Capitolul IV.Scăpat de pedeapsă

Când rafter-ii apărură jos, la râu, Old Firehand, Tom, Droll, Blenter şi Fred şedeau liniştiţi la focul tramp-ilor, de parc-ar fi fost aprins special pentru dânşii şi nu s-ar fi întâmplat absolut nimic neobişnuit. De o parte zăceau morţii, iar de o alta tâlharii răniţi sau prinşi, printre ei şi roşcovanul „colonel”.

— Ei, drăcie! exclamă primul dintre noii sosiţi, adresându-se bătrânului missourian. Te credeam în primejdie, şi tu şezi aici sănătos şi vesel!

— Da – răspunse bătrânul zâmbind. Urma, fireşte, să fiu expediat pe lumea cealaltă. „Colonelul” era gata să mă miruie în cap cu patul puştii, când au venit aceşti patru gentlemeni şi m-au scos din încurcătură. Treabă făcută la repezeală şi bine! Aţi putea învăţa ceva de la ei, boys!

— Şi… Old Firehand e într-adevăr de faţă?

— Da, uite-l aici! Priviţi-l şi strângeţi-i mâna! O merită. Închipuiţi-vă, trei bărbaţi şi un băiat se aruncă asupra a alţi douăzeci şi, fără să se aleagă nici măcar cu o zgârietură, ucid nouă dintre ei şi prind şase!

La aceste cuvinte, Blenter se ridicase de la foc. Ceilalţi făcură la fel. Rafter-ii rămaseră respectuoşi la o oarecare distanţă privind spre statura uriaşă a lui Old Firehand. Acesta îi îndemnă să se apropie şi le întinse mâna pe rând. Pe cei doi Tonwaka îi întâmpină cu deosebită atenţie, spunându-le:

— Fraţii mei roşii au dovedit mare iscusinţă în urmărirea tramp-ilor, ceea ce mi-a uşurat mult sarcina.

— Lauda fratelui meu alb mai multă cinste decât merită noi – răspunse cu modestie Ursul-cel-Mare. Tramps lăsat urmă cât cireada bizoni. Cine nu vede orb este. Dar „cornel” unde? Şi la el mort?

— Nu, trăieşte. Lovitura puştii mele l-a buimăcit doar. Apoi şi-a revenit şi l-am legat. Uite-l acolo.

Arătă cu mâna înspre locul unde zăcea Brinkley. Indianul se duse într-acolo, scoase cuţitul şi zise:

— Dacă faţa-palidă nu murit de la lovitură, moare acum de cuţit! El lovit mine, luăm tot sânge de la el!

— Stai! strigă bătrânul missourian, apucând braţul ridicat al căpeteniei. Omul ăsta e al meu!

Ursul-cel-Mare se întoarse, îl privi grav şi-l întrebă:

— Şi tu vrei răzbunare pe el?

— Da, şi încă ce răzbunare!

— Sânge?

— Sânge şi viaţă!

— De când?

— De mulţi, mulţi ani. Mi-a biciuit nevasta şi ambii mei feciori până i-a omorât.

— Tu nu înşeli pe mine? întrebă indianul, căruia îi venea greu să renunţe la răzbunarea impusă de legile preriei, care-i impuneau însă şi renunţarea în favoarea celui ce avea întâietate.

— Nu, e cu neputinţă să mă-nşel! L-am recunoscut imediat! O mutră ca a lui nu se uită atât de uşor.

— Deci tu omori pe el?

— Da, fără milă şi fără îndurare.

— Atunci Nintropan-hauey retrage, dar nu de tot. Cornel dai la el sânge şi la tine viaţa. Tonkawa nu are voie lăsăm nepedepsit. El ia aşadar urechile. Tu de acord?

— Hm! Dar dacă nu accept?

— Atunci Tonkawa omoară imediat pe el.

— Bine, atunci i-ai urechile. N-o fi creştinesc să admit asta, dar durerile pe care mi le-a pricinuit te fac să aplici legea preriei, nu a milei, care cruţă şi un asemenea răufăcător.

— Deci, urechi mie şi iau la mine imediat.

Căpetenia îngenunche lângă „colonel”, spre a-şi îndeplini intenţia. Când criminalul văzu că-i lucru serios începu să ţipe.

— Ce vă trece prin cap, domnii mei! Asta-i treabă de creştin? Ce v-am făcut ca să îngăduiţi acestui păgân cu piele roşie să-mi mutileze capul?

— Despre ce mi-ai făcut mie vorbim noi pe urmă.

Îi răspunse rece şi grav missourianul.

— Iar ceea ce avem noi, ceilalţi, să-ţi reproşăm, o să-ţi arăt chiar acum – adăugă Old Firehand. Nu ţi-am cercetat încă buzunarele. Ia să vedem ce se găseşte acolo!

Făcu un semn lui Droll şi acesta goli buzunarele prizonierului. Printre alte multe obiecte, dădu de portvizitul tramp-ului. Când îl deschise, se constată că mai conţinea încă întreaga sumă, în bancnote, furată inginerului.

— Aha, încă n-ai împărţit banii cu oamenii tăi! zâmbi Old Firehand. Asta-i o dovadă că ei aveau mai multă încredere în tine decât am avut noi. Eşti un hoţ, şi poate chiar mai mult. Nu meriţi îndurare. Ursul-cel-Mare să facă cu tine ce doreşte.

Brinkley scoase un ţipăt de groază, dar căpetenia nu se sinchisi de asta, îl apucă de păr şi din două tăieturi repezi şi sigure, îi reteză ambele urechi şi le aruncă în râu.

— Aşa! făcu indianul. Acum Tonkawa răzbunat, poate pleca mai departe pe cal.

— Acum? întrebă Old Firehand. Nu vrei să mai mergi cu mine, sau să rămâi măcar peste noapte la noi?

— Tonkawa nepăsător dacă zi sau noapte. Ochii lui buni, dar timpul său scurt. El pierdut multe zile urmăreşte cornel. Acum el călăreşte zi şi noapte, spre wigwarn al său. El prieten bărbaţi albi. El mare prieten şi frate cu Old Firehand. Marele Spirit dea mereu mult praf de puşcă şi multă carne la feţe-palide care fost prietenos cu Tonkawa. Howgh!

