Capitolul VI.O cavalcadă în întuneric

Bill, Uncle şi englezul se grăbiră, pe cât le permitea întunericul, să ajungă prin pădure până unde-şi lăsaseră caii. Faptul că îi nimeriră se datoră flerului celor doi vânători. Lordul probabil că s-ar fi rătăcit, pentru că noaptea colinele şi văile Preriei Vălurite semănau între ele încă şi mai mult decât ziua. Dezlegară caii, încălecară şi-i luară pe cei liberi de frâie.

Abia isprăviseră cu aceste pregătiri, că îi auziră venind pe cei cinci indieni.

— Tramp-ii ăştia sunt orbi şi surzi – zise Marele-Soare. Mulţi dintre ei or să călătorească spre veşnicele plaiuri ale vânătoarei ca să slujească acolo duhurile osagilor.

— Vrei să te răzbuni? întrebă Bill.

— N-au căzut azi în luptă opt osagi a căror moarte trebuie răzbunată? Şi nu urma ca noi, cei rămaşi, să fim schingiuiţi şi omorâţi? Vom pleca spre wigwamurile osagilor ca să aducem mulţi războinici. Apoi o vom lua pe urmele feţelor-palide şi vom ucide atâţia dintre ei câţi o să vrea Marele Manitu să dea pe mâna noastră.

— În ce parte pasc acum turmele osagilor?

— Spre apus.

— Atunci trebuie să treceţi pe la ferma lui Butler?

— Da.

— Şi de acolo, cât mai faci călare ca să ajungi la ai tăi?

— De primele turme poţi da după o cale de jumătate de zi, dacă ai un cal bun şi te grăbeşti.

— Asta-i foarte bine. Va trebui să ne grăbim, ca să salvăm ferma lui Butler.

— Ce zice fratele meu? Butler e prietenul şi apărătorul osagilor. Îl ameninţă vreo nenorocire?

— Da, dar să nu vorbim despre asta aici şi acum. Întâi de toate, trebuie să plecăm, ca să ne depărtăm de bandiţi. Ei vor să atace mâine ferma, aşa că trebuie să ne grăbim să-l prevenim pe Butler.

— Uf! Fraţii mei roşii să conducă caii liberi, pentru ca fraţii albi să mă poată urma mai uşor.

Oamenii lui îl ascultară, luară caii capturaţi de frâu, apoi porniră toţi în galop printre colinele joase, şi anume pe urmele lăsate de căpetenie şi de urmăritorii lui în după-amiaza aceleiaşi zile. Aceste urme duceau în linie dreaptă spre regiunea unde se afla ferma lui Butler, spre care voia să se îndrepte căpetenia osagilor.

În galop! Şi pe o asemenea beznă! Chiar şi ziua în amiaza mare numai un cunoscător se putea orienta fără greş în Preria Vălurită; dar să nu te rătăceşti noaptea, asta părea aproape un miracol! Când englezul făcu o remarcă în acest sens către micul Bill, alături de care călărea, acesta îi răspunse:

— Da, Sir; am avut eu prilejul să observ că nu sunteţi tocmai tare de cap, dar aici o să mai vedeţi, o să mai auziţi şi o să mai păţiţi şi singur multe lucruri pe care înainte nu le-aţi fi crezut posibile.

— Va să zică, dumneata nici singur nu te-ai rătăci pe-aici?

— Eu! Ei, ca să spun drept, trebuie să vă mărturisesc că nici nu m-aş gândi să trec aşa, valvârtej, printre valurile astea de coline. Eu aş călări încetişor şi aş examina cu atenţie cotitura fiecărei văi prin care urmează s-o iau. Cu toate acestea, nu m-aş afla a doua zi dimineaţă în locul în care am vrut să ajung.

— Atunci şi căpeteniei i se poate întâmpla acelaşi lucru.

— Nu. O piele-roşie din asta adulmecă de-a dreptul direcţia şi drumul pe care trebuie să le ia. Şi mai ales că şi-a regăsit acum propriul său cal. Animalul ăsta nu se îndepărtează nici cu un pas de urma lăsată chiar azi de stăpânul lui. Cerul e întunecat ca un sac plin de funingine, iar din pământ nu văd nici cât negru sub unghie, totuşi galopăm ca în plină zi şi ca pe drum drept, şi pun rămăşag că în mai puţin de şase ore caii noştrii se vor opri drept în poarta fermei lui Butler.

— Cum? Ce? strigă englezul plin de bucurie. Vrei să pui rămăşag? E splendid! Dumneata susţii deci că va fi aşa? Atunci eu susţin contrariul şi pariez cinci dolari, sau chiar zece, sau vrei să pariem mai mult?

— Mulţumesc, my lord! Cu rămăşagul a fost doar un fel de a vorbi. Repet că nu pariez niciodată. Păstra-ţi-vă banii! O să mai aveţi nevoie. Gândiţi-vă numai cât aveţi să ne daţi, mie şi lui Uncle, doar pentru ziua de azi!

— O sută de dolari. Cincizeci pentru cei patru bandiţi împuşcaţi, şi cincizeci pentru osagii eliberaţi. Iar atacul asupra fermei, pe care-l vom respinge, e o altă aventură care o să coste cincizeci de dolari.

— Nu e chiar atât de sigur, cum credeţi, că o să reuşim să respingem atacul asupra fermei. Dar cum a fost de fapt chestiunea aceea cu Old Shatterhand, Old Firehand, şi Winnetou? Cât vreţi să daţi dacă ne întâlnim cu unul dintre aceşti trei bărbaţi?

— O sută de dolari!

