Capitolul VIII – El Viejo Desierto.

A trecut aproape jumătate de ceas până când s-a întors fata. În spatele său păşea bătrânul. Pe faţa lui se citea ruşinea, supărarea şi părerea de rău.

— Iată-l! L-am adus! A spus fata, zâmbind.

El Viejo Desierto a înclinat uşor capul şi a spus:

— Unica mi-a zis cum stau lucrurile. Nu aveam de unde să ştiu totul în amănunt. Dacă mi-aţi fi spus mai multe, poate că m-aş fi purtat altfel cu dumneavoastră.

Adevărul era că îi spusesem bătrânului acelaşi lucru pe care i-l povestisem şi fetei, numai că acesta nu găsise o scuză mai bună. Am simţit nevoia să-i uşurez situaţia şi am zis:

— Am intrat în casa dumneavoastră fără a vă cere voie şi de aceea v-am stârnit mânia. Ne cerem iertare.

— V-am iertat! Dar acum să trecem la chestiuni mai însemnate, seńores. Aţ dori să-mi daţi o dovadă a faptului că lucrurile stau aşa cum aţi spus. Puteţi să-mi daţi o asemenea dovadă?

— Vai, seńor! Ce v-aş putea răspunde la o asemenea întrebare? Noi am venit aici pentru a vă avertiza. Asta am dorit să facem şi asta am făcut. Dacă ne credeţi, e bine. Dacă nu ne credeţi, nu vă rămâne decât să aşteptaţi până când indienii Mbocovis se vor afla aici şi se vor năpusti asupra dumneavoastră.

— Aşa ceva n-are să se întâmple.

— Aş vrea să vă fac o propunere. Vă rog să ne consideraţi ostaticii dumneavoastră. Dacă se va dovedi că am minţit, aveţi dreptul să ne trageţi câte-un glonte în cap!

La aceste vorbe ale mele, bătrânul a zâmbit şi a spus:

— Vreţi să cred că dumneavoastră sunteţi oamenii cărora le poate trage cineva un glonţ în cap, fără să se teamă că va fi el însuşi împuşcat, chiar înainte de a apăsa pe trăgaci? Oameni mai curajoşi ca dumneavoastră nu mi-a fost dat să văd nicicând. Niciodată n-am crezut că mi se va întâmpla ceea ce mi s-a întâmplat astăzi şi, pe deasupra, chiar în casa mea şi chiar atunci când lângă mine se găseau doi războinici puternici ca nişte urşi! Ca să nu mai vorbim de faptul că indienii nu trebuiau decât să sufle în sarbacane! Vai de cel ce vă este duşman!

— Adică vai de războinicii Mbocovis!

— Indienii Mbocovis sunt, într-adevăr, duşmanii dumneavoastră? Ce rău v-au făcut?

— Nu ne-au făcut nici un rău.

— Dacă aşa stau lucrurile, nu puteţi spune că aceşti indieni sunt duşmanii dumneavoastră!

— Nu, dar ştim că ei vor să vă prade. Războinicii Mbocovis cred că aveţi multe bogăţii aici şi că aceste bogăţii trebuie să ajungă în mâinile lor. Acestea fiindu-le planurile, nu mai încape nici o îndoială de partea cui este dreptatea.

— Cred că spuneţi adevărul, dar am o întrebare. Ce ar trebui să fac pentru că taina mea să nu se afle?

— Am să vă spun, a intervenit tovarăşul meu. Mă numesc Pena şi sunt cascarillero.

— Sunteţi cascarillero? A întrebat bătrânul. Şi de unde luaţi scoarţa de copac?

— De peste tot!

— Şi credeţi că în Gran Chaco veţi găsi scoarţă de copac?

— Desigur! A spus Pena, căruia părea că-i face plăcere să-l necăjească pe bătrân.

— Vreţi să rămâneţi prin părţile astea?

— Se prea poate! Totul este să găsesc nişte tovarăşi de nădejde.

— Atunci se cuvine să vă spun că indienii din Gran Chaco nu se bucură când albii vin pe pământurile lor.