Îşi atârnă puşca de umăr şi se depărtă. Fiul lui făcu la fel, şi-l urmă. Amândoi se topiră în beznă.

— Dar unde-şi au caii? se interesă Old Firehand.

— Sus, la cabana noastră – răspunse missourianul. Se duc bineînţeles să-i ia. Dar mă întreb dacă vor nimeri prin pădurea seculară, acum, noaptea…

— Fii fără grijă! interveni vânătorul. Cunosc ei drumul, altfel ar fi rămas. Să-i lăsăm deci să plece, şi să ne vedem de treburile noastre…

— Ce facem cu morţii şi cu prizonierii?

— Pe morţi îi aruncăm în apă, iar pe ceilalţi îi judecăm după vechea datină a vestului. Dar mai întâi să ne convingem că nu ne ameninţă nici o primejdie din partea celor fugiţi.

— O, sunt atât de puţini, că n-avem a ne teme de ei! Probabil c-au fugit cât de departe au putut. De altfel, putem face de gardă.

Colonelul” zăcea lângă camarazii săi prinşi şi se văita de durere. Dar deocamdată nimeni nu se ocupa de el. Dinspre râu nu ameninţa nici o primejdie, iar în partea cealaltă postară, spre mai multă siguranţă, câteva străji. Old Firehand trimise după caii rămaşi în urmă, apoi se putea institui tribunalul preriei.

Deliberară mai întâi cu privire la complicii „colonelului”. Nu exista nici un indiciu că ar fi făcut un rău vreunuia dintre cei de faţă. Pentru ceea ce puseseră la cale, rănile primite şi pierderea cailor şi armelor puteau fi considerate ca suficientă pedeapsă. Urma să fie păziţi cu străşnicie peste noapte şi dimineaţa să li se dea drumul. Li se dădu voie să-şi îngrijească reciproc rănile.

Apoi veni rândul făptaşului principal, „colonelul”. Zăcuse până atunci în întuneric şi acum fu adus în apropierea focului. Nu-l luminase încă bine raza flăcării, că băiatul Fred scoase un ţipăt ascuţit, sări şi se repezi înspre Brinkley şi, aplecându-se asupra lui, îl scrută de parc-ar fi vrut să-l fulgere din ochi şi apoi strigă, întorcându-şi capul spre mătuşa Droll:

— El e! Ucigaşul! Îl recunosc! Am pus mâna pe el!

Droll se apropie şi el repede şi întrebă:

— Nu cumva te-nşeli? Nu poate să fie el! Mi se pare cu neputinţă!

— El e, absolut sigur! stărui băiatul. Uite ce ochi face! Nu citeşti în ei groaza de moarte? Se vede descoperit şi presimte ce-l aşteaptă.

— Păi, dac-ar fi el, l-ai fi recunoscut încă pe vapor.

— Acolo nici nu l-am zărit. Pe tramp-i i-am văzut, dar pe el nu. Se vede că şedea aşa încât să-l ascundă ceilalţi.

— Probabil că aşa a fost. Dar mai e ceva: mi l-ai descris pe făptaş cu plete negre, iar ăsta are părul roşu, scurt şi aspru.

Băiatul nu răspunse pe loc. Duse mâna la frunte, clătină din cap, se dădu cu un pas înapoi şi, în cele din urmă, reluă mai puţin sigur:

— Ce-i drept, aşa e! La faţă e neschimbat, dar părul îi e cu totul altfel.

— Trebuie să fie o confuzie, Fred. Oamenii se aseamănă între ei. Dar un păr negru nu se poate preface în roşu.

— Asta, bineînţeles că nu – interveni bătrânul missourian. Dar părul negru îl poţi rade şi purta în locul lui o perucă roşie.

— Oare să fie o perucă? întrebă ezitând Droll.

— Bineînţeles! Eu nu m-am lăsat păcălit de părul roşu. Omul pe care-l caut de atâta amar de vreme, ucigaşul soţiei şi copiilor mei, avea şi el o chică neagră şi cârlionţată. Individul ăsta de aici are părul roşu şi totuşi susţin sus şi tare că el e cel căutat. Poartă o perucă.

— Cu neputinţă! rosti Droll. N-aţi văzut cum l-a apucat adineauri indianul de păr când i-a tăiat urechile? Dacă individul ar purta păr fals, i l-ar fi scos de pe cap!

— Pshaw! E o perucă bine lucrată şi perfect prinsă. O să vă dovedesc imediat.

        „Colonelul” zăcea la pământ, cu braţele şi picioarele strâns legate. Din urechile lui ciuntite mai curgea încă sânge. Trebuie să-l fi durut tare de tot, dar el n-o lua Łn seamă. Toată atenţia îi era îndreptată asupra spuselor celor doi. Dacă chipul lui exprimase până atunci deznădejde, acum se înfăţişa cu totul altfel. Panica făcuse loc speranţei, frica se transformase în batjocură, descurajarea se risipi în faţa certitudinii izbânzii.

Bătrânul missourian era ferm convins că banditul poartă o perucă, ll aşeză deci în capul oaselor, îl apucă de păr şi trase cu putere, să-i smulgă presupusa perucă. Spre surprinderea sa, nu izbuti. Părul se ţinea bine; era un păr natural.

— AU devils! Ticălosul are păr adevărat pe chelie! exclamă el mirat, făcând o mină atât de consternată, încât ceilalţi ar fi izbucnit în râs dacă împrejurarea n-ar fi fost atât de dramatică.

Chipul „colonelului” se strâmbă într-un rânjet batjocoritor.

— Ei – făcu el plin de ură – mincinos şi defăimător ce eşti, unde e peruca? E uşor să învinuieşti un om numai pe temeiul unei asemănări cu un altul! Dovedeşte că eu sunt acela drept care vrei să mă iei!

