Capitolul VI – Locuinţa misterioasă.

Am pornit la drum, deşi era întuneric. Am mers atât de repede, de parcă ne-am fi odihnit săptămâni în şir. Este uluitor cât de mare e puterea cugetului asupra trupului slăbit, obosit sau chiar bolnav! Picioarele mele ostenite erau acum din nou gata de drum. Cizmele mele înalte, care-mi păruseră cu puţin timp înainte grele ca plumbul, erau acum uşoare ca un fulg.

Am trecut prin luminişul care era când mai îngust, când mai larg, am luat-o prin pădure, am ajuns apoi printre tufişuri şi, în cele din urmă, am văzut că nisipul lua în stăpânire totul.

— Acum ar trebui s-o pornim spre dreapta, a spus Pena. Eu am s-o apuc, însă, spre stânga, astfel încât mâine-n zori indienii să nu dea de urmele noastre.

Stratul de nisip era atât de gros, încât am intrat în grăunţele fine până la glezne. Deşi ne-am continuat astfel drumul timp de trei ceasuri, niciunul dintre noi nu a obosit. Am ajuns, în cele din urmă, pe o bucată de pământ acoperită cu iarbă scurtă şi am putut înainta cu repeziciune. S-a dovedit că Pena se descurca de minune. Am privit stelele şi mi-am putut da seama că tovarăşul meu nu se abătuse nici măcar o clipă de la drumul drept. L-am lăudat şi el mi-a răspuns cu simplitate:

— Ei, da! Se cuvenea să vă dovedesc faptul că nu sunt un boboc, aşa cum credeţi dumneavoastră uneori. Ar trebui s-o luăm acum spre dreapta ca să ajungem pe drumul bun. Pentru asta, o să pierdem vreun ceas şi jumătate.

Într-adevăr, după scurgerea acestui timp, Pena s-a oprit şi mi-a spus:

— Acum vom ajunge chiar în drumul pe care-l vor urma indienii Mbocovis. Trebuie să ne lepădăm cizmele. Războinicii vor căuta cu siguranţă urmele noastre şi, în curând, vom da iarăşi de nisip. Dacă or să vadă urmele unor tălpi desculţe, vor crede că au fost lăsate de nişte indieni.

— Un om care ştie, într-adevăr, să desluşească nişte urme nu se va lăsa dus de nas şi le va deosebi pe cele lăsate de un alb de cele lăsate de un indian.

— Asta ar fi din cale-afară! Un picior desculţ e un picior desculţ şi atâta.

— Nu-i întocmai aşa, fiindcă indianul nu are călcătura unui alb. Trupul albului se deosebeşte de cel al unui indian, mai ales dacă ne gândim cum sunt alcătuite oasele picioarelor. În timp ce albul păşeşte cu talpa în afară, indianul păşeşte cu talpa înăuntru.

— Acum, că mi-aţi dat această lămurire, văd prea bine că aveţi dreptate. Pentru a-i duce de nas pe indieni trebuie să ne străduim să călcăm cu talpa înăuntru.

— Ne-am osteni de pomană! Nu cred că indienii Mbocovis vor fi preocupaţi să afle ale cui sunt urmele şi se vor lua după ele fie că sunt lăsate de cizme, fie de picioare desculţe.

Ne descălţasem deja. În ceea ce mă privea, mi-am pus cizmele pe umăr şi m-am gândit că ar fi bună o friptură de coati. Am mâncat fără a ne opri şi nu ne mai păsa că eram nevoiţi să trecem din nou prin nisip. Suprafaţa deşertică era mult mai întinsă decât cea pe care o traversasem deja. Zorii începuseră să mijească în clipa în care am lăsat în urmă întinderea de nisip şi am ajuns pe un loc cu pământ lutos, pe care creşteau tot soiul de arbuşti şi de tufişuri. Peste tot se zăreau crengi şi fire de iarbă uscate, semn sigur că ne apropiam de un lac sau de un râu care, în anotimpul ploios, ieşea din matcă şi inunda ţinutul în care mergeam. Apoi am zărit nişte copaci cum nu mai întâlnisem niciodată până atunci.

— Aceşti copaci sunt Carapa. De la ei i se trage numele lagunei, mi-a spus Pena. Cred că în curând vom ajunge pe malul ei.

— Nu avem decât să ne îndreptăm spre locul unde cresc plante din belşug, acest loc se află chiar înaintea noastră.

— Aşa zic şi eu! Cred, însă, că s-ar cuveni să ne încălţăm. Oricum, n-are nici un rost să umblăm cu cizmele în spinare şi nu cred că indienii de pe aceste meleaguri s-ar cuveni să ne vadă desculţi.

— Indienii! Acum, că i-aţi pomenit, mi-a venit în minte o întrebare pe care am să v-o pun. Vă puteţi înţelege cu indienii Tobas?

— Dar dumneavoastră aţi putea?

— Nici pomeneală! Ştiu tot atât de bine să vorbesc în graiul acestor indieni, cum ştiu ce-i pe lună!

— Păi, vedeţi? Înseamnă că sunt mai isteţ decât dumneavoastră! Vorbesc graiul indienilor Tobas chiar mai bine decât indienii Mbocovis!

— Atunci m-am liniştit. Se poate ca, din clipă-n clipă, să dăm nas în nas cu indienii Tobas şi, dacă niciunul dintre noi n-ar fi în stare să le spună că venim cu gânduri paşnice, s-ar putea să-şi folosească sarbacanele.