— Ah! Indieni există peste tot! I-am întâlnit mereu în drumurile mele şi nu i-am întrebat niciodată dacă am voie să-mi văd de treaba mea, sau nu. Dacă se întâmplă să curăţ scoarţa de pe câţiva copaci, indienii-mi vor da pace, pentru că nu le fac nici un râu.

El Viejo Desierto a văzut prea bine că vorbele-i nu au nici un efect asupra lui Pena, aşa că s-a întors spre mine şi m-a întrebat:

— Şi dumneavoastră sunteţi cascarillero?

— Nu. Eu sunt doar un viajero25.

I-am spus bătrânului cum mă numesc şi acesta a izbucnit:

— Cum? Sunteţi neamţ? Acum m-am liniştit! Nu cred că veţi face vreun rău unui compatriot!

— Unui compatriot? Am întrebat eu, uluit.

— Da, întocmai! Eu am venit din Germania!

— Ce? A întrebat Pena, la rândul său. El Viejo Desierto e un compatriot de-al nostru? Cine s-ar fi gândit la aşa ceva?

— Şi dumneavoastră sunteţi din Germania? L-a întrebat bătrânul pe tovarăşul meu. Nu se poate! Numele dumneavoastră este Pena!

— Vă rog să aveţi bunătatea de a traduce numele ăsta în germană!

— Pena se poate traduce prin Schmerz26, Sorge27, Kummer…

— Stop! A strigat Pena. Aţi nimerit-o! Numele meu adevărat este Kummer.

— Care va să zică, locuiţi în Porto Allegre, dar veniţi din Germania?

— Da. Din Breslau.

— Şi dumneavoastră? M-a întrebat bătrânul.

— Eu sunt din Saxonia.

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Atunci nu…

El Viejo Desierto s-a oprit speriat.

Parcă se schimbase. Parcă devenise alt om. Vocea îi era mai plăcută şi părea că întinerise dintr-o dată. Pe faţa lui se citea fericirea. Desigur, era ciudat, că trei nemţi să se întâlnească tocmai în Gran Chaco, în acea locuinţă misterioasă, săpată-n stâncă. Bucuria pe care i-o provocase bătrânului această neaşteptată întâlnire îl adusese la un pas de a spune un lucru pe care nimeni nu s-ar fi cuvenit să-l afle. Nu spusese chiar tot, se oprise la timp, dar mie mi s-a părut că se bucura de faptul că nu eram din acelaşi oraş sau din aceeaşi regiune cu el. N-aş putea spune de ce, dar m-am gândit, fără voia mea, la încăperea cu cranii. Se prea poate ca acest bătrân să nu fi vrut să ne dezvăluie trecutul său. M-am gândit într-o clipă la toate astea şi am spus repede:

— Da. Se cuvine să-i mulţumim Bunului Dumnezeu că suntem toţi trei din Germania! Acum sunt sigur că putem avea deplină încredere unii în alţii şi ştiu că ne vom ajuta la greu!

Rostisem aceste vorbe cât putusem de repede. Trăgeam nădejdea că bătrânul va crede că nu mi-am dat seama de faptul că nu-şi dusese gândul până la capăt. Spre deosebire de mine, Pena ar fi dorit să ştie tot şi a spus:

— Am aflat că sunteţi din Germania, dar am putea şti de unde anume?

— Mda, de… si… gur! S-a bâlbâit bătrânul. E… eu… su… sunt… din…

El Viejo Desierto a tăcut preţ de câteva clipe, privindu-ne cu băgare de seamă. Şi-a îndreptat spatele şi, în cele din urmă, a spus:

— Nu! Nu vreau să vă mint! Am fost german trup şi suflet! Tocmai de-aici mi s-a tras nenorocirea. Sunt născut în Danemarca, dar azi ţara mea face parte din Imperiul german. Astăzi nu s-ar fi putut întâmpla ce s-a întâmplat atunci… Dar despre toate astea vă voi povesti mai târziu! Cunoaşteţi istoria landului Schleswig-Holstein? I-am spus amândoi că ştiam despre ce era vorba şi El Viejo Desierto a mai adăugat: Când aţi citit despre Schleswig-Holstein, aţi întâlnit numele Alfred Herbst? Ne-am gândit amândoi, dar nu ne-am amintit de acest nume, bătrânul a continuat: Eu sunt Alfred Herbst. Poate că voi avea timp să vă povestesc totul, dar nu o pot face acum. În clipa asta n-avem vreme pentru aşa ceva. Oricum, ar trebui să ne cunoaştem mai bine. Cred că s-ar cuveni să vorbim aum despre războinicii Mbocovis. Dar mai întâi… Unica! Ai auzit cine sunt domni! Nu-i saluţi?

