în privinţa locului în care erau. Asta îl linişti nespus pe iancheu. Fusese îngrijorat mai cu seamă din pricina braţului, dar iarba de leac avea un efect extraordinar. Adesea nu simţea durerea deloc şi nu se putea plânge decât de incomoditatea acestei cavalcade neobişnuite. De câteva ori se opriră ca să adape caii şi ca să umezească pansamentul cu apă răcoritoare. După miezul-nopţii, Winnetou scoase din proviziile sale o bucată de carne şi îl îndemnă pe Hartley să mănânce. Alte întreruperi nu mai avură loc şi când frigul crescând anunţă venirea zorilor, Hartley îşi zise că ar mai fi în stare să se ţină destul de bine în şa.

Acum cerul se făcu cenuşiu spre răsărit, dar contururile peisajului nu se cunoşteau încă, pentru că se lăsase o ceaţă deasă.

— Astea sunt ceţurile râului Smoky-Hill – explică Winnetou. În curând ajungem acolo.

Se simţea, după ton, că avusese intenţia să mai spună ceva, dar îşi opri calul şi trase cu urechea înspre stânga, de unde se apropia tropotul unui cal. După sunet, trebuie să fi fost un călăreţ care venea în galop. Într-adevăr, îl auziră apropiindu-se şi trecând pe lângă ei cu iuţeala fulgerului, ca o fantomă. Cei doi nu-l văzuseră nici pe el, nici calul, nu zăriseră decât pentru o clipă o pălărie de culoare închisă, cu boruri late, care ieşea deasupra stratului de ceaţă deasă, întinsă în pale peste pământ. Câteva secunde mai târziu nu se mai auzea nici tropotul copitelor.

— Uf! strigă Winnetou surprins. Aşa cum călărea omul ăsta nu ştiu să călărească decât foarte puţini albi! Aşa călăreşte Old Shatterhand şi Old Firehand; primul nu e pe-aici, de vreme ce am întâlnire cu el în munţi, la Lacul de Argint: dar Old Firehand se pare că se găseşte acum prin Kansas. Să fi fost el?

— Old Firehand? întrebă iancheul. E un westman foarte renumit.

— El şi cu Old Shatterhand sunt cei mai buni, mai viteji şi mai experimentaţi oameni albi din câţi cunoaşte Winnetou. E prieten numai cu ei.

— Omul părea grăbit. Oare unde se ducea?

— La Sheridan, căci mergea în aceeaşi direcţie cu noi. La stânga noastră se află Eagle-tail şi în faţa noastră e vadul prin care trecem. Ajungem acolo numaidecât. Iar la Sheridan o să aflăm cine a fost călăreţul.

Ceaţa începea să se risipească; vântul de dimineaţă mătura palele şi în curând văzură râul Smoky-Hill în faţa lor. Şi aici apaşul îşi dovedi extraordinarul simţ al orientării. Ajunseră la malul apei exact în locul unde era vadul. Trecură cu uşurinţă şi fără pericol, apa ajun-gând doar până la burta cailor.

Ajunşi pe malul celălalt, călăreţii avură de străbătut un şir de tufişuri ce se întindeau de-a lungul malului, apoi călăriră iarăşi pe o întindere deschisă, acoperită de iarbă, până ce li se înfăţişă în faţa ochilor localitatea Şheridan, ţelul călătoriei lor.