Capitolul III.Lupte nocturne

Pe malul înalt al lui Black-Bear-River ardea un foc mare. E drept că luna strălucea pe cer, dar lumina ei nu putea pătrunde prin coroana deasă a copacilor. Fără acest foc, ar fi domnit bezna cea mai adâncă. Flacăra ilumina un fel de cabană alcătuită nu din grinzi puse orizontal unele peste altele, ci cu totul altfel. Pe patru trunchiuri de copaci care formau un pătrat şi cărora li se tăiaseră vârfurile cu ferăstrăul, fuseseră aşezate bârne care susţineau acoperişul. Acesta, precum şi cei patru pereţi, constau din aşa-numitele clap-boards, nişte scânduri desprinse în stare brută din trunchiuri de chiparoşi sau goruni. Peretele din faţă avea trei deschizături, una ceva mai mare drept uşă, şi celelalte două, mai mici, drept ferestre de o parte şi de alta. În faţa acestei case ardea focul de care am vorbit, iar în jurul lui şedeau vreo douăzeci de făpturi cu o înfăţişare de sălbatici; se vedea că nu mai veniseră de multă vreme în contact cu civilizaţia. Veşmintele le erau zdrenţuite şi feţele arse de soare, muncite de vânt şi intemperii. Afară de cuţite, nu aveau nici un fel de arme la ei: probabil că le ţineau în interiorul cabanei.

Deasupra focului, prins de o cracă groasă, atârna un Cazan în care fierbeau bucăţi mari de carne. În apropiere, se aflau doi dovleci uriaşi, goliţi de miez, conţinând miere lichidă dospită, deci hidromel. Cine poftea îşi turna din această băutură sau îşi umplea o ceaşcă cu fiertura din cazan.

Toţi luau parte la conversaţie, care era foarte animată. Societatea părea să se simtă în absolută siguranţă, căci niciunul nu-şi dădea osteneala să vorbească mai încet. Dac-ar fi bănuit apropierea vreunui duşman, ar fi întreţinut focul în felul indienilor, adică în aşa chip încât să ardă cu flacăra mică, invizibilă de departe. De peretele cabanei erau sprijinite topoare, securi, ferăstraie mari şi alte unelte, din care se putea ghici că grupul era format din rafters, adică tăietori de lemne şi plutaşi.

Aceşti rafters sunt o specie aparte de colonişti din pădurile seculare. Situaţia lor e la mijloc de drum, între cea de fermier şi cea de trapper. Pe când fermierul e în mai strânsă legătură cu civilizaţia şi aparţine populaţiei stabile, trapper-ul sau puitorul de capcane duce aproape o viaţă de sălbatic, asemănătoare cu modul de existenţă

1 Vânător din stepele Americii de Nord, care întinde capcane.

al indienilor. Nici rafter-ul nu este legat de un singur loc, ci duce o viaţă liberă, aproape independentă. El hoinăreşte dintr-un sat într-altul şi dintr-o regiune într-alta. Nu se apropie de bună voie de oameni şi de aşezări omeneşti, meseria lor fiind de fapt ilicită. Pădurea de unde taie lemne nu e proprietatea lui. Nici nu i-ar trece prin minte să întrebe a cui e. Dacă dă de codri potriviţi şi, în apropiere de o apă pe care buştenii să poată fi transportaţi uşor, prin plutire, se pune pe lucru fără să-i pese dacă locul pe care-l exploatează este pe teritoriul Statelor Unite sau aparţine unui proprietar particular. Îşi alege cei mai buni copaci, doboară, taie şi prelucrează trunchiurile, îi leagă în plute şi-i mână în josul apei ca să vândă apoi undeva lemnul Bustras.

De aceea un rafter nu-i un oaspete bine văzut. E adevărat că multor colonişti nou veniţi pădurile dese pe care le găsesc le dau bătaie de cap şi că s-ar bucura deci ca pământul să le fie despădurit. Dar rafter-ul nu lăzuieşte, el îşi alege, aşa cum am mai spus, numai trunchiurile cele mai bune, doboară copacii, le taie coroanele şi le lasă acolo. Printre aceste ramuri şi din butucii cu rădăcinile rămase răsar apoi noi mlădiţe care, împreună cu viţa sălbatică şi alte plante agăţătoare, formează un desiş încâlcit şi de nepătruns, cu care securea şi uneori nici chiar focul nu se pot măsura.

Totuşi rafter-ul este de cele mai multe ori lăsat în pace, fiind de obicei un flăcău voinic şi cutezător de care nu prea îndrăzneşte să se lege oricine în această pustietate, departe de orice ajutor. Fireşte că nu poate lucra singur; se asociază mai mulţi, de obicei patru, opt sau zece oameni. Se întâmplă câteodată ca societatea lor să se compună din şi mai mulţi inşi. Atunci rafter-ul se simte şi mai în siguranţă, căci nici un fermier nu s-ar încumeta să intre în conflict cu o asemenea ceată, gata să-şi pună viaţa-n joc pentru posesiunea unui singur copac.

E drept că aceşti oameni duc o viaţă foarte aspră, istovitoare şi plină de privaţiuni, dar, până la urmă, truda lor nu e prost răsplătită. Dimpotrivă, dat fiind că lemnul nu-l costă nimic, rafter-ul se alege cu o sumă frumuşică, în timp ce ceilalţi lucrează, unul sau doi dintre ei şi chiar mai mulţi, după cât sunt de numeroşi, se ocupă cu aprovizionarea. Aceştia sunt vânătorii; ei hoinăresc peste zi şi adeseori şi în timpul nopţii, pentru „a face rost de carne”, lucru uşor în regiuni bogate în vânat. Dar dacă vânatul e rar, vânătoarea e anevoioasă. Cum nu prea le mai rămâne timp să caute miere şi alte bunătăţi, rafter-ii sunt nevoiţi să mănânce şi bucăţile de carne pe care coloniştii din pădurile seculare le dispreţuiesc în general, ba chiar şi măruntaiele.

Societatea instalată aici, la râul Black-Bear, nu părea – aşa cum o dovedea cazanul plin – să ducă lipsă de hrană. De aceea erau toţi în toane bune şi, după o zi de trudă grea, se ţineau de glume. Îşi povesteau întâmplări hazlii sau captivante.

— Ei, să fi cunoscut voi unul pe care l-am întâlnit eu mai de mult, tocmai pe la Fort Niobrara! începu unul mai bătrân, cu barbă căruntă. Era bărbat şi totuşi i se zicea „mătuşă”.

— Nu cumva vorbeşti de mătuşa Droll? întrebă un altul.

— Da, chiar de el. L-ai întâlnit oare şi tu?

— Da, o singură dată. Asta s-a petrecut la Desmoines, la han, unde apariţia lui a făcutmare senzaţie şi toţi l-au luat în băşcălie. Era mai ales unul care nu-i dădea pace, până ce Droll l-a apucat de turul pantalonilor şi l-a azvârlit pe fereastră. Omul n-a mai intrat pe uşă.

— Nu mă miră deloc din partea mătuşii Droll. Îi place gluma şi n-are nimic împotrivă ca lumea să râdă de el. Dar nu trebuie să depăşeşti o anumită limită, altminteri îşi arată colţii; de altfel, şi eu aş fi în stare să dobor un individ care s-ar încumeta să-l jignească serios.

— Tu, Blenter?! Şi de ce?

— Fiindcă-i datorez viaţa. Eram amândoi prizonieri la siucşi şi pot să vă spun că, fără ajutorul lui, pieile-roşii m-ar fi expediat pe „plaiurile veşnice ale vânătoa-rei”, cum spun ei. Nu sunt eu omul care să se teamă de câţiva indieni. Nici nu obişnuiesc să mă văicăresc dacă treburile mi-au ieşit vreodată pe dos. Atunci însă nu mai era nici o nădejde şi zău că nu ştiam pe unde să scot cămaşa. Dar acest Droll e un şmecher şi jumătate. Le-a aruncat roşilor atâta praf în ochi, că i-a orbit de tot. Şi am scăpat.

— Ei, cum aşa? Hai, spune cum s-a petrecut! Povesteşte! Povesteşte!

