Capitolul V.O magistrală ispravă de indian
Soarele de amiază strălucea peste Preria Vălurită. Cu mulţimea ei de coline acoperite de iarbă deasă, ce unduia în boarea blândă, semăna cu un lac de smarald ale cărui valuri ar fi încremenit deodată. Fiecare din aceste valuri era aidoma celuilalt ca lungime, formă şi înălţime, aşa că, ajungând dintr-o vale într-alta, puteai să le confunzi, crezând că eşti în aceeaşi vale. De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, numai coline vălurite, până la orizont. Cine nu se orienta aici după compas sau după soare, trebuia să se rătăcească, aşa cum se rătăceşte în largul mării un novice într-o barcă.
În această pustietate verde nu părea să existe vreo vieţuitoare; numai sus, în văzduh, se roteau doi ulii negri, fără să mişte aparent din aripi. Să fi fost într-adevăr singurele vietăţi de pe aici? Nu, căci se auzi fornăitul puternic al unui cal, apoi, pe după o colină se ivi un călăreţ, şi anume un călăreţ echipat într-un fel tare ciudat.
Bărbatul avea o statură obişnuită, nici prea mare, nici prea mică, nu era nici prea gras, nici prea slab, dar părea puternic. Purta pantaloni lungi, o vestă şi un veston scurt, îmbrăcăminte confecţionată dintr-un material cauciucat, impermeabil. Pe cap avea o pălărie de plută cu o bucată de pânză la ceafă, cum poartă de obicei ofiţerii englezi din India şi în alte ţări calde. În picioare avea mocasini, ca pieile-roşii.
Acest bărbat avea ţinuta unui călăreţ exersat; faţa îi era… ei, da, faţa era de fapt cât se poate de neobişnuită. Avea o expresie de-a dreptul prostănacă, şi asta nu numai din pricina nasului, care era făcut din două părţi total diferite. În partea stângă era alb şi avea forma uşor coroiată a unui nas acvilin obişnuit; în partea dreaptă era gros, ca umflat, şi de o culoare care nu se putea numi nici roşie, nici vânătă. În jurul obrajilor avea o barbă olandeză, ale cărei fire lungi şi subţiri erau îndreptate înainte în dreptul gâtului, până în faţa bărbiei. Această barbă se sprijinea pe un guler tare şi înalt, cu cele două vârfuri răsfrânte, iar luciul albăstriu al acestui guler trăda că omul purta rufărie de cauciuc.
De curelele scăriilor de şa era legată, în dreapta şi în stânga, câte o puşcă, iar patul puştilor prins de piciorul călăreţului, se proptea de scara de şa în formă de pantof. De-a curmezişul, în faţa şeii, se afla un sul lung de tinichea sau o capsulă, despre care era greu de ghicit la ce servea. În spate, omul purta un rucsac de piele de mărime mijlocie, iar pe acesta câteva vase de tinichea şi sârme de o formă ciudată. Cingătoarea era lată, de asemenea din piele, şi aducea a chimir. De aceea erau prinse mai multe săculeţe; în faţă, ieşeau din chimir plăselele unui cuţit şi a mai multor revolvere, iar în spate erau fixate de el două pungi care, în mod normal, trebuia să le iei drept cartuşiere.
Calul era o mârţoagă obişnuită, nici prea bun, dar nici prea prost pentru ostenelile din vestul îndepărtat. Nu se putea remarca la el nimic deosebit, afară de faptul că avea pe spate, drept cioltar, o pătură care trebuie să fi costat desigur multe parale.
Călăreţul părea să presupună că mârţoaga lui posedă mai multă inteligenţă a preriei decât el; în orice caz, nu se vedea că l-ar fi condus într-o anumită direcţie; îl lăsa să meargă aşa cum şi încotro voia. Calul păşi prin câteva văi, se urcă pe o colină, coborî încetişor panta cealaltă, o dată o porni de la sine în trap, apoi merse iar la pas, într-un cuvânt, omul cu coiful de plută şi cu mutra prostănacă nu părea să aibă vreun ţel precis, în schimb, mult timp şi răgaz.
Deodată, calul se opri, ciuli urechile, iar călăreţul tresări, căci în faţa lui răsună o voce ascuţită, poruncitoare:
— Stop! Nici un pas mai departe, sau trag! Cine sunteţi, maşter1?
Călăreţul ridică ochii, apoi se uită în jos, în urmă, la dreapta, la stânga; nu zări nici o fiinţă omenească. Dar fără a clipi măcar, scoase capacul de pe capsula lungă de tinichea în formă de sul, aşezată de-a curmezişul, în faţa şeii, o scutură până ieşi o lunetă, trase segmentele ei aşa încât se făcu lungă de vreo cinci picioare, închise ochiul stâng încreţind pleoapele, aşeză luneta în faţa ochiului drept şi o îndreptă spre cer, examinându-l câtva timp cu toată seriozitatea şi atenţia, până ce aceeaşi voce se făcu auzită din nou, de astă dată râzând:
— Ia mai strângeţi-vă luneta astronomică la loc! Nu şed în lună, ci aici, jos, pe bătrâna noastră mamă ţărână! Şi acum, spuneţi-mi, de unde veniţi?
Ascultând comanda, călăreţul strânse luneta, o băgă în capsulă, pe care o închise cu grijă şi încetineală, ca şi cum n-ar fi avut nici o grabă, apoi arătă cu mâna în urma lui şi răspunse:
— De acolo.
— Asta văd şi eu, amice! Şi încotro vreţi să vă duceţi?
— Încolo! zice cel întrebat, arătând cu mâna înainte.
— Sunteţi un băiat delicios, pe onoarea mea! râse cel ce întreba, tot invizibil. De vreme ce vă aflaţi însă pe această binecuvântată prerie, presupun că-i cunoaşteţi obiceiurile. Se învârtesc pe aici atâtea scursori suspecte, încât un om cumsecade se vede silit să fie precaut la orice întâlnire. Înapoi puteţi s-o luaţi; duceţi-vă cu Domnul, dacă doriţi; dar dacă vreţi să mergeţi înainte, aşa cum pare, atunci trebuie să ne daţi socoteală, spunându-ne adevărul. Deci, daţi-i drumul! De unde veniţi?
— De la Castelul Castlepool – răspunse cel întrebat, pe tonul unui şcolar care se teme de învăţătorul său sever.
— Nu cunosc aşa ceva. Unde se află acest loc?
1 întrebuinţat în loc de „domnule”, „maşter” e un fel de a se adresa familiar şi ar putea fi redat prin: meştere, jupâne, nene.
— Pe harta Scoţiei – declară călăreţul, în timp ce mutra lui luă o expresie şi mai prostească decât înainte.
— Dumnezeu să vă binecuvânteze mintea, Sir! Ce mă priveşte pe mine Scoţia? Şi unde vă duceţi?
— La Calcutta.
— Nu cunosc nici asta. Şi unde se află acest loc frumos?
— În India de est.
— Lack-a day! 1 Va să zică în această după-amiază însorită vreţi să călăriţi din Scoţia, peste Statele Unite, până-n India de est?
— Nu fac tot voiajul chiar astăzi.
— Aşa! Nici n-ar fi prea uşor! Sunteţi, prin urmare, englez?
— Yes.
— Ce profesiune aveţi?
— Lord.
— Ei, drăcie! Un lord englez cu o cutie rotundă de pălării în cap! Trebuie să vă privesc mai de aproape. Hai, unchiule, până la el, că doar n-o să ne muşte! Parcă-mi vine să-i dau crezare. Ori e sărit, ori e într-adevăr un lord englez cu cinci hectolitri de spleen 2!
Acum se iviră în vârful colinei din faţă două personaje care stătuseră culcate în iarbă; unul lung şi altul foarte mărunt. Amândoi erau îmbrăcaţi la fel, în haine făcute numai din piele, ca nişte adevăraţi westmeni; chiar şi pălăriile lor cu boruri largi erau din piele. Cel lung stătea drept ca un par în vârful colinei; cel mic era cocoşat şi avea un nas coroiat şi îngust ca o muchie de cuţit. Puştile lor erau nişte carabine vechi, foarte lungi. Cel mic şi cocoşat şi-o puse pe jos, cu patul puştii pe pământ, şi totuşi gura ţevii îi depăşea pălăria cu câţiva ţoli. Părea să fie el cel care vorbea mereu în numele ambilor, căci în timp ce lunganul nu scosese încă o vorbă, continuă:
— Mai staţi puţin aşa, maşter, că de nu, tragem 1 încă n-am isprăvit cu dumneavoastră.
— Vreţi să punem pariu? întrebă englezul din vale.