Aceste cuvinte fuseseră rostite tot în germană şi, spre marea mea surpriză, fata ne-a întins mâna pe rând, spunând într-o germană destul de bună.

— Ne faceţi o mare bucurie! Fiţi bineveniţi!

— Doamne, Doamne, ce minune! Vorbiţi germana, domnişoară Unica? Mai e un pic şi aflăm că nici măcar nu sunteţi indiancă şi că v-aţi născut de fapt în Munchen la Wiesbaden!

— Nu, asta nu! A spus bătrânul. Eu mi-am iubit ţara şi mi-a plăcut mult să vorbesc limba pe care-am învăţat-o de la părinţi. În anii pe care i-am petrecut aici mi-am dorit să pot vorbi cu cineva în germană. Unica n-a avut încotro şi a devenit eleva mea. A învăţat foarte repede şi acum înţelege şi vorbeşte bine germana. Oricum, în afară de mine, a mai avut un profesor!

După ce a făcut această mărturisire, bătrânul a tăcut.

— Spune mai departe, bunicule! L-a îndemnat Unica.

— Nu! Am să tac! Ştiu că te doare sufletul când vorbesc despre el!

— Ba nu! Aceşti domni au aflat deja câte ceva. Le-am spus că-l urăsc.

— Ce bine-ar fi fost dacă l-ai fi urât de la bun început! Dumneavoastră, domnilor, nu sunteţi primii nemţi care mi-au fost oaspeţi. S-a întâmplat într-o zi să dau în pădure peste-un tânăr rănit. L-am luat cu mine şi a rămas aici multă vreme. S-a purtat astfel încât ne-a câştigat încrederea, pentru ca mai apoi să ne trădeze. Cel mai mult m-a durut faptul că era neamţ!

— Cum se numea?

— M-am jurat că nu voi mai rosti nicicând numele lui!

— Puteţi să ne spuneţi măcar de unde era?

— Da, era din Graz.

— Deci era din Austria! V-aş ruga mult să nu-l mai vorbiţi de rău! De cât timp ar fi trebuit să se întoarcă?

— De şase luni.

— Dacă ne gândim la ce se petrece pe aceste meleaguri, şase luni nu înseamnă o veşnicie. Drumul de la Buenos Aires până aici este destul de lung şi, prin locurile pe unde este nevoit să treacă pentru a ajunge la Laguna de Carapa, domneşte războiul, asta fără a mai pune la socoteală că poate să cadă oricând în mâinile indienilor. Câţi oameni s-au aflat în tovărăşia lui?

— Pe drumul de întoarcere? Niciunul.

— Vreţi să spuneţi că-i singur? Şi dumneavoastră îl vorbiţi de rău! Mă aflu în America de Sud de puţină vreme, dar pot să vă spun că, dacă nu aveam un dram de noroc, puteam să mor de zece ori până acum sau să mă las de o sută de ori strivit în angrenajul încâlcit al politicii.

Unica mi-a aruncat o privire în care se putea citi recunoştinţa. Bătrânul a căzut mai întâi pe gânduri şi apoi a mai făcut o încercare pentru a-şi susţine punctul de vedere, spunându-mi:

— Am aflat că a ajuns la Buenos Aires şi că a încasat banii.

— Perfect, dar aveţi vreo dovadă cum că el ar fi fugit cu banii?

— Nu, n-am, dar cred, sau mai bine zis, credeam că, după ce i-a încasat, a preferat să dispară.

— Atunci nu vă mai gândiţi la asta până ce nu veţi avea dovada faptelor sale. Mi-a fost dat să mai cunosc eu pe câte cineva despre care oamenii spuneau că e un nemernic şi, până la urmă, s-a dovedit că avea un suflet curat, poate chiar mai curat decât al celor care-l jigniseră.