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă, o să-mi ţin mai bine gura. Nu e o plăcere să istoriseşti o întâmplare dacă n-ai jucat un rol cu care să te poţi făli. E destul să vă spun că dacă mai pot savura astăzi carnea asta de cerb, e numai mulţumită mătuşii Droll.

— Atunci se vede că intraseşi la apă până-n gât. Bătrânul Blenter de pe Missouri e doar un westman încercat şi găseşte el o portiţă de scăpare, dacă se află una pe undeva.

— Dar atunci n-am găsit-o. Era cât pe-aci să fiu legat la stâlpul de tortură.

— Ei, da, urâtă treabă! O născocire drăcească stâlpul ăsta al torturii. Când mă gândesc numai la expresia asta, ura mea pentru pieile-roşii e de două ori mai mare.

— Habar n-ai ce faci şi spui! Cine-i urăşte pe indieni îi judecă greşit şi uită câte au avut ei de îndurat. Dac-ar veni acum cineva să ne izgonească de-aici, ce-ai face?

— M-aş apăra, chiar cu preţul vieţii, a lui sau a mea.

— Şi oare locul ăsta e al tău?

— N-am idee al cui o fi. În orice caz, e sigur că nu l-am plătit.

— Ei bine, tot ţinutul de jur împrejur aparţinea pieilor-roşii. Le-a fost răpit de noi şi, când se împotrivesc, deşi sunt mai îndreptăţiţi ca tine, tu-i judeci şi-i găseşti vinovaţi?

— Hm! E drept ce spui tu. Dar roşul trebuie să cedeze, e sortit pieirii, fără putinţă de scăpare.

— Da, piere fiindcă îl ucidem. Cică nu-i capabil de cultură şi de aceea trebuie să dispară. Dar cultura nu ţâşneşte ca un glonţ din ţeava puştii. Pentru asta e nevoie de timp, de mult timp. Nu prea mă pricep eu în de-alde astea, dar socotesc că o cultură are nevoie chiar de veacuri întregi. Li se lasă cumva acest răgaz? Trimiţi oare un băieţaş de şase ani la şcoală şi-i dai în cap dacă n-a ajuns încă profesor după un sfert de ceas? Cam în felul ăsta se procedează cu indienii. Nu încerc să-i apăr, că n-am nici un interes. Dar am întâlnit la ei cel puţin tot atâţia oameni buni ca printre albi, ba chiar mai mulţi. Şi de la cine mi se trage mie că nu mai am căminul meu frumos şi familia mea şi că trebuie să rătăcesc, eu, om bătrân şi cărunt, de colo-colo, prin vestul sălbatic? De la roşii sau de la albi?

— De unde vrei să ştiu? Despre asta n-ai vorbit niciodată.

— Fiindcă un bărbat adevărat preferă să îngroape în sufletul lui asemenea lucruri decât să vorbească despre ele. Mai îmi trebuie doar încă unul, ultimul care mi-a scăpat şi a supravieţuit bandei, şeful ei, cel mai afurisit dintre toţi!

Bătrânul rostise aceste vorbe încet, cu dinţii strânşi, de parc-ar fi vrut să dea greutate fiecărui cuvânt. Trezi astfel şi mai mult interesul celorlalţi. Se strânseră mai aproape de el, îndemnându-l din ochi, însă fără a mai pune întrebări. El îşi aţinti un răstimp privirea la flăcări, dădu cu piciorul în jeratic şi urmă, ca şi când ar fi vorbit cu sine însuşi:

— Nu i-am împuşcat şi nici nu i-am înjunghiat, ci i-am biciuit pe rând până la moarte. Trebuie să-i prind de vii, ca să moară în chinuri, aşa cum mi-a murit familia, soţia şi cei doi fii ai mei. Erau şase. Pe cinci din ei i-am lichidat curând după aceea. Al şaselea a scăpat… L-am urmărit prin toate statele până ce a izbutit să mă facă să-i pierd urma. De-atunci n-am mai dat de el. Dar mai trăieşte, că era mai tânăr, mult mai tânăr decât mine, şi aşa, mă gândesc că le va mai fi dat ochilor mei bătrâni să-l mai vadă încă o dată, până nu-i închid pe veci.

Se lăsă o tăcere adâncă. Simţeau cu toţii că e vorba de ceva cu totul neobişnuit. Abia după o pauză îndelungată se încumetă unul să întrebe:

— Ia spune, Blenter, cine era omul?

Bătrânul tresări din gândurile în care se cufundase:

— Cine era? Nu un indian, ci un alb, un ticălos cum nu se găseşte printre roşii. Da, oameni buni, vreau chiar să vă spun că era exact ce sunteţi şi voi şi ce sunt şi eu acum, şi anume un rafter.

— Cum? Nişte rafter-i ţi-au ucis familia?!

— Da, nişte rafter-i! Nu aveţi nici un motiv să fiţi mândri de meseria voastră şi să vă socotiţi mai buni decât roşii. Aşa cum ne vedeţi, şezând aici, laolaltă, suntem cu toţii nişte hoţi şi nişte netrebnici!

Bineînţeles că această afirmaţie stârni o furtună de proteste. Dar Blenter continuă netulburat:

— Râul lângă care ne aflăm, pădurea din care tăiem copacii şi-i vindem nu sunt proprietatea noastră. Ne însuşim ceea ce nu ne aparţine nouă, ci statului sau unor persoane particulare. Dac-ar veni cineva să ne gonească de-aici, chiar de-ar fi el proprietarul legal, l-am doborî cu un glonţ. Asta nu se cheamă jaf?

Bătrânul îşi roti privirea peste cei din jur şi, neprimind imediat răspuns, reluă:

— Ei, cu astfel de tâlhari am avut de-a face atunci. Venisem încoace de pe Missouri, cu act de cumpărare în regulă. Soţia şi fiii mei erau cu mine. Aveam vite, câţiva cai, porci şi o căruţă mare, plină cu ce-ţi trebuie într-o casă, fiindcă eram destul de înstărit, pot să vă spun. Nu se afla prin apropiere nici un colonist, dar nici nu aveam nevoie de nimeni, doar număram opt braţe vânjoase şi vrednice. Casa noastră de bârne a fost curând gata. Aleseserăm din pădure şi desţeleniserăm o bucată de pământ arabil şi ne-am pus pe semănat. Într-o bună zi mi-a dispărut o vacă şi m-am dus în pădure s-o caut. Am auzit deodată lovituri de secure şi m-am dus într-acolo. Am dat peste şase rafter-i care doborau din copacii mei. Vaca zăcea la ei. O împuşcaseră ca s-o mănânce. Ei, domnilor, ce-aţi fi făcut în locul meu?

— I-aş fi împuşcat pe loc! exclamă unul.

— Şi pe drept cuvânt. După legea vestului, furtul de cai sau de vite se pedepseşte cu moartea.

— E adevărat. Totuşi, n-am făcut-o. Le-am vorbit calm şi le-am cerut doar să plece de pe pământul meu şi să-mi plătească vaca. Au râs de mine. Iar în ziua următoare mi-a dispărut şi a doua vacă. Tot ei mi-au luat-o. Când m-am dus din nou la ei, vita fusese tăiată în bucăţi atârnate la uscat, ca să facă din ele pemmikan 1. I-am ameninţat că voi face uz de dreptul meu şi le-am cerut carne uscată, pisată şi amestecată, ca o pastă, cu grăsime.

despăgubiri. Cel care vorbea în numele lor, şeful, şi-a îndreptat arma spre mine. I-am sfărâmat-o cu un glonţ. N-am vrut să-l rănesc pe dânsul şi am ţintit în puşcă. Am dat apoi fuga acasă, să-mi aduc feciorii. Nu ne temeam noi trei de cei şase. Dar când am ajuns la faţa locului, indivizii dispăruseră. Acum se impunea să fim prudenţi şi, timp de câteva zile, nu ne-am îndepărtat prea mult, ci am rămas în vecinătatea casei noastre. În dimineaţa a patra proviziile noastre se isprăviseră, aşa că m-am dus cu băiatul meu cel mare să facem rost de ceva carne. Fireşte că am umblat cu băgare de seamă, dar nu se mai zărea nici urmă de rafter-i. Dar pe când ne furişam tiptil prin pădure, l-am zărit deodată, la nici douăzeci de paşi depărtare, pe şeful lor, tupilat după un copac. El nu mă văzuse, îl zărise numai pe fiul meu, John, şi ridică puşca, ţintind în direcţia lui. N-a fost niciodată felul meu să ucid un om fără să fie nevoie, aşa că am sărit asupra lui, i-am smuls arma din mână, cuţitul şi pistolul de la cingătoare, şi i-am dat un pumn în obraz, încât S-a prăbuşit la pământ. Dar nu şi-a pierdut nici o clipă prezenţa de spirit, ba a fost chiar mai rapid decât mine. Într-o clipită a sărit în picioare şi a dispărut înainte să pot întinde măcar braţul după el.