Bătrânul missourian se uita când la el, când la Old Firehand şi, în cele din urmă, îl rugă pe acesta, descumpănit:

— Spuneţi-mi, Sir, ce să mai cred? Cel la care mă refer era într-adevăr brun şi cârlionţat, iar ăsta e roşcovan şi are părul ţepos! Şi totuşi aş putea jura de o mie de ori că el e ucigaşul acela. E cu neputinţă ca ochii să mă-nşele!

— Şi totuşi poţi greşi – răspunse vânătorul. După cum s-ar părea, este o asemănare la mijloc care te înşeală.

— Atunci nu mă mai pot încrede în bătrânii mei ochi!

— Deschide-i mai bine! îl luă în râs „colonelul”. Să mă ia dracu' dacă ştiu ceva despre o mamă cu doi feciori de care susţii că au fost biciuiţi până la moarte!

Dar tu mă cunoşti! Ai spus-o chiar tu adineauri!

— Ei, şi dacă te-am văzut undeva, trebuie neapărat să fiu cel de care vorbeşti? Şi băiatul se înşală. În' orice caz, omul de care spune el e unul şi acelaşi cu al tău. Dar eu nici nu-l cunosc pe băiat, şi…

Se opri brusc, ca şi cum s-ar fi speriat sau mirat de ceva, îşi reveni însă în clipa următoare şi continuă pe acelaşi ton:

—.şi nici nu l-am întâlnit vreodată. Din-partea mea, n-aveţi decât să mă învinuiţi, dar aduceţi dovezi. Dacă vreţi să mă osândiţi pe temeiul unei asemănări întâmplătoare şi să mă linşaţi, sunteţi nişte criminali de rând, lucru ce nu-l pot crede despre vestitul Old Firehand, sub ocrotirea căruia mă pun.

Faptul că se între rupsese în mijlocul frazei nu fusese lipsit de motiv. Şedea acum cu spatele la cadavre, dar la început zăcuse chiar cu capul sprijinit de un trup neînsufleţit. Când missourianul îl ridicase, punându-l să şadă, corpul rigid al celui mort se rostogolise uşor, mişcare neluată în seamă de nimeni, căci părea provocată de faptul că-şi pierduse punctul de sprijin în clipa când roşcovanul îşi ridicase capul. Acum, trupul se afla în spatele lui, în afara bătăii focului. Dar omul acela nu era mort şi nici măcar rănit. Făcea parte dintre cei pe care Old Firehand îi doborâse cu patul puştii. Sângele camarazilor săi morţi îl stropise şi pe dânsul, făcându-l să pară rănit. Când îşi revenise din buimăceală, se pomenise între morţii cărora li se goliseră buzunarele şi li se luaseră tocmai armele. Ar fi vrut să sară în picioare şi să fugă, căci nu vedea decât patru duşmani, dar înspre râu nu se putea îndrepta, iar din partea cealaltă se auzeau strigătele rafter-ilor care se apropiau. Se hotărâse deci să aştepte un moment mai prielnic. Îşi scosese pe ascuns cuţitul şi-l vârâse în mânecă. Missourianul se apropiase apoi de el, îl întorsese pe o parte şi pe alta, îl luase drept mort, îi luase tot ce avea în buzunare şi la cingătoare, şi-l trăsese alături de celelalte cadavre.

De aci încolo tramp-ul observase cu ochii întredeschişi tot ce se petrecuse. Fiind crezut mort, nu fusese legat, putea deci în orice clipă să sară în picioare şi s-o ia la fugă. Apoi, când „colonelul” fusese aşezat peste trupul lui, îi venise pe loc ideea să-şi elibereze şeful. După ce roşcovanul fusese ridicat în capul oaselor, presupusul mort se rostogolise după el, astfel că zăcea acum în spatele lui Brinkley, care avea mâinile legate la spate. În timp ce „colonelul” vorbea şi atenţia tuturor era îndreptată asupra lui, tramp-ul îşi scosese cuţitul din mânecă şi, cu o mişcare prudentă, îi tăiase legăturile, după care îi strecură mânerul cuţitului în mâna dreaptă, ca să-şi poată tăia repede şi frânghiile de la picioare, spre a se ridica şi a fugi pe neaşteptate. Roşcovanul simţise tainica salvare, precum şi mânerul cuţitului, îl apucase repede, fiind însă atât de uluit, încât pierduse pentru o clipă stăpânirea de sine şi se oprise în mijlocul frazei. Dar numai pentru o fracţiune de secundă. Apoi îşi continuă spusele şi nimeni nu observă ce se petrecuse în spatele acuzatului.

Deoarece invocase lealitatea lui Old Firehand, acesta îi răspunse:

— În măsura în care am un cuvânt de spus, nu va avea loc o crimă, te poţi bizui pe asta. Dar tot atât de sigur este că nu mă las indus în eroare de roşeaţa părului tău. Poate că e vopsit!

— Oho! Părul de pe cap se poate vopsi?

— Fără îndoială – confirmă cu seriozitate vânătorul.

— Nu cumva cu ruddle 1? întrebă „colonelul” cu un râs forţat. Ce s-ar mai spălăci!

— Râzi tu cât vrei! N-o să-ţi mai baţi tu multă vreme joc! răspunse liniştit Old Firehand. Pe alţii îi poţi duce, dar pe mine nu!

Se duse apoi spre locul unde zăceau armele şi obiectele celelalte luate de la morţi şi de la cei prinşi, se plecă, ridică punga de piele care fusese agăţată de cingătoarea „colonelului”, şi, în timp ce o deschidea, zise:

— Am mai cercetat eu şi adineauri punga asta şi am găsit în ea câteva lucruri al căror rost şi întrebuinţare nu-mi erau prea limpezi. Acum însă parcă bănuiesc ceva.

Vânătorul scoase la iveală un flaconaş astupat, o pilă mică şi o aşchie de lemn lungă de un deget, de care mai era prinsă coaja, puse toate trei obiectele sub nasul roşcovanului şi-l întrebă:

— La ce duci lucrurile astea cu tine?

Obrazul celui prins păli, totuşi replică pe loc cu aceeaşi siguranţă:

— E cam ciudat că marele Old Firehand se ocupă de asemenea mărunţişuri! Cine-ar fi crezut aşa ceva! Sticluţa conţine un medicament, pila este o unealtă indispensabilă oricărui westman, iar bucăţica de lemn a ajuns din întâmplare în pungă. Sunteţi mulţumit acum, Sir?