Am înaintat încet, tot timpul cu ochii-n patru, fiindcă am fi vrut să băgăm de seamă daca se afla vreun om prin preajmă, dar nu se vedea nici ţipenie. Ne aflam deja în pădurea de Carapa. Pământul era moale şi se puteau zări tot soiul de urme şi mai mari şi mai mici, numai că nu se vedeau nicăieri oamenii care le-ar fi putut lăsa.

Am zărit apoi luciul apei şi am ajuns la mal, având în faţa noastră laguna. Era foarte întinsă. S-ar fi putut spune, un lac în toată puterea cuvântului, a cărui suprafaţă n-o puteai cuprinde, cu privirea.

— Ciudat! A exclamat Pena. Pe aceste meleaguri oamenii obişnuiesc să se trezească devreme şi, totuşi, nu-i nimeni pe-aici!

— Nu asta mă-ngrijorează, ci faptul că nu văd nici un fel de locuinţă.

— Trebuie să o luăm după urme!

— Să încercăm, dar ele duc care-ncotro! Nu avem cum să ştim pe unde trebuie s-o luăm! Oricum, colibele s-ar putea afla la marginea apei, aşa că trebuie să înaintăm pe malul lagunei ca să dăm de indieni.

Am început să căutăm, dar totul părea zadarnic. Abia după multă vreme am auzit nişte zgomote care trădau prezenţa omului. Mai întâi ne-a ajuns la urechi ţipătul unei păsări de pradă şi apoi am auzit desluşit o împuşcătură.

— De unde s-a auzit? Din stânga sau din dreapta? A întrebat Pena, oprindu-se.

— Din stânga! Am răspuns eu. Ecoul detunăturii s-a pierdut printre copaci, dar nu cred să mă fi-nşelat.

Am luat-o spre stânga şi am văzut ceva care mi-a tăiat răsuflarea, pentru că nu credeam să zăresc un asemenea lucru pe acele meleaguri. Uimirea mi-a fost stârnită de un perete de stâncă ce era perfect drept şi avea o înălţime de vreo patruzeci de metri.

— O stâncă! O stâncă tocmai aici, în Gran Chaco! Cum se poate aşa ceva? A întrebat Pena, uluit.

— Aveţi tot dreptul să vă miraţi! Am spus, la rândul meu. Nici eu nu m-aş fi aşteptat la asta! Să fi cărat cineva din Anzii Cordilieri până aici blocul ăsta de piatră? De câtă forţă ar fi fost nevoie?

— Ce soi de rocă o fi? A întrebat Pena.

— Nu ştiu, fiindcă stânca este acoperită de plante agăţătoare şi ar trebui să le înlătur ca să-mi dau seama despre ce fel de rocă e vorba. Oricum, nu avem timp pentru aşa ceva. Eu zic să ocolim blocul de piatră. Poate că vom găsi totuşi ce căutăm.

— Să mergem! Vedeţi? Pe-aici nu se zăresc nici un fel de urme.

— Da, văd. E, într-adevăr, ciudat, mai ales dacă ne gândim că, la câţiva paşi de-aici, se vedeau urme peste tot. Să nu mai pierdem timpul. Ocoliţi dumneavoastră stânca prin dreapta, eu o voi ocoli prin stânga şi ne întâlnim de partea cealaltă.

Pena a luat-o, aşadar, spre dreapta, iar eu am apucat-o spre stânga. Era ciudat că în apropierea stâncii nu se vedea nici un fel de urmă. M-am gândit şi la faptul că pentru indienii Tobas acest Viejo Desierto trebuie să fi fost un sfânt.

Am ajuns la primul colţ al ciudatului bloc de piatră. Nici aici nu se vedeau vreun fel de urme.

Stânca avea forma unui cub ale cărui laturi erau pătrate, având o lungime şi o lăţime de vreo treizeci de metri. Pereţii erau verticali şi părea imposibil să fi putut ajunge cineva sus. Copacii erau atât de aproape de stânca aceasta ciudată, încât crengile lor o atingeau. După ce am trecut şi de cel de-al doilea colţ, l-am văzut pe tovarăşul meu, care a strigat:

— Nu am găsit nici o urmă! Nu am dat de nici un semn care să dovedească faptul că aici s-ar afla oameni!

Am vrut să-i răspund, dar m-am abţinut, fiindcă am zărit ceva care m-a făcut să fiu cu băgare de seamă şi anume nişte urme lăsate de doi oameni care veneau dinspre pădure. Undeva, în dreapta mea, am zărit şi o crăpătură lată în stâncă, ce părea a fi făcută de mâna omului, atât era de dreaptă. În această crăpătură se afla o agavă23.

Chiar în faţa agavei urmele se sfârşeau. Şi Pena a văzut acele urme. Le-a privit atent, apoi s-a uitat la agavă şi a dat din cap, spunând:

— Aici s-au aflat doi oameni.

— Aşa este, au fost doi indieni.

— Au venit până-n dreptul copacului, dar încotro au luat-o? Puteţi să-mi puneţi, seńor?

— Aveţi dreptate, ar trebui să ne întrebăm încotro au luat-o! S-au suit în copac.

— Aşa este, dar acum nu mai sunt acolo. Iată, pe-o parte, copacul are crengi atât de dese. Pe cealaltă parte, însă, crengile sunt rare şi dacă indienii s-ar afla în copac, i-am putea zări chiar de-aici, de jos.

— Poate ne-am înşelat în ceea ce priveşte urmele.