— Ei, drace! Prostia asta a trebuit s-o ispăşeşti pe urmă! strigă unul. E clar că omul s-a răzbunat mai târziu pentru pumnul acesta.

— Da, s-a răzbunat – Încuviinţă bătrânul, ridicându-se de jos şi făcând câţiva paşi încoace şi încolo.

Amintirea îl răscolea. După un răstimp, se aşeză la loc şi urmă:

— Am avut noroc şi ne-am întors cu mult vânat. Ajunşi acasă, m-am dus în spatele cabanei să depun vânatul acolo. Mi s-a părut că aud un strigăt speriat al lui John, dar, din păcate, nu i-am dat atenţie. Intrând în locuinţă, i-am găsit pe-ai mei legaţi şi cu căluş în gură, zăcând lângă vatră şi, în aceeaşi clipă, m-am pomenit apucat pe la spate şi doborât la pământ. Rafter-ii veniseră în absenţa noastră la fermă, se năpustiseră asupra soţiei şi a fiului meu cel mic şi aşteptaseră sosirea noastră. Cum John intrase înaintea mea, puseseră mâna pe el atât de repede, că nu-i mai rămăsese timp decât să scoată acel strigăt scurt. În ce mă priveşte, nu mi-a mers nici mai bine nici mai rău decât celorlalţi. Totul s-a întâmplat atât de neaşteptat şi s-a desfăşurat cu atâta repeziciune, încât m-am pomenit legat înainte de a mă gândi măcar să mă apăr. Apoi mi-au vârât şi mie o cârpă în gură, ca să nu pot striga. Ce-a urmat nu se poate descrie în cuvinte. Au format un tribunal. Faptul că am tras a fost considerat ca o crimă pasibilă de pedeapsa cu moartea. De altfel, ticăloşii beau de zor din rachiul meu şi erau beţi în aşa hal, încât nu mai aveau nimic omenesc într-înşii. Au hotărât să ne omoare. Ca pedeapsă suplimentară pentru pumnul ce-l dădusem conducătorului lor, acesta a cerut să fim bătuţi la rândul nostru, adică să fim biciuiţi până la „moarte. Doi au fost de acord, trei împotrivă. Dar şeful izbuti să-şi impună voinţa. Am fost scoşi în curte lângă gard. Mai întâi i-a venit rândul soţiei mele. Au legat-o strâns şi au tăbărât cu reteveiele asupra ei. Unul dintr-înşii a simţit parcă un pic de milă şi i-a tras un glonţ în cap. Băieţilor le-a mers mai rău decât ei. Au fost pur şi simplu ucişi în bătăi. Eram de faţă şi silit să asist la toate astea, căci rândul meu venea la urmă. Vă spun, oameni buni, fiecare sfert de oră mi se părea o veşnicie. Eram ca scos din minţi şi nu mă puteam nici mişca, nici împotrivi. În sfârşit, a venit şi rândul meu. Am fost ridicat în picioare şi legat de un stâlp. Loviturile pe care le-am primit nu le-am simţit. Sufletul meu se afla într-o stare care mă făcea nesimţitor faţă de durerile trupeşti. Ştiu doar atât că pe neaşteptate, s-a auzit un strigăt dinspre câmpul de porumb, şi cum nu fusese imediat luat în seamă de tâlhari, a urmat o împuşcătură. Eu am leşinat.

— Au venit oameni care te-au salvat?

— Oameni? Nu, numai unul singur. Din felul cum îmi ţineam capul, şi-a dat seama încă de departe că viaţa mea nu mai valora o para chioară dacă nu intervenea pe loc. De aci strigătul şi focul de armă. Fusese doar un avertisment, trăsese în aer, neştiind că are de-a face cu nişte ucigaşi. Dar în timp ce se apropia în grabă, unul dintre indivizi l-a recunoscut şi i-a strigat speriat numele. Ştiuseră să ucidă în chip laş, dar n-aveau toţi şase la un loc curajul să se măsoare cu acest om singur. Au luat-o deci la fugă adăpostindu-se în dosul casei şi au dispărut în pădure.

— Atunci străinul trebuie să fi fost un westman renumit şi temut?

— Westman? Phsaw! Era un indian. Da, oameni buni, aflaţi că o piele-roşie m-a salvat!

— O piele-roşie?! Atât de temută încât şase inşi s-o 'ia la goană?! Cu neputinţă!

— Era Winnetou.

— Winnetou, apaşul? Good luck! Ei da, atunci e de crezut. Dar era încă de pe-atunci atât de cunoscut?

— E drept că era de-abia pe la începutul faimei sale. Dar banditul care-i rostise numele şi fugise îl cunoscuse, de bună seamă, într-o împrejurare de aşa natură, încât să nu mai dorească o a doua întâlnire cu el. În plus, cine l-a văzut pe Winnetou o singură dată ştie ce impresie face chiar şi simpla lui apariţie.

— Şi i-a lăsat pe indivizi să-i scape?

— Pentru moment, da. Sau poate că tu ai fi făcut altfel? Din dispariţia lor grabnică putea deduce, nu-i vorbă, că au ceva pe conştiinţă, dar nu ştia bine ce se întâmplase. Abia după aceea a descoperit cadavrele zăcând în ţărână şi şi-a dat seama de crimele comise. Dar nu mai putea să se ia după fugari, fiindcă înainte de toate trebuia să se ocupe de mine. Când m-am trezit din leşin, stătea în genunchi în faţa mea. Mă dezlegase şi-mi scosese căluşul. Sincer vă spun, nu simţeam nici o durere şi vroiam să pornesc numaidecât ca să mă răzbun. El însă nu m-a lăsat. A dus morţii în casă, apoi şi pe mine la fel, că de-acolo puteam să mă apăr uşor în cazul că le-ar fi trecut tâlharilor prin minte să se-ntoarcă; apoi a plecat călare până la cel mai apropiat vecin, ca să-mi aducă pe cineva să mă îngrijească şi să mă ajute. Aflaţi că acest vecin locuia la peste treizeci de mile depărtare şi că Winnetou nu mai fusese niciodată în regiunea aceea. L-a găsit totuşi, deşi a ajuns abia către seară şi, în dimineaţa următoare, s-a întors împreună cu vecinul şi cu un servitor al lui. După aceea m-a părăsit, ca s-o ia pe urmele ucigaşilor. A lipsit mai bine de o săptămână. Între timp, mi-am îngropat morţii şi l-am rugat pe vecin să se ocupe de vânzarea proprietăţii mele. Mădularele zdrobite nu mi se vindecaseră încă, şi zăceam bolnav, aşteptând reîntoarcerea apaşului. Îi urmărise pe rafter-i, îi pândise pe întuneric şi aflase că vor să meargă la Fort Smoky-Hill. Bineînţeles că nu li se arătase şi nici nu le-a făcut nimic, lăsând răzbunarea în seama mea. După ce şi-a luat rămas bun, mi-am luat şi eu puşca, am încălecat şi am pornit. Restul îl ştiţi sau vi-l puteţi închipui.

— Nu ştim nimic! Povesteşte mai departe!

— Înţelegeţi şi voi că nu-mi face nici o plăcere. Cinci dintre ei s-au curăţat, unul după altul. Al şaselea, şi cel mai rău dintre ei, mi-a scăpat. Cum v-am mai spus, era rafter şi probabil că mai e şi acum. De aceea m-am făcut şi eu rafter, gândindu-mă că în felul acesta o să mai dau o dată de el. Şi acum, behold! Cine sunt ăştia?