— E probabil că-l vom întâlni mâine sau poimâine pe Old Firehand; se ştie că şi el are intenţia să se ducă la ferma lui Butler.

Căpetenia, care călărea în frunte, auzise aceste cuvinte, întoarse capul, fără a încetini fuga calului său, şi întrebă:

— Old Firehand, această faţă-palidă faimoasă, are de gând să vină acolo?

— Da. Aşa a spus „colonelul” roşcat.

— Omul acela cu părul roşu care a ţinut cuvântarea? Dar de unde ştie? L-a văzut pe marele vânător alb, sau poate a şi vorbit cu el?

Bill îi povesti în plină goană a calului tot ce auzise.

— Uff! strigă căpetenia. Atunci ferma e salvată, căci mintea acestui alb face mai mult decât armele a o mie de bandiţi! Ce mult mă bucur că am să-l văd!

— L-ai mai văzut?

— Am fumat cu el pipa păcii. Simţi că s-a pornit ploaia? Asta-i bine, fiindcă ploaia îi dă ierbii călcate în picioare puterea de a se ridica din nou. Deci vagabonzii nu vor mai distinge mâine dimineaţă urmele noastre.

Terenul în sine nu oferea dificultăţi; nici o piatră, nici o groapă sau altă piedică nu stăvileau paşii cailor, iar văile erau destul de largi pentru ca mai mulţi cai să poată merge mereu comod alături. Solul era făcut exclusiv din pământ moale, acoperit cu iarbă. Numai întunericul punea stavile. Uneori călăreţii îşi ţineau caii la pas, pentru a nu-i obosi prea tare; majoritatea timpului însă înaintau în trap sau în galop. După ce trecuseră câteva ore, încrederea, adineauri nestrămutată, a lui Bill, părea să cedeze, căci îl întrebă pe Marele-Soare:

— Fratele meu roşu e convins că ne aflăm în direcţia cea bună?

— Fratele meu alb să nu-şi facă griji – răspunse acesta. Am venit în mare grabă şi vom ajunge foarte curând la locul în care te-am întâlnit azi, împreună cu Uncle.

Oare experienţa sau instinctul îl făcea pe indianul acesta să-şi exprime cu atâta siguranţă convingerea? Lui Bill nici nu-i venea să creadă că parcurseseră într-adevăr o distanţă atât de importantă. Dar o dată cu ploaia se pornise un vânt vioi, care venea din spatele călăreţilor şi le uşura simţitor înaintarea.

Puţin timp după aceea, calul căpeteniei trecu din galop în pas măsurat, apoi se opri chiar, fără să-l fi înfrânat călăreţul, şi scoase un fornăit uşor.

— Uff! făcu indianul cu voce scăzută. Se vede că sunt oameni în faţa noastră. Fraţii mei să asculte, să nu se mişte şi să tragă puternic aerul prin nări.

Mica ceată se opri şi se auzi cum examina căpetenia mirosul aerului, trăgându-l prin nas.

— E un foc! şuşoti.

— Nu se vede nici o urmă de lumină – răspunse Bill.

— Dar simt mirosul fumului; pare să vină de după colina următoare. Fratele meu să descalece şi să urce cu miné pe vârful dealului!

Cei doi îşi părăsiră caii şi se strecurară cot la cot spre colină. Dar nu făcuseră nici zece paşi, când două mâini îl apucară pe indian de gât, strângându-l puternic şi culcându-l la pământ, aşa încât în zadar se zbătu dând din mâini şi din picioare şi încercă să scoată un sunet, în acelaşi timp, alte două mâini îl apucară de beregată pe cocoşat şi-l doborâră la pământ în acelaşi fel.

— L-ai prins? întrebă cel care-l prinsese pe indian, vorbind încet de tot şi anume în limba germană.

— Da, l-am apucat aşa de bine, că nu poate vorbi – se auzi răspunsul dat la fel de încet.

— Atunci s-o ştergem repede pe după colină! Trebuie să ştim cu cine avem de-a face. Sau ţi-e prea greu?

— Nici pomeneală! Tipul e mai uşor decât o muscă care n-a mai mâncat şi nici n-a mai băut nimic de trei săptămâni. Ia te uită, pare să aibă o cocoaşă în spinare, ceva ce se cheamă o coloană vertebrală strâmbă! Nu cumva o fi…

— Ce să fie?

— Nu cumva o fi bunul meu prieten, Humply-Bill?

— O să ne dăm seama la lumina focului. Pentru moment, suntem siguri că nu ne va urmări nimeni. Ceilalţi nu se vor mişca din loc, pentru că aşteaptă până se întorc ăştia doi.

Toate acestea se petrecuseră repede ca fulgerul şi fără nici un zgomot, aşa încât însoţitorii celor doi capturaţi habar nu aveau de cele întâmplate, deşi erau atât de aproape. Old Firehand – căci el era – Îşi luă prizonierul în braţe, iar Droll îl târî pe al său după el, prin iarbă. Dincolo de colină se odihneau nişte cai obosiţi; ardea un foc mic, la lumina căruia se puteau distinge peste douăzeci de figuri, cu puştile în mâini, gata să primească un eventual duşman cu tot atâtea focuri de armă.

— Ce surpriză! zise Old Firehand, când îşi dusese prizonierul în cercul de lumină al focului. Iată-l pe Nenka şeha, căpetenia osagilor! Din partea lui nu poate fi nici o primejdie!

— Ei, drăcie! exclamă apoi şi Droll. E într-adevăr Bill, Humply-Bill! Bine, mă prietene, omuleţule iubit, n-ai putut să-mi spui şi mie cine eşti când te-am strâns de beregată? Şi acum zaci aici şi nu poţi nici să respiri, nici să vorbeşti! Scoală-te, frăţioare, şi îmbrăţişează-mă! A, stai, păi ăsta nici măcar nu ştie nemţeşte! Vai, nu cumva se apucă şi-mi moare! Hai, sări în picioare odată, scumpule! Zău că n-am vrut să te sugrum!