— Nu cred. Oamenii ale căror urme le vedem aici au fost desculţi. Degetele de la picioare sunt îndreptate spre trunchiul copacului. Aici se văd numai degetelor de la picioare. Aceasta înseamnă că cei doi s-au ridicat pe vârfuri ca să ajungă la una dintre crengi. Aşadar, indienii s-au suit în copac, dar nu au mai coborât. Trebuie să se afle în altă parte, poate chiar undeva, în vreo crăpătură din stâncă.

— Bine, dar nu se vede nici un fel de deschizătură în rocă.

— Poate că, totuşi, există vreuna. Ia să ne uităm puţin la trunchiul agavei. Trunchiul este destul de bătrân şi scoarţa lui este crăpată şi aspră, dar, pe alocuri, este chiar lucioasă.

— Aşa-i! Scoarţa e lucioasă chiar acolo unde crengile ţâşnesc din trunchi.

— Da, întocmai şi asta numai fiindcă oamenii se urcă în copac. Priviţi mai atent crengile! Iată, creanga aceea groasă, care duce până la stâncă, este şi ea lucioasă. Asta înseamnă că cei ce vor să ajungă la stâncă trebuie să se caţere pe acea creangă. Dacă alţii au izbutit, vom izbuti şi noi! Haideţi!

M-am asigurat mai întâi că puştile mele erau bine prinse pe umăr şi apoi am întins braţele ca să ajung la una dintre crengile agavei.

— Dumnezeu să ne aibă în pază! A exclamat Pena. Chiar vreţi să vă urcaţi în copac aşa, fără să ştiţi ce sau cine vă aşteaptă acolo, sus?

— Ba ştiu prea bine cine este acolo, sus. Acolo locuieşte El Viejo Desierto, omul pe care-l căutăm. Cei doi indieni ale căror urme le-am zărit aici sunt, mai mult ca sigur, slugile sale şi cred că îi vom găsi şi pe ei.

— Nu ar fi mai bine să-i strigăm?

— Nu. Oricum, satul indienilor trebuie să fie pe undeva pe-aproape. Dacă facem zgomot, războinicii vor veni cu siguranţă şi sunt sigur că nu vor fi prea bucuroşi să ne vadă, pentru că am îndrăznit să pătrundem pe un tărâm sfânt. Aş vrea să stau de vorbă cu El Viejo Desierto.

De obicei, agavele nu sunt foarte înalte, dar acest copac era de-a dreptul uriaş. Creanga groasă pe care se putea ajunge la stâncă se afla la vreo douăzeci de metri faţă de pământ. Am început să mă caţăr. Pena se afla în urma mea. Când am ajuns la creanga cu pricina, am zărit ceea ce nu puteam vedea de jos. Chiar între trunchiul copacului şi peretele din piatră era prinsă o funie, astfel încât cel ce voia să înainteze pe scoarţă să se poată ţine şi să poată păşi pe creanga groasă şi lucioasă, fără a fi nevoit să se târască pentru a ajunge la stâncă.

— Ia priviţi! Pe creanga asta se poate merge foarte bine şi frumos! Cine ştie cum arată stânca asta misterioasă pe dinăuntru!

— Bine, dar cum intrăm? Nu se vede nici un fel de uşă!

— Vom intra aşa cum intră şi indienii. O uşă trebuie să fie pe undeva.

Am păşit încet pe creangă, ţinându-mă bine de funie. Când am ajuns în peretele din piatră, n-am zărit nici o uşă, doar o împletitură din răchită care avea la capăt o rădăcină subţire. Asemenea rădăcini nu se găseau prin părţile acelea, nicăieri nu se vedea vreun copac. Am înţeles imediat la ce servea rădăcina şi am tras de ea. Am auzit imediat dangătul unui clopot!

M-am dat doi paşi înapoi, astfel încât să se poată deschide uşa, pentru ca mă gândeam că manevra va avea loc spre în afară.

Pena era în continuare în spatele meu şi nu-mi făceam griji. Creanga era destul de groasă pentru a ne ţine pe amândoi.

Mi s-a părut că se deschide peretele de stâncă, dar, de fapt, era vorba de o uşă din lemn, acoperită cu împletitura de răchită. Uşa era foarte lată, astfel încât în misterioasa locuinţă puteau intra chiar doi oameni de o dată. Cel ce a deschis era un indian care purta pantaloni din pânză şi o vestă, altceva nimic. Războinicul nu avea nici un fel de armă şi cred că se aştepta ca în faţa uşii să se găsească vreun alt indian. Când a dat cu ochii de noi, s-a speriat atât de tare, încât era să leşine. Ar fi vrut să spună ceva, dar n-a fost în stare să scoată nici un sunet. Ochii i-au ieşit din orbite şi a început să tremure ca varga.

Pena i-a spus câteva cuvinte pe care nu le-am înţeles. Indianul a continuat să tremure şi să ne privească uluit şi înspăimântat. Atunci am făcut trei paşi spre el, l-am împins şi am intrat.

În cele din urmă, indianului i-a revenit graiul, dar nu a vorbit, nici n-a ţipat ci a început pur şi simplu să urle. Ecoul acestui urlet a fost atât de puternic în galeria strâmtă în care am păşit, încât s-ar fi crezut că o sută de diavoli strigau după ajutor.

— Să mergem! Repede! Nu vreau să pună mâna pe noi! Mi-a spus Pena.

Am înaintat cât am putut de grabnic prin întuneric şi am dat de o altă uşă care s-a deschis. Am fost atât de uluit de cele ce-am văzut, încât m-am oprit în prag. Uşa dădea într-o încăpere ai cărei pereţi erau vopsiţi în negru şi împodobiţi cu cranii albe. Din tavan atârnau zece, douăsprezece cranii. În stânga mea se găsea un altar negru, cu un crucifix, două cranii şi o lampă mică. În dreapta am zărit un culcuş cu totul simplu, din paie. Înaintea mea s-a deschis o uşă şi am zărit un bărbat al cărui chip nu-l voi uita niciodată.