Sări în picioare şi ceilalţi îi urmară exemplul, căci din întunericul pădurii două făpturi înfăşurate în pături pestriţe păşiseră în cercul de lumină al focului. Erau indieni, unul mai în vârstă, şi celălalt abia un adolescent. Primul ridică liniştitor mâna şi zise:

— Fără teamă, noi nu duşmani! Sunt aici rafters care cunoaşte Tom-cel-Negru?

— Da, îl cunoaştem – confirmă bătrânul Blenter.

— E plecat, aduce bani la voi?

— Da, urma să-i încaseze şi s-ar putea să se întoarcă peste o săptămână.

— Tom mai devreme vine. Atunci voi rafters care noi căutăm. Foc facem mai mic, altfel văzut departe. Şi vorbim încet, nu trebuie auzit departe.

Indianul lepădă pătura, îndepărtă vreascurile aprinse, le stinse şi lăsă numai câteva, să mocnească. Indianul cel tânăr îl ajută, după care primul aruncă o privire spre cazan, se aşeză şi zise:

— Daţi la noi bucată carne, noi mult călărit şi nimic nu mâncat.

Purtarea lui autoritară îi uimi, fireşte, pe rafter-i. Omul de pe Missouri întrebă indignat:

— Dar bine, omule, ce-ţi trece prin minte? Te instalezi aici de parc-ai fi la tine acasă!

— Noi nu îndrăzneşte – sună răspunsul. Omul roşu, Łfle ce om rău? Omul roşu om bun. Faţa palidă va afla că aşa e.

— Dar cine eşti tu? Nu pari să aparţii unui trib de pe lângă fluviu sau din prerie. După înfăţişare, bănuiesc mai degrabă că vii din New México şi că eşti un pueblo.

— Din New México venim, dar nu pueblo suntem, ci căpetenie Tonkawa, Ursul-cel-Mare nume al meu şi aici fiul meu.

— Cum, Ursul-cel-Mare? exclamară surprinşi mai mulţi rafter-i.

Şi missourianul adăugă:

— Atunci băiatul ăsta e Ursul-cel-Mic?

— Aşa adevărat! încuviinţă indianul.

— Ei, atunci se schimbă povestea. Cei doi urşi Tonkawa sunt pretutindeni bineveniţi. Luaţi carne şi hidromel după pofta inimii şi rămâneţi la noi cât vă place. Dar ce vă aduce prin aceste locuri?

— Noi venit spunem la rafters băgăm bine seama.

— De ce? Ne ameninţă vreo primejdie?

— Primejdie mare!

— Cum aşa? Spune-ne!

— Tonkawa întâi mâncăm, aducem cai, apoi vorbim. Ursul-cel-Mare făcu un semn fiului său, la care acesta se depărtă, iar dânsul îşi luă o bucată de carne din cazan şi începu să o mănânce cu atâta linişte, de parcă s-ar fi aflat acasă la el în wigwam-ul lui sigur şi tihnit.

— Aţi venit călare? întrebă bătrânul Blenter. Noaptea, prin pădurea întunecoasă? Şi aţi umblat să ne căutaţi pe noi şi ne-aţi şi găsit? Asta zic şi eu ispravă!

— Tonkawa are ochi şi urechi. El ştie, rafters la apă stă mereu. Voi vorbit tare şi făcut foc mare, aşa noi vedem de departe şi mirosim şi mai de departe. Rafters nu prudent, pentru duşman uşor de găsit.

— Aici nu există duşmani. Suntem absolut singuri în tot ţinutul şi ne simţim oricum destul de tari ca să ne putem apăra împotriva oricui.

— Missouri-Blenter se înşală.

— Cum? îmi ştii şi numele?

— Tonkawa stat mult după copac şi auzit ce vorbit feţe palide. Auzit şi numele tău. Dacă duşman nu este acum, vine pe urmă. Şi dacă rafters nu bagă seama, atunci şi puţini duşmani învinge pe ei.

Se auzea acum un tropăit de copite pe pământul moale. Venea Ursul-cel-Mic cu cei doi cai. Îi legă de trunchiul unui arbore, luă şi el o bucată de carne din ceaun şi se aşeză să mănânce lângă tatăl său. Acesta terminase de cinat, vârî cuţitul la loc în teacă şi reluă:

— Acum Tonkawa vorbeşte, apoi rafters fumat desigur cu el pipa păcii. Tom-Negru are bani mulţi. Tramps vine, vor să pândească la el şi ia banii.

— Tramp-i? Aici, la râu'l Black-Bear? Fără îndoială că te înşeli!

— Tonkawa nu greşeşte, ştie sigur şi povesteşte vouă. În englezeasca lui stâlcită, indianul relată întâmplarea de pe vapor, fiind totuşi prea mândru ca să pomenească de fapta eroică a fiului său. Îl ascultau, bineînţeles, cu încordare. Le povesti, de asemenea, ce se întâmplase după fuga bandiţilor. Puţin timp de la dispariţia lor, el şi fiul lui ajunseseră cu luntrea cea mică la malul fluviului Arkansas, poposiseră acolo până la revărsatul zorilor, noaptea neputându-li-se descoperi urmele. Dar la lumina zilei ele erau perfect vizibile şi duceau, ocolind fortul Gibson spre vest, trecând printre Red Fork şi North Fork, afluenţii Canadianului, pentru a coti din nou spre nord. Într-una din nopţile următoare, vagabonzii atacaseră un sat de indieni din tribul Creek, ca să-şi procure caii. Către amiaza zilei a doua, cei doi Tonkawa dăduseră de nişte războinici indieni din spiţa Cioctaw, de la care cumpărară doi cai. Dar din pricina formalităţilor uzuale la un astfel de târg pierdură atâta vreme, încât tâlharii câştigară un avans de o zi întreagă. Trecură apoi prin vadul lui Red Fork şi mai departe, călare, prin preria deschisă, înspre râul Black-Bear. Acum poposeau într-un luminiş la malul apei, dar hotărâseră să-i caute mai întâi pe rafter-i ca să-i prevină de primejdia 'ce-i pândeşte.

Efectul celor povestite de Ursul-cel-Mare nu întârzie să se arate. Nu mai vorbeau decât în şoaptă şi lăsară focul să se stingă.

— Cât de departe de aici e tabăra acestor bandiţi? întrebă bătrânul missourian.

— Cam cât numesc feţele-palide jumătate ceas.

— La naiba! E drept că de-acolo n-au putut vedea focul nostru, dar trebuie să fi simţit mirosul fumului, prea ne-am crezut în siguranţă! Şi de când se află acolo?

— De un ceas până nu făcut seara.

— Atunci fără îndoială că ne-au căutat. Nu ştii nimic despre asta?

— Tonkawa nu permis iscodit tramps când lumină, lecat îndată, prevenit rafters, fiindcă…

Se întrerupse şi trase cu urechea. Apoi, după un răstimp, continuă, şoptind şi mai încet:

— Ursul-cel-Mare văzut ceva, mişcare în colţ de la casă. Stăm tăcut şi nu vorbim! Tonkawa pleacă târâş şi cercetat.

Se şi întinsese la pământ şi, lăsând puşca jos, începu să se târască în direcţia cabanei. Rafter-n ciuliră urechile. Să tot fi trecut vreo zece minute, când răsună un ţipăt scurt, strident, un ţipăt pe care orice westman îl cunoaşte – strigătul de moarte al unui om. După puţin, căpetenia se înapoie.

— Iscoadă de la tramps – Îi lămuri indianul. Tonkawa băgat cuţit în el. Dar poate mai este altul. Acela sigur fugit şi spus la tramps. De aceea facem repede, dacă oameni albi vrem pândit tramps.

— E adevărat – se învoi pe şoptite missourianul. Merg cu tine şi ai să mă călăuzeşti, de vreme ce -stai locul unde poposesc ei. Deocamdată n-au habar că am aflat de prezenţa lor. Se simt deci în siguranţă şi vor vorbi despre planurile lor. Dacă o pornim imediat, poate că aflăm ce au de gând.