Şi se uită în ochii vânătorului cu o privire ironică şi totuşi temătoare. Old Firehand răspunse în felul său serios şi precis:

— Da, sunt mulţumit, fireşte, nu de vorbele tale, ci de concluziile mele. Un tramp nu are nevoie de pile, cel puţin nu de una atât de mică. Una mare i-ar fi de mult mai mult folos. Sticluţa conţine pilitură păstrată în spirt, iar bucăţica asta de lemn, cum se vede după scoarţa ei, este o frântură de creangă a arborelui numit în botanică Celtis occidentalis. Apoi mai ştiu perfect că pilitura din acest lemn, conservată în alcool, poate vopsi în roşu cel mai întunecat păr. Aşa că… ce mai zici acum?

— Că nu-nţeleg nici un cuvânt din această savantă cuvântare – replică mânios „colonelul”. Tare-aş vrea să văd şi eu pe omul căruia îi poate trece prin minte să-şi Cretă roşie, (na.) vopsească frumosul păr în roşu ca la o vulpe. Individul ar avea un gust cu totul aparte!

— Gustul n-are ce căuta aici. Scopul contează. Un ins urmărit pentru crime grave îşi vopseşte bucuros părul în roşu dacă prin asta îşi poate salva viaţa. Sunt convins că tu eşti cel căutat şi mâine dimineaţă, după ce se luminează, o să-ţi cercetez mai îndeaproape capul şi părul.

— Nu-i nevoie să aşteptăm atâta – Întrerupse Fred. Există un semn după care-l putem recunoaşte. Când m-a doborât ucigaşul şi m-a călcat în picioare, i-am înfipt cuţitul în pulpa dreaptă, adânc, încât a intrat într-o parte şi a ieşit vârful pe cealaltă, de a rămas cuţitul înfipt. Să-şi dezvelească pulpa dreaptă. Dacă e acelaşi individ, trebuie să se mai cunoască cele două cicatrice.

Nimic nu-i putea fi mai binevenit roşcovanului decât această propunere. Dacă o accepta, nu mai trebuia să-şi taie singur frânghiile ce-i încătuşau picioarele. De aceea se grăbi să primească:

— Well, tinere deştept! în cazul ăsta o să vă convingeţi cu toţii că vă înşelaţi. Dar pentru că vădeşti atâta inteligenţă, dă-mi voie să mă mir că ceri unui om legat fedeleş să-şi scoată pantalonii.

Zelul îl făcu pe Fred să se apropie în grabă de prizonier, îngenunche lângă el şi se apucă să umble la cureaua petrecută în jurul picioarelor „colonelului”, la înălţimea pulpelor. După ce desfăcuse nodul, voia să suflece cracul drept al pantalonului de nanchin. dar roşcovanul îl izbi cu picioarele cu atâta putere, încât zbură cât colo. În clipa următoare, Brinkley sări în picioare.

— Good bye, domnilor! Ne mai vedem noi şi altă dată! strigă croindu-şi drum la iuţeală, cu cuţitul ridicat ameninţător, printre doi dintre rafter-i, şi alergând peste luminiş, înspre copaci.

Fuga prizonierului pe care-l crezuseră legat bine fu atât de neaşteptată, pentru cei de faţă, încât toţi rămaseră împietriţi. Numai Old Firehand şi mătuşa Droll aveau o prezenţă de spirit care nu-i părăsea nici în situaţiile cele mai neobişnuite.

În clipa în care omul cu păr roşu se ridică în picioare şi scoase cuţitul, Old Firehand îşi luase avânt ca să se repeadă asupra lui, şi să-l prindă. Dar dădu peste o piedică neprevăzută. Tramp-ul pe care-l crezuseră mort găsise că venise momentul să intervină. Cum atenţia tuturor era îndreptată asupra colonelului, se gândea că ar putea fugi uşor acum. Sări deci şi el în picioare şi, trecând pe lângă foc, se repezi să străpungă cercul format de rafter-i. În aceeaşi clipă, Old Firehand, care sărise peste foc, venea în zbor şi se ciocni cu vagabondul. Nu-i trebuiră nici două secunde ca să-l prindă, să-l ridice în aer şi să-l trântească cu toată puterea de pământ.

— Legaţi-l pe individul ăsta, care s-a prefăcut că-i mort! strigă, şi se întoarse spre „colonel”, care, datorită carambolului, avusese timp să iasă din cercul taberei. Old Firehand îşi ridică arma, ochi, gata să-l doboare cu un glonţ, dar îşi dădu seama că era imposibil să execute acest proiect, căci Droll alerga în urma evadatului şi-l proteja cu corpul său într-un mod atât de perfect, încât glonţul l-ar fi nimerit pe Droll.

Roşcatul alerga ca să-şi salveze viaţa. Droll fugea după el cât putea de repede. L-ar fi ajuns cu siguranţă din urmă dacă n-ar fi purtat faimoasa „cămaşă de noapte” de piele. Această îmbrăcăminte era mult prea grea şi incomodă pentru o asemenea urmărire. Aşa că Old Firehand lăsă arma din mâini şi se repezi cu adevărate salturi de panteră în urma celor doi.

— Opreşte-te, Droll! îi strigă în acelaşi timp primului urmăritor.

Droll însă nu-i luă în seamă apelul şi continuă să alerge. Acum „colonelul” trecuse marginea cercului de lumină şi dispăru în bezna dintre copaci.

— Opreşte-te, Droll! mai strigă o dată Old Firehand, furios. Se afla acum doar cu trei sau patru paşi în urma acestuia.

— Trebuie să-l prind, trebuie să-l prind! strigă mătuşa Droll agitat, cu vocea-i de falset şi se repezi de asemenea printre copaci.

Atunci Old Firehand se opri din plină fugă, ca un cal de curse bine dresat care ascultă de frâu în plin galop, se întoarse şi se înapoie încet, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În jurul focului, ceilalţi stăteau laolaltă în grupuri şi priveau agitaţi înspre pădure, ca să vadă cum iese urmărirea.