Trupul lung şi deşirat era acoperit cu o haină neagră, ce ajungea până la picioarele desculţe. Omul nu avea nici un fir de păr în cap. Ochii îi erau adânciţi în orbite şi obrajii supţi erau acoperiţi de o barbă albă care-i ajungea până la brâu, o barbă lungă cum nu-mi mai fusese dat să văd până atunci. Trăsăturile feţei trădau o tristeţe adâncă, un suflet îndurerat. Acest simţământ se citea pe chipul bătrânului, deşi în acele clipe era stăpânit de furie şi, în acelaşi timp, de îndoială. S-a oprit în prag şi ne-a privit de parcă ar fi fost însuşi îngerul morţii, apoi a strigat în spaniolă:

— Aţi intrat în această locuinţă, deşi nu aveaţi nici un drept s-o faceţi! Ştiţi că sunteţi pierduţi?

— Nu, nu ştim, am răspuns eu, liniştit.

Omul mi-a aruncat o privire ameninţătoare şi m-a întrebat:

— Cine v-a adus la Laguna de Carapa?

— Nimeni. Am ajuns singuri aici.

— Dar cine v-a arătat drumul până la agava mea?

— Nimeni.

— Dar aţi ajuns în casa mea! Cineva trebuie să vă fi spus că eu locuiesc aici!

— Va înşelaţi. Nu ne-a spus nimeni că aici ar locui cineva.

— Dar v-aţi suit în copac! Asta înseamnă că ştiaţi că doar astfel puteţi să ajungeţi la peretele de stâncă!

— Am zărit nişte urme care duceau până la trunchiul agavei. Ne-am dat seama că oamenii care au lăsat aceste urme nu s-au mai întors acolo de unde au venit. Aceasta însemna că s-au căţărat în copac. Pentru că pe crengile agavei nu se zărea nici ţipenie de om, ne-am gândit că cei ce se suiseră în copac trebuie să fi intrat în vreo peşteră săpată în peretele din piatră.

— Cred că sunteţi nişte oameni foarte primejdioşi şi cu multă minte. Aţi venit pe aceste meleaguri, aţi descoperit imediat toate tainele şi aţi intrat în casa mea fără a-mi cere voie s-o faceţi. Nimeni nu trebuie să ştie că eu trăiesc aici, în acest munte. Dacă cineva izbuteşte să afle acest lucru, desigur că el va spune totul şi altora, ceea ce nu trebuie să se întâmple. Cine are îndrăzneala să pătrundă aici, folosindu-se de şiretenie sau de puterea braţelor sale, trebuie să dispară pentru totdeauna. Nu veţi mai ieşi vii de-aici!

Bătrânul a rostit aceste cuvinte cu multă hotărâre în glas. Cu toate acestea i-am răspuns liniştit:

— Nu cred că veţi putea să ne ucideţi. Uşa este deschisă. Putem ieşi de aici teferi şi nevătămaţi.

— Chiar dacă aţi izbuti să ajungeţi afară, ar fi în zadar. Războinicii mei vă voi prinde numaidecât. Este de-ajuns să le dau un semn şi vor veni imediat aici.

— Războinicii n-ar putea ajunge prea curând, pentru că acum sunt pe drum şi vor să lupte împotriva războinicilor Chiriguanos.

— Ah! Aţi aflat şi asta? Înseamnă că sunteţi nişte iscoade care ştiu prea bine ce se petrece aici, la noi! Nu m-am înşelat atunci când am spus că sunteţi nişte oameni foarte primejdioşi. Nu trebuie să vă gândiţi că sunt neajutorat! Este adevărat că cei mai mulţi dintre războinicii mei au plecat, dar mai sunt încă destui aici şi ei pot să vă vină de hac!

— Ne vom apăra! Avem arme!

— Nu veţi mai avea timp să le folosiţi! Nu veţi mai avea nici măcar destulă vreme pentru a ajunge la agavă.

— Nu ştiţi că uşa este încă deschisă? Am întrebat eu. Bătrânul a izbucnit în râs şi mi-a spus:

— Această uşă se va închide imediat! Fiţi atent!

Omul din faţa mea a tras de o funie şi am auzit un zgomot care trăda fapt că uşa din spatele nostru s-a închis, într-adevăr. Nu cunoşteam această ciudata locuinţă şi nu o mai puteam părăsi, dar nici nu doream acest lucru.

— Aşa! A exclamat bătrânul. Sunteţi ostaticii mei! Daţi-mi armele!

— Nu o vom face! Doi bărbaţi în toată puterea cuvântului nu au de ce să se teamă de un singur om care-i înfruntă!

— Nu sunt singur! Priviţi!

Spunând acestea, bătrânul a făcut un pas într-o parte. În spatele lui părea să se afle o altă încăpere în care se zăreau doi indieni, dintre care unul era indianul acela care ne deschisese uşa. Fiecare dintre ei avea într-o mână o sarbacană şi în cealaltă, o săgeată mică, desigur, otrăvită. Acum ne aflam, într-adevăr, în primejdie, mai ales că războinicii puseseră săgeţile în sarbacane.

— Dacă aceşti doi războinici sunt singurii care vă păzesc, atunci nu vă văd bine. Unul dintre ei a rupt-o la fugă imediat ce a dat cu ochii de noi, iar celălalt nu poate fi nici el din cale-afară de viteaz!

