Capitolul VII – Regina indienilor Tobas.

Am pornit din nou printre răzoare, pe îngustele cărări ale grădinii care erau acoperite cu scoarţă de copac şi, pe alocuri, cu iarbă. Zgomotul paşilor noştri nu se auzea. M-am oprit pe loc speriat, când am desluşit o voce de femeie venind dinspre chioşcul spre care tocmai ne îndreptam.

— Ei, tio24, le-ai spus să pornească? Aş vrea să-mi aducă pasărea, fiindcă am izbutit s-o nimeresc!

— Pe toţi dracii! O seńora, a ţoptit Pena.

— S-ar putea să fie chiar o seńorita. Vedeţi să nu vă fure inima! I-am spus, zâmbind.

— Ah! Nu-i nici o primejdie, pentru că pe mine nu mă place nici o femeie! Mă miră numai că o doamnă, sau, mă rog, o domnişoară se află aici!

— Da. Acest lucru este, într-adevăr, de mirare. A spus „bunicule”. Se pare, aşadar, că ea este nepoata bătrânului. Poate că-i încă tânără.

— Pe Dumnezeul meu! Ce facem? Mergem la ea?

— Bineînţeles! Doar ne-a auzit, nu-i aşa?

— Ar fi mai bine să ne-ntoarcem! Arătăm atât de rău şi suntem şi nespălaţi. Nu se cuvine să ne înfăţişăm astfel unei femei!

Abia mi-am stăpânit râsul. Bunul Pena era un om manierat! Se părea că tovarăşul meu mi-a citit gândurile, pentru că a ţinut să spună imediat, scuzându-se parcă:

— Ia închipuiţi-vă o domnişoară tânără şi cuviincios îmbrăcată! Ce-o să gândească despre noi, dacă apărem în faţa ei în halul în care ne găsim acum?

— Nu prea cred eu că domnişoara asta este atât de sensibilă şi de pretenţioasă. În primul rând, nu trebuie să uităm nici o clipă că ne găsim în Gran Chaco, în al doilea rând, nu trebuie să uităm că dumneaei trăieşte printre indieni şi în al treilea rând, trebuie să ţinem seama că ştie să tragă cu arma.

— De unde ştiţi?

— Doar aţi auzit împuşcătura! A tras asupra păsării de pradă şi chiar nimerit-o după cum ea însăşi a spus acum câteva clipe.

— Aveţi dreptate! O seńora sau o seńorita care ţtie să se folosească de armă n-are să se supere pentru că nu ne-am adus fracul şi mănuşile albe ca să le purtăm cu fală aici, în Gran Chaco. Să ne luăm inima-n dinţi şi să mergem.

— Tio! S-a auzit din nou, din chioşc. De ce nu-mi răspunzi?

— Pentru că nu pe dânsul l-aţi auzit! Am spus eu, în clipa în care am ajuns la intrarea în chioşc.

Am aruncat o privire în micuţa construcţie din lemn şi am zărit o fată care, atunci când a dat cu ochii de noi, s-a speriat şi a scos un ţipăt.

Tânăra s-a sprijinit cu o mână de unul din stâlpii chioşcului, ducând-o pe cealaltă la inimă şi tremurând din toate încheieturile.

Nepoata lui El Viejo Desierto era îmbrăcată într-o rochie simplă din pânză albă, care-i ajungea până la călcâie. Mijlocul îi era strâns cu un cordon din stofă roşie. Părul negru ca smoala era împletit în două cozi care-i cădeau pe spate. Avea faţa ovală, pielea arsă de soare, iar pomeţii nu-i ieşeau în afară, aşa cum se întâmplă în cazul indienilor. Frumuseţea ei nu era cu nimic mai prejos decât aceea a oricărei domnişoare din Europa.

Cred că tânăra nu tremura de frică, ci mai curând pentru că, trăind între indienii, vedea foarte rar câte-un alb. Se credea singură acolo, în acel loc în care unui străin i-ar fi fost cu neputinţă să ajungă şi, deodată, ne vedea pe noi doi, pe mine şi pe tovarăşul meu, care apărusem aşa, pe neaşteptate, în faţa ei şi care pe deasupra nici nu arătam foarte bine. Această apariţie bruscă a doi străini ar fi speriat chiar şi pe cea mai curajoasă fată.