— Ei, văd că vă întoarceţi singur – Îl întâmpină de la distanţă bătrânul din Missouri pe Old Firehand.

— După cum vedeţi – răspunse acesta dând din umeri, cu calm.

— N-a fost chip să-l prindeţi?

— Ba, ar fi fost chiar uşor, dacă rramp-ul ăsta afurisit nu s-ar fi amestecat şi nu s-ar fi ciocnit cu mine.

— Ce poveste stupidă că ne-a scăpat tocmai banditul principal!

— Dumneata, dragă Blenter, ai mai puţine motive decât oricine să te plângi!

— De ce tocmai eu?

— Pentru că numai dumneata eşti de vină.

— Eu? făcu bătrânul, mirat. Nu pricep. Cu tot respectul pentru dumneavoastră, Sir, dar vă rog să-mi explicaţi cum vine asta.

— E foarte simplu. Cine l-a examinat pe mortul care a înviat aşa de subit?

— Fireşte, eu.

— Şi l-ai luat drept mort. Cum i se poate întâmpla aşa ceva unui rafter şi vânător cu atâta experienţă? Şi cine i-a golit buzunarele şi i-a luat armele?

— Tot eu.

— Dar cuţitul i l-ai lăsat!

— N-avea cuţit.

— Îl ascunsese doar. După aceea a stat culcat în spatele „colonelului” şi nu numai că a tăiat curelele cu care era legat, dar i-a şi dat cuţitul.

— Să fie într-adevăr aşa, Sir? întrebă, jenat, bătrânul.

— Întreabă-l chiar dumneata, că doar e aici! Blenter îi dădu un picior banditului legat şi-l sili cu ameninţări, să răspundă. Află că totul se petrecuse aşa cum presupusese Old Firehand. Atunci se luă cu mâinile de cap, îşi răvăşi supărat părul lung şi cărunt şi zise furios:

— Îmi vine să-mi trag palme! O asemenea prostie nu s-a mai făcut în toată America! Eu sunt de vină, numai eu! Şi mi-aş pune capul rămăşag că tipul e cel drept care l-am luat.

— Bineînţeles că el era, altfel ar fi aşteptat liniştit să-i examinăm piciorul. Dacă n-avea cele două cicatrice, nu i se putea întâmpla nimic, fiindcă noi nu-l puteam pedepsi pentru furtul banilor, căci, după legile preriei, păgubaşul trebuia să fie de faţă.

Acum se întoarse şi Droll, trecând ruşinat şi cu paşi şovăitori prin poiană. Urmărise fugarul, după părerea sa, o bună bucată de drum prin pădure, se lovise de copaci, apoi se oprise să asculte, şi neputând desluşi nici o urmă de zgomot, se hotărâse să se întoarcă.

Old Firehand îl îndrăgise pe acest om năstruşnic şi nu voia să-l facă de ruşine de faţă cu rafter-ii. De aceea îl întrebă în limba germană:

— Dar bine, Droll, dumneata n-ai auzit ce ţi-am strigat de câteva ori?

— Ba am auzit eu ce mi-ai strigat! răspunse grăsunul.

— Atunci de ce n-ai făcut aşa cum ţi-am spus?

— Pentru că voiam să-l prind pe individ.

— Pentru asta alergi în urma lui prin pădure?

— Păi cum era să fac altfel? Să fi alergat poate dânsul după mine?

— Fireşte că nu! râse Old Firehand. Dar ca să prinzi un om în pădure trebuie să-l vezi, sau cel puţin să-l auzi. Dacă alergi şi dumneata, nu mai poţi auzi zgomotul făcut de paşii lui, mă-nţelegi?

— Asta, ce-i drept, nu e prea greu de priceput. Deci, trebuia să mă opresc?

— Da.

— Sfinte Sisoie! Cine să vă mai priceapă? Dacă mă opresc, el fuge, iar eu pot să stau în acelaşi loc până-n ziua de apoi! Sau credeţi poate că s-ar fi întors de bunăvoie ca să se arunce în braţele mele?

— Nu chiar aşa, şi totuşi cam aşa. Pariez că a fost destul de deştept ca să nu se îndepărteze prea mult. S-a înfundat doar puţin în pădure şi s-a ascuns după un copac ca să te lase să treci în goană prin dreptul lui.

— Ce? Cum? Să trec prin dreptul lui? Dacă e aşa, apoi n-aş putea păţi ruşine mai mare!

— Cu siguranţă s-a petrecut aşa. De aceea ţi-am strigat să te opreşti. Îndată ce ne aflam în întuneric prin pădure, ne-am fi culcat pe jos să ascultăm. Cu urechile lipite de pământ, i-am fi auzit paşii şi ne-am fi dat seama în ce direcţie merge. Dacă s-ar fi oprit, am fi putut să ne apropiem tiptil. În privinţa târâtului fără zgomot, ştiu că faci o treabă bună.

— Cred şi eu – răspunse Droll, măgulit de aceste cuvinte de laudă. Dacă stau şi mă gândesc, parcă-mi vine să cred că ai perfectă dreptate. Am fost prost, niţeluş cam tare prost. Dar poate că o dregem totuşi. Trebuie să aşteptăm până mâine dimineaţă şi să-i căutăm urmele. Dacă o luăm apoi pe dâra lăsată, probabil că-l ajungem din urmă.

Părerea asta le-o împărtăşi rafter-ilor, după care bătrânul din Missouri declară:

— Sir, merg şi eu cu dumneavoastră. Cai am capturat destui, aşa că puteţi să-mi daţi şi mie unul. Acest colonel” roşcovan e omul pe care-l caut de atâţia ani de zile. Acum iau parte la urmărirea lui, iar tovarăşii mei n-or să mi-o ia în nume de rău că-i părăsesc. Şi nici nu suferă vreo pierdere fiindcă ne-am apucat de treabă doar de curând.

— Îmi pare bine – zise Old Firehand. De altfel, vreau să vă fac tuturor o propunere.

— Ce anume?

— Să lăsăm asta pentru mai târziu. Acum avem ceva mai urgent de făcut. Trebuie să urcăm până la cabana dumneavoastră.