— Nu vreau să vă mai ascult! Ştiu prea bine cum gândiţi, numai că pentru mine un indian preţuieşte mai mult decât zece albi la un loc! Albii vin aici, în Gran Chaco, numai pentru a-i învrăjbi pe indieni şi pentru a trage foloase de pe urma vrajbei lor. Aici, la noi, albii nu au ce căuta, fiindcă sunt cu toţii nişte lepădături, asta ca să nu spun mai mult! Cel ce dă dovadă de o atât de mare îndrăzneală, precum a dumneavoastră, este nespus de primejdios!

— Vă înşelaţi! Cel puţin în ceea ce ne priveşte pe noi, vă înşelaţi! Trebuie să spunem că ne aflăm aici pentru a vă face un bine, pentru care ne veţi fi recunoscător.

— Nu minţiţi! A strigat bătrânul. Vreţi să mă duceţi cu vorba, dar n-o să izbutiţi!

— Vă spun doar adevărul. Am venit aici ca să vă prevenim…

— Să mă preveniţi? A întrebat el, izbucnind în râs. Nu-i nevoie să mă prevină nimeni de nimic!

— Da, seńor, sunteţi în primejdie! Războinicii Mbocovis vin încoace pentru a pune mâna pe dumneavoastră. Tot ce spun este adevărat! Vă dau cuvântul meu de onoare.

— Nu mai rostiţi astfel de vorbe. Cei de teapa dumneavoastră n-au onoare, ca urmare, nu-şi pot da cuvântul!

— Domnule, ne jigniţi! Înţelegem că nu ne-aţi primit cu braţele deschise, datorită felului în care am pătruns aici, dar aceste vorbe pe care tocmai le-aţi rostit sunt de a dreptul jignitoare şi noi nu permitem nimănui să ne umilească astfel!

Spunând acestea, am făcut doi paşi înainte, aflându-mă acum în mijlocul încăperi cu pereţi negri, întocmai ca şi bătrânul. Pena se oprise şi el chiar lângă mine.

— Nu mai faceţi pe jignitul! A spus stăpânul ciudatei locuinţe. De unde ştiţi că indienii Mbocovis vin încoace şi că vor să pună mâna pe mine?

— Ne-am strecurat până-n tabăra lor şi am auzit ce au vorbit.

Bătrânul m-a privit dintr-o parte şi a spus:

— Sunt încredinţat că tocmai aţi spus o minciună!

— Seńor, să-mi fie cu iertare, dar nu vă înţeleg. Nu sunteţi dumneavoastră, cel căruia i se spune El Viejo Desierto?

— Ba da, eu sunt acela.

— Înseamnă că am ajuns întocmai unde trebuie, fiindcă războinicii Mbocovis vor să-l prindă pe El Viejo Desierto.

— Oho! Cred şi eu că indienii Mbocovis ar vrea asta, pentru că ei sunt cei mai aprigi duşmani ai noştri, numai că vorbele pe care le rostiţi sunt mincinoase. Şi vulpea îi spune găinii că o va mânca jderul, numai că vulpea vrea să mănânce ea însăşi găina!

— Seńor! Am exclamat eu. Acum chiar că-ncep să mă supăr!

— Ia nu mai faceţi pe supăratul! Poate că aş fi căzut în capcana pe care aţi încercat să mi-o întindeţi, dar, spre nenorocul dumneavoastră, mi s-a mai întins o dată o astfel de capcană, în care am şi căzut. Trebuie să ştiţi că mi-a fost tare greu să scap atunci şi am ţinut bine minte tot ce-am pătimit. Vă spun, aşadar, ca încercarea pe care-o faceţi nu va da roade!

— V-aş ruga să mă ascultaţi o clipă! Oare aveţi dreptul să credeţi despre un om că este o lepădătură, dacă un altul, pe care l-aţi cunoscut în împrejurări asemănătoare, era într-adevăr un nemernic? Dacă aş fi în locul dumneavoastră, m-aş mai gândi puţin.

— Nu-i nevoie. Ştiu eu prea bine cum stau lucrurile. Prin urmare, sunteţi ostaticii mei şi trebuie să-mi înmânaţi armele pe care le purtaţi. Aveţi de gând să-mi daţi ascultare, sau nu?

— Nu! A răspuns Pena, hotărât.

— Şi dumneavoastră? M-a întrebat bătrânul.

Ar fi trebuit să fac ceea ce-mi ceruse. Poate că aşa şi-ar fi dat seama că eram cinstiţi, dar cuvintele lui jignitoare, rostite fără nici un temei, m-au înfuriat. Iar afară de asta, nimeni nu putea şti dacă bătrânul nu şi-ar fi dat seama prea târziu că se înşelase în privinţa noastră. Poate că nu se mai putea face nimic împotriva indienilor Mbocovis. Poate că bătrânul poruncea să fim închişi undeva şi atunci venea „Ginerele”, prăda satul indienilor Tobas, găsea locuinţa bătrânului şi picam şi noi în ghearele indienilor Mbocovis. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple cu nici un chip şi de aceea nici nu-mi trecea prin cap să mă predau pe mâna acestui om care se înşela amarnic în ceea ce ne privea şi nici nu voia să afle dacă minţeam sau dacă spuneam adevărul.

— Nu! Am spus şi eu, în cele din urmă, răspunzând astfel la întrebarea bătrânului.

— Atunci sunteţi, într-adevăr, pierduţi! Ne-a spus bătrânul, întorcându-se spre cei doi războinici şi rostind hotărât: Veniţi!