— Da, dar uşor şi pe furiş; dacă altă iscoadă aici, să nu vadă că plecăm. Şi puşcă nu luăm, numai cuţit. Puşcă împiedică la noi.

Sfatul fu urmat. Rafter-ii se duseră în cabană, unde nu puteau fi zăriţi. Missourianul însă se depărta pe furiş, împreună cu indianul.

Râul Black-Bear poate fi socotit drept graniţa acelui teritoriu deluros, atât de caracteristic, căruia i s-a dat numele de Rolling prairie, preria cu valuri rostogolite. Aici se-înalţă colină lângă colină, toate aproape la fel de înalte şi de late, despărţite prin văi tot atât de asemănătoare între ele. Aceste coline străbat întregul est al Kansasului. „Preria vălurită” e bogată în ape şi păduri. Văzute de sus, dealurile şi văile ce se înşiră la nesfârşit pot fi asemuite cu talazurile agitate ale unei mări verzi. De aci şi denumirea din care se vede că prin prerie nu se înţelege totdeauna un şes neted, acoperit de iarbă şi de pajişti. În acest ţinut deluros, cu pământ moale, bogat în humus, apele râului Black-Bear s-au infiltrat adânc, astfel că malurile lui, până la locul unde se termină „Preria vălurită”, sunt mai mult abrupte şi totodată acoperite cu păduri chiar până la cursul apei. Această regiune este, sau mai degrabă a fost, foarte bogată în vânat, căci în vremurile noastre, Rolling Prairie este relativ bine populată, iar mulţimea vânătorilor amatori i-a cam pustiit fauna ei de sălbăticiuni.

Acolo unde rafter-ii îşi aveau locul de muncă, nu departe de cabană, malul înalt era şi abrupt, lucru deosebit de avantajos, deoarece făcea posibilă amplasarea aşa-numitelor rampe. Acestea sunt nişte lunecuşuri cu ajutorul cărora trunchiurile copacilor pot fi coborâte pe apă fără prea mari eforturi. Apoi malul mai era şi golaş, fără tufişuri. Cu toate acestea, nu era uşor să te orientezi pe întuneric. Missourianul era un westman încercat. Nu se putea totuşi mira îndeajuns de felul în care căpetenia Tonkawa, care-l luase de mână, se strecura fără zgomot printre copaci şi se pricepea să-i ocolească de parc-ar fi fost ziua-n amiaza mare. De jos, răzbătea vâjâitul râului, acoperind uşorul zgomot făcut de cei doi.

După ce merseseră cam un sfert de oră, coborâră într-o vale aşezată de-a curmezişul faţă de cursul apei. Şi această vale era plină de arbori deşi şi udată de un pârâiaş cu murmur lin. În apropierea locului unde acesta se vărsa în râu, se afla un luminiş în care creşteau doar câteva tufişuri. Acolo poposiseră tramp-ii şi aprinseseră un foc, zărit de cei doi încă de sub acoperişul de frunze al pădurii.

— Tramps tot aşa imprudenţi cum rafters – şopti căpetenia Tonkawa însoţitorului său. Ard mult foc, parcă vrea frige bizon întreg. Noi foarte uşor ajungem acolo fără ei să vadă.

— Da, de ajuns ajungem noi – replică bătrânul. Dar putem oare să ne apropiem atât încât să auzim ce vorbesc? Asta rămâne de văzut.

— Noi foarte aproape, noi auzim. Dar ne dăm ajutor unul la altul dacă tramps descoperă pe noi. Dacă atacă şi e nevoie băgăm cuţit şi repede fugim în pădure.

Se duseră până la ultimii copaci şi vedeau acum mai bine focul şi pe cei strânşi în jurul lui. Aici erau mai mulţi ţânţari, această calamitate a cursurilor de ape din aceste ţinuturi, decât sus, în tabăra rafter-ilor. Probabil că din acest motiv făcuseră focul aşa ca să scoată un fum cât mai gros. Caii stăteau deoparte. Nu se vedeau, dar li se auzea tropăitul. Îi chinuiau şi pe ei ţânţarii şi se agitau mereu, încercând să-i alunge. Missourianul îi auzi dând din copite.

Se culcară acum la pământ şi se apropiară de foc, târându-se şi adăpostindu-se pe după tufele din marginea luminişului. Bandiţii şedeau aproape de pârâul al cărui mal era năpădit de stuf, un desiş care se întindea până la tabăra lor şi oferea celor doi un excelent paravan. Indianul, care se târa înaintea albului, desfăşură cu acest prilej o adevărată măiestrie. Trebuia să te strecori printre tuleiele înalte şi uscate, fără să faci cel mai mic zgomot. Nici măcar vârfurile stufului nu trebuiau să se mişte, fiindcă asta ar fi putut duce la descoperirea lor. Ursul-cel-Mare ocolea această primejdie croindu-şi pur şi simplu drum cu cuţitul. Reteza stuful din faţa sa şi mai era şi atent la Blenter, având grijă să-i uşureze înaintarea. Tăiatul tulpinelor tari ale stufului se petrecea într-o linişte desăvârşită, aşa că nici chiar bătrânul missourian nu auzea cum cădeau tijele la pământ.

Se apropiară astfel de foc şi se opriră abia când ajunseră într-un loc de unde se putea desluşi ce vorbeau între ei. Blenter îi măsură pe rând, apoi îl întrebă pe indian:

— Care dintre ei e „colonelul” de care vorbeai?

— Cornel nu este, el plecat – răspunse în şoaptă indianul.

— Probabil ca să ne caute.

— Ursul-cel-Mare aşa crede.

— N-o fi cumva cel pe care l-ai înjunghiat?

— Nu, nu el acela.

— Dar nu aveai cum să-l vezi!

— Faţa-palidă numai cu ochi vede, dar indian şi cu mâini vede. Cu degetele sigur recunoşteam dacă era cornel.

— Atunci era însoţit de un altul şi pe acela l-ai doborât tu.

— Asta adevărat. Acum aici aşteptăm până vine cornel înapoi.

Tramp-ii se întreţineau cu multă vioiciune. Sporovăiau despre tot felul de lucruri, numai nu despre ce i-ar fi putut interesa pe cei doi la pândă, până când unul dintre ei spuse totuşi:

— Aş vrea să ştiu dacă bănuiala colonelului se adevereşte. Ar fi supărător ca rafter-ii să nu se mai afle aici

— Ba sunt încă aici, şi chiar aproape de tot – răspunde un altul. Aşchiile de lemne aduse de apă sunt încă proaspete. Sunt de ieri, cel mult de alaltăieri.

— Dacă-i aşa, trebuie să ne mai retragem, fiindcă aici suntem atât de aproape de indivizii ăştia, încât ne-ar putea zări, şi doar nu vrem să fim văzuţi. De fapt, cu ei n-avem nimic. Nu vrem decât să punem mâna pe Tom-cel-Negru şi să-i luăm banii.

— Dar n-o să reuşim – interveni un al treilea. Credeţi cumva că rafter-ii n-or să ne remarce dacă ne retragem puţin? Lăsăm doar urme ce nu pot fi şterse. Şi dacă ne trădăm prezenţa, s-a zis cu planul nostru!

— Ba deloc! îi împuşcăm până la unul!

— Ei nu, c-or să se aşeze unul lângă altul şi or să se lase împuşcaţi! I-am dat colonelului sfatul cel mai bun cu putinţă, dar n-a vrut să mă asculte. În est, în marile oraşe, păgubaşul se duce la poliţie şi-i lasă ei sarcina să-l descopere pe hoţ. Aici, în vest, însă, fiecare îşi face singur dreptate. Sunt convins că am fost urmăriţi măcar o bucată de drum. Şi cine credeţi că s-o fi luat după noi? în orice caz, numai acei dintre pasagerii vaporului care se pricep la aşa ceva, adică Old Firehand, Tom-cel-Negru şi poate cel mult această ciudată mătuşă Droll.