— De ce să nu stăm aici până dimineaţă, Sir?

— Pentru că bunurile dumneavoastră sunt în pericol. De la „colonel” ne putem aştepta la orice. Se prea poate să-i vină ideea să dea pe la cabană.

— Drace! Asta mai lipseşte! Acolo ne ţinem uneltele şi armele de rezervă, apoi praful de puşcă şi cartuşele. Trebuie să ne grăbim!

— Foarte bine! Ia-o înainte, Blenter, cu încă doi. Noi ceilalţi, vă urmăm cu caii şi prizonierii. O să ne luminăm calea cu făclii pe care le luăm de aici, din focul ăsta.

Vânătorul cel ager la minte îl judecase prea bine pe „colonel”. Acesta se pitise, într-adevăr, pe după un copac de îndată ce ajunsese în adâncul pădurii. Îl auzise pe Droll trecând în fugă pe lângă el şi-l văzuse şi pe Old Firehand întorcându-se la focul de tabără. Cum Droll pleca în altă direcţie decât înspre cabană, îi dădu, fireşte, în gând să se îndepărteze tiptil de direcţia ei. Bâjbâind în întuneric, cu mâinile întinse înainte spre a nu se lovi de copaci, o luă pe pantă în sus.

Pe drum se gândi ce avantaje îi oferea casa de bârne. Mai fusese pe acolo, aşa că nu se putea să n-o nimerească. Desigur că tot avutul rafter-ilor se afla în casă; se putea răzbuna pe ei. De aceea grăbi pasul, în măsura în care i-o permitea întunericul.

Ajuns sus, se opri să asculte. Se prea putea ca unul dintre rafter-i să fi rămas acolo. Cum nu se auzea nimic, se apropie de casă, mai trase cu urechea şi nimeri uşa bâjbâind. Începuse tocmai să examineze în ce fel era încuiată uşa, când se simţi apucat de beregată şi trântit la pământ. Mai mulţi bărbaţi îl ţineau pe jos, cu genunchii pe el.

— Bine că am prins barem unul, ăsta o să ne-o plătească! zise careva. Omul roşcovan recunoscu vocea cu mirare şi bucurie. Făcu o sforţare ca să-şi slobozească beregata şi reuşi să scoată cuvintele:

— Woodward, ai înnebunit? Dă-mi drumul! Woodward era subşeful tramp-ilor. Şi el recunoscu vocea „colonelului”, îi dădu drumul, îndepărtându-i şi pe ceilalţi, şi strigă:

— Colonelul! De unde ai răsărit! Te credeam prizonier!

— Am fost – răspunse acesta gâfâind şi ridicându-se de pe jos – dar am evadat. Nu puteaţi să fiţi mai prudenţi? Era cât pe-aci să mă omorâţi cu pumnii voştri! Dar ce faceţi pe-aici?

— Ne-am întâlnit din întâmplare, colo, prin vale, dar numai trei dintre noi; nu ştim unde sunt ceilalţi. Am văzut că rafter-ii rămân pe lângă focul de tabără, şi atunci ne-am gândit să venim aici, ca să le jucăm o festă.

— Bravo! Acelaşi gând m-a adus şi pe mine încoace. Aş vrea să pun foc la toată casa asta a lor.

— Aşa ne-am gândit şi noi, dar nu fără să vedem întâi ce conţine. Poate că găsim câte ceva folositor.

— Pentru asta avem nevoie de lumină. Afurisiţii, mi-au golit buzunarele, iar în casă putem să căutăm mult şi bine până găsim o brichetă.

— Uiţi că noi le avem pe-ale noastre, că pe noi nu ne-au jecmănit!

— Adevărat. Dar v-aţi convins că nu ne-au întins vreo cursă?

— Nu-i nici ţipenie de om pe-aici; zăvorul se poate desface uşor, eram tocmai pe cale să intrăm, când ai sosit.

— Ei, atunci hai să ne apucăm repede de treabă, până nu le dă în gând să se urce până aici!

Woodward trase zăvorul şi intrară. După ce închise uşa, făcu lumină şi cercetară încăperea. Deasupra paturilor se aflau rafturi prinse în perete, şi pe ele erau lumânări de seu de cerb din acelea pe care westmenii au obiceiul să le toarne singuri. Fiecare dintre cei patru bărbaţi aprinse câte o lumânare, apoi se apucară să caute în grabă prin toate colţurile obiecte ce le-ar putea fi de folos.

Se aflau acolo câteva puşti, cornuri pentru praf de puşcă umplute, securi, topoare, ferăstraie, cuţite, rezerve de praf de puşcă, cutii cu cartuşe, carne şi alte provizii. Fiecare tramp îşi luă ce-i era trebuincios şi ce-i plăcea, apoi băgară lumânările aprinse în frunzele de papură din aşternuturi. Acestea luară foc îndată, iar incendiatorii se grăbiră să iasă. Lăsară uşa deschisă, ca să fie curent suficient, şi rămaseră afară, ca să tragă cu urechea. Nu se auzea nimic afară de pârâitul paielor şi lemnelor ce ardeau şi de foşnetul copacilor.

— Nu vin încă – zise Woodward. Ce facem acum?

— Plecăm, bineînţeles – răspunse „colonelul”.

— Dar încotro? Nu cunoaştem regiunea.

— Mâine or să ne caute urmele şi or să se ia după noi. Deci nu trebuie să lăsăm urme.

— Imposibil, decât numai prin apă.

— Atunci plecăm pe apă.

— Cu ce, sau în ce?

— Cu barca, fireşte. Nu ştii că orice asociaţie de rafter-i îşi face o barcă sau mai multe, de care au neapărată nevoie pentru treburile lor? Pun pariu că le găsim, jos, în locul din care pornesc plutele.

— Nu cunoaştem locul.

— O să-l găsim. Ia uitaţi-vă, pe-aici coboară pârtia pe care alunecă lemnele la vale. Să vedem dacă putem coborî pe ea.