1 Exclamaţie de mirare (Ia te uită!).
2 Plictis, urât; prin expresie, ţicneală.
— Cât?
— Zece dolari, sau cincizeci, sau o sută de dolari, cât doriţi!
— Pe ce?
— Că vă împuşc eu pe voi mai repede decât voi pe mine.
— Aţi pierde pariul!
— Credeţi? Well, hai să punem rămăşag o sută de dolari.
Duse mâna la spate, trase una din cartuşiere în faţă. o deschise şi scoase din ea câteva bancnote. Cei doi din deal schimbau priviri mirate.
— Maşter – strigă cel mic – am impresia că duci cu dumneata, prin prerie, o pungă plină de bancnote!
— Cum aş putea paria dacă n-aş avea bani la mine? Deci, o sută de dolari aţi spus? Sau vreţi să puneţi mai mult?
— Noi n-avem bani.
— Nu-i nimic. Vi-i avansez eu, deocamdată, până mi-i puteţi restitui.
Spuse acestea cu atâta seriozitate, încât lunganul inspiră adânc de mirare, iar cocoşatul strigă uimit:
— Să ne împrumutaţi bani până putem plăti?! Sunteţi deci sigur că veţi câştiga?
— Absolut!
— Bine, maşter, dar ca să câştigaţi, ar trebui să ne împuşti mai repede decât noi pe dumneata; fiind însă morţi, nu te-am putea plăti!
— Nu face nimic! Barem aş fi câştigat pariul, şi am atâţia bani, că n-am nevoie de-ai voştri!
— Unchiule – zise mititelul către lungan, dând din cap a nedumerire – n-am văzut de când sunt un tip de felul ăsta, şi nici n-am mai auzit de unul la fel! Trebuie să coborâm până la el, să-l vedem mai de aproape.
Coborî panta, cu paşi repezi, iar lunganul îl urmă ţeapăn şi drept ca o lumânare, de parc-ar fi înghiţit un arac. Ajunşi în vale, cocoşatul zise:
— Băgaţi banii la loc în pungă; pariul nu poate avea loc. Şi primiţi un sfat de la mine: nu mai lăsaţi pe nimeni să vadă punga asta cu bancnote; s-ar putea s-o regretaţi, sau s-o plătiţi cu viaţa. Nu ştiu, zău, ce să cred despre dumneavoastră şi cum să vă pricep! Mi se pare că nu sunteţi chiar zdravăn la cap! Hai să vă descoasem niţel. Veniţi deci cu noi, numai câţiva paşi!
Întinse mâna ca să apuce calul de căpăstru; în clipa aceea, două revolvere sclipiră în mâinile englezului, care strigă scurt şi poruncitor:
— Ia mâna ori trag!
Mititelul sări înapoi speriat şi voi să ridice puşca.
— Las-o jos! Nici o mişcare, că trag!
Figura şi toată ţinuta englezului se schimbaseră deodată cu totul. Nu mai avea trăsăturile de prostănac de adineauri, şi din ochi îi scăpăra o inteligenţă şi o energie care-i lăsă muţi pe cei doi.
— Credeţi, într-adevăr, că sunt nebun? continuă englezul. Şi mă luaţi, într-adevăr, drept un om faţă de care vă puteţi purta ca şi cum preria ar fi a voastră? Ei bine, vă înşelaţi! Până acum m-aţi tot întrebat, iar eu v-am răspuns. Acum însă vreau şi eu să ştiu cu cine am de-a face. Cum vă cheamă şi ce sunteţi?
Aceste întrebări erau adresate celui mic; acesta se uită în ochii scrutători ai străinului, care îl impresionau într-un fel cu totul deosebit, şi răspunse, pe jumătate furios, pe jumătate încurcat:
— Dumneata eşti străin pe-aici, de aceea nu ştii. Dar suntem cunoscuţi de la Mississippi până la Frisco (San Francisco) ca nişte vânători cinstiţi şi maeştri în pusul curselor. Acum suntem în drum spre munţi, unde vrem să căutăm un grup de vânători de castori cu care să ne putem asocia.
— Well! Şi numele dumneavoastră?
— Numele noastre adevărate nu vă pot fi de nici un folos. Mie îmi zice Humply-Bill1 fiindcă, din păcate, sunt cocoşat, fără să mor însă de supărare din pricina asta, iar tovarăşul meu e cunoscut numai sub denumirea de Gunstick-Uncle2, pentru că umblă prin lume mereu aşa de ţeapăn, de parc-ar fi înghiţit o vergea de puşcă. Aşa, acum ne cunoaşteţi, şi o să ne spuneţi şi nouă adevărul despre dumneavoastră, fără să faceţi glume proaste!
1 Bill-Cocoşatul.
2 Nenea Vergea-de-puşcă.
Englezul îi privi cu ochi pătrunzători, ca şi cum ar fi vrut să-i scruteze până-n rărunchi, apoi trăsăturile-i luară o expresie prietenoasă; scoase o hârtie din geanta cu bancnote, o desfăşură şi le-o întinse, spunând:
— N-am glumit! Dat fiind că vă consider nişte oameni cumsecade şi de treabă, puteţi să vă uitaţi la acest paşaport.
Cei doi îl luară şi-l citiră. Schimbară priviri, apoi lunganul căscă ochii şi gura cât putu de tare, iar cel mic vorbi, de astă dată pe un ton foarte politicos:
— Într-adevăr, un lord, lord Castlepool! Bine, my lord, dar ce căutaţi dumneavoastră în prerie? Viaţa vă oferă…
— Pshaw! îl întrerupse lordul. Ce caut aici? Vreau să cunosc preria şi Munţii Stâncoşi, apoi vreau să mă duc la Frisco. Am umblat peste tot prin lume, numai în Statele Unite n-am fost încă. Dar hai să mergem la caii dumneavoastră! Fiindcă, presupun că aveţi cai, deşi nu i-am văzut încă.
— Bineînţeles că avem; au rămas acolo, pe după colină, unde ne-am oprit ca să ne odihnim.
— Atunci urmaţi-mă!
Judecând după tonul său, el era acum cel care avea să le dicteze ce să facă. Descălecă şi o luă înainte, prin vale; pe după colină, păşteau doi cai de felul celor cărora, în mod vulgar, li se spune gloabe sau mârţoage. Între timp, calul lordului îl urmă ca un căţel. Cei doi încercară să se apropie de el; dar calul necheză furios şi dădu din copite spre ei, ca să-i alunge.
— Ce viperă! zise Humply-Bill. Pare să fie nesociabil.
— Ba nu – răspunse lordul. Dar ştie că nu sunt încă în relaţii de rudenie cu voi, aşa că nu vrea să se împrietenească deocamdată nici el cu caii voştri.
— Să fie, într-adevăr, atât de deştept? Ce-i drept, nu se prea cunoaşte. Pare să fi fost un cal de plug.
— Ho-ho! E un veritabil Husahn1 din Kurdistan, dacă-mi daţi voie!
Armăsar.
— Aşa! Şi unde se află ţara asta?
— Între Persia şi Turcia. Am cumpărat animalul eu însumi acolo şi l-am dus acasă.
Spuse acesta cu atâta indiferenţă, de parc-ar fi la fel de uşor să duci un cal din Kurdistan în Anglia şi de acolo, peste ocean, în Statele Unite, ca şi să iei un canar din munţii Harz şi să-l duci în pădurea din Turingia. Cei doi vânători schimbară din nou priviri, pe furiş. Englezul însă se aşeză comod în iarbă, pe locul unde stătuseră ei adineauri. Acolo se afla o pulpă de căprioară, începută, friptă cu o zi înainte. Scoase cuţitul, îşi tăie o bucată zdravănă şi începu să mănânce, ca şi cum carnea n-ar fi fost a lor, ci a lui.
— Aşa e bine! observă cocoşatul. În prerie nu se fac fasoane.
— Nici nu fac – răspunse englezul. Dacă ieri aţi vânat voi pentru voi şi pentru mine, azi sau mâine vânez eu pentru toţi.
— Zău? Sunteţi deci de părere, my lord, că mâine vom mai fi împreună?
— Mâine, şi încă multă vreme. Pariem? Pun zece dolari şi chiar mai mult, dacă vreţi.
Puse mâna pe punga cu bani.
— Lăsaţi bancnotele la locul lor – răspunse Humply. Noi nu pariem.