Sprijinită de banca de pe care tocmai se ridicase, se afla puşca. Fata a făcut o mişcare fulgerătoare, a luat arma, a îndreptat-o spre noi şi ne-a întrebat ameninţător:

— Cine sunteţi? Ce căutaţi aici?

— Vă rog să lăsaţi puşca deoparte, i-am spus eu, cu voce blândă. Nu am venit aici mânaţi de gânduri rele.

— Aţi vorbit cu bunicul meu? A mai întrebat frumoasa fată.

— Desigur!

— Bineînţeles că aţi vorbit cu dânsul! A exclamat tânăra, lăsând puşca din mână. Dacă nu aţi fi vorbit, nu v-aţi fi aflat acum aici!

— Bunicul dumneavoastră mai are nişte treburi de făcut, dar va veni curând.

— De ce nu v-aţi lăsat armele jos, la intrare?

— Pentru că nu vom pleca imediat. Mai rămânem un pic. Acum însă le vom lăsa deoparte, pentru că vedem prea bine că nu vă plac armele.

— Vedeţi că nu-mi plac armele? A întrebat fata, zâmbind cu mândrie. Nu mă tem de arme! Chiar îmi plac şi ştiu să le folosesc! Fără arme n-am putea trăi! V-aş ruga să vă aşezaţi.

Ne-am lăsat puştile lângă peretele înalt şi am intrat în chioşcul în care era loc chiar şi pentru şase, şapte oameni. După ce ne-am aşezat înaintea ei, ne-a privit atent şi a spus:

— Bunicul meu trebuie să aibă mare încredere în dumneavoastră, dacă v-a destăinuit taina lui. În această grădină n-a intrat până acum decât un singur străin!

Când a rostit aceste ultime cuvinte, pe faţa tinerei fete s-a întipărit atâta tristeţe, încât am simţit nevoia să întreb:

— Acest străin nu era un om bun, nu-i aşa?

— De unde ştiţi? A izbucnit ea.

— Am avut o bănuială.

— Îl cunoaşteţi! L-aţi văzut! Nu minţiţi! Unde se află acum?

În timp ce spunea toate acestea, ochii ei se asemănau cu cei ai unei pisici sălbatice care aşteaptă clipa potrivită pentru a se arunca asupra prăzii.

— Vă rog să vă liniştiţi, seńorita! Nu-l cunosc pe acel om!

— Atunci de ce aţi vorbit despre el?

— Pentru că dumneavoastră aţi adus vorba despre un străin.

— Dar dumneavoastră aţi spus că nu era un om bun!

— Am spus asta numai fiindcă v-aţi schimbat la faţă şi se vedea că nu aveţi o părere prea bună despre el.

— S-a văzut pe chipul meu ce cred despre acel străin? Ei, bine, nu v-aţi înşelat. Este un om care nu se sfieşte să jure strâmb şi… şi… Îl urăsc!

Fata se înşela. Încă-l mai iubea pe acel om şi, dacă l-ar fi zărit în clipa aceea pe malul lagunei, i-ar fi sărit în braţe.

Atât eu, cât şi Pena am tăcut. Această fată era un adevărat mister pentru mine. Se părea că are inima deschisă şi, totuşi, ascundea ceva în sufletul ei. După o vreme, fata a spus, ca şi când ar fi vorbit numai pentru sine:

— Îl urăsc! Îl urăsc fiindcă este alb!

— Urâţi albii, seńorita?

— Da! Îi urăsc, pentru că toţi albii mint! Nu sunt credincioşi!

— Se prea poate să fi cunoscut un alb care v-a minţit şi care nu v-a fost credincios, dar trebuie să vă spun că există milioane de albi. Credeţi cumva că toţi sunt la fel?

— Da! Toţi sunt la fel. I-am văzut eu în San Antonio, unde m-a dus bunicul şi m-a dat la o şcoală, fiindcă a vrut să am o educaţie aleasă!

— Aveţi o educaţie aleasă, seńorita! Am spus eu, crezând că astfel îi fac compliment.

Fata m-a privit de parcă ar fi vrut să mă ucidă pe loc şi apoi a spus:

— Nu am educaţie aleasă! Nu sunt şi nici nu vreau să fiu asemenea un domnişoare de neam mare! Aş fi vrut asta odată, mai demult. Mi-aş fi dorit am o educaţie aleasă, dar asta numai de dragul lui… şi el n-a mai venit!