Unica mi-a întins mâna şi mi-a spus:

— Vă mulţumesc, domnule! M-aţi scăpat de un mare chin!

Bătrânul şi-a aţintit privirea în pământ şi a repetat întocmai cuvintele mele:

— Până la urmă s-a dovedit că avea un suflet curat, poate chiar mai curat decât al celor ce spuseseră despre el că-i un nemernic! Apoi, după ce s-a oprit pentru câteva clipe, a continuat: Nu vreau să judec pe nimeni, fiindcă şi eu voi fi judecat cândva. Acum trag din nou nădejdea că tânărul austriac se va întoarce, dar, să lăsăm asta, domnilor! Să vorbim despre un lucru mult mai însemnat şi anume despre atacul indienilor Mbocovis. Şi, ca să vă simţiţi bine, m-am gândit să vă fac o surpriză. Mai întâi, v-aş ruga să staţi jos.

Aici bătrânul avea dreptate. De când venise în grădină, vorbisem stând numai în picioare. Unica părea să ştie ce vrea bătrânul, pentru că a plecat imediat şi s-a întors cu o măsuţă. Apoi a adus câteva sticle de vin şi o cutie cu trabucuri.

— Aveţi dreptate să vă miraţi, domnilor! A exclamat bătrânul. Vin şi trabucuri în Gran Chaco! Desigur că vinul a fost cumpărat şi adus cu ajutorul catârilor. Trabucurile, însă, sunt făcute aici, din tutun cultivat!

— Cultivaţi tutun? A întrebat Pena.

— Da şi încă din cel mai bun. Dacă veţi mai zăbovi o vreme pe la noi, veţi putea vedea ce i-am învăţat pe indienii mei. Indianul nu este leneş, aşa cum se tot spune. Daţi-i un profesor bun, purtaţi-vă cu el aşa cum se cuvine şi veţi vedea că vrea şi că este în stare să înveţe. Numai când încerc să le arăt cum trebuie să arunce cuţitul şi cum trebuie să tragă cu pistolul, indienii mei se înspăimântă şi nu vor să audă de pistol. Nici nu mă pot supăra pe ei… Trebuie să ştiţi că indieni Tobas cultivă tutun şi fumează trabucuri atât de bune, încât sunt de invidiat. Serviţi-vă, domnilor!

Între timp bătrânul umpluse patru pahare cu vin.

— Am auzit că indienii Tobas se deosebesc mult faţă de semenii lor, am spus eu.

— Ce înseamnă „se deosebesc mult”? Au avut un profesor potrivit cu firea lor. Daţi-le şi indienilor din alte triburi un om care să ştie să-i instruiască şi mai ales să se poarte cu ei şi veţi vedea că oricare dintre războinicii roşii va face progrese. Am început să cultivăm viţă de vie pe nişte mici insule pe care nu le puteţi zări de-aici. Mai cultivăm şi legume de tot felul. Pământ nisipos, despre care se ştie că este cel mai bun pentru cultivarea tutunului, avem din belşug. Indienii au învăţat foarte repede cum se cultivă tutunul şi cum se prelucrează. Au învăţat, de asemenea, cum se rulează frunzele de tutun şi cum se fac trabucurile. Şi iată că pot oferi trabucuri oricui, fără să-mi fie ruşine. Dar, în sfârşit, spuneţi-mi ce aţi auzit în tabăra indienilor Mbocovis.

Pena a povestit despre tot. El Viejo Desierto l-a ascultat fără a-l întrerupe şi apoi a spus:

— Ginerele” a fost aici să ne spioneze. Înseamnă că este foarte şiret, pentru că noi suntem mereu cu ochii-n patru. Acest om dovedeşte din plin că este primejdios şi trebuie să facem astfel încât să nu-şi poată duce planurile la bun sfârşit.

— Ştiţi cumva cine este acest om? Am întrebat eu.

— Nu. Dumneavoastră ştiţi?

— Da. Aţi auzit poate de o călăuză vestită prin Anzi, un om care este cunoscut sub numele de El Sendador.

— Toţi am auzit de el, dar de văzut nu l-a văzut nimeni pe-aici. Este un nemernic şi nu aş avea încredere nicicând într-un om de teapa lui.