— Atunci staţi jos, aici, lângă mine! Am să vă explic. Se aşezară pe jos în faţa lui. Englezul îi mai examină o dată cu privirea sa scrutătoare, apoi zise:
— Am venit pe apă, pe Arkansas în sus, şi m-am dat jos la Mulvane. Acolo aveam de gând să angajez un ghid sau doi, dar nu am găsit niciunul care să-mi placă. Nu erau decât nişte haimanale, nenorociţii! Am luat-o deci călare singur, spunându-mi că adevăraţii oameni de prerie se găsesc, probabil, numai în prerie. Acum v-am întâlnit pe voi şi-mi place de voi. Vreţi să mergeţi până la Frisco?
— Ne-o spuneţi cu atâta calm, de parc-ar fi vorba de o cale de o zi!
— E o cale de făcut călare. Că ţine o zi sau un an, e indiferent.
— Ei, da! Dar aveţi o vagă idee despre ce ni se poate întâmpla pe drum?
— Sper s-o aflu.
— Nu vă doriţi prea multe! De altfel, nu putem veni. Noi nu suntem aşa de bogaţi cum păreţi să fiţi dumneavoastră; trăim din vânătoare şi nu putem, prin urmare, să întreprindem o escapadă de luni de zile până la Frisco.
— Vă plătesc.
— Aşa? Ei, atunci s-ar putea discuta.
— Ştiţi să trageţi cu puşca?
Cocoşatul îi aruncă lordului o privire aproape compătimitoare, spunând:
— Un vânător din prerie să nu ştie să tragă! E mai rău decât să întrebaţi dacă un urs ştie să devoreze. Ambele se înţeleg de la sine şi sunt la fel de fireşti ca şi cocoaşa mea.
— Totuşi, aş vrea să facem o încercare. Puteţi să-i doborâţi pe ulii de colo, sus?
Humply măsură din ochi înălţimea în care se legănau cele două păsări şi răspunse:
— De ce nu! Cu puştile astea de duminică, ale dumneavoastră, sigur că n-aţi putea s-o faceţi ca noi. Arătă spre calul lordului. Cele două puşti erau atârnate şi acum de curelele scărilor; erau lustruite, aşa încât păreau noi, lucru nesuferit pentru un westman.
Acesta se sculă, ridică puşca, ochi scurt şi trase. Se văzu că unul din ulii primise o lovitură.; bătu din aripi, încercând să se menţină sus, dar în zadar; fu nevoit să coboare, întâi încet, apoi mai repede; în cele din urmă, strânse aripile şi căzu la pământ vertical, ca un bulgăre greu.
— Ei, my lord, ce mai ziceţi? întrebă ţintaşul.
— Nu e rău – fu răspunsul, destul de rece.
— Cum? Nu e rău? Atât? Gândiţi-vă la ce înălţime era, şi că glonţul a nimerit pasărea din plin, căci a murit încă în aer! Orice cunoscător ar fi zis că e o lovitură de maestru.
— Well, acum al doilea! zise lordul, dând din cap spre vânătorul înalt, fără să ia în seamă reproşul celui mic.
Gunstick-Uncle se ridică de pe jos ţeapăn, se sprijini cu stânga pe puşca sa lungă, ridică mâna ca cineva care recită o poezie, îndreptă privirea spre cer şi uitându-se la celălalt uliu, declamă pe un ton patetic:
— Când acvila rotind străbate văzduhul / spre văi şi spre râpe adânci, cu gând după hoituri parfumate privind / eu trag un glonţ şi ea îşi dă duhul.
Recitind aceste versuri, stătea drept şi ţeapăn ca un ţăndărică. Până acum nu scosese o vorbă, cu atât mai puternică impresie urma să facă acest poem sublim; cel puţin aşa credea el, de aceea lăsă braţul jos şi întorcându-se spre lord, se uită la el plin de mândrie şi aşteptare. Englezul îşi reluase de mult mutra de prostănac; acum trăsăturile i se schimonosiră, de parcă râsul ar fi avut de luptat cu plânsul.
— Aţi auzit, my lord? întrebă cocoşatul. Ei da, Gunstick-Uncle e un tip remarcabil. A fost cândva actor şi mai e şi acum poet. E scump la vorbă, dar când deschide gura o dată, vorbeşte ca îngerii, adică în versuri.
— We'll! făcu englezul, dând din cap. Că vorbeşte în versuri sau în salată de castraveţi, nu e treaba mea, ci a lui; dar oare ştie să tragă?
Poetul lungan se strâmbă trăgând colţul gurii până aproape de urechea dreaptă, şi-şi zvârli mâna departe, în aer, ceea ce voia să fie un semn de dispreţ. Apoi îşi ridică arma ca să ochească, dar o lăsă iar jos. Scăpase momentul potrivit, căci în timpul efuziunii sale poetice, uliul-femelă, speriată de moartea bărbătuşului, se hotărâse s-o şteargă. Pasărea se depărtase mult.
— E imposibil de nimerit! zise Humply. Nu crezi şi tu, Uncle?
Cel întrebat ridică ambele mâini spre cer, înspre punctul unde se zărea uliul, şi răspunse pe un ton de parc-ar fi vrut să trezească morţii din groapă:
— Îl poartă aripile / peste munţi şi văi, / îşi savurează clipele / că a scăpat de călăi! Şi cine vrea să-l prindă / în zbor după el s-o întindă!
— Prostii! strigă lordul. Credeţi, într-adevăr, că nu mai poate fi nimerit?
— Da, Sir – răspunse Humply. Nici un westman n-ar mai fi în stare să-l dea jos acum.
— Aşa! în timp ce scoase această vorbă, pe faţa lordului se ivi o tresărire ca o străfulgerare. Se duse repede la calul său, desfăcu una din puşti din cureaua scări de şa, scoase piedica, duse arma la ochi, apăsă trăgaciul, totul într-o clipită, lăsă arma jos, se aşeză la loc, puse mâna pe pulpa de căprioară ca să-şi mai taie o bucată, şi zise:
— Ei, s-a putut nimeri, sau ba?
Feţele celor doi vânători exprimau cea mai adâncă mirare şi chiar admiraţie. Pasărea fusese nimerită, şi chiar din plin, căci se prăbuşea Cu o viteză crescândă, într-o spirală ce se tot îngusta pe măsură ce se apropia de pământ.
— Wonderful1! strigă Humply, absolut entuziasmat. My lord, dacă asta n-a fost pură întâmplare…
Se întrerupse. Se întoarse spre englez şi văzu că acesta şedea pe jos, mestecând, cu spatele în direcţia spre care trăsese atât de magistral. Era de necrezut!
— Bine, my lord – continuă apoi – dar întorceţi-vă! Nu numai că aţi nimerit uliul, dar chiar l-aţi lovit în plin!
— Ştiu – replică englezul, băgând în gură o bucată de carne, fără să se întoarcă.
— Dar nici n-aţi stat să vedeţi!
— Nu era nevoie; tot ştiam. Glonţul meu nu dă greş niciodată.
— Dar atunci sunteţi un om care, cel puţin în ce priveşte trasul cu puşca, poate să se măsoare cu west-menii noştri cei mai renumiţi, cu un Winnetou, cu un Old Firehand sau cu Old Shatterhand! Nu-i aşa, Uncle?
Faimosul Nenea Vergea-de-puşcă se aşeză din nou în postură de recitant şi răspunse, gesticulând cu amândouă mâinile:
— Uliul se prăvale, / ţintaşul colosal e! / Gloria toată i-o cedez.
— Şi să mai fabric versuri încetez! îl întrerupse englezul. La ce aceste rime şi toată zarva? Am vrut să ştiu ce fel de trăgători sunteţi. Acum aşezaţi-vă la loc şi
1 Minunat! (în limba engleză în text).
hai să ne continuăm tratativele. Va să zică, veniţi cu mine, iar eu vă plătesc călătoria. De acord?
Cei doi se uitară unul la altul, dădură din cap şi acceptară cu hotărâre.
— Well! Şi cât cereţi?
— Păi, my lord, cu întrebarea asta ne-aţi încurcat. N-am fost niciodată în serviciul cuiva, şi în cazul unor scouts1 ce urmează să fim, nu se prea poate vorbi de o aşa-zisă plată.
— AU right! Nu sunteţi lipsiţi de mândrie, şi asta-mi place. Nu poate fi vorba aici decât de un onorariu, la care aş adăuga, dacă sunt mulţumit de serviciile voastre, o gratificaţie. Am venit aici ca să trăiesc aventuri, ca să văd vânători vestiţi, prin urmare vă fac următoarea ofertă: vă plătesc cincizeci de dolari pentru fiecare aventură pe care o trăim împreună.
— Sir – zise Humply râzând – atunci o să ne îmbogăţim, fiindcă nu ducem lipsă de aventuri pe-aici; de trăit, le trăieşte fiecare, dar dacă le supravieţuieşte, asta-i întrebarea. În privinţa asta, n-o să vă deziluzionăm; dar pentru un străin e mai nimerit să se ferească de aventuri în loc să le caute.
— Dar eu le vreau! Aţi înţeles? Şi vreau să întâlnesc vânători celebri. Aţi pomenit adineauri trei nume pe care le-am auzit de multe ori. Pentru fiecare dintre aceşti trei vânători vă plătesc, dacă-i întâlnim, o sută de dolari.
— Mii de draci! Aveţi chiar atâta bănet în buzunar, my lord?
— Am cât îmi trebuie la drum. Banii îi primiţi abia la Frisco, la bancherul meu. Vă convine aşa?
— Da, cu plăcere! Poftim, batem palma!
Amândoi strânseră mâna englezului. Apoi acesta trase în faţa sa o a doua pungă, pe care o avea la spate, o deschise şi scoase din ea un fel de carte.
— Am aici un caiet de însemnări în care notez tot – le explică. Acum am să deschid un cont pentru fiecare dintre voi şi am să pun deasupra capului şi numele lui.
— Capul? întrebă cocoşatul, uimit.
1 Ghizi, cercetaşi (în limba engleză în text).
— Da, capul! Ia staţi puţin nemişcaţi, aşa cum şedeţi acum!
Deschise caietul legat şi luă un creion. Văzură că ba se uită la ei, ba se uită în jos, la hârtie, mişcând între timp creionul. După câteva minute le arătă ce desenase; se recunoscură în schiţele reuşite şi-şi văzură numele puse dedesubt.
— Pe foile astea se va nota încetul cu încetul cât vă voi datora – le explică. Dacă mă prăpădesc, luaţi însemnările cu voi la Frisco şi le arătaţi bancherului, al cărui nume îl scriu aici; el o să vă înmâneze imediat şi fără dificultăţi suma respectivă.
— Ăsta-i un aranjament minunat, my lord! zise Humply. Dar nu dorim deloc ca. behdld1 / Uncle, ia uită-te la caii noştri! Dau din urechi şi-şi umflă nările. Trebuie să fie ceva străin prin apropiere. Preria Vălurită e periculoasă. Dacă te urci pe coline, poţi fi văzut, iar dacă rămâi în vale, nu poţi să observi venirea vreunui duşman. Am să mă urc să văd.
— Vin şi eu – declară lordul.
— Rămâneţi mai bine aici, Sir! Aţi putea să-mi încurcaţi socotelile.
— Pshaw! N-am să încurc nimic!
Cei doi se urcară din vale în vârful colinei. Când ajunseră aproape de culme, se culcară şi continuară urcuşul în patru labe, cu prudenţă, până sus. Iarba le ascundea trupurile, iar capul îl ţineau ridicat numai cât era strict necesar ca să se poată uita în jur.
— Hm, pentru un începător, Sir, nu vă apucaţi prea prost de treabă! zise Humply. Zău că nici eu n-aş prea putea s-o fac mai bine! Dar îl vedeţi pe omul acela, pe a doua colină, drept înainte?
— Yes! Pare să fie un indian, nu?
— Da, e o piele-roşie. De-aş avea… ah, Sir, duceţi-vă până jos să aduceţi luneta, ca să disting trăsăturile acestui om!
Lordul făcu ce i se ceruse.
Indianul zăcea în iarbă, pe colina în chestiune, şi se uita cu atenţie spre răsărit, unde nu se vedea însă nimic.
1 Atenţie! (în limba engleză Jn text).
Din când în când, îşi îndrepta bustul, înălţându-se, ca să-şi lărgească orizontul, lăsându-l să recadă de fiecare dată, în grabă. Dacă aştepta pe cineva, acesta nu putea fi decât o fiinţă duşmănoasă.
Acum sosi lordul cu luneta, o potrivi şi o dădu cocoşatului. Tocmai în clipa în care acesta puse luneta la ochi şi prinse imaginea în lentilă, indianul privi o clipă înapoi, în aşa fel încât i se putea vedea faţa. Humply puse îndată luneta la o parte, sări în picioare aşa încât să i se poată vedea toată statura din punctul unde era indianul, făcu mâinile pâlnie în faţa gurii şi strigă cât putu:
— Menaka şeha, Menaka şeha! Fratele meu să vină la prietenul său alb!
Indianul se întoarse brusc, îl recunoscu pe cocoşatul care-l strigase şi se dădu jos îndată din vârful colinei, dispărând în vale.
— Acum, my lord, o să aveţi în curând de plătit primii cincizeci de dolari – zise Humply către englez, lăsându-se iar pe vine.
— O să avem o aventură?
— Foarte probabil, fiindcă nu e nici o îndoială că şeful de trib pândea nişte duşmani.
— E o căpetenie?
— Da, e un tip straşnic, acest şef Osaga. Uncle şi cu mine am fumat cu el pipa păcii şi a frăţiei şi suntem deci obligaţi să-l ajutăm.
— Well! Atunci doresc să se aştepte la sosirea nu numai a unui, ci a mai multor adversari!
— Nu vorbiţi de dracu', că ne pomenim cu el! Asemenea dorinţe sunt primejdioase, fiind din acelea care se împlinesc prea uşor. Hai să coborâm! Uncle o să fie bucuros, dar şi mirat că această căpetenie se află prin regiunea asta.
— Cum ziceai că-l cheamă?
— În limba osaga, Nenaka-şeha; asta înseamnă Soare-bun sau Soare-mare. E un războinic foarte viteaz şi încercat, şi în fond nu e un duşman al albilor, deşi osagii fac parte dintre triburile siuxilor încă neîmblânziţi.
Ajunşi la vale, îl găsiră pe Uncle într-o poză ţeapănă, teatrală. Auzise totul şi luase această poză pentru a-l saluta pe prietenul său roşu cu cât mai multă demnitate. După câtva timp, caii începură să fornăie, şi îndată după aceea îl văzură venind pe indian. Era în plină maturitate şi purta îmbrăcămintea obişnuită, de piele, a indienilor, ruptă însă pe alocurea, şi pe ici, pe colo, mânjită cu sânge proaspăt. N-avea arme. Pe fiecare obraz avea un tatuaj care reprezenta un soare. La încheieturile mâinilor, pielea era julită; se vedea că fusese legat şi că rupsese curelele. Era limpede că evadase şi că era urmărit.
În pofida primejdiei care-l păştea şi care putea fi foarte aproape, indianul se apropie încet, dădu mâna cu cei doi vânători fără a-l lua în seamă, pentru moment, pe englez, şi exprimându-se într-o engleză cursivă, vorbi pe tonul cel mai calm:
— Am recunoscut îndată vocea şi silueta prietenului şi fratelui meu şi mă bucur să vă pot saluta.
— Şi noi ne bucurăm la fel; cred că eşti convins – răspunse Humply.
Lunganul de Uncle întinse amândouă mâinile peste capul indianului, ca şi cum ar fi vrut să-l binecuvânteze, şi strigă:
— Bun venit şi bună cale / îţi urăm în astă vale, / mare şef şi om stimat! / Printre prieteni şezi la sfat / şi consumă făr' de zăbavă / acest rest de căprioară.
Arătă spre locul din iarbă unde zăcea ce mai lăsase lordul din pulpa de vânat, şi anume osul cu câteva fibre de carne care nu se putuseră îndepărta cu cuţitul.
— Taci, Uncle – Îi porunci Humply – acum chiar că nu e momentul să faci poezii! Nu vezi în ce stare se află căpetenia?
— Legat, dar evadat, / spre fidelii săi şi-a luat / el zborul neînfricat – răspunse fostul actor, declamând în continuare.
Cocoşatul îi întoarse spatele şi, făcând un gest spre lord, îi spuse indianului:
— Această faţă-palidă e un maestru al tirului şi un nou prieten al nostru. Ţi-l recomand ţie şi tribului tău.
Atunci indianul dădu mâna şi cu englezul, răspunzând:
— Sunt prietenul oricărui alb bun şi cinstit. Dar hoţii ucigaşii şi profanatorii de morminte să fie mâncaţi de tomahawk!
— Ai întâlnit oameni atât de răi? se interesă Humply.
— Da. Rog pe fraţii mei să-şi ţină puştile pregătite pentru cei care mă urmăresc şi care ar putea sosi dintr-o clipă într-alta, deşi nu i-am zărit. Ei vor fi călare, iar eu trebuie să umblu pe jos; dar picioarele Bunului-Soare sunt iuţi şi neobosite ca ale cerbului pe care nici un cal nu-l ajunge din urmă. Am ocolit mult şi am umblat şi în cerc, de multe ori am mers de-a-ndăratelea. Mi-au pus gând rău.
— Sunt mulţi la număr?
— Sunt mulţi de tot; mai multe sute de oameni răi, din aceia pe care feţele-palide le numesc „tramps”.
— Tramps? Cum au ajuns aici şi ce caută în aceste ţinuturi îndepărtate? Şi unde se află?
— Într-un colţ de pădure care se cheamă Osaga-nook, dar căruia noi îi zicem „colţul crimei”, pentru că cel mai vestit şef al nostru a fost omorât acolo de războinicii săi cei mai viteji, prin vicleşug. În fiecare an, când luna e plină a treisprezecea oară, câţiva trimişi ai tribului nostru vizitează acest loc, pentru a executa în jurul mormintelor eroilor noştri căzuţi dansul morţii. Aşa am părăsit şi eu anul acesta, împreună cu doisprezece războinici, păşunile noastre, ca să ne ducem la Osaga-nook. Am sosit acolo alaltăieri şi ne-am aşezat tabăra în apropierea mormintelor. Azi am ţinut festivitatea. Pusesem doi paznici, cu toate acestea câţiva oameni albi au reuşit să se apropie de noi neobservaţi. Pesemne că au văzut urmele lăsate de paşii noştri şi ai cailor, şi în timpul dansului au tăbărât atât de brusc asupra noastră, încât nu ne-am putut opune decât câteva clipe. Erau câteva sute la număr; noi am ucis pe câţiva dintre ei; ei au împuşcat opt dintre-ai noştri; eu şi ceilalţi patru am fost prinşi şi legaţi. Am aflat că în seara asta urma să fim schingiuiţi la focul de tabără şi apoi arşi. S-au aşezat pe lângă morminte şi m-au izolat de războinicii mei, ca să nu pot vorbi cu ei. M-au legat de un copac şi au pus pe un alb să mă păzească; dar cureaua cu care eram legat era prea slabă; am rupt-o. E drept că mi-am tăiat carnea adânc, dar am scăpat şi am profitat de o clipă în care paznicul s-a îndepărtat puţin, ca să mă strecor nevăzut.
— Şi cei patru tovarăşi ai tăi?
— Sunt încă acolo. Sau crezi că ar fi trebuit să-i caut? Nu aş fi putut să-i salvez, ci aş fi pierit o dată cu ei. Am hotărât să mă duc în grabă la ferma lui Butler, proprietarul ei fiind prieten cu mine, ca să aduc ajutor de acolo.
— Aproape exclus – fu de părere Humply-Bill, clătinând din cap. De la Osaga-nook până la ferma lui Butler sunt vreo şase ore de drum călare; cu un cal prost faci chiar mult mai mult. Cum poţi atunci să te şi înapoiezi până seara, când tovarăşii tăi urmează să moară?
— Picioarele Bunului-Soare sunt la fel de iuţi ca ale unui cal – răspunse căpetenia, sigur de sine. Evadarea mea o să aibă ca urmare amânarea execuţiei, spre a face tot posibilul ca să fiu prins din nou. Aşa că ajutorul ar sosi probabil totuşi la timp.
— Concluziile pe care le tragi pot fi juste sau nu. Bine că ne-ai întâlnit, aşa nu mai e nevoie să alergi până la ferma lui Butler; o să mergem cu tine ca să-i eliberăm pe tovarăşii tăi.
— Fratele meu alb e într-adevăr gata să facă acest lucru? întrebă indianul, cu vocea vibrând de bucurie.
— Fireşte! Ce alta am putea face? Osagii sunt doar prietenii noştri, pe când vagabonzii sunt duşmanii oricărui om cumsecade!
— Dar sunt foarte mulţi, sunt atâţia, iar noi n-avem cu toţii, laolaltă, decât opt braţe!
— Pshaw! Patru capete şirete pot să îndrăznească să se apropie tiptil de o hoardă întreagă de vagabonzi, ca să scoată din ghearele lor câţiva prizonieri. Tu ce zici de asta, Uncle?
Tot ţeapăn de parc-ar fi înghiţit un par, acesta întinse braţele în lături, închise ochii şi strigă:
— Plec cu plăcere şi muniţii / acolo unde stau bandiţii / şi fără frică şi ezitare / le scot pe-ai noştri fraţi din gheare.
— Bun! Dar dumneavoastră, my lord?
Englezul îşi scoase carnetul mare pentru a nota numele căpeteniei; îl puse acum la loc, în buzunar, şi zise:
— Fireşte că vin şi eu! Doar e o aventură!
— Dar una foarte periculoasă, Sir!
— Cu atât mai bine! Atunci dau zece dolari în plus, va să zică şaizeci. Dar dacă vrem să pornim călare, trebuie să procurăm un cal pentru Bunul-Soare.
— Aşa e – zise cocoşatul, privindu-l scrutător. Şi de unde, mă rog, aţi scoate unul?
— Fireşte că de la urmăritorii lui, care, ţinându-se strâns după el, sunt probabil destul de aproape.
— Foarte just, foarte just! Nu sunteţi un tip de lepădat, Sir, şi mă gândesc că o să ne învăţăm unul cu altul destul de uşor. Ar mai fi de dorit ca prietenul nostru roşu să aibă şi o armă.
— Îi cedez eu una din puştile mele. Iat-o, poftim! Am să-i explic cum funcţionează. Şi acum', nu mai avem vreme de pierdut, trebuie să ne aşezăm în aşa fel încât urmăritorii, o dată sosiţi aici, să fie încercuiţi din toate părţile.
Expresia de uimire de pe faţa mititelului deveni tot mai pronunţată. Îl măsură pe englez cu o privire întrebătoare şi zise:
— Vorbiţi exact ca un vânător vechi şi plin de experienţă, Sir! Şi cum vă gândiţi să ne apucăm de treaba asta?
— Foarte simplu. Unul dintre noi rămâne aici, pe dealul pe care am fost noi doi adineauri. Acesta îi primeşte pe tipi exact aşa cum m-aţi primit voi doi pe mine. Ceilalţi trei se duc, formând un arc, şi se urcă pe cele trei coline învecinate. Când tipii sosesc, ei se vor afla între cele patru coline ocupate, şi noi îi avem în mână, putem să-i curăţăm, căci sus suntem adăpostiţi, pe când ei nu văd din noi decât fumul împuşcăturilor noastre.
— Vorbiţi într-adevăr ca din carte, my lord. Spuneţi drept, vă aflaţi într-adevăr pentru prima oară în prerie?
— E chiar aşa. Dar am mai fost şi eu în alte locuri, unde nu e necesară tot atâta precauţie. Doar am mai vorbit despre asta!
— Well. Văd că n-o să ne prea daţi de furcă, ceea ce mă bucură. Mărturisesc că aveam de gând să fac exact aceeaşi propunere. Eşti de acord, bătrâne Uncle?
Ţeapănul făcu un gest teatral şi răspunse:
— Da, da, vor fi încercuiţi / Şi toţi laolaltă omorâţi.
— Bun, ei, atunci eu stau pe-aici, ca să le adresez cuvântul de îndată ce se vor ivi. My lord se duce spre dreapta; tu te duci spre stânga, iar căpetenia se postează pe colina cea mai din faţă. În felul acesta o să-i avem în mijlocul nostru, iar dacă-i omorâm sau nu, asta va depinde întru totul de felul în care se vor comporta. O să vorbesc cu ei destul de tare ca să puteţi auzi cu toţii fiecare cuvânt; în felul acesta veţi şti ce avem de făcut. Dacă împuşc pe vreunul din ei, acesta să fie semnul sigur că aveţi de tras asupra celorlalţi. Nu trebuie să ne scape niciunul. Gândiţi-vă că au omorât opt osagi, fără să fi fost trataţi de ei cu duşmănie înainte! Dar cruţaţi caii; avem nevoie de ei. Şi acum, înainte, domnilor! Cred că nu trebuie să mai zăbovim!
Se urcă pe dealul cel mai apropiat şi se culcă în iarbă, acolo unde fusese înainte cu englezul şi-l observase pe indian. Ceilalţi trei dispăruseră într-o parte şi-ntr-alta, prin văi. Caii rămaseră ascunşi unde fuseseră. Lordul luase luneta cu el.
Trecu poate un sfert de oră fără să se poată observa că s-ar apropia vreo fiinţă omenească. Apoi se auzi de pe colina ocupată de englez un strigăt puternic:
— Atenţie, vin!
— Linişte! răspunse cocoşatul mai încet.
— Pshaw! Nu ne pot auzi, sunt cam la o milă depărtare.
— Unde?