— Vreţi să spuneţi că nu v-a plăcut în San Antonio?

— Nu mi-a plăcut, dar, cu toate acestea, aş mai fi rămas acolo, dacă oameni ar fi fost, într-adevăr, buni. Oamenii de-acolo îşi spuneau cuvinte frumoase atunci când se-ntâlneau, dar, după aceea, vorbeau urât unii despre alţii. Sunt nişte mincinoşi cu toţii. Nişte oameni plini de răutate. Am fugit de-acolo!

— Cum? Vreţi să spuneţi că bunicul dumneavoastră v-a adus din nou aici?

— Nu. M-am întors singură!

— Aţi făcut drumul prin sălbăticia asta, aşa, de una singură? Hm! O domnişoară care…

— Nu sunt o domnişoară! Nu mă mai numiţi astfel! N-am dorit decât să mă întorc printre cei din tribul meu şi nu mi s-a dat voie s-o fac. Atunci mi-am adus aminte că sunt regina indienilor Tobas şi că nimeni nu are dreptul să-mi poruncească nimic. Când dormeau cu toţii, am luat cuţitul, puşca şi cel mai bun cal al domnului la care bunicul mă lăsase în gazdă şi, în cinci zile, am ajuns la ai mei. Vă spun că nu voi mai pleca niciodată de-aici.

— Bine, seńorita, dar cum aţi ştiut drumul?

— L-am ştiut pentru că era chiar drumul pe care bunicul m-a dus până la San Antonio.

— Şi v-aţi încumetat să faceţi, aşa, de una singură, un drum atât de lung? Ce aţi mâncat timp de cinci zile?

— Ce-am vânat.

— Trageţi chiar atât de bine cu puşca?

— Da. Cu puţină vreme-n urmă, am împuşcat un vultur şi bunicul a plecat cu gândul de a da poruncă să mi se aducă pasărea.

Bătrânul nu mai apucase să-i trimită pe indieni să ia vulturul pe care-l împuşcase fata. Eram foarte curios şi voiam să aflu cât mai multe despre această fată, aşa că am întrebat-o:

— Bunicul v-a crescut de când eraţi mică?

— Nu, l-am cunoscut doar când a venit aici, la noi.

— Înseamnă că bătrânul nu este bunicul dumneavoastră.

— Nu, dar îi place să-l numesc astfel. Ţine la mine ca la copilul lui. De fapt, trebuia să-i spun „tată”, dar nu-i place să audă acest cuvânt.

— De când se află dumnealui aici?

— De unsprezece ani. Când a venit bunicul la noi, eu aveam doar şase ani.

— De unde a unde a venit?

— Din Europa.

— Ştiţi din ce popor se trage?

— Da, dar nu am voie să vorbesc nimănui despre asta. A plecat din ţara lui, pentru ca cineva a vrut să-l ucidă.

— Aţi spus că sunteţi regina indienilor Tobas. Cine este căpetenia lor?

— Neamul indienilor Tobas cuprinde mai multe triburi. Fiecare trib are căpetenia sa. Eu sunt regina tuturor indienilor Tobas, dar bunicul ia hotărâri în locul meu.

— Cum se face că marea căpetenie a indienilor Tobas nu este bărbat?

— Ultima mare căpetenie era bunicul meu adevărat, dar el a murit mai demult. O altă mare căpetenie a plecat de pe aceste meleaguri şi nu s-a mai întors nicicând.

— De ce?

— Vă voi povesti cum s-au petrecut lucrurile. Iată, neamul regilor care domneau peste indienii Tobas îşi are rădăcinile în vremurile străvechi, întocmai ca şi indienii Tobas. Bunicul meu, ultimul dintre urmaşii acestui neam de regi, nu a avut un fiu, ci o fiică. După legile indienilor Tobas, această fiică a bunicului meu trebuia să devină regină. Cei mai viteji, cei mai iscusiţi, cei mai puternici dintre războinicii Tobas au vrut ca regina să le devină soţie, numai că regina iubea un alb. Bătrânii s-au adunat la sfat şi au hotărât ca acest alb, care a fost soţul mamei mele, să devină regele, adică marea căpetenie a indienilor Tobas. Imediat ce m-am născut eu, acest alb a plecat la vânătoare şi nu s-a mai întors nici până-n ziua de azi. O dată cu el a dispărut şi aurul pe care indienii l-au adun din munţi şi care era, de fapt, comoara poporului meu.