Indienii au intrat, într-adevăr, în încăpere şi au îndreptat sarbacanele spre noi.

— Nici acum nu v-a pierit îndrăzneala? A întrebat bătrânul.

Situaţia devenise cu adevărat primejdioasă. Era de-ajuns ca războinici să sufle uşor în sarbacane pentru ca micile săgeţi otrăvite să pătrundă în trupurile noastre. Văzând că cei doi nu duseseră încă la gură periculoasele lor arme, am refuzat să îi dau bătrânului armele.

— Vreţi să vedeţi, desigur, cine este stăpân pe situaţie, dumneavoastră sau noi! Am spus eu.

— Bineînţeles că noi! A izbucnit El Viejo Desierto. Scoţând de sub haina lungă un cuţit, bătrânul m-a întrebat: Vedeţi acest cuţit? Are vârful otrăvit şi este de-ajuns să vă zgârii puţin pielea ca să fiţi pierduţi pe veci!

Ne aflam într-o situaţie cum nu se poate mai ciudată şi mai neplăcută, în acelaşi timp. Deasupra noastră atârnau cranii, pe pereţi erau pictate capete de mort, omul din faţa noastră ţinea în mână un cuţit cu lama otrăvită, iar în spatele lui se aflau doi războinici indieni cu sarbacanele aţintite asupra noastră! Poate am dat dovadă de nechibzuinţă, poate că a fost vorba despre altceva, dar într-un fel mi-ar fi fost ruşine să mă dau pe mâinile bătrânului şi ale celor doi războinici roşii care îl întovărăşeau. Nu se putea aşa ceva! Cei trei trebuiau să vadă că nu ne era teamă de săgeţile otrăvite sau de cuţitul cu vârf otrăvit!

— Ei! Dacă vreau, vă pot dovedi că acel cuţit pe care-l ţineţi acum în mână e mai primejdios pentru dumneavoastră decât pentru mine! Am spus eu.

— Sunteţi de-a dreptul nebun! Am să număr până la trei. Dacă atunci când spus „trei” nu veţi fi lăsat armele jos, la picioarele mele, cei doi războinici din spatele meu, vă vor trimite în braţele morţii! Încep să număr. Unu, doi…

Bătrânul nu a mai apucat să zică „trei”. Stăteam la numai un pas de el şi am văzut cum cei doi indieni au dus sarbacanele la gură. Dintr-un salt, m-am aflat lângă indieni, le-am smuls sarbacanele din mâini şi le-am lăsat să cadă la pământ. Apoi l-am apucat de gât pe unul dintre războinici şi i-am făcut vânt spre Pena strigând:

— Pena, doboară-l la pământ! După aceea, l-am lovit pe celălalt războinic cu pumnul în cap şi acesta s-a prăbuşit la pământ. În cele din urmă, m-am întors spre bătrân. El Viejo Desierto era atât de uluit de cele întâmplate, încât rămăsese cu gura căscată. Cu toate acestea şi-a revenit repede şi a ridicat cuţitul să mă lovească. L-am plesnit peste mână făcându-l să scape lama, apoi l-am apucat de gât, l-am trântit la pământ şi, din nou, l-am lovit cu pumnul în tâmplă. Bătrânul a leşinat şi s-a rostogolit la pământ ca un sac.

M-am întors spre tovarăşul meu şi l-am întrebat:

— Indianul a leşinat?

— Nu, dar a închis ochii de teamă.

— Trebuie să-i legăm pe toţi trei. Cred că găsim pe-aici câteva frânghii.

— Am nişte funii la mine şi, dacă ale mele n-or fi de-ajuns, o să le rupem „hainele” indienilor ăstora şi o să-i legăm cu fâşiile pe care le vom face astfel.

Spunând acestea, Pena a scos din buzunar câteva bucăţi de frânghie şi l-am legat pe indianul pe care-l doborâse. Apoi am luat lasoul meu şi l-am legat fedeleş pe bătrân. După aceea, l-am dezbrăcat de vestă pe indianul pe care-l doborâsem eu, am tăiat-o în fâşii şi l-am legat cum se cuvine.

— Aşa! Am exclamat eu, după ce am terminat. Acum suntem stăpâni pe situaţie!

— Cu siguranţă că bătrânul nici nu s-ar fi gândit că lucrurile se vor sfârşi astfel şi, ca să fiu cinstit, nici eu nu m-am aşteptat la aşa ceva! A spus Pena. Acum ce facem?

— Vedem ce se mai găseşte în încăperile bătrânului. Trebuie neapărat sa facem acest lucru, pentru că se prea poate să se mai afle şi alţi războinici pe aici. Mai întâi vom merge însă la uşa din stâncă, pentru a vedea dacă o putem deschide. Luaţi lampa!

Am ajuns la uşa prin care intrasem în ciudata locuinţă. Nu se vedea nicăieri, vreo încuietoare, vreo clanţă sau vreun lacăt şi uşa era închisă.

— Suntem prinşi aici! N-avem cum să ieşim! Asta-i primejdios! A spus Pena.

— Nu, nu! Chiar dacă nu ne putem da seama cum se deschide această uşa, bătrânul se află în mâinile noastre şi-l putem sili să ne-o deschidă. Ridicaţi puţin lampa, să vedem ce-i sus.

Pena a făcut întocmai, a privit în sus şi a exclamat:

— Asta este! Două sfori! Una pe stânga, una pe dreapta!

— Cred că una serveşte la deschiderea şi cealaltă la închiderea uşii! El Viejo Desierto poate mânui uşa, fără să iasă din ciudata lui locuinţă. Uşa se roteşte către stânga, aşa că gândesc că e nevoie să tragi de sfoara din stânga, pentru a o deschide.

Pena a tras de sfoara din stânga şi uşa s-a deschis, într-adevăr! Am ieşi afară am privit în jos. Nu se zărea nici un om prin preajmă. Apoi am tras de sfoara din dreapta şi uşa s-a închis cu zgomot, fiind împinsă de un arc invizibil. Nu aveam vreme să privim prea atent mecanismul. Ne-am întors în odaia unde se află bătrânul şi am văzut alte două sfori, una pe stânga şi una pe dreapta.

Indianul pe care Pena îl doborâse la pământ deschisese ochii. Se uita la noi cuprins de spaimă. Bătrânul şi celălalt războinic nu-şi veniseră încă în simţire. Pena i-a pus câteva întrebări războinicului care-şi revenise; dar acesta nu a scos nici un sunet.

— Nu vrea să vorbească! Mi-a spus tovarăşul meu. Cred că nici nu avem nevoie de el. Ne vom descurca şi singuri.

Am lăsat în urmă camera „împodobită” cu cranii şi am trecut în altă odaie care era mai mare. Acolo se găseau arme dintre cele mai felurite: cuţite, pistoale, revolvere, puşti, tolbe pline cu săgeţi, arcuri, scuturi şi sarbacane.

După aceea, am păşit într-o a treia cameră, mai mare decât primele două. Am zărit aici o masă lungă şi vreo douăzeci de scaune. Masa şi scaunele erau astfel aşezate, de parcă ne-am fi găsit într-o sală de consiliu. Masa era atât mare, încât era cu neputinţă să fi fost adusă de afară. Aceasta însemna că fusese construită chiar acolo, în acea încăpere.

Am pătruns după aceea într-o mică odăiţă, în care se găseau un dulap şi o masă, pe care erau toate cele trebuincioase scrisului. Ne-am continuat drumul şi am ajuns într-o bucătărie în care se aflau tot soiul de vase, tigăi, oale, sticle şi alte asemenea lucruri, care te făceau să te gândeşti la un laborator.

— Este oare cu putinţă ca bătrânul să fie spiţer? M-a întrebat Pena.

— Se poate! Oricum, se pare că pregăteşte tot soiul de fierturi. Să mergem mai departe!

Pena a tras adânc aer pe nas şi apoi m-a întrebat:

— Aţi băgat de seamă cât de proaspăt este aerul din aceste încăperi?

— Bătrânul s-a îngrijit să aibă aerisire, i-am explicat eu. Vedeţi gaura din tavan? Duce în afară.

— Cred că a fost nevoie de foarte multă muncă pentru a se construi toată această locuinţă în stâncă!

— Da, desigur, dar asta numai dacă-i, într-adevăr, în stâncă. Pentru a găuri în piatra, ar fi fost nevoie ca foarte mulţi oameni să muncească ani în şir. Roca asta este… am spus eu, bătând cu degetul în perete. Ia ascultaţi! Asta nu-i stâncă, asta-i zidărie! Sună de parcă ar fi vorba de un perete construit din piatră şi lut! Trebuie să mergem mai departe!

Locuinţa avea uşi în toată legea, din lemn rindeluit, făcute din scânduri şi prevăzute cu clanţe şi zăvoare. O adevărată minune, aici, în Gran Chaco.

Într-o altă încăpere, se aflau mai multe rafturi încărcate cu sticle înfundate şi pe ele erau lipite bilete. Pena a ridicat puţin lampa, iar eu am luat în mână câteva. Pe bilete erau scrise denumirile latineşti ale unor medicamente. Se părea că camera în care tocmai ne aflam era farmacia bătrânului. Era chiar cu putinţă să fie vraciul indienilor de pe acele meleaguri.

În faţa rafturilor se afla o masă şi pe această masă era un dulap din tablă închisă, încuiat cu trei lacăte. Am încercat să-l ridic, dar n-am izbutit. Am privit îndeaproape dulapul cu pricina şi ne-am dat seama că era prins cu şuruburi în masă. Pena a pus mâna pe el şi a spus:

— Cred că pe acest dulap vrea să pună mâna „Ginerele”. O fi dulapul cu bani al bătrânului, a mai spus tovarăşul meu, râzând, pentru că făcuse, de fapt, o glumă. Eu m-am mulţumit să dau din cap şi să-i spun foarte serios:

— Cred că aveţi dreptate!

— Nu se poate! Ce să caute aici un dulap în care El Viejo Desierto să-şi ţină banii!

— Dacă bătrânul are un dulap atât de trainic, înseamnă că sunt şi bani în el. Ştii doar că, uneori, El Viejo Desierto se ducea la Santiago cu afaceri. „Ginerele” a spus că l-a întâlnit acolo.

— Oare pentru ce primea bătrânul bani?

— Cine ştie? Oricum, asta nu ne priveşte. Să căutăm mai departe!

Am deschis o uşă şi am ajuns într-o încăpere mai mare care slujea drept magazie. Tavanul era susţinut de piloni groşi din lemn. Această odaie era atât de mare, încât lampa noastră mică nu o putea lumina în întregime. Am zărit mai întâi nişte pachete, legate cu sfoară şi stivuite cu grijă, ajungând până la tavan. Peste tot se vedeau astfel de pachete, iar spaţiul dintre stivele înalte era foarte strâmt. Am ridicat unul dintre ele. Nu era atât de greu pe cât crezusem. Când l-am scuturat, s-a auzit un fâsâit.