— Drept spre răsărit. Am văzut prin lunetă doi tipi stând pe o colină şi privind încoace, ca să încerce să-l zărească pe şeful de trib. Se vede că au lăsat caii în vale.
Iar mai trecu o bucată de vreme; apoi se auziră copitele cailor care se apropiau. În valea din faţa cocoşatului se zăriră doi călăreţi; erau foarte bine înarmaţi, aveau cai buni şi ţineau ochii aplecaţi spre urmele căpeteniei. După ei se mai iviră alţi doi şi apoi încă unul; erau deci cinci urmăritori. Când ajunseră în mijlocul văii, aflându-se deci între cei patru oameni ascunşi, Bill strigă înspre ei:
— Stop, domnilor! Nici un pas înainte, sau o să-mi auziţi puşca vorbind!
Se opriră surprinşi şi se uitară în sus, fără însă a zări pe cineva, deoarece cocoşatul stătea culcat în iarba înaltă. Dar ascultară de comandă, iar cel care era mai în faţă răspunse:
— Ce dracu'! Ce fel de tâlhari de drumul mare se află pe-aici? Arătaţi-vă, să vă vedem, şi spuneţi-ne ce drept aveţi să ne opriţi?
— Dreptul oricărui vânător care se întâlneşte cu străini.
— Şi noi suntem vânători! Dacă eşti un tip cinstit, arată-te!
Cei cinci tramp-i luaseră armele în mână; nu aveau deloc aerul paşnic; totuşi, mărunţelul răspunse:
— Sunt un om cinstit şi pot să mă arăt! Iată-mă! Sări în picioare, aşa încât i se văzu toată statura, ţinând însă ochii îndreptaţi cu atenţie şi vigilenţă asupra lor.
— Zounds! făcu unul dintre ei. Dacă nu mă-nşel, e Humply-Bill!
— Aşa mi se spune, e adevărat.
— Atunci e şi Gunstick-Uncle prin apropiere; ăştia doi sunt nedespărţiţi.
— Va să zică, ne cunoaşteţi?
— Cred şi eu! Am o vorbuliţă cu dumneata din vremuri mai vechi.
— Dar eu nu te cunosc!
— Se poate, fiindcă nu m-ai văzut decât de la distanţă. Băieţi, tipul ăsta ne stă în cale; ba, îmi vine să cred că s-a aliat cu indianul. Ia să-l doborâm de-acolo!
Îl ochi pe cocoşat şi trase. Bill căzu iute ca fulgerul în iarbă, ca şi cum ar fi fost lovit de glonţ.
— High-day, straşnic am ţintit! strigă omul. Acum mai avem de isprăvit cu Gunstick…
Nu apucă să-şi termine fraza. Bill se aruncase pe jos-de bună voie, ca să nu-l nimerească; acum ieşiră două fulgere, unul după altul, din cele două ţevi ale puştii sale, şi câteva clipe mai târziu răsunară şi împuşcăturile celorlalţi trei. Cei cinci vagabonzi căzură de pe caii lor, iar cei patru învingători coborâră de pe coline în vale, pentru a împiedica pe cei cinci cai s-o ia la goană. Îi examinară pe bandiţi.
— E o treabă făcută cum trebuie. Nici un glonţ nu a nimerit alături! Moartea a fost instantanee!
Căpetenia osagilor îi cercetă pe cei doi bărbaţi pe care-i împuşcase el, ţintindu-le fruntea. Văzu găurile pe unde pătrunseseră gloanţele, aproape de rădăcina nasului, şi se adresă lordului:
— Puşca fratelui meu e de calibru foarte mic, dar e un gun excelent, pe care te poţi bizui.
— Te cred – răspunse englezul, dând din cap. Am comandat ambele puşti special pentru prerie.
— Fratele meu, dacă vrea, să mi-o vândă pe asta! îi dau o sută de blăni de castor pentru ea.
— Nu e de vânzare.
— Atunci îi dau o sută cincizeci.
— Nici atunci.
— Nici pentru două sute?
— Nu, nici chiar dacă blănurile de castor ar fi cât o piele de elefant, fiecare.
— Atunci îi ofer preţul cel mai mare din câte există; îi dau în schimb cel mai bun cal de călărie al osagilor!
Se putea vedea, după expresia feţei sale, că e încredinţat de a fi făcut o ofertă nemaipomenită, dar lordul clătină din cap, în semn că nu vrea, şi zise:
— Lord Castlepool nu face schimb şi nu vinde niciodată. Ce să fac cu calul acela, de vreme ce al meu e cel puţin la fel de grozav ca şi cel despre care vorbeaţi?
— Nici un cal al preriei nu-l întrece pe al meu. Dar cum nu-l pot sili pe fratele meu alb să-mi vândă puşca sa, i-o înapoiez. Aceşti morţi au mai multe arme decât am eu nevoie.
Restitui arma, făcând însă o mină care exprima cel mai intens regret. Toate lucrurile folositoare din posesia morţilor fură luate. În timp ce le scotoceau prin buzunare, în căutarea unor asemenea obiecte, Bill remarcă:
— Tipul ăsta mă cunoştea. Eu, însă, nu-mi amintesc că l-aş fi văzut vreodată. O fi cum zice el. Cine ştie câte mârşăvii am împiedicat prin faptul că i-am omorât! Acum şi căpetenia poate umbla călare, şi mai rămân patru cai fără călăreţi, tocmai cât ne trebuie pentru cei patru osagi pe care vrem să-i eliberăm.
— Acum o pornim călare înspre tramp-i? întrebă englezul.
— Bineînţeles! Cunosc regiunea asta şi ştiu că nu putem ajunge la Osaga-nook înainte de înserat, de vreme ce nu putem s-o luăm direct într-acolo, ci trebuie să facem un înconjur, ca să ne apropiem de ei dinspre pădure.
— Dar cadavrele astea?
— Le lăsăm pur şi simplu să zacă. Sau poate aveţi chef să construiţi pentru nemernicii ăştia un monument funerar, poate un mauzoleu? Las' să le fie mormântul în stomacul vulturilor şi al coioţilor; mai mult nu li se cuvine!
Cuvintele acestea erau poate dure şi necreştineşti, dar vestul sălbatic îşi are felul său propriu de a fi sensibil; într-o regiune unde moartea şi pieirea te pândesc din toate părţile, omul e adesea silit să aibă consideraţie întâi şi întâi faţă de sine însuşi, evitând tot ce i-ar putea periclita siguranţa personală.
Legară caii liberi unii de alţii, urcară în şa şi o porniră întâi drept spre nord, pentru a coti mai încolo, spre est. Căpetenia îi conducea. Toată după-amiaza trecură mereu prin Preria Vălurită, deschisă. Când soarele era spre scăpătat, zăriră în depărtare o geană întunecată de pădure, şi osagaul explică:
— Acolo e fundul pădurii. Partea din faţă e scobită şi formează un unghi sau un colţ, acela pe care-l numim colţul crimei, şi unde se află mormintele războinicilor noştri răpuşi. După ce intrăm în pădure, mai avem de mers vreun sfert de oră ca să ajungem la tabăra tramp-ilor.
Auzind acestea, Bill îşi opri calul, descălecă şi se aşeză în iarbă, fără a scoate un cuvânt. Uncle şi cu indianul îi urmară exemplul, ca şi cum ar fi fost vorba de un lucru de la sine înţeles. Atunci, englezul descălecă şi el, dar ceru lămuriri.
— Mă gândesc că nu e bine să pierdem din timp. Cum putem să-i scăpăm pe osagi, dacă ne aşezăm aici şi stăm cu mâinile în sân?
— E o întrebare cu totul greşit pusă, Sir! răspunse cocoşatul. Credeţi că bandiţii stau liniştiţi în tabăra lor?
— Nu prea.
— Ba chiar sigur că nu! Trebuie să mănânce şi ei, deci trebuie să umble după vânat. Se răzleţesc prin pădure. Acolo, pe unde intrăm noi, pădurea nu e mai lată decât cale de un sfert de oră, şi e de presupus că tocmai acolo se află oameni de-ai lor, care ar putea să ne vadă venind. Prin urmare, suntem nevoiţi să aşteptăm aici până se-ntunecă; atunci indivizii se vor fi retras în tabăra lor, iar noi putem ajunge în pădure neobservaţi. Vă daţi seama că-i aşa?
— Well! făcu lordul aşezându-se acum şi el. N-aş fi crezut că pot fi atât de prost!
— De, eraţi în stare să mergeţi înainte, drept în ghearele drăguţilor de ei, iar noi, Uncle şi cu mine, puteam să vă ducem jurnalul de călătorie la Frisco fără să căpătăm măcar un dolar.
— Fără să căpătaţi nimic?! Dar de ce?
— Pentru că aventura noastră nu e încă trăită complet.
— Ba am trăit-o! A şi avut loc şi e înregistrată, întâlnirea cu căpetenia osagilor şi împuşcarea celor cinci bandiţi a fost o aventură completă care face cincizeci de dolari. Figurează de pe acum în caiet. Eliberarea osagilor e o altă aventură.
— Tot pentru cincizeci de dolari?
— Yes.
— Ei, atunci notaţi, Sir, notaţi mereu! zise Bill râzând. Dacă descompuneţi fiecare păţanie în atâtea şi atâtea subaventuri, o să aveţi să ne daţi la Frisco atâta bănet că n-o să ştiţi de unde să-l luaţi!
— O să ajungă cât am – zise lordul zâmbind. Pot să vă plătesc fără să fiu nevoit să vând castelul Castlepool.
Soarele dispăru, iar umbrele amurgului se furişară peste văile unduioase, urcând tot mai sus pe flancul colinelor, inundându-le şi pe acestea şi învăluind în cele din urmă tot pământul cu o mantie sumbră. Şi cerul era întunecos, fără stele.
Acum porniră; dar nu înaintară călare chiar până în pădure. Prudenţa cerea să lase caii pe câmp. Orice westman are asupra lui ţăruşi cu ajutorul cărora poate ţine pe loc caii, legându-i cu frâul de ţăruşul înfipt în pământ.
Legară deci caii în felul acesta, apoi se îndreptară în şir indian spre pădure.
Indianul umbla în frunte. Picioarele sale abia atingeau pământul, aşa încât nici o ureche nu-i putea auzi paşii. Lordul, care venea după el, îşi dădea silinţa să umble la fel de uşor. Nu se auzea în jur nimic, decât foşnetul vârfurilor de copac, mişcate de o boare. Deodată”, osaga îl apucă pe englez de mâna dreaptă şi-i şopti:
— Fratele meu alb să dea mâna cealaltă următorului, ca feţele-palide să alcătuiască un lanţ pe care să-l conduc.
În timp ce el mergea pipăind cu o mână întinsă înainte, îi trăgea cu cealaltă pe cei trei albi după el. Lordului i se păru lung timpul scurs, căci în asemenea situaţii minutele se lungesc de par ceasuri. În cele din urmă, căpetenia se opri şi zise în şoaptă:
— Fraţii mei albi să asculte. Am auzit vocile tramp-ilor.
Traseră cu urechea. Se auzeau voci în depărtare mare, aşa că nu se putea înţelege ce se vorbea. După câţiva paşi, zăriră o vagă lumină, încât ochii lor putură distinge trunchiurile copacilor.
— Fraţii mei albi să aştepte aici până mă întorc – zise căpetenia osagilor, şi în clipa următoare dispăru. Trecuse cam o jumătate de oră până când se întoarse. Nu-l văzuseră şi nici nu-l auziseră venind. Deodată se ivi în faţa lor, ca ieşit din pământ.
— Ei? întrebă Bill. Ce ai de raportat?
— Că au mai venit mulţi tramp-i, încă mult mai mulţi.
— Drace! Oare bandiţii ăştia au de gând să ţină un miting aici? Atunci vai de fermierii care stau în apropiere! Ai auzit ce vorbeau?
— Au aprins mai multe focuri şi toată poiana era luminată. Bandiţii formaseră un cerc în jurul unei feţe-palide cu părul roşu, care ţinea o cuvântare lungă, cu voce foarte tare. Atenţia mea era încordată să descopăr locul unde stau fraţii mei roşii, aşa că n-am reţinut decât foarte puţin din câte spunea.
— Totuşi, ce-a spus?
— Zicea că bogăţia e rezultatul jafului şi că, deci, trebuie să se ia bogaţilor tot ce au. Susţinea că statul n-are dreptul să ia impozite de la cetăţeni, deci trebuie să i se ia toţi banii pe care-i are în casierii. Mai spunea că toţi tramp-ii sunt fraţi şi că pot deveni bogaţi foarte repede, dacă acceptă propunerile lui.
— Mai departe? Ce mai spunea?
— N-am mai dat atenţie vorbelor sale. A mai vorbit de casa mare de bani a căilor ferate, care trebuie golită. După aceea, n-am mai ascultat ce spunea, căci am văzut locul în care se află fraţii mei roşii.
— Unde e acel loc?
— În apropierea unui foc de tabără mic, în jurul căruia nu şedea nimeni. Stăteau acolo, legaţi de copaci, şi în faţa fiecăruia şedea un tramp şi-i păzea.
— Aşa că nu ne putem apropia tiptil?
— Ba se poate. Aş fi putut să tai chiar eu curelele cu care sunt legaţi, dar am vrut întâi să-i chem pe fraţii mei albi. M-am apropiat totuşi târâş de unul dintre războinicii mei şi i-am spus în şoaptă că o să-i salvăm.
— Tramp-ii ăştia nu sunt westmeni. E o prostie nemaipomenită să pui prizonierii la mijloc. Condu-ne la locul unde se află!
Cei patru se strecurară, cu căpetenia în frunte, printre copaci, dându-şi osteneala să rămână mereu în umbra trunchiurilor. În felul acesta se apropiară iute de tabără, unde văzură acum arzând opt focuri. Cel mai mic ardea în partea dinspre pădure a luminişului, foarte aproape de copaci, şi într-acolo îşi îndreptă căpetenia paşii. O dată se opri pentru câteva clipe şi le şopti celor trei albi:
— Acum stau mai multe feţe-palide la acest foc. Adineauri nu era niciunul. Omul cu părul roşu e şi el acolo. Aceştia par să fie conducătorii. Îi vedeţi pe osagii mei, la câţiva paşi de dânşii, în dreptul câte unui copac?
— Da – răspunse cocoşatul. Cuvântarea ţinută de omul cu păr roşu s-a isprăvit, şi acum tipii stau izolaţi de ceilalţi, probabil ca să se sfătuiască. Ar putea fi foarte important să aflăm ce au de gând. Aşa de mulţi tramp-i nu s-au adunat aici de florile mărului. Noroc că sunt câteva tufişuri pe la rădăcinile copacilor. „Mă târăsc până acolo să aud despre ce vorbesc.
— Fratele meu să nu facă aşa, nu e bine! îl preveni căpetenia.
— De ce? Crezi că o să mă las prins?
— Nu. Ştiu că fratele meu se pricepe la târâtul în recunoaştere; dar ar putea fi totuşi văzut.
— Văzut, poate, dar nu prins.
— Bine, fratele meu are picioare iuţi şi ar fugi la iuţeală, dar atunci nu ne-ar mai fi posibil să-i eliberăm pe războinicii osaga.
— Ba da. Am da gata paznicii în câteva clipe şi le-am tăia legăturile; după aceea ne-am face nevăzuţi prin pădure şi am alerga până la cai. Aş vrea să-l văd pe tramp-ul care să ne împiedice! Deci, mă furişez până la ei. Dacă mă observă, săriţi să dezlegaţi prizonierii. Nu ni se poate întâmpla nimic. Ţine-mi puşca, Uncle!
Îşi dădu arma tovarăşului său, se culcă la pământ şi începu să se târască spre foc. Misiunea lui se arătă mai uşor de îndeplinit decât crezuse. Bandiţii vorbeau atât de tare, încât înţelese fiecare cuvânt.
Căpetenia osagilor nu se înşelase crezând că cei patru, bandiţi aşezaţi la acest foc erau conducătorii bandei. Unul dintre ei, cel cu părul roşu, era „colonelul” Brinkley, care sosise aici în seara aceasta, împreună cu cei câţiva tovarăşi ai săi, scăpaţi din mâinile rafter-ilor. Vorbea tocmai, aşa că Humply-Bill îl auzi spunând:
— Pot să vă promit, prin urmare, un mare succes, căci acolo se află casa de bani principală. Sunteţi deci de acord?
— Da, da, da! răspunseră ceilalţi trei.
— Şi cum stau lucrurile cu ferma lui Butler? Vreţi s-o luăm împreună? Sau să fac eu asta pe cont propriu, angajând vreo treizeci de băieţi de-ai voştri?
— Luăm şi noi parte, fireşte – declară unul. Nu văd de ce să lăsăm să-ţi umpli numai tu buzunarele! întrebarea e numai dacă banii au şi sosit.
— Încă nu. Rafter-ii n-au avut cai imediat, pe când eu am găsit chiar a doua zi de dimineaţă un cal bun. Deci, nu se poate să fi sosit de pe acum la fermă. Dar Butler e destul de bogat şi aşa. Atacăm ferma, o prădăm, apoi aşteptăm liniştiţi sosirea rafter-ilor şi a nemernicilor care-i comandă.
— Dar ştii precis că or să vină?
— Absolut precis. Acest Old Firehand trebuie să se ducă acolo din pricina unui inginer care se află probabil de pe acum la fermă.
— Ce fel de inginer? Ce-i cu el?
— Nimic. E o poveste care nu prezintă nici un interes pentru voi. Poate v-o spun altă dată. Poate vă mai angajez pentru o altă lovitură la care se pot câştiga bani cu grămada.
— Vorbeşti în enigme. Ca să fiu sincer, aş prefera să nu am de-a face cu acest Old Firehand.
— Prostii! Ce crezi că ne poate face? Gândeşte-te că am adunat patru sute de indivizi care s-ar măsura şi cu dracu'!
— Hm, asta aşa e. Şi când pornim?
— Mâine după-masă, aşa ca să ajungem la fermă seara. E mare şi o să ardă splendid, va fi un foc la care vom putea frige multă carne!
Humply-Bill auzise destul; se întoarse târâş la tovarăşii săi şi-i invită să treacă acum la eliberarea osagilor. Planul lui era ca fiecare să se posteze în spatele câte unui prizonier, dar căpetenia îl întrerupse:
— Ce trebuie să se întâmple de acum înainte nu mai e treaba oamenilor albi, ci a celor roşii. Mă duc singur, iar fraţii mei să-mi sară în ajutor numai dacă se va observa ce voi face.
Plecă târându-se ca un şarpe pe jos.
— Ce are de gând? întrebă englezul în şoaptă.
— O ispravă de maestru – răspunse Bill. Uitaţi-vă bine într-acolo, spre prizonieri. Dacă iese prost, trebuie să ne grăbim să-i sărim în ajutor. N-avem decât să le tăiem legăturile şi apoi să alergăm la cai.
Lordul făcu ce i se spusese. Focul la care şedeau conducătorii bandiţilor era la o depărtare de vreo zece paşi la marginea pădurii. Acolo se aflau copacii de care erau legate mâinile şi picioarele prizonierilor, ei stând în poziţie verticală. Lângă fiecare prizonier şedea sau stătea culcat câte un paznic înarmat. Englezul îşi forţă ochii ca să vadă căpetenia, dar în zadar. Văzu doar că unul din paznici, care şezuse, se culcă acum atât de brusc, de parc-ar fi căzut. Şi ceilalţi trei paznici se mişcară unul după altul, şi anume în mod ciudat, în aşa fel încât capetele lor ajunseră în umbra copacului respectiv. Între timp nu se auzise nici un sunet, nici cel mai mic zgomot.
Mai trecu o bucată de vreme şi lordul îl zări deodată pe osaga pe jos, între el şi Bill.
Ei, gata? întrebă acesta din urmă.
— Da – răspunse indianul.
— Dar osagii tăi mai sunt legaţi! îi şuşoti lordul.
— Nu, dar au rămas aşa pe loc, până vorbesc cu voi. Cuţitul meu i-a nimerit pe paznici drept în inimă, apoi le-am luat scalpul. Acum mă târăsc iar până acolo ca să-i conduc pe fraţii mei roşii la cai, printre care se mai găsesc şi ai noştri. De vreme ce totul a mers aşa de bine, n-o să plecăm fără să ne luăm caii.
— De ce să vă mai expuneţi acestei primejdii? îl preveni Bill.
— Fratele meu alb se înşală. Acum nu mai e nici o primejdie. Îndată ce îi vedeţi pe osagi dispărând din faţa copacilor lor, puteţi să vă îndepărtaţi şi voi. În curând veţi auzi tropot de cai şi ţipetele tramp-ilor care îi păzesc. Apoi vom sosi la locul unde am descălecat mai înainte. Howgh!
Prin această exclamaţie de întărire a celor spuse voia să semnifice că orice obiecţiune ar fi inutilă; apoi dispăru brusc. Lordul îi observă pe prizonieri; se rezemau drepţi şi ţepeni de copacii lor, şi-apoi dintr-o dată se făcură nevăzuţi, de parc-ar fi intrat în pământ.
— Wonderful! şuşoti lordul entuziasmat către Humply. Absolut ca în romane!
— Hm! făcu mititelul. O să mai trăiţi cu noi nişte aventuri de roman. Dar fireşte că cititul e mai uşor decât trăitul.
— Plecăm acum?
— Încă nu. Aş vrea, să văd mutrele tipilor când se declanşează zarva. Mai aşteptăm câteva minute.
Nu trecu mult şi din partea opusă a taberei răsună un strigăt puternic de groază; îi răspunse un al doilea; apoi urmară câteva ţipete stridente, despre care se putea spune cu certitudine că sunt scoase de beregăţi de indieni, şi apoi un fornăit şi un tropăit, un nechezat şi un bubuit, de parc-ar fi fost un cutremur de pământ.
Tramp-ii săriseră în picioare. Fiecare ţipa, striga şi întreba ce se întâmplase. Atunci se auzi vocea „colonelului” roşcat:
— Osagii au dispărut! Mii de draci, cine i-a…
Se întrerupse în mijlocul frazei, îngrozit. În timp ce vorbea, se repezise spre paznici şi-l apucase pe unul ca să-l scuture şi să-l ridice de pe jos. Atunci văzu ochii sticloşi şi ţeasta fără păr, însângerată. Îl trase pe al doilea, pe al treilea, apoi pe al patrulea în cercul de lumină a focului şi strigă înspăimântat:
— Sunt morţi! Au fost scalpaţi toţi patru! Iar pieile-roşii au dispărut! Unde?
— Indienii! Indienii! se auzi acum din partea unde fuseseră caii.
— La arme! La cai! urlă „colonelul”. Am fost atacaţi! Vor să ne fure caii!
Fu o scenă de cea mai cumplită învălmăşeală. Toţi alergau în dezordine de colo până colo, dar nici un duşman nu se arăta, şi abia când se mai liniştiră întrucâtva, se constată că nu lipseau decât caii luaţi pradă de la osagi. Acum se apucară să cerceteze împrejurimile taberei, dar fără nici un rezultat. Traseră concluzia că mai sunt şi alţi osagi prin pădure care s-au apropiat tiptil ca să-şi elibereze tovarăşii. Aşa se face că i-au înjunghiat pe paznici pe la spate, i-au scalpat şi apoi au pus mâna pe caii indienilor. Nu puteau însă pricepe cum de omorârea paznicilor decursese în cea mai perfectă linişte. Ce s-ar mai fi mirat însă dac-ar fi ştiut că un singur om săvârşise această lovitură magistrală de indian.
Când conducătorii se aşezară din nou în jurul focului, „colonelul” zise:
— Această întâmplare nu e o mare nenorocire pentru noi, ce-i drept, dar ne sileşte să ne modificăm planurile de mâine. Trebuie să plecăm de-aici foarte devreme.
— De ce? întrebară ceilalţi.
— Pentru că osagii au auzit tot ce am vorbit. E un adevărat noroc că nu au aflat nimic despre intenţiile pe care le avem la Eagle-tail, căci despre asta n-am vorbit aici, ci dincolo, la focul celălalt. Dar ce avem de gând să facem cu ferma lui Butler au aflat.
— Şi crezi că or să ne trădeze?
— Bineînţeles!
— Crezi că nemernicii ăştia de indieni sunt prieteni cu Butler?
— Prieteni sau nu, or să-l prevină ca să se răzbune asupra noastră, pregătindu-ne o primire călduroasă.
— E drept că e foarte verosimil, şi atunci e într-adevăr nevoie să ne grăbim cât putem. Aş vrea numai să ştiu unde întârzie cei cinci care au pornit în urmărirea căpeteniei.
— Nici eu nu pricep. Dacă s-ar fi adăpostit în pădure, nu putea fi găsit decât cu multă greutate sau deloc; dar urmele lui duceau spre preria deschisă şi n-avea cal. Aşa că trebuie să-l fi prins totuşi.
— Desigur. Dar probabil că la înapoiere i-a surprins noaptea pe drum şi s-au rătăcit. Sau au preferat să rămână peste noapte într-un loc, ca să nu se rătăcească, şi se întorc la noi mâine dimineaţă. În orice caz, o să le întâlnim urmele, fiindcă au luat-o exact în direcţia în care trebuie s-o luăm şi noi.
Bineînţeles că vorbitorul se înşela în această privinţă. Cerul, sau mai bine zis norii avură grijă să şteargă urmele făcute, căci se porni, ceva mai târziu, o ploaie care continuă să cadă câteva ore în şir, ştergând toate amprentele de copite şi de paşi.