— I s-o fi întâmplat vreo nenorocire în timp ce vâna?

— Oare se cuvine să iei mult aur cu tine, atunci când pleci la vânătoare?

— Nu. Dar l-a văzut cineva când a luat aurul?

— Nu.

— Atunci se prea poate ca altul să fi fost hoţul.

— Nu, fiindcă, dacă un indian Tobas ar fi furat aurul, s-ar fi băgat imediat de seamă că s-a îmbogăţit peste noapte. Nu, nu. Tatăl meu a fost hoţul. De când a plecat, n-a mai auzit nimeni nimic despre el. În schimb, l-a văzut cineva într-un oraş mare, care se numeşte Montevideo. Indianul Tobas care a ajuns în Montevideo, pentru că era călăuza unor albi, l-a zărit pe tatăl meu, pe marea căpetenie, într-o caleaşcă foarte frumoasă. Războinicul a pornit pe urmele caleştii şi a văzut că aceasta s-a oprit în faţa unei case mari. Când tatăl meu a coborât din caleaşca, războinicul l-a strigat pe nume. Tata l-a recunoscut şi l-a poftit în casă. Apoi a vrut să cumpere cu bani tăcerea războinicului. Ca şi când asta n-ar fi fost de-ajuns, tata i-a mărturisit războinicului că avea altă soţie. Când războinicul a plecat din casă, cuţitul său era înroşit de sânge.

— Ce-a făcut?

— Ce ar fi făcut orice războinic Tobas în locul lui!

— Doamne! Războinicul l-a înjunghiat pe tatăl dumneavoastră?

— Desigur. Tatăl meu era un trădător şi cred că astfel s-a făcut dreptate. Fata rostise aceste vorbe cu hotărâre şi cu asprime şi, după ce a tăcut câteva clipe, a continuat să povestească:

— Mama l-a iubit foarte mult. După ce a plecat şi nu s-a mai întors, ea s-a îmbolnăvit şi a murit. După moartea ei, am devenit regina indienilor Tobas.

— Cel pe care-l veţi lua de soţ va fi rege?

— Da, numai că indienii Tobas nu vor mai avea nicicând un rege.

— Nu vreţi să vă căsătoriţi?

— Nu-i vorba de asta! Cel pe care l-am iubit a plecat şi nu s-a mai întors. Mă bucur că nu am devenit soţia lui. Bunicul mi-a spus eram prea tânără pentru a mă căsători. Chiar dacă mă căsătoream, tot m-ar fi părăsit într-o zi.

— Cine era acest om?

— Un Cascarillero.

— Era tânăr?

— Tânăr şi frumos, puternic şi curajos. Toate fetele îl iubeau, dar el mă iubea numai pe mine. Numai că dragostea lui n-a durat mult şi, în cele din urmă, a plecat.

— Poate că se va întoarce.

— Nu se mai întoarce. A spus că va reveni peste un anumit timp şi, de când a plecat, a trecut de două ori pe-atât.

— Şi el a furat?

— Da.

— Hm! Şi ce-a furat?

— Bani. Mulţi bani. O parte din ei erau ai bunicului, o altă parte erau ai albului.

— Dacă lucrurile s-au petrecut, într-adevăr, aşa, înseamnă că este un om fără conştiinţă, la fel ca şi tatăl dumneavoastră. Câtă vreme s-a aflat printre voi?

— Mai mulţi ani. Bunicul l-a găsit în pădure. Era rănit. Atunci bunicul l-a adus pe malul lagunei ca să-l vindece şi mai apoi l-a îndrăgit. A avut atâta încredere în el, încât l-a luat cu sine, în locurile unde ştia că se găseşte aur sau cascarilla. Ne-am îndrăgit unul pe altul şi căpeteniile s-au adunat la sfat şi apoi nu au vrut să încuviinţeze unirea noastră. Bunicul a vorbit în numele meu şi în numele celui pe care-l îndrăgisem. În cele din urmă, căpeteniile şi-au dat consimţământul. Apoi a venit anotimpul în care ducem cascarilla la râu. Oamenii noştri au construit o plută şi au încărcat cascarilla. Alesul inimii mele urma să plece împreună cu plutaşii pentru a duce cascarilla la Santa Fé. Acolo el trebuia să ducă scoarţa de copac şi să se întoarcă cu banii. S-au întors doar plutaşii. Îl însoţiseră chiar până la vaporul în care trebuia să fie încărcată cascarilla şi apoi i-au pierdut urma.

— Atunci nu puteţi spune că-i un hoţ. Poate că s-a întâmplat ceva şi el nu şi-a mai putut ţine cuvântul.

— Aşa am sperat şi eu şi m-am gândit de foarte multe ori la asta. Acum însă nu mai trag speranţe. Bunicul a trimis un om de încredere la Santa Fé. Acesta a aflat că scoarţa de copac fusese vândută şi banii fuseseră încasaţi de cineva. Oare aceasta nu este o dovadă a faptului că omul pe care l-am iubit este un trădător şi-un hoţ?

— Nu. La Santa Fé şi prin împrejurimi este război. Ca să ajungi de acolo până aici, trebuie să străbaţi şi teritorii care aparţin unor triburi care se află în conflict cu indienii Tobas. Cine ştie dacă cel pe care l-aţi iubit cândva se mai află acum în viaţă?

Fata a privit laguna prin lucarnă. S-a mai luminat la faţă şi m-a întrebat cu voce blândă:

— Sunteţi de părere că nu trebuie să-mi pierd speranţa, seńor?

— Aşa cred. Oricum, chiar de-ar fi ca acel om să nu se mai întoarcă niciodată, nu aveţi dreptul să credeţi că el este un trădător şi un hoţ. Acest drept nu-l veţi avea decât atunci când veţi putea dovedi că el se mai află în viaţă şi că s-a folosit de nişte bani care nu-i aparţineau.

— Vă mulţumesc, seńor! Nu mai simţeam decât ură pentru el, dar acum ştiu că nu trebuie să-l urăsc. Poate că totuşi se va întoarce… dar… nu aţi spus dumneavoastră că bunicul trebuie să vină aici? Ce treabă are oare? Dumneavoastră sunteţi oaspeţii săi, iar în lipsa lui, eu sunt gazda.

Am luat puşca fetei în mână, ca şi când aş fi fost doar curios să văd ce fel de armă era. Am văzut că nu era încărcată şi m-am liniştit. Ştiam prea bine că fata putea măcar să-ncerce să tragă în noi.

— Bunicul dumneavoastră nu poate să vină deocamdată, am spus eu, aşezând puşca fetei la locul ei.

— De ce?

— A făcut un lucru necugetat şi acum nu poate veni aici pentru a se afla lângă dumneavoastră.

— Un lucru necugetat?

— Da, întocmai. Ascultaţi-mă şi veţi afla despre ce este vorba. Sper sa fiţi mai înţeleaptă decât bunicul dumneavoastră. Războinicii au pornit împotriva indienilor din tribul Chiriguanos, satul nu este păzit şi poate fi o pradă uşoară pentru un duşman.

— Nu chiar. În sat se mai află câţiva războinici, dar cei mai mulţi dintre ei au plecat, aşa cum aţi spus.

— Asta înseamnă că nici dumneavoastră, nici bunicul dumneavoastră nu vă aflaţi în deplină siguranţă, în cazul în care vreun duşman ar ataca satul.

— Am şti să ne apărăm împotriva oricărui duşman!

— Cu o mână de războinici?

— Nici măcar n-ar fi nevoie de războinici.

— Aşa? Şi atunci cine să lupte?

— Noi, fetele!

— Oh! Fetele din tribul Tobas se pricep chiar atât de bine să lupte?

— Pe vremuri nu luptau, dar de când sunt sigură că tribul Tobas nu va avea nicicând un rege, le-am strâns pe fete în jurul meu şi le-am ales pe cele mai puternice şi mai curajoase dintre ele. Bunicul le-a arătat cum se cuvine să lupte, iar eu cred acum că fetele din tribul Tobas pot lupta la fel de bine ca războinicii.

— Vor putea ele să lupte şi împotriva războinicilor, Mbocovis? Vă pun această întrebare, fiindcă ştiu că aceştia au pornit încoace pentru a-i ataca pe indienii Tobas.