Trebuia să-i aşteptăm şi nu ne-ar fi venit greu să luăm banii lui Tom. Dar în loc să fi făcut aşa, am tot călărit nebuneşte şi acuma stăm aici, la Râul Black-Bear, fără să ştim dacă punem mâna pe bani. Şi că acum colonelul umblă în toiul nopţii prin pădure în căutarea rafter-ilor, e pur şi simplu stupid. Putea aştepta până mâine şi…

Se întrerupse brusc, căci omul de care vorbea ieşea în clipa aceea dintre copaci şi păşea spre focul de tabără. Văzu că se uită toţi plini de curiozitate la el, îşi scoase pălăria, dădu cu ea de pământ şi zise:

— Nu aduc veşti bune, camarazi. Am avut ghinion.

— Ghinion? Cum aşa? se auzi în jur. Unde-i Bruns? El de ce n-a venit?

— Bruns? răspunse „colonelul” aşezându-se pe jos. Nu mai vine deloc. A murit.

— A murit? Aiurezi? A fost accidentat?

— Da, a fost accidentat, nenorocitul, dar printr-un cuţit înfipt în inimă.

Această ştire provocă o agitaţie de nedescris. Fiecare voia să ştie cum şi unde şi, copleşit de întrebări „colonelul” nu mai ajungea la cuvânt. Ceru deci să se facă linişte, după care urmă:

— Bruns şi cu mine bănuiam că rafter-ii sunt în susul apei şi ne-am dus în direcţia aceea. Era nevoie de multă precauţie, altminteri puteam fi văzuţi. De aceea înaintam foarte încet şi ne-a prins noaptea. Eu ziceam să ne întoarcem, dar Bruns s-a împotrivit. Descoperisem mai multe urme din care mi-am dat seama că ne aflăm la locul de pornire al plutelor. Dânsul susţinea că o să-i mirosim pe rafter-i, fiindcă şi ei trebuie să fi aprins un foc, de n-ar fi decât ca să se apere de ţânţari. Lucrul s-a şi adeverit, am simţit după puţin timp un miros de fum, şi pe malul înalt al râului se zărea o uşoară lumină, ca de la un foc a cărui strălucire răzbate printre tufe şi copaci. Am urcat malul şi ne-am pomenit cu focul în faţa noastră. Ardea înaintea unei cabane şi, în jurul flăcărilor, şedeau rafter-ii, douăzeci la număr, exact cât noi. Ne-am furişat mai aproape. Eu am rămas culcat sub un copac, iar Bruns s-a târât până-n spatele cabanei. Nici' n-am mai apucat să auzim ce vorbeau, când au sosit doi străini, nu rafter-i, ci străini. Şi pe toţi dracii, erau cei doi indieni de pe Dogfish!

Cei din bandă se arătară uluiţi de această veste. Dar fură de-a dreptul consternaţi când aflară ce le povestise căpetenia Tonkawa oamenilor din pădure. După care, Brinkley continuă:

— L-am văzut pe indian stingând focul, apoi au vorbit atât de încet, că n-am mai putut pricepe nimic. Atunci am vrut,s-o iau din loc, dar trebuia, bineînţeles, să-l aştept pe Bruns. Deodată, am auzit un ţipăt atât de groaznic şi de înfiorător, că m-a străpuns până-n măduva oaselor. Venea dinspre partea cabanei, după care se ascunsese Bruns. M-a apucat frica pentru el şi m-am furişat deci în jurul taberei, până la cabană. Era o beznă că nu puteam înainta decât pe pipăite. Pe neaşteptate, mâna mea a dat de un trup omenesc zăcând într-un lac de sânge. După îmbrăcăminte, mi-am dat seama că era Bruns şi m-am speriat groaznic. Fusese înjunghiat în spate şi cuţitul trebuie să-i fi pătruns până-n inimă. Ce puteam să fac? I-am golit buzunarele, i-am luat cuţitul şi revolverul, iar pe el l-am lăsat să zacă acolo. Când am ieşit iar de după casă, am văzut că rafter-ii se retrăseseră înăuntru, aşa că am şters-o în grabă. Şi acum nu mai avem timp de pierdut, trebuie s-o luăm din loc numaidecât!

— De ce? fu întrebat:

— Cum de ce? N-aţi auzit că roşii ăştia ştiu unde ne e tabăra? Fără îndoială că vor să ne atace. Cum însă trebuie să-şi zică şi ei că vom remarca absenţa celui mort şi că deci vom intra la bănuială, e posibil să vină foarte curând. Dacă ne lăsăm surprinşi, suntem pierduţi. Aşa că trebuie să pornim deîndată şi să renunţăm la banii rafter-ilor. Este cel mai cuminte lucru şi…

Se întrerupse şi făcu un gest de surpriză.

— Ce ai? îl întrebă unul. Hai, continuă! „Colonelul” se ridică fără să răspundă. Şezuse aproape de locul unde erau ascunşi cei doi. Când privirea missou-rianului se oprise asupra „colonelului”, o agitaţie neobişnuită pusese stăpânire pe el şi luase şi mai mari proporţii la auzul vocii sale. Nu mai putu sta liniştit locului şi înaintă tot mai mult prin stuf. Ochii îi scânteiau şi stăteau parcă să-i iasă din orbite. În surescitarea lui, uită de orice precauţie şi nici nu băgă de seamă că-şi scosese capul aproape cu totul din stufăriş.

— Nu te arăta! îi şopti căpetenia şi-l trase înapoi. Dar era prea târziu, căci „colonelul” zărise capul. De aceea îşi întrerupse vorba şi se ridică repede, să-l facă inofensiv pe cel ce pândea. Procedă însă cu multă şiretenie, spunând:

— Mi-am adus tocmai aminte că acolo, la cai mai a… hai, veniţi cu mine, voi doi!

Făcu semn celor doi bărbaţi din dreapta şi din stânga lui. Când se ridicară în picioare, dânsul le şopti:

— Mă prefac numai, fiindcă aici, în spatele nostru, e pitit cineva, un rafter, de bună seamă, care ne pândeşte din stuf. Dacă observă că l-am zărit, fuge. De cum mă arunc asupra lui, puneţi şi voi imediat mâna pe el! în felul ăsta îl prindem înainte să se poată apăra sau să dea în mine. Aşadar, înainte!

Se întoarse cu iuţeala fulgerului şi făcu un salt în direcţia capului pe care-l zărise.

Căpetenia Tonkawa era însă un bărbat prevăzător, încercat şi ager. Îl văzuse pe „colonel” ridicându-se şi discutând în şoaptă cu ceilalţi doi şi observase că unul dintre ei făcuse fără să vrea o mişcare îndărăt. Oricât de neînsemnat şi de stăpânit fusese gestul, pentru Ursul-cel-Mare era suficient. Îl atinse cu mâna pe bătrânul rafter şi-i şopti:

— Repede plecăm! Cornel văzut pe tine şi vrea prinde. Hai!

În aceeaşi clipă se întoarse şi, fără să se ridice de la pământ, se repezi după tufa alăturată. Totul se petrecuse în cel mult două secunde. Dar atunci auzi în spatele său acel „înainte!” al lui Brinkley şi, când se uită îndărăt, îl văzu cum se aruncă asupra missourianului, pildă ce fu urmată imediat de cei doi tramp-i.

Bătrânul Blenter, cu toată vestita lui prezenţă de spirit, fusese totuşi luat prin surprindere. Cei trei, trântiţi deasupra lui sau cu genunchii pe el, îi imobilizau braţele şi picioarele, iar ceilalţi părăsiră focul şi se apropiară în grabă. Indianul îşi scosese cuţitul şi se pregătea să sară în ajutorul bătrânului, dar îşi dădu seama că nu le-ar putea ţine piept, dată fiind covârşitoarea lor superioritate numerică. Se văzu deci silit să se mulţumească doar să observe ce se întâmplă cu missourianul şi apoi să-i înştiinţeze pe rafter-i. Dar, ca să nu fie descoperit el însuşi, părăsi poteca croită prin stuf, se dădu tot târându-se mult mai la o parte şi se ascunse după un tufiş.

Când îl zăriră pe cel prins, tramp-ii începură să vocifereze, dar „colonelul” le porunci să tacă:

— Linişte! Nu putem şti dacă nu mai sunt şi alţii prin apropiere. Ţineţi-l bine! Mă duc să văd.

Făcu ocolul taberei şi, spre liniştea lui, nu zări pe nimeni. În timp ce patru oameni îl ţineau strâns pe bătrân, Brinkley se plecă asupra lui, să-i vadă faţa. O cercetă îndelung, cu privirea ascuţită şi îngândurată. Apoi zise:

— Măi, parcă te-aş cunoaşte! Unde naiba te-am mai văzut?

Bătrânul se feri să i-o spună. Ura clocotea în pieptul lui, dar se silea să pară cât mai indiferent.

— Da, cred că te-am mai văzut – repetă „colonelul”. Cine eşti? Faci parte dintre rafter-ii care lucrează acolo sus?

— Da, – răspunse prizonierul.

— Ce tot pândeai pe-aici? De ce ne spionezi?

— Ciudată întrebare! Nu cumva e oprit aici, în vest, să te uiţi la oamenii de care dai? Mai degrabă cred că e o poruncă a necesităţii s-o faci. Sunt pe-aici destui oameni de care trebuie să te fereşti.

— Ai auzit ce-am vorbit între noi, aşa că ai aflat cine şi ce suntem.

— N-am auzit nimic. Eram jos, la râu, şi voiam să mă întorc în tabără. Atunci am zărit focul vostru şi bineînţeles că m-am apropiat să văd cine poposeşte aici. Nici n-am mai avut vreme să aud ce se vorbea, căci am fost neprevăzător şi m-aţi prins.

Spera ca Brinkley să nu-l fi observat sus, la cabană. Dar se înşela, căci roşcovanul îi răspunse batjocoritor:

— Astea-s fleacuri! Te-am văzut adineauri nu numai stând cu rafter-ii laolaltă, dar te-am şi auzit vorbind, aşa că te ştiu acum. Recunoşti că eşti cu ei?

— Nici prin gând nu-mi trece! Am spus adevărul!

— Ai fost deci singur aici?

— Da.

— Şi susţii că n-ai auzit nimic din ce vorbeam noi?

— Nici un cuvânt!

— Cum te cheamă?

— Adams – minţi missourianul, gândindu-se că are toate motivele să-şi ascundă adevăratul nume.

— Adams – repetă îngândurat „colonelul”. Adams'l N-am cunoscut nici un Adams cu o mutră ca a ta. Şi, totuşi, parcă ne-am mai întâlnit noi undeva.

— Nu – stărui bătrânul. Şi acum daţi-mi drumul! Nu v-am făcut nimic şi nădăjduiesc că sunteţi nişte west-meni cinstiţi şi că lăsaţi în pace pe alţi oameni cinstiţi.

— Da, suntem într-adevăr cinstiţi, nişte bărbaţi care nu calcă legile – râse roşcatul. Dar mai adineauri aţi înjunghiat pe unul de-ai noştri şi, după legile vestului, asta cere răzbunare, sânge pentru sânge, viaţă pentru viaţă. Şi fii tu cine-i fi, dar s-a zis cu tine!

— Cum? Vreţi să mă ucideţi?

— Exact, aşa cum l-aţi ucis şi voi pe camaradul nostru. Mai rămâne de discutat dacă mori de cuţit, ca şi dânsul, sau dacă te înecăm în râu. Multe mofturi n-o să facem cu tine. N-avem timp de pierdut! Să punem repede la vot! Astupaţi-i pura. să nu poată striga. Cine e pentru aruncatul în apă să ridice mâna!

Acest îndemn fusese adresat bandiţilor şi majoritatea votă pe loc pentru.

— Aşadar. Îl înecăm! hotărî „colonelul”. Legaţi-i bine braţele şi picioarele, să nu poată înota! Apoi repede în apă cu el, pe urmă, plecarea, până nu vin oamenii lui!

În timpul acestei „proceduri”, bătrânul missourian fusese ţinut strâns de câţiva tramp-i. Acum urma să i se lege mai întâi gura. Ştia că indianul nu avusese timp să ajungă până la rafter-i, deci nu se putea aştepta la ajutor. De aceea făcu ceea ce oricare altul ar fi făcut în locul lui. Se zbătea din răsputeri şi începu să strige după ajutor. Chemarea străbătu liniştea nopţii până-n depărtări.

— AU ligihnings! blestemă roşcatul mânios. Nu-l lăsaţi să strige! Dacă nu sunteţi în stare să-l stăpâniţi, îl fac eu să tacă! Fiţi atenţi!

Puse mâna pe armă şi o ridică, să dea cu patul puştii în capul bătrânului. În clipa aceasta, însă, se desprinse din desiş o umbră uriaşă. O izbitură puternică îl nimeri din plin pe Brinkley şi-l întinse pe spate, la pământ…

Puţin înainte de a se fi înserat, patru călăreţi veneau pe urmele tramp-ilor, şi anume: Old Firehand, Tom-cel-Negru, mătuşa Droll şi tânărul Fred. Urmele îi duceau printre copaci. Ele se desluşeau cu destulă uşurinţă, dar nu li se putea stabili vechimea. Abia când dădură de un luminiş acoperit de iarbă, Old Firehand descălecă şi le examină, fiindcă firele de iarbă erau mai grăitoare decât muşchiul mărunt din pădure. După ce privise cu atenţie amprentele, zise:

— Haimanalele se află cam la o milă şi ceva înaintea noastră, fiindcă urma a fost lăsată abia acum o jumătate de oră. Trebuie deci să dăm pinteni cailor.

— Pentru ce? întrebă Tom.

— Ca să ajungem în apropierea bandiţilor până nu s-a înnoptat încă şi să aflăm unde-şi aşază tabăra.

— Dar asta nu-i primejdios pentru noi? O să poposească desigur înainte de a se lăsa întunericul şi putem să ne aşteptăm să le cădem în braţe.

— De asta nu mă tem, chiar dacă presupunerea dumitale ar fi îndreptăţită, fiindcă nu-i putem ajunge din urmă înaintea apusului soarelui. Din anumite semne trag concluzia că nu sunt departe de rafter-ii pe care vrem să-i avertizăm. E deci preferabil să ştim întâi unde poposesc tramp-ii. Şi de aceea e necesar să ne grăbim. Altminteri ne apucă noaptea, iar până dimineaţa câte nu se pot întâmpla! Dumneata, Droll, ce părere ai?

Discuţia se desfăşurase pe nemţeşte, aşa că Droll răspunse în dialectul său:

— Ai exprimat în totul părerea mea. Dacă înaintăm repede, îi prindem mai degrabă. Dacă înaintăm mai încet, îi prindem mai târziu. Deci, domnii mei, hai la trap să se zguduie copacii!

Cum pădurea nu era prea deasă, putură da frâu liber cailor. Dar şi vagabonzii se folosiseră de lumina zilei şi se opriseră abia când îi silise întunericul. Dacă Old Firehand nu s-ar fi luat după urmele lor şi s-ar fi ţinut de cursul râului, ar fi dat de semnele trecerii celor doi indieni Tonkawa care aveau un avans însemnat faţă de ei.

Când se întunecase de-a binelea şi urmele de copite aproape că nu se mai vedeau, Old Firehand descălecă din nou, ca să le cerceteze. Rezultatul fu:

— Am scos o jumătate de milă. Dar, din păcate, şi tâlharii au călărit repede. Să încercăm totuşi să-i ajungem. Descălecaţi! Trebuie să ne urmăm drumul pe jos şi să ne ducem caii de dârlogi.

Întunericul se lăsa însă foarte repede şi urmele nu se mai vedeau deloc. Cei patru se opriră.

— Şi acum? întrebă Tom. Suntem nevoiţi să rămânem aici.

— Ba deloc! se împotrivi Droll. Dăm frumuşel tot înainte, până-i nimerim!

— Dar o să ne audă venind.

— Nu, că mergem uşurel. Pe mine nu m-aud şi nici nu mă prind ei. Nu eşti de aceeaşi părere, domnule Firehand?

— Pe de-a-ntregul – confirmă vânătorul. Prudenţa însă ne opreşte să mergem în direcţia urmelor. S-o luăm mai spre dreapta, depărtându-ne de râu. Atunci îi avem pe indivizi între noi şi apă şi le zărim focul înainte ca ei să ne observe.

— Dar dacă n-au aprins nici un foc? se interesă Tom.