Acum flăcările pătrunseră prin acoperiş, luminând totul de jur împrejur. La marginea pădurii, înspre râu, se vedea un loc gol printre copaci. Bandiţii se îndreptară spre el. Găsiră o pârtie îngustă, dreaptă şi abruptă, care ducea până acolo, iar alături era întinsă o frânghie de care te puteai ţine. Cei patru se lăsară în jos.

Sosiţi pe malul râului, auziră din depărtare strigăte şi zgomot de voci care se apropiau de cabană.

— Vin! zise colonelul. Hai repede, să găsim o barcă!

Nu fu nevoie să caute mult, căci tocmai acolo unde ajunseseră se aflau trei canoe legate de ţărm. Erau construite în maniera indiană, din coajă de copac şi etanşate cu răşină, fiecare putând transporta patru persoane.

— Agăţaţi-le pe celelalte două de prima – comandă „colonelul”. Trebuie să le luăm cu noi şi să le distrugem mai încolo, ca să nu ne poată urmări.

Ordinul fu executat. Apoi cei patru se urcară în prima barcă, puseră mâna pe vâsle şi se îndepărtară de mal. Colonelul şedea la pupa şi cârmea. Unul dintre oamenii săi dădu din vâsle în aşa fel încât se vedea că vrea s-o ia în susul apei.

— Greşit! zise conducătorul. O luăm la vale.

— Bine, dar voiam să ajungem în inima statului Kansas, la marele miting al tramp-ilor! obiectă omul.

— E adevărat. Dar asta o să afle probabil şi Old Firehand, o să-i silească pe prizonieri să i-o spună. Deci, o să ne caute mâine în susul apei, aşa că trebuie s-o luăm la vale, ca să-l inducem în eroare.

— Ce ocol uriaş!

— Deloc. Mergem până la preria următoare, la care ajungem dimineaţa. Acolo scufundăm bărcile şi furăm nişte cai de la pieile-roşii de prin acele părţi. Apoi ne îndreptăm în grabă spre nord şi recuperăm această mică întârziere într-o singură zi, în timp ce rafter-ii sunt nevoiţi să ne caute urmele încet, cu osteneală şi în zadar.

Vâsliră în aşa fel încât bărcile să rămână în umbra malului, ca să nu fie în bătaia luminii incendiului de sus, apoi, când ajunseră la marginea cercului de lumină, „colonelul” cârmi spre mijlocul fluviului, tocmai în momentul în care rafter-ii ajunseră cu caii şi prizonierii în faţa casei incendiate.

Aceştia se apucară să se lamenteze cu voce tare, când îşi văzură avutul pe cale de a fi consumat de flăcări. Izbucniră în sute de înjurături şi blesteme la adresa incendiatorilor. Old Firehand însă îi linişti, spunând:

— Mi-am închipuit eu că „colonelul” o să pună la cale aşa ceva. Din păcate, am ajuns prea târziu. Dar nu 'vă necăjiţi prea tare. Dacă primiţi propunerea pe care vreau să v-o fac, o să obţineţi în curând mai mult decât deplină despăgubire pentru ce aţi pierdut. Acum trebuie să ne convingem înainte de toate că nu se mai află niciunul dintre bandiţi în apropiere.

Cercetară împrejurimile cu cea mai mare atenţie, dar nu descoperiră nimic suspect. Apoi se strânseră lângă Old Firehand, în jurul focului. Prizonierii fuseseră duşi mai la o parte, ca să nu poată auzi ce se vorbea.

— În primul rând, domnilor – Începu vânătorul – daţi-mi cuvântul dumneavoastră de onoare că nu veţi divulga cele ce vă voi spune, chiar dacă nu-mi acceptaţi propunerea! Ştiu că sunteţi cu toţii nişte gentlemeni pe al căror cuvânt mă pot bizui.

I se dădu promisiunea cerută şi continuă:

— E cineva printre voi care cunoaşte apa mare din mijlocul stâncilor, în inima muntelui, aceea care se numeşte Lacul de Argint?

— Eu – răspunse unul singur, şi anume mătuşa Droll. Fiecare dintre noi cunoaşte acest nume, dar afară de mine cred că niciunul n-a umblat prin acele părţi, după cât pot să-mi dau seama din tăcerea acestor gentlemeni.

— Well! Ştiu că există pe acolo mine bogate, foarte bogate, mine vechi, filoane şi zăcăminte de pe vremea înaintaşilor pieilor-roşii, care nici nu exploatau bogăţiile subsolului. Cunosc mai multe dintre aceste vine şi zăcăminte şi am de gând să mă urc acolo cu un bun inginer de mine, ca să vedem cum stau lucrurile, dacă se poate face o exploatare în stil mare şi dacă apa lacului ne poate furniza forţa necesară. Întreprinderea nu e, fireşte, lipsită de pericol, de aceea am nevoie de un grup de westmeni cu experienţă, care să ne însoţească. Lăsaţi-vă deci deocamdată munca de aici şi veniţi cu mine la Lacul de Argint, domnilor! Am să vă plătesc bine!

— Asta zic şi eu propunere, o frumoasă propunere! strigă bătrânul din Missouri entuziasmat. Din partea mea, aş accepta numaidecât, dar nu pot, n-am dreptul, pentru că trebuie să-l prind pe acest „colonel”.

— Şi eu la fel, şi eu la fel! încuviinţă Droll. Ce mult mi-ar plăcea să iau parte la expediţie, ce mult mi-ar plăcea, nu de dragul răsplăţii, de dragul aventurilor, şi pentru că consider ca o mare onoare să pornesc călare în tovărăşia lui Sir Firehand. Dar nu se poate, fiindcă nici eu nu pot să abandonez urma „colonelului” roşcovan!

Un zâmbet uşor trecu peste faţa lui Old Firehand, în timp ce răspundea:

— Amândoi aveţi o dorinţă care vi se va împlini poate tocmai cu mai multă certitudine dacă rămâneţi cu mine. Când am părăsit focul de tabără de jos ca să ne urcăm aici, a trebuit să conducem, fireşte, pe vagabonzii legaţi. Am luat şi eu pe unul, pe cel mai tânăr, în seama mea. Acesta a îndrăznit să intre în vorbă cu mine şi am aflat că, de fapt, nu se potriveşte cu societatea lor, că regretă întovărăşirea asta, în care a intrat doar de dragul fratelui său, care acum e printre cei căzuţi. Mi-a promis să-mi divulge intenţiile „colonelului”, şi n-aş vrea să-l resping, în parte din omenie, în parte din cuminţenie. Sunteţi de acord să-l aduc încoace?