Omul strâns de gât zăcea cu ochii închişi şi inspira din răsputeri, înghiţind aerul cu lăcomie. În cele din urmă deschise ochii, aruncă o privire, din ce în ce mai conştientă, asupra lui Droll, care stătea aplecat peste el, şi întrebă cu voce răguşită:

— E posibil? Mătuşa Droll!

— Eu sunt, fireşte! strigă acesta, acum în limba engleză, chiuind de bucurie.

— Am fost luat aşa de repede, încât… Doamne, Old Firehand!

Îl recunoscu pe vânătorul care stătea în picioare lângă el, şi această nouă surpriză îl făcu să-şi recapete putinţa de a se mişca. Strânsoarea mâinilor lui Old Firehand fusese însă mult mai puternică decât a lui Droll, aşa că indianul mai zăcea şi acum nemişcat, cu ochii închişi.

— A murit? întrebă Bill.

— Nu – răspunse gigantul, dând mâna cu mititelul. E doar ameţit şi o să-şi revină în curând. Bine-ai venit, Bill! Cine mai e cu voi? Probabil că indieni din tribul căpeteniei?

— Da, patru oameni.

— Atât? Atunci mai aveţi cai fără călăreţi?

— Aşa e. Afară de asta mai sunt cu noi Gunstick-Uncle şi un lord englez.

Un lord? Ce societate distinsă! Aduceţi-i încoace!

Bill plecă fuga; dar nu se duse decât până la jumătatea drumului, strigând de acolo cu bucurie:

— Uncle, hai, porniţi drept înainte! Am ajuns la nişte prieteni! Old Firehand şi cu mătuşa Droll sunt pe-aici!

Cel strigat făcu ce i se spusese. Rafter-ii întinşi în iarbă, gata de atac, se ridicară ca să spună bun venit noilor sosiţi. Ce surprinşi fură aceştia văzându-l pe indianul lor zăcând în nesimţire şi aflând ce se întâmplase. Osagii se ţineau la distanţă, o dată ce descălecaseră, examinându-l pe vânătorul renumit cu priviri pline de respect. Lordul căscă ochii şi se apropie agale; totodată, făcu o mutră atât de prostească, încât oricui i-ar fi venit să râdă de el cât şi de nasul lui umflat într-o parte. Old Firehand îi întinse mâna, spunând:

— Bine aţi venit, my lord! Aţi fost prin Turcia, prin India, poate şi în Africa?

— De unde ştiţi, Sir? replică englezul.

— Presupuneam, fiindcă mai purtaţi şi acum pe nas resturile abcesului zis „buboi de Alep”. Cine a făcut asemenea călătorii ştie să se orienteze şi să se adapteze desigur şi pe aici, deşi…

Se întrerupse şi examină zâmbind echipamentul englezului, mai ales lampa de gătit, cu grătar, legată de rucsacul lui. În această clipă căpetenia osagilor îşi reveni. Deschise ochii, inspiră adânc şi în aceeaşi clipă sări în sus şi puse mâna pe cuţit. Atunci privirea i se opri asupra vânătorului; lăsă jos mâna cu cuţitul şi strigă:

— Old Firehand! Tu ai fost cel care m-a atacat?

— Da! Era prea întuneric ca să recunosc pe fratele meu roşu.

— Atunci îmi pare bine. Să fii învins de Old Firehand nu e o ruşine. Fratele meu alb vrea să meargă la ferma lui Butler?

— Da. Dar de unde ştii?

— Nişte feţe-palide spuneau aşa.

— De fapt, la fermă vreau să mă duc mai târziu. Primul punct pe care vreau să-l ating e Osaga-nook.

— Pe cine caută vestitul meu frate acolo?

— Pe un alb care a luat numele de colonel Brinkley şi pe tovarăşii săi, nişte tramp-i.

— Atunci fratele meu poate să vină fără grijă cu noi la fermă, fiindcă omul cu păr roşu vine şi el acolo mâine, ca s-o atace.

— De unde ştii?

— A spus-o el însuşi; l-a auzit Bill. Tramp-ii ne-au atacat azi pe noi, pe osagii mei şi pe mine, au ucis opt, iar pe mine şi pe ceilalţi ne-au făcut prizonieri. Eu am reuşit să scap şi l-am adus pe Bill şi pe Uncle, care, împreună cu englezul acesta, m-au ajutat să-i eliberez pe fraţii mei roşii.

— Ai fost urmărit de cinci vagabonzi până în acest loc?

— Da.

— Bill şi cu Uncle au poposit aici?

— Exact.

— Iar englezul se întâlnise cu puţin înainte cu cei doi?

— Întocmai; dar de unde le ştii pe toate astea?

— Veneam călare în susul apei, de-a lungul râului Black-Bear, şi am părăsit malul azi-dimineaţă, ca să cotim spre Osaga-nook; am găsit aici cadavrele celor cinci tramp-i şi…

— Sir – Îl întrerupse Humply-Bill – de unde ştiţi că aceşti oameni erau tramp-i?

— Mi-a spus-o această bucată de hârtie – răspunse Old Firehand. I-aţi cercetat pe cei împuşcaţi, dar aţi lăsat-o în buzunarul unuia dintre ei.