— De unde ştiţi asta?

— Ne-am aflat chiar în apropierea taberei lor şi am auzit ce-au vorbit. Fata s-a ridicat încet, s-a sprijinit de zid şi-a încrucişat braţele şi a spus:

— Trebuie să-mi povestiţi totul cu de-amănuntul! Trebuie să ştiu tot, pentru a putea da poruncile cuvenite!

O alta în locul ei s-ar fi speriat de moarte şi ar fi sărit imediat în picioare, dacă ar fi aflat că satul urma să fie atacat. Am băgat, însă, de seamă că tânăra pe care o aveam în faţa mea putea să fie liniştită şi înţeleaptă ca un războinic bătrân, care ştie prea bine că izbânda oamenilor săi depinde de poruncile pe care le va da.

I-am povestit fetei tot ce s-a întâmplat până în clipa în care am tras de rădăcină şi am auzit dangătul clopotului. Fata mă ascultase cu răbdare, dar când am ajuns cu povestirea la momentul pe care l-am pomenit, imediat ce i-am spus că am auzit clopotul, regina indienilor Tobas nu s-a mai putut stăpâni şi a izbucnit:

— Aţi îndrăznit să faceţi toate astea?

— Da.

— Atunci se cuvine să vă spun că mă mir că vă mai aflaţi în viaţă. Dacă nu mi-aţi povesti chiar dumneavoastră toate cele câte s-au întâmplat, aş fi putut să jur că toate-s minciuni şi că dumneavoastră aţi murit. Tocmai prin aceea că aţi fost în stare să descoperiţi singuri tainele noastre, v-aţi câştigat dreptul de a rămâne în viaţă.

— Ei, bine, dacă ar fi fost după bunicul dumneavoastră, nu am mai fi fost acum vii.

După ce am rostit aceste cuvinte, i-am povestit ce s-a mai întâmplat după ce am ajuns în locuinţa lui Viejo Desierto.

Tânăra m-a ascultat liniştită, fără a scoate nici măcar un cuvânt care ar fi arătat spaima sau mirarea. Doar în ochi i se putea citi, când şi când, neliniştea din suflet.

După ce am terminat de povestit, fata a ridicat mâna stângă şi mi-a pus-o pe umărul drept, spunând:

— Seńor, bunicul avea dreptate când spunea că sunteţi primejdios. Sunteţi, într-adevăr, primejdios pentru duşmanii dumneavoastră. Eu cred, însă, că aţi venit la noi mânat de gânduri prieteneşti. Îmi doresc să rămâneţi pe veci prietenul nostru.

— Vreau să vă fiu prieten, dar asta doar cu condiţia de a nu mai fi jignit.

— Nimeni dintre noi nu vă va mai jigni vreodată.

— Ce se va întâmpla dacă bunicul dumneavoastră va continua să vadă în noi duşmani?

— Am să-i vorbesc şi el va trebui să asculte nu numai de mine, ci şi de sufletul său bun.

— Atunci vă însoţim.

— Da, desigur… sau mai bine nu! Rămâneţi aici! Vreau să fiu chiar eu aceea care-l va elibera. Este foarte mândru şi ar fi mai bine să nu vă vadă, tocmai pentru că dumneavoastră aţi fost cei ce i-aţi venit de hac.

— Nu credeţi că ne cereţi prea mult, seńorita? Noi nu cunoaţtem toate tainele dumneavoastră şi, în timp ce stăm liniştiţi aici şi aşteptăm, ni se pot întâmpla foarte multe.

— Vă dau cuvântul meu că nu vi se va întâmpla nimic. Vă este de-ajuns? Aveţi încredere în mine?

— Da. Duceţi-vă!

Fata a plecat fără a-şi lua puşca şi, după ce nu am mai putut-o zări, Pena a spus:

— Pe toţi dracii! Nu am întâlnit niciodată o asemenea fată! Oare ce se va întâmpla acum?

— Cred că se va întoarce împreună cu bătrânul şi mai cred că acesta ne va ruga să-l iertăm.

— Hm! Fata este, oricum, mai chibzuită decât el. Se vede de la o poştă că ea este regina indienilor Tobas!

— Se cuvine să ştiţi că femeile care-şi încrucişează braţele dau dovadă de multă stăpânire de sine. Să sperăm că totul va fi bine.