Ceilalţi fură cu toţii de acord, şi Old Firehand se ridică să aducă prizonierul. Era un tânăr de vreo douăzeci şi ceva de ani, cu o figură inteligentă şi o statură puternică. Old Firehand îl dezlegase şi-l invită să şadă lângă el.

— Ei – i se adresă apoi – după cum vezi, sunt dispus să-ţi îndeplinesc dorinţa. Ai fost împins pe un drum greşit de către fratele tău. Dacă promiţi solemn că de acum înainte ai să fii un om cumsecade, poţi să devii, în compania mea, un bun westman. Cum te cheamă?

— Mă cheamă Nolley, Sir – răspunse prizonierul, strângându-i mâna cu lacrimi în ochi. Am să vă fiu recunoscător toată viaţa dacă-mi îndepliniţi două dorinţe!

— Ce dorinţe?

— Să mă iertaţi cu adevărat, nu numai aparent, pentru că m-aţi găsit într-o societate atât de proastă, şi îngăduiţi-mi să-l îngrop mâine dimineaţă pe fratele meu mort. Să nu putrezească în apă şi să nu fie sfâşiat de peşti.

— Aceste dorinţe îmi dovedesc că nu m-am înşelat în privinţa ta; sunt ca şi împlinite. De acum înainte eşti de-ai noştri şi n-ai să te arăţi foştilor tăi tovarăşi, căci nu trebuie să ştie că ţii cu noi. Ai vorbit de intenţiile „colonelului”. Le cunoşti?

— Da. Întâi le-a tăinuit multă vreme, dar ieri ni le-a spus. Vrea să se ducă întâi la marele miting al tramp-ilor, care va avea loc în curând.

— High-day! strigă atunci Droll. Va să zică n-am fost fals informat când am auzit că aceşti vagabonzi vor să se adune cu sutele pe undeva, dincolo de Harper, ca să pună la cale o serie de lovituri! Ştii unde e locul întâlnirii?

— Da – răspunse Nolley. E într-adevăr situat dincolo de Harper, dacă privim de aici, şi se cheamă Osaga-nook.

— N-am auzit niciodată de acest Nook. Curios! Aveam intenţia să mă duc la acest miting, cu speranţa că-l voi găsi poate acolo pe omul pe care-l caut, şi habar n-aveam că am călătorit cu el pe acelaşi vapor. Puteam să-l prind acolo, pe bord. Va să zică, „colonelul” se îndreaptă spre Osaga-nook; ei, atunci ne luăm şi noi după el, nu-i aşa, nene Blenter?

— Da – făcu bătrânul, dând din cap. Bineînţeles că atunci trebuie să renunţăm la societatea lui Old Firehand.

— Ba deloc – răspunse vânătorul. Primul ţel al călătoriei mele e prin apropiere, şi anume ferma lui Butler, unde mă aşteaptă acel inginer care e frate cu proprietarul fermei. Rămânem deci împreună cel puţin până acolo. „Colonelul” mai are şi alte intenţii?

— Desigur – răspunse vagabondul pocăit. După miting, vrea să se ducă la Eagle-tail, ca să atace pe funcţionarii şi muncitorii căilor ferate şi să le ia banii.

— Bine că am aflat! Deci, dacă nu-l prindem la miting, îl găsim cu atât mai sigur la Eagle-tail.

— Şi dacă vă scapă şi acolo – continuă Nolley – atunci îl puteţi prinde mai târziu la Lacul de Argint.

Aceste cuvinte stârniră mirarea tuturor; chiar şi pe Old Firehand îl impresionară într-atât, încât întrebă în grabă:

— La Lacul de Argint? Ce ştie „colonelul” despre acel loc şi ce vrea să facă acolo?

— Vrea să dea de o comoară.

— De o comoară?

— Da, se pare că s-au îngropat sau scufundat acolo comori extraordinare, care aparţineau popoarelor străvechi, de odinioară. Are un plan exact al locului unde trebuie căutat.

— Ai văzut planul?

— Nu. Nu-l arată nimănui.

— Bine, dar noi l-am percheziţionat şi i-am luat tot ce avea, fără să găsim planul!

— Se vede că l-a ascuns bine. Cred chiar că nu-l are asupra sa. Din spusele lui se putea înţelege că l-a îngropat undeva.

Atenţia ascultătorilor era îndreptată asupra vorbitorului, aşa că nimeni nu se uită la Droll şi la Fred, pe care cele auzite îi aduseră într-o stare de agitaţie extraordinară. Droll îşi holba ochii la Nolley, iar Fred strigă îndată ce acesta tăcu:

— El e, „colonelul”, el este! Planul acela i-a aparţinut tatălui meu!

Acum privirea tuturor se aţinti asupra tânărului. Urmă un noian de întrebări, dar Droll interveni energic, spunând:

— Să lăsăm asta acum, domnilor! O să aflaţi mai încolo cum stau lucrurile. Principalul e că acum pot să vă declar că eu şi cu Fred stăm în orice caz la dispoziţia lui Old Firehand.

— Şi eu! strigă bătrânul din Missouri, pe un ton voios. Am dat peste o mulţime de secrete, aşa că mă în treb cum o să le descurcăm. Mergeţi cu toţii cu noi, nu-i aşa, tovarăşi?

— Da, fireşte, da, da! strigară toţi rafter-ii din jur.

— Well '. zise Old Firehand. Deci pornim mâine dimineaţă. Nici nu mai trebuie să ne sinchisim de urma „colonelului”, de vreme ce ştim în ce loc poate fi găsit. Îl urmărim acum prin păduri şi peste prerii, peste dealuri şi văi, şi, la nevoie, chiar şi până-n creierul munţilor, la Lacul de Argint. Ne aşteaptă o viaţă plină de peripeţii! Să fim buni camarazi, domnilor!