Scoase un petic de ziar, îl ţinu în dreptul focului şi citi: „O omisiune sau o eroare despre care s-ar crede că nu e posibilă a fost semnalată de comisarul Oficiului teritorial al Statelor Unite. Acest funcţionar a atras atenţia guvernului asupra faptului uimitor că există în interiorul Statelor Unite o regiune mai mare decât unele dintre state şi care se bucură de privilegiul de a nu fi administrată şi guvernată în nici un fel. Această curioasă bucată de pământ e un patrulater imens, lat de 40 de mile, lung de 150 de mile, având aproape 4 milioane de acri. E situată între teritoriul indian şi New Mexico, la nord de Texas şi la sud de Kansas şi Colorado. Cum s-a constatat acum, acest teritoriu a fost trecut cu vederea pe vremea măsurătorilor cadastrale şi-şi datorează regimul privilegiat unei greşeli în determinarea hotarelor regiunilor învecinate. În consecinţă, el nu ţine de niciunul dintre state şi de nici un teritoriu, şi nu e supus nici unei autorităţi sub nici o formă, şi nici unei jurisdicţii. Legea, dreptul şi impozitele sunt nişte noţiuni necunoscute acolo. În raportul comisarului, această bucată de pământ e descrisă ca una din cele mai frumoase şi mai mănoase regiuni ale întregului vest, potrivită mai ales pentru agricultură şi creşterea vitelor. Cele câteva mii de „americani liberi” care o locuiesc nu sunt însă agricultori sau crescători de vite paşnici, ci formează, împreună cu adunături venite de peste tot, cu vagabonzii, hoţii de cai, „desperados”, criminalii evadaţi şi scursorile din toate direcţiile rozei vânturilor, nişte bande care sunt spaima teritoriilor învecinate. Acolo, în special, crescătorii de vite au de suferit de pe urma jafurilor acestor delincvenţi, vecinii ce suferă din pricina lor cer să se pună de urgenţă capăt acestui stat liber al pungaşilor prin introducerea suveranităţii guvernamentale”.

Indienii care auziseră acest text rămaseră indiferenţi, în schimb albii se uitau miraţi unii la alţii.

— Să fie adevărat? E cu putinţă? întrebă lordul.

— Eu cred că e adevărat – răspunse Old Firehand. De altfel, nouă acum ne e indiferent dacă acest raport e veridic sau nu. Principalul este că numai un tramp poate căra cu el atâta vreme şi atât de departe o foaie ca asta. Hârtia asta m-a făcut de altfel să-i consider pe aceşti cinci oameni drept tramp-i. Sosind aici şi văzând nişte cadavre, am ştiut fireşte că'a avut loc o luptă. Am examinat cadavrele şi toate urmele rămase şi am reconstituit, ca rezultat al cercetării, următoarele fapte: Aici au poposit doi albi, unul lung, altul mic. Apoi a sosit un al treilea alb, care li s-a alăturat şi a mâncat restul proviziilor lor. S-a procedat la un tir de probă, cu prilejul căruia am fost împuşcaţi doi ulii. Al treilea alb a dovedit că e un bun trăgător şi a fost acceptat în societatea celorlalţi doi. Apoi se apropie de ei în grabă un indian, venind pe jos. Acesta se refugia dinspre Osaga-nook, şi era urmărit de cinci bandiţi. Albii l-au ajutat, au împuşcat pe cei cinci urmăritori şi au pornit călare, împreună cu indianul, ca să se apropie nevăzuţi de Osaga-nook, pe un drum ocolit, probabil ca să-i atace pe tramp-i. Eu m-am hotărât să le vin în ajutor. Dar cum între timp se făcuse noapte, trebuia să aştept până-n zori, neputând vedea urmele lor în timpul nopţii.

— De ce ne-a atacat fratele meu alb prin surprindere? întrebă căpetenia.

— Pentru că în mod logic trebuia să cred că sunteţi tramp-i. Ştiam că sunt mulţi la Osaga-nook. Cinci dintre ei porniseră să urmărească un indian şi au fost împuşcaţi, deci nu s-au întors. Faptul trebuia să-i neliniştească pe ceilalţi, şi era cu totul verosimil că au trimis ajutoare după ei. De aceea am pus pe unii dintre ai noştri să stea de pază, şi aceştia mi-au raportat adineauri că se apropie o ceată de călăreţi. Cum vântul bătea dinspre Osaga-nook, am putut să observăm din vreme venirea voastră. I-am pus pe oamenii mei să stea gata de atac, iar eu cu Droll ne-am apropiat tiptil. Doi dintre voi au descălecat ca să se furişeze până la noi. Restul îl ştiţi.

— Şi ce are de gând fratele meu acum? Tramp-ii aceştia sunt duşmanii lui personali?

— Da. Eu îl urmăresc pe omul cu păr roşu, ca să-l prind. Dar nu ştiu ce voi face acum, până nu aflu cum stau lucrurile la Osaga-nook şi ce s-a întâmplat acolo. Vrei să-mi povesteşti, Bill?

Humply-Bill îi făcu o dare de seamă amănunţită, pe care o încheie cu următoarele cuvinte:

— Vedeţi deci, Sir, că trebuie să acţionăm rapid. Presupun că veniţi numaidecât cu noi spre fermă?

— Nici nu mă gândesc! Rămân aici, deşi ştiu că primejdia e încă mult mai mare decât credeţi. Sunteţi de părere că tipii or să pornească abia după-masă?

— Da.

— Iar eu vă spun că vor porni încă din zori!

— Bine, dar aşa a spus „colonelul”!

— Între timp s-a răzgândit, însă, Bill. Unde se aflau osagii prizonieri?

— În apropierea focului la care stătea şi omul cu păr roşu.

— Aşa că au auzit şi ei de planul de a ataca ferma lui Butler?

— Da.

— Şi apoi au scăpat. Nu e firesc ca şeful de bandă să se gândească şi el că osagii se vor grăbi spre Butler, să-l înştiinţeze?

— Drace, aşa e! Se înţelege de la sine!

— Întocmai. Spre a reduce inconvenientele ce decurg de aici pentru ei, vor porni la drum cât mai devreme. Pun pariu că s-au decis încă de pe acum să pornească de cu zori.

— Pariu? strigă lordul. Well, sunteţi omul meu, Sir! Puneţi pariu că pornesc devreme? Bun, atunci, eu susţin că nu vor pleca decât mâine seară de la Osaga-nook. Pun zece dolari, chiar douăzeci sau treizeci. Sau preferaţi să fie cincizeci?

Trase punga în faţă şi o deschise pentru a scoate bani. Un mic gest al lui Humply-Bill, neobservat de englez, fu suficient pentru a indica lui Old Firehand că are de-a face cu un fel de maniac, de aceea răspunse:

— Puteţi să închideţi punga liniştit, nici nu mă gândesc să iau în serios vorba despre pariu, care mi-a scăpat aşa!

— Bine, dar mie-mi place mult de tot să pariez! zise lordul.

— Mie, însă, nu!

— Ce păcat! Mare păcat! Am auzit atâtea lucruri bune şi frumoase despre dumneavoastră! Un adevărat gentleman cum sunteţi ar trebui neapărat să parieze!

— Sunt în joc proprietatea şi viaţa multor oameni, şi datoria noastră e să împiedicăm această nenorocire. Asta nu se face prin pariuri.

— E foarte adevărat, Sir. De altfel, şi eu pariez doar aşa, printre altele. Când va fi vorba de fapte, o să mă vedeţi la postul meu, poate la fel de ferm şi de liniştit cum o să staţi dumneavoastră la postul dumneavoastră. Forţa fizică nu e totul.

Se mâniase şi măsură cu o privire aproape ofensantă statura herculeană a vânătorului. Acesta părea să ezite un moment, neştiind ce să creadă despre englez; faţa i se întunecă, dar apoi se lumină repede din nou, în timp ce răspunse:

— Domol,'domol, Sir! Până nu ne-am cunoscut cum trebuie, să nu ne adresăm vorbe neplăcute. Sunteţi nou venit şi fără experienţă în această ţară.

Aceste cuvinte avură efectul dorit, căci lordul strigă şi mai mânios decât adineauri:

— Cine v-a spus asta? Poate că aşa arăt? Sunt cel puţin pe atât de echipat pe cât e necesar în prerie: dumneavoastră, însă, aveţi aerul de a fi ieşit abia acum din-tr-un club sau dintr-o societate de cucoane.

Ei, aici era secretul! Fiindcă, într-adevăr, Old Firehand purta şi acum acelaşi costum de voiaj elegant pe care-l avusese pe vapor. Nu şi-l putuse schimba, echipamentul său de vânător aflându-se la ferma lui Butler. Costumul suferise întrucâtva de pe urma drumului parcurs călare până la rafter-i şi apoi până aici, dar la lumina focului scăzut, aproape stins de ploaie, părea încă nou. Vestitul bărbat nu avea în ochii englezului un prestigiu corespunzător cu renumele său. Dar el încuviinţă din cap zâmbind şi zise:

— Nu pot să nu fiu oarecum de acord, Sir! Dar poate că mai reuşesc să mă adaptez şi eu vestului; în orice caz, hai să rămânem prieteni!

— Dacă presupuneţi asta cu toată seriozitatea, să nu mai spuneţi nimic rău despre pariuri, căci adevăratul, veritabilul gentleman se cunoaşte după miză. Pe de altă parte, nu pricep de ce vreţi să rămâneţi aici, în loc să plecăm numaidecât spre fermă. Acesta e primul lucru care mi-a inspirat îndoieli în legătură cu persoana dumneavoastră.

— Am eu motivele mele.

— Oare fratele meu alb e dispus să-mi spună mie care e motivul? întrebă osagul.

— Da. Ajunge dacă pleci tu la fermă ca să-l înştiinţezi pe Butler. El nu e omul care să nu ştie ce pregătiri să facă. Iar eu cu rafter-ii mei rămânem aici şi-i hărţuim pe bandiţi în aşa fel încât să nu poată înainta decât încet şi să nu ajungă la fermă înainte ca cei de acolo să fie gata de a-i primi aşa cum trebuie.

— Fratele meu are întotdeauna gândurile cele mai potrivite. Dar Butler nu se află în wigwamul lui.

— Nu? întrebă Old Firehand mirat.

— Nu. În drumul spre Osaga-nook, am trecut pe la ferma lui şi am intrat ca să fumez un calumet cu fratele meu alb. Dar nu l-am găsit acasă. Veniseră la eln în vizită fratele său care stă departe şi cu fiica acestuia, apoi Butler, plecase cu ei la Fort Dodge ca să cumpere îmbrăcăminte pentru fata albă.

— Va să zică, fratele lui a şi sosit! Ştii cât timp are de gând Butler să stea la Fort Dodge?

— Numai câteva zile.

— Şi când ai fost pe la fermă?

— Alaltăieri dimineaţa.

— În cazul acesta trebuie să vin şi eu neapărat! strigă Old Firehand sărind în picioare. Cât timp e necesar ca să poţi aduce războinici osagi de-ai tăi într-ajutor?

— Dacă plecăm îndată, putem sosi la fermă mâine la miezul nopţii.

— E mult prea târziu! Osagii sunt acum în relaţii bune cu şeienii şi cu arapahoeşii?