— Scoarţă de copac! Am exclamat eu.

— Se poate oare ca bătrânul să strângă scoarţă de copac, aşa cum fac şi eu? Să fie oare un cascarillero?

— Şi de ce nu?

— Ce ciudat! Dar ştiu că a strâns ceva bătrânul! Tot ce se vede aici valorează mii de pesos!

— Cred că nu i-a fost prea greu s-o facă! Pădurile sunt la doi paşi de locuinţa lui. Oameni are din belşug. Probabil că indienii strâng scoarţă pentru el.

— Aşa este. Nu trebuie decât s-o transporte până pe malul lui Rio Salado. Acolo se poate înjgheba o plută şi pachetele pot fi duse pe apă celui ce cumpără scoarţa.

— Pentru scoarţa de copac, bătrânul primeşte bani pe care-i aduce aici şi-i încuie în dulap. Iată că acum toate se explică. Să vedem ce mai e prin jur!

— Se poate oare ca locuinţa bătrânului să fie atât de mare? Cine-ar fi crezut asta? Nici nu m-aş fi gândit la aşa ceva, când am văzut peretele de stâncă în faţa mea.

Eram la fel de uimit ca şi tovarăşul meu. Se părea că acest Viejo Desierto era un om însemnat, cu un trecut misterios. Cine ştie ce l-a făcut să vină în Gran Chaco? Eram sigur că nu se născuse pe acele meleaguri, deşi se arătase a fi un duşman înverşunat al albilor.

Următoarea încăpere era tot un soi de magazie, numai că aici n-am mai găsit pachete cu scoarţă de copac, ci şei – să tot fi fost vreo cincizeci la număr, atârnate pe pereţi.

— Credeţi că bătrânul are şi cai?

— Şi de ce nu? Acum îl cred în stare de orice. Ştim prea bine că indienii Tobas împrumută din obiceiurile străinilor ca nimeni alţii. Poate că acum cresc şi cai. Să mergem! Mi se pare că am zărit o scară!

Într-unul din colţurile încăperii în care ne aflam se găsea, într-adevăr, o scări. Treptele din lemn erau aşezate cu grijă unele după altele. Am urcat şi am dat de o uşă care era întredeschisă. După ce am împins-o şi am făcut câţiva paşii, ne-am dat seama că ne găseam în aer liber. Trebuie să arăt că uşa despre care tocmai am vorbit semăna izbitor cu cele care dau spre cabinele marinarilor.

Ne aflam, aşadar, în aer liber, dar aceasta nu însemna că puteam zări de undeva, de sus, tot ce se afla în jurul nostru, fiindcă am dat cu ochii de un zid înalt de şapte metri. Uimirea nu ne-a fost stârnită de acesta, ci de faptul că ne aflam într-o grădină foarte bine îngrijită! Am zărit răzoare de legume, dovleci şi tot soiul de flori şi foarte mulţi trandafiri. Spre fundul grădinii se ghicea o colibă din lemn care semăna cu o şură. La fiecare colţ al colibei se zărea câte-un chioşc.

Am luat-o printre răzoare şi am ajuns la căsuţa din lemn. Aici am găsit unelte de tot felul, lopeţi, coase, greble şi altele care nu se foloseau la grădinărit. Pena ştiu prea bine despre ce era vorba. Erau unelte utilizate de cei ce strângeau scoarţă de copac. Ne-am îndreptat spre cel mai apropiat chioşc. Aici se găsea o bancă. Pena s-a aşezat şi-a pus mâinile în poală, m-a privit şi m-a întrebat:

— V-aţi fi gândit la aşa ceva? V-ar fi trecut prin cap aşa ceva?

— Nu. Sigur că nu!

— Nici eu. Cine s-ar fi gândit că aici, în Gran Chaco, s-ar găsi o grădină în care sunt legume şi flori? O grădină cum nu ţi-e dat să vezi nici măcar la Buenos Aires. Asta-i chiar uluitor! Este o adevărată minune!

— Nu e de mirare că vedem aici o astfel de locuinţă. Mai mult ca sigur că bătrânul a găsit blocul de piatră printr-unul din locurile pe unde-a umblat şi l-a adus pentru a-şi face din el o locuinţă, dar parcă tot nu-mi vine să cred că a fost în stare să-şi facă o asemenea grădină. Oricum, cred că este un om care a avut o viaţă dură şi care s-a obişnuit cu greutăţile. Priviţi numai această bogăţie de flori, aceste chioşcuri şi mai ales acest peisaj!

În peretele înalt de care era înconjurată grădina, erau săpate nişte lucarne triunghiulare, acoperite cu o perdea de frunze. Am dat frunzele deoparte şi am putut privi amândoi peste coroanele copacilor, până departe.

— Chiar şi aceste lucarne dovedesc faptul că bătrânul este un om chibzuit, zise Pena. Sunt acoperite cu frunze, astfel încât să nu poată fi zărite de jos. Nu înţeleg cum a putut construi un astfel de zid pe buza stâncii! În Gran Chaco este pietriş.

— Aşa e, dar lut se găseşte din belşug şi se poate face cărămidă! Asta înseamnă că indienii lui se pricep să facă cărămizi din lut şi să înalţe un zid!

— Se prea poate, numai că toate acestea s-au petrecut cu multă vreme în urmă. Iată, acest zid a fost şi el acoperit de plante agăţătoare şi de muşchi. Nici nu se mai vede unde se termină stânca şi de unde începe zidul. Să mergem în celălalt chioşc! Poate că de-acolo vom zări malul lagunei!