— Aveţi vreun motiv pentru a spune despre el că este un nemernic?

— Am chiar mai multe. Primul şi cel mai însemnat ar fi că este un adevărat diavol pentru indieni, fiindcă îi asmute pe unii împotriva altora. Tot el îi asmute şi împotriva albilor. Indienii Mbocovis sunt aliaţii lui şi ştiu că trăieşte în mijlocul lor. Cunosc prea bine ce m-a făcut să cred că-şi are sălaşul pe pământurile indienilor Mbocovis. El are tovarăşi şi printre membrii altor triburi, împreună cu care pune la cale tot soiul de mârşăvii, dar cred că indienii Mbocovis sunt aliaţii lui. De ce mă întrebaţi de el? Îl cunoaşteţi?

— Da, îl cunosc, din păcate! E o întreagă poveste, i-am spus eu bătrânului, istorisindu-i câte ceva din cele întâmplate. Vă voi spune totul mai târziu, l-am asigurat eu pe El Viejo Desierto. Acum, însă, se cuvine să vorbim pe îndelete despre indienii Mbocovis. Mă voi mărgini numai la a vă spune că eu bănuiesc cum că acest Yerno ar fi ginerele lui El Sendador.

— La naiba! Mi-aş dori din tot sufletul să aveţi dreptate!

— De ce?

— Pentru că dac-ar fi aşa, am izbuti să punem mâna pe nişte „păsări rare”. Dacă ginerele lui El Sendador ajunge în mâinile mele, am să-l silesc să-mi spună unde se află socrul său!

— Nu vă va spune nimic!

— Oh! Am eu mijloace destule pentru a-l face să-mi spună tot ce vreau să aflu! Va trebui să-ndure chinuri cumplite. Dacă izbutesc să prind de veste unde se află El Sendador, voi avea grijă ca acest nemernic bătrân să nu mai facă niciodată nici un rău! Am să pun mâna pe el, chiar dacă se va afla în tovărăşia indienilor Mbocovis!

— Dacă vă hotărâţi să-l prindeţi pe El Sendador, vă voi ajuta cu dragă inimă. Cred că indienii Mbocovis sunt cei ce ne-au adus în situaţia în care ne aflăm acum.

— Despre ce este vorba?

— Vă voi spune mai târziu. Acum este foarte important să punem mâna pe „Ginere”. Atât eu, cât şi Pena vom face tot ce ne stă în putere pentru a vă ajuta.

— Mi-ar face plăcere să mă ajutaţi, fiindcă aici sunt numai treizeci de războinici, care formează, ca să spun aşa, garda mea şi nu pleacă niciodată de aici. Le-am dat puşti bune şi le-am cerut să păzească şi să apere satul şi locuinţa mea. Aceşti treizeci de războinici sunt cei mai viteji şi cei mai de nădejde din tot tribul.

— Treizeci! Hm! S-ar putea ca totul să se termine cu bine. Războinicii Mbocovis sunt cincizeci şi nouă la număr.

— Credeţi că situaţia este bună? Fiecare războinic Tobas ar trebui să înfrunte doi duşmani.

— Chiar dacă lucrurile stau aşa, vă spun că n-avem de ce să ne temem, am insistat eu. Cel ce atacă are avantajul că stabileşte ora, locul şi felul în care se va desfăşura lupta.

— Înseamnă că până la urmă îmi daţi dreptate! Indienii Mbocovis sunt cei care ne atacă şi, prin urmare, cei ce vor avea anumite avantaje asupra noastră.

— Trebuie să mă înţelegeţi foarte bine, războinicii Mbocovis ar vrea să fie atacatorii, dar noi trebuie să le zădărnicim planurile. O să-i atacăm noi pe ei!

— Aha! Asta aţi vrut să spuneţi!

— Desigur! Doar nu vreţi să aşteptăm liniştiţi până când ne vor ataca ei pe noi?!

— Şi de ce nu? Acum ştiu foarte bine cum stau lucrurile şi mi-aş putea întâmpina duşmanul aşa cum se cuvine!