— Da. Am îngropat în pământ securile războiului.

— Aceste două triburi locuiesc pe malul celălalt al fluviului şi pot fi atinse de aici în patru ore. Fratele meu roşu e dispus să plece îndată ca să le ducă un mesaj din partea mea?

Căpetenia se îndreptă fără a scoate o vorbă spre calul său şi încălecă.

— Du-te la ei – continuă Old Firehand – şi roagă cele două căpetenii din partea mea să vină cât mai repede, cu câte o sută de oameni, la ferma lui Butler.

Indianul plesni din limbă, îşi înfipse călcâiele în flancurile calului şi dispăru în clipa următoare în bezna nopţii. Lordul privi scena cu mirare. Era cu putinţă ca un asemenea războinic să asculte astfel, necondiţionat şi fără să mai întrebe ceva, de omul îmbrăcat într-un costum de salon? Dar şi acesta se afla de acum în şa!

— Domnilor, să nu pierdem nici o clipă! zise. Caii noştri sunt obosiţi, ce-i drept, dar trebuie să reziste până la fermă. Înainte!

Se formă îndată un convoi. Focul fu stins şi călăreţii se puseră în mişcare.

Întâi înaintară încet, apoi la trap şi, când ochii lor se obişnuiseră cu întunericul, pe măsură ce se îndepărtaseră de focul de tabără, în galop. Lordul se apropie de Bill şi întrebă:

— N-o să se rătăcească cumva Old Firehand?

— Tot atât de puţin ca şi căpetenia osagilor. Se pretinde chiar că vede noaptea ca pisicile.

— Şi poartă un costum de societate! Ciudat individ!

— Staţi puţin, să-l vedeţi în costumul lui din piele de bivol! Atunci pare să aibă o cu totul altă statură.

— Mă rog, ca statură ajunge şi atât. Dar cine e oare femeia care v-a atacat?

— Ce femeie? Această doamnă e un domn.

— Dar i se spune mătuşă!

— Numai în glumă, pentru că are o voce atât de subţire şi se îmbracă aşa de ciudat. Îi zice Droll şi e un vânător straşnic, se bucură chiar de un mare renume. Dar hai, să nu mai stăm de vorbă! Aşa cum galopăm acum, e nevoie să ne concentrăm puţintica minte ce-o avem.

Avea dreptate. Old Firehand călărea în frunte ca un drac, iar ceilalţi goneau cum puteau în urma lui. Lordul era un călăreţ pasionat de goană nebună, şi-şi riscase de multe ori capul, dar nu mai văzuse asemenea galopadă. Era întuneric beznă, întocmai ca într-un tunel neluminat; caii se mişcau parcă înăuntrul unei galerii întunecate şi nesfârşite, şi totuşi niciunul nu se poticni şi nu se împiedică. Alergau în şir, unul după celălalt, şi totul depindea numai de Old Firehand. Calul său nu mai fusese niciodată în această regiune şi era, în plus, o mârţoagă ordinară, pe care fusese nevoit s-o ia, negăsind alt cal mai bun. Lordul începu din nou să simtă mare stimă pentru acest om.

Merseră aşa o jumătate de oră, apoi o oră întreagă, şi încă una, cu scurte întreruperi ca să răsufle caii. Tot mai ploua, dar era o ploaie subţire şi uşoară, aşa încât nu putea incomoda nişte oameni atât de căliţi. Apoi îl auziră pe Old Firehand strigând:

— Atenţie, domnilor! Aici drumul coboară şi trecem prin vad. Dar apa nu ajunge decât până la burta cailor.

Înaintară mai încet. Se auzi vuietul apei şi, în pofida obscurităţii, zăriră suprafaţa apei cu lumina ei fosforescentă. Picioarele călăreţilor pluteau în valuri; apoi ajunseră pe ţărmul celălalt. Mai urmă o cavalcadă scurtă de un minut, pe urmă se opriră şi lordul auzi sunetul strident al unui clopoţel. Dar în faţa ochilor săi era aceeaşi beznă ca până atunci.

— Ce-i asta? Cine sună şi unde suntem? îl întrebă pe Humply-Bill.

— La poarta fermei lui Butler – răspunse acesta. Mai faceţi câţiva paşi călare şi o să daţi de zid.

Câinii începură să latre. Vocile lor groase şi aspre lăsau să se ghicească ce mari erau. Apoi cineva dinăuntru întrebă:

— Cine sună? Cine vrea să intre?

— Maşter Butler s-a întors? întrebă Old Firehand.

— Nu.

Atunci cereţi doamnei cheia şi spuneţi-i că a venit Old Firehand.

— Old Firehand? Well, Sir, numaidecât. Cucoana nu doarme şi nimeni n-a închis ochii. Căpetenia osagilor a trecut pe aici şi ne-a anunţat că veniţi.

        „Ce oameni straşnici trăiesc pe-aici! îşi zise lordul. Indianul a călărit deci încă mult mai repede decât noi.”

După câtva timp se auziră porunci care goniră câinii, apoi cheia scrâşni în broască, zăvorul de lemn scârţâi, la fel şi ţâţânile porţii şi, în sfârşit, lordul zări mai multe lanterne, a căror lumină nu reuşi însă să risipească întunericul din ograda ce părea imensă, făcându-l dimpotrivă şi mai impenetrabil. Argaţii adunaţi în grabă luară în primire caii, apoi oaspeţii fură conduşi în casa înaltă, ce părea întunecată. O slujnică îi propuse lui Old Firehand să-l conducă la etaj, la stăpâna casei. Pentru ceilalţi, se descuie la parter o odaie mare, înnegrită de fum, unde atârna din tavan o lampă mare cu petrol. Găsiră mai multe mese lungi cu bănci şi scaune, şi se aşezară. Pe mese se aflau tot felul de mâncăruri, sticle şi pahare, ca urmare a faptului că sosirea lor fusese anunţată de căpetenia osagilor.

Rafter-ii şi indienii se aşezară în jurul a două mese lungi şi nu aşteptară să fie mult îmbiaţi ca să se servească. Westmanului nu-i place să pronunţe fără necesitate formule de politeţe, şi nici să le audă adresate lui. Şi lordul luase loc, făcând semn lui Humply-Bill şi lui Gunstick-Uncle să se aşeze lângă el; apoi veniră alături de dânşii mătuşa Droll cu Fred Engel şi Tom-cel-Negru, şi în cele din urmă se apropie şi Blenter, bătrânul din Missouri. Acum se apucară să benchetuiască de-a binelea. Lordul părea să împărtăşească opinia că dacă te' afli printre lupi, trebuie să urli cu ei, căci renunţase la orice demnitate de clasă privilegiată şi se comporta nici mai bine nici mai prost decât vecinii lui de masă.

După câtva timp, intră şi Old Firehand împreună cu stăpâna casei, care-şi salută oaspeţii urându-le bunvenit în modul cel mai amabil. Apoi Old Firehand îşi îndemnă tovarăşii să se odihnească bine până dimineaţa, pentru a fi proaspeţi a doua zi; deocamdată, fiind destule slugi şi văcari, ajutorul acestora îi ajungea ca să poată face pregătirile necesare.

Lordul nu-şi putea lua ochii de la el, căci vânătorul vestit îşi îmbrăcase între timp costumul de vânătoare. Purta legginşi1 cu franjuri la cusături, împodobiţi într-o parte şi alta cu broderii bogate, scurţi numai până la genunchi, unde intrau în tureatca cizmelor înalte; o vestă albă din piele de căprioară, scurtă şi moale, iar peste ea un veston tot din piele, dar mai groasă, din pântece de pantaloni strimţi de piele cum poartă pieile-roşii.

bivol. În jurul taliei de om vânjos, era încins cu o cingătoare de piele lată în care băgase armele scurte, iar pe -cap avea o pălărie de castor cu boruri foarte late şi cu coada de castor atârnând la spate. De gât îi atârna un colier lung, făcut din dinţi de urs cenuşiu, şi de acest colier era fixată pipa păcii din lut sfânt, decorată cu crestături făcute de o mână de maestru. Toate cusăturile vestonului erau împodobite cu gheare de grizzly şi cum un om ca Old Firehand desigur că nu se împodobea cu prăzi făcute de altul, din aceste ornamente şi din lanţul purtat de gât se putea trage concluzia că multe din aceste fiare înfricoşătoare deveniseră victimele gloanţelor sale sigure şi pumnilor săi puternici. După ce se depărtase împreună cu doamna Butler, englezul zise către ceilalţi:

— Acum îmi vine şi mie să cred tot ce se povesteşte despre el. Omul ăsta e un adevărat gigant!

— Pshaw! răspunse Droll. Nu trebuie să judeci un westman numai după statură. Mintea are valoare şi mai mare. E destul de rar ca asemenea uriaşi să fie şi curajoşi. La el există, fireşte, ambele calităţi. Dar Old Shatterhand nu e atât de mare şi de lat în spate, iar Winnetou, apaşul, e mult mai subţire încă; şi totuşi amândoi sunt egalii lui în toate privinţele.

— Şi în privinţa forţei muşchilor?

— Da. Muşchii westmanului devin cu timpul ca de fier şi tendoanele ca de oţel, chiar dacă nu are statura unui uriaş.

— Atunci probabil că şi dumneata eşti din fier şi oţel, maşter Droll?

Tonul lui avea ceva ironic, dar westmanul mărunt îi răspunse zâmbind prietenos.

— Vreţi s-o constataţi, mi se pare?

— Yes, mi-ar face multă plăcere.

— Mi se pare că vă cam îndoiţi?

— Aşa e. O mătuşă cu muşchi şi tendoane de oţel! Să punem rămăşag?

— Pe ce şi cum?

— Cine e mai puternic, dumneata sau eu?

— De ce nu?

În sfârşit, englezul găsise pe cineva care să nu-l refuze. Sări în picioare de bucurie şi strigă:

— Bine, dar, mătuşă Droll, eu am doborât pe unii care ar fi trebuit să se aplece numai ca să vă zărească!

Vreţi într-adevăr să facem încercarea?

— Se înţelege!

— Punem pariu pe cinci dolari?

— Well!

— Vi-i împrumut eu!

— Mulţumesc! Droll nu se împrumută niciodată.

— Aveţi deci bani?

— Pentru cât o să câştigaţi, o să ajungă cu siguranţă, Sir!

— Şi zece dolari?

— Şi zece.

— Sau douăzeci.

— De ce nu!

— Poate chiar cincizeci? strigă lordul în culmea bucuriei.

— De acord. Dar mai mult nu, fiindcă nu vreau să vă iau toţi banii!

— Cum? Ce? Să iei toţi banii lordului Castlepool! Eşti nebun, mătuşă? Scoate banii! Poftim cincizeci de dolari!

Trase în faţă una din pungile agăţate de centură, scoase din ea cincizeci de dolari şi-i puse pe masă. Droll scotoci prin mâneca halatului ce-i atârna peste mână, şi scoase din ea o pungă. Când o deschise, se văzu că e plină de nuggeţi mari ca alunele. Puse cinci pe masă, vârî punga la loc în mânecă şi zise:

— Aveţi bani-hârtie, my lord? Fie! Mătuşa Droll nu umblă decât cu aur adevărat! Aceşti nuggeţi fac mai mult de cincizeci de dolari. Ei, acum putem începe, dar cum?

— Fă ceva şi eu am să urmez pilda; apoi e rândul meu.

— Nu! Eu sunt doar o „mătuşă”. Dumneavoastră, însă, sunteţi un lord. Deci, aveţi, întâietate.

— Bun! Ţineţi-vă bine atunci, şi apăraţi-vă! Am să vă ridic şi am să vă pun pe masa asta!

— Încercaţi!

Droll se postă cu picioarele depărtate, iar lordul îl apucă de talie ca să-l ridice; dar picioarele mătuşii Droll nu părăsiră podeaua nici măcar cu un ţol, ca şi cum Droll ar fi fost de plumb. Englezul se opinti în zadar şi fu nevoit să recunoască, în cele din urmă, că nu e în stare să-şi pună planul în aplicare, dar se consolă cu cuvintele:

— Dacă eu n-am putut să vă ridic, apoi nici dumneavoastră n-o să mă puteţi ridica!

— Vom vedea – zise Droll râzând şi ridicând privirea spre tavan, deasupra mesei, unde se afla un cârlig de fier, servind, la nevoie, pentru o a doua lampă. Ceilalţi, văzând această privire şi cunoscându-l pe poznaşul de Droll, precum şi neobişnuita sa putere fizică, îşi dădură coate pe ascuns.

— Ei, hai! îl îndemnă lordul.

— Va să zică numai pe masă? întrebă Droll.

— Vreţi, poate, să mă ridicaţi şi mai sus?

— Cât de sus e cu putinţă pe-aici. Atenţie, Sir!

În pofida hainelor sale incomode, Droll se urcă cu un salt pe masă şi-l apucă pe lord de umeri. Acesta zbură în sus la iuţeală, mult mai sus decât masa, şi în clipa următoare era agăţat de cârlig, cu ajutorul curelei de piele ce-i servea de cingătoare. Droll însă sări de pe masă şi întrebă râzând:

— Ei, Sir, sunteţi sus?

Englezul dădu din mâini şi din picioare strigând:

— Dumnezeule, unde mă aflu! Woe to me 1, agăţat de tavan! Daţi-mă jos! Daţi-mă jos! Dacă cedează cârligul, îmi frâng gâtul!

— Spuneţi întâi cine a câştigat?

— Dumneata, fireşte, dumneata!

— Şi a doua parte a pariului, în care urmează să am eu iniţiativa?

— Renunţ la ea! Dar scoate-mă de-aici! Repede! Repede!

Droll se urcă din nou pe masă, îl apucă pe englez cu amândouă mâinile de şolduri, îl ridică mai sus ca să scoată cureaua din cârlig, apoi îl aşeză întâi lângă el, pe masă, şi pe urmă jos, pe podea. După ce sări jos şi el, îi puse mâna pe umăr şi-l întrebă:

Vai mie! (în limba engleză în text).

— Ei, Sir, cum vă place mătuşa?

— Much, how much, too much – mult, ce mult, prea mult! răspunse englezul abătut.

— Atunci să băgăm hârtiile astea în buzunar! Vârî bancnotele împreună cu nuggeţii în pungă şi continuă, zâmbind: Şi vă rog, my lord, dacă aveţi din nou poftă să pariaţi, adresaţi-vă mie, vă stau la dispoziţie bucuros, oricând!

Lordul se aşeză pe locul lui, îşi pipăi braţele, picioarele şi şoldurile, de nu cumva s-a slăbit vreun şurub pe undeva, şi după ce se convinse că totul e în ordine, dădu mâna cu mătuşa şi zise, zâmbind cu voie bună:

— Splendid pariu! Nu-i aşa? Sunt nişte tipi grozavi; westmenii ăştia! Numai să ştii cum să umbli cu ei!

— Mă rog, eu sunt de părere că am ştiut să umblu cu dumneavoastră!

— Şi asta-i drept! Sunteţi un tip straşnic, mătuşă! Mă interesaţi. Am auzit că sunteţi german. Ce-a fost tatăl dumneavoastră, şi de ce aţi venit în Statele Unite?

— Tatăl meu n-a fost un lord, dar a fost infinit mai mult.

— Pshaw! Nu e cu putinţă!

— Ba da! Dumneavoastră sânteţi' doar un lord, probabil că nimic afară de asta. Tatăl meu însă era multe.

— Ei, şi ce anume? insistă lordul.

— Era vornicel la nunţi, botezuri şi înmormântări, era clopotar, paracliser, chelner, gropar, tocilar de coase, paznic de livezi şi în acelaşi timp plutonier de gardă civilă. Nu e destul?

— Da, mai mult decât destul!

— Foarte adevărat, căci dacă vreau să mă exprim mai concis, era un om cumsecade.

— A murit?

— De mult. Nu mai am rude.

— Şi atunci aţi plecat de supărare peste ocean?

— Nu de supărare. Din poftă de a călători, Sir! Da, pofta de a călători! Dar de multe ori mi-e dor de brava, bătrâna Germanie.

Acum se înapoie Old Firehand ca să-i avertizeze că ar fi indicat să se culce cu toţii, de vreme ce urmează să se scoale foarte devreme. Ascultară de îndemnul său cu o docilitate lăudabilă şi se retraseră într-o încăpere în care se aflau nişte piei întinse pe rame de lemn, putând servi la fel de bine drept hamace, ca şi drept culcuşuri. Comoditatea o asigurau nişte pături moi, întinse dedesubt, în aceste culcuşuri, cu adevărat din vest, toţi dormiră excelent.