— Atunci simţim mirosul cailor lor – răspunse Droll. În pădure îi adulmecăm mai uşor decât pe-afară, în câmp deschis. Pe mine nasul nu mă-nşală niciodată. Hai, deci, s-o luăm la picior mai departe, şi mai spre dreapta.

Old Firehand porni înainte cu calul după el, şi ceilalţi îl urmară unul după altul. Râul făcea în acel loc o cotitură destul de largă spre stânga. Prin urmare, se depărtară prea mult de mal, lucru de care Old Firehand îşi dădu imediat seama, pământul fiind aici mai puţin umed, aşa că se îndreptă din nou mai spre stânga. Deodată, simţi miros de fum şi se opri. În spatele lui, Droll adulmecă şi el, trăgând pe nas, şi apoi zise:

— Ăsta-i fum. Vine de-acolo-ncoace. Deci trebuie s-o luăm dincoace-ncolo. Dar să băgăm de seamă! Mi se pare că e un loc mai luminos în faţa noastră. Asta nu poate proveni decât de la foc.

Dădu să pornească, dar se opri, căci auzul său ascuţit prinse nişte paşi apropiindu-se. Îi auzise şi Old Firehand odată cu răsuflarea precipitată a celui ce venea. Dădu drumul dârlogilor şi înaintă niţel. Auzul îi spunea că omul trebuia să treacă prin faţa lui. În bezna nopţii şi a pădurii, abia vizibil chiar şi pentru ochii experimentaţi ai vânătorului, se ivi o siluetă care voia să se furişeze mai departe.

— Stai! porunci el cu voce înăbuşită. Cine eşti?

— Şai nek-enoch, şai kopeia – nu ştiu nici eu, nimeni! răspunse cel întrebat, încercând să scape din strânsoare.

Până şi cel mai neînfricat bărbat se sperie dacă se pomeneşte, noaptea în pădure, apucat pe neaşteptate de două mâini puternice. În asemenea clipe de spaimă, oricine se foloseşte fără să vrea de limba lui maternă. Aşa şi cel pe care Firehand îl ţinea strâns. Vânătorul înţelese însă cuvintele şi spuse uimit:

— Păi ăsta e Tonkawa! Ursul-cel-Mare şi fiul său sunt înaintea noastră. Nu cumva… ei, spune, cine eşti?

Acum omul renunţă să se împotrivească. Recunoscuse vocea marelui vânător şi, în englezeasca lui stâlcită, răspunse precipitat:

— Eu Nintropan-hauey, tu Old Firehand. Asta foarte bine! Mulţi oameni cu tine?

— Aşadar, totuşi Ursul-cel-Mare! Fericită întâlnire! Da, sunt Old Firehand. Mai am trei inşi cu mine şi ne-am adus şi caii. Ce tot faci pe-aici? Bandiţii sunt pe-aproape. Bagă de seamă!

— Văzut pe ei. Tramps prins bătrân Missouri-Blenter. Vrea ucide pe el. Eu fuge la rafters, aduce ajutor. Atunci Old Firehand prins pe mine.

— Vor să ucidă un rafter? Atunci trebuie să-i oprim. Dar unde sunt?

— Acolo, în spate al meu, unde lumină prin copaci.

— E şi roşcovanul de „cornel” cu ei?

— Da, acolo este.

— Unde-şi ţin caii?

— Dacă Old Firehand spre ei, atuncii caii stau la dreapta, înainte de ajungem la foc.

— Dar rafter-ii unde se găsesc?

— Sus, pe deal. Ursul-cel-Mare fost la ei şi vorbit cu dânşii.

Indianul le povesti în fugă cele întâmplate, la care Old Firehand observă:

— Dacă a fost ucis un tramps, fără îndoială că o să vrea să-l ucidă în schimb pe missourian. Noi patru o să legăm caii aici şi o să ne grăbim să zădărnicim omorul. Tu, însă, dă fuga la rafter-i şi adu-i repede încoace!

Indianul se depărtă în goană. Cei patru îşi legară caii de copaci şi porniră pe cât puteau de repede spre tabăra bandiţilor. Peste puţin, se făcu mai lumină printre arbori şi apoi zăriră para focului. La dreapta, într-o rarişte, văzură caii tramp-ilor. Acum cei patru se întinseră la pământ şi se apropiară târâş de foc. Old Firehand se întorsese tocmai spre băiatul Fred, să-i spună să se ducă la cai şi să tragă în fiecare bandit care ar încerca să încalece şi să dispară. Dar nu rostise încă primele cuvinte, că răsună un ţipăt puternic, pătrunzător. Era ţipătul mai sus-amintit al bătrânului missourian.

— Îl omoară! strigă Old Firehand. Pe ei! Nici o milă pentru cine se opune!

Se ridică şi se avântă spre foc. Azvârli în lături doi-trei bandiţi ce-i stăteau în cale şi se repezi la roşcovan, care tocmai se pregătea să lovească. Sosise exact la timp şi-l doborî pe „cornel” cu patul puştii. Alţi doi-trei tramp-i, ocupaţi să-l lege pe missourian şi să-i pună căluş, căzură sub următoarele lui lovituri. Apoi, zvârlind puşca încă încărcată, scoase revolverul şi trase asupra celorlalţi duşmani. Între timp, uriaşul nu pronunţase un singur cuvânt şi nu scosese nici un sunet.

Cu atât mai multă gălăgie făceau ceilalţi trei. Tom-cel-Negru se repezi ca o furtună în rândurile tramp-ilor şi începu să-i lovească cu patul puştii, ocărându-i, batjocorindu-i şi ameninţându-i de mama-focului. Fred, adolescentul de şaisprezece ani, îşi descărcase mai întâi puşca în ei, o aruncă apoi şi scoase revolverul. Trăgea glonţ după glonţ, în timp ce ţipa din răsputeri, spre a mări spaima celor atacaţi.

Dar cel mai tare se auzea glasul strident şi piţigăiat al mătuşii Droll. Fenomenalul vânător tuna şi fulgera cât o duzină de oameni dezlănţuiţi. Mişcările îi erau atât de repezi, încât nici un duşman nu l-ar fi putut ţinti cu precizie. E drept că nici nu încerca vreunul. Tramp-ii erau aşa de uluiţi de acest atac neaşteptat, că nici nu se gândiseră la început să opună rezistenţă, şi, când îşi reveniră, cei scăpaţi neatinşi, văzând atâţia morţi, răniţi sau zăcând leşinaţi pe jos, socotiră că cel mai cuminte lucru era să dea bir cu fugiţii. O luară la goană fără să-şi dea seama că ei sunt în număr mai mare decât atacanţii, derutaţi fiind de ţipetele mătuşii Droll. Din clipa în care Old Firehand dăduse prima lovitură şi până la fuga răufăcătorilor care scăpaseră teferi, nu trecuse nici măcar un minut.

— După ei! strigă Old Firehand. Eu rămân pe loc. Nu-i lăsaţi să ajungă la cai!

Tom, Droll şi Fred, scoţând mereu urlete sălbatice, porniră în fuga mare înspre locul unde văzuseră caii. Bandiţii care fugiseră cu gândul să încalece nu apucaseră să ajungă până acolo, aşa că se năpustiră în adâncul pădurii.

În răstimpul acesta, rafter-ii aşteptau sus, în cabana lor, reîntoarcerea missourianului şi a căpeteniei Tonkawa. Când auziră împuşcăturile jos, în valea râului, se gândiră că cei doi sunt în primejdie. Puseră mâna pe arme, părăsiră cabana şi, în măsura în care întunericul o permitea, alergară înspre partea de unde porniseră împuşcăturile, strigând cât îi ţinea gura, ca să-i sperie pe tâlhari. În fruntea rafter-ilor alerga Ursul-cel-Mic, a cărui voce răsunătoare se auzea din când în când, îndrumându-i astfel pe ceilalţi, să nu piardă direcţia. Nu parcurseseră nici jumătatea drumului, când se auzi în faţa lor o altă voce şi anume cea a Ursului-cel-Mare.

— Repede veniţi! strigă el. Old Firehand aici şi trage în tramps. Numai trei oameni la dânsul. Ajutăm pe el!