— Dacă izbutiţi să faceţi astfel încât lupta să se dea unde vreţi dumneavoastră, atunci vă dau dreptate. Nu cunosc împrejurimile şi nici satul. E mare? Pot să-l văd şi eu?

— Da, satul este mare.

— Ei, bine, cum vreţi să ţineţi sub control o aşezare mare, cu numai treizeci oameni? De unde ştiţi dincotro va veni duşmanul?

— Ştiu precis încotro se va îndrepta! Pot sili orice duşman să dea atacul, unde doresc eu.

— Cum aşa?

— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca oamenii mei să se afle în siguranţă, iar terenul m-a ajutat din plin. Satul este mărginit din două părţi de râpe destul de adânci, pe care le pot umple cu apă din lagună, oricând doresc. Astfel, satul e înconjurat de un brâu de apă.

— Aşa! Şi locul unde duşmanul va fi silit să dea atacul?

— Acel loc este o limbă de pământ care nu va fi inundată de apa din lagună. Duşmanul va fi silit să meargă pe această limbă de pământ.

— V-aţi gândit că s-ar putea ca războinicii Mbocovis să ştie să-noate?

— Da, dar nu trebuie să uităm că mai există şi crocodili!

— Crocodilii se vor afla în apa care va fi, ca să spun aşa, un fel de şanţ de apărare a satului?

— Da. Oricum, războinicii Mbocovis trebuie să se gândească şi la crocodili. Laguna este plină şi nu i-am ucis pentru a mă putea folosi de ei în caz de nevoie. Sunt sigur că unii dintre războinicii Mbocovis vor încerca să o ia de-a dreptul prin „şanţul de apărare”, cum l-aţi numit dumneavoastră, dar pot să vă spun că, nici un indian nu se încumetă să intre în apă, dacă bănuieşte că acolo s-ar putea afla crocodili.

— Nu este cu putinţă ca războinicii Mbocovis să fure vreo barcă a indienilor Tobas?

— Nu. Vom avea grijă ca un astfel de lucru să nu se întâmple.

— Nu se poate ca duşmanii noştri să înjghebeze la repezeală o plută? În pădure pot găsi lemn din belşug.

— Hm! La asta nu m-am gândit!

— Nu v-aţi gândit? Înseamnă că acesta este punctul slab al apărării dumneavoastră. Dar haideţi să presupunem că totul se va petrece conform planului şi indienii Mbocovis cad în capcană, adică îi veţi putea întâmpina cu gloanţe. Dacă lucrurile se petrec aşa, înseamnă că aceşti războinici vor muri pe capete şi nu pot să fiu de acord cu asta, fiindcă indienii Mbocovis au fost pur şi simplu asmuţiţi împotriva tribului Tobas. Oricum, cred că ar fi foarte bine dacă l-am putea prinde viu pe „Ginere”. Dacă acesta va fi împuşcat, nu ne va mai fi de nici un folos.

— Aici trebuie să vă dau dreptate.

— Trebuie să vă mai spun nişte lucruri la care se pare că nu v-aţi gândit. Yerno a fost aici şi a văzut satul şi împrejurimile lui. Apoi s-a întors la războinici săi cu gândul de a-i aduce încoace. Să zicem că la noapte ajung cu toţii aici şi văd că râpele care înconjoară satul au fost umplute cu apă. La ce credeţi că se va gândi atunci „Ginerele”?

Bătrânul a căzut pe gânduri şi nu mi-a răspuns, aşa că am continuat:

— Se va gândi imediat că, într-un fel sau altul, dumneavoastră aţi izbutit să aflaţi ce avea el de gând să facă. Desigur că omul nostru se va retrage, pentru că are cu sine numai câteva zeci de luptători, iar dumneavoastră nu îl veţi mai putea prinde.

— Aşa este! Înseamnă că trebuie să procedez altfel, dacă vreau ca acel „Ginere” să fie ostaticul meu, dar cum?

— Aşa cum vă voi spune eu. Iată la ce m-am gândit. Ar fi bine să-l atacăm noi, în timp ce el va sta liniştit, aşteptând împreună cu războinicii săi lăsarea întunericului.

— Şi unde vor poposi duşmanii noştri?

Pena a prezentat în amănunt locul de popas, aşa cum auzise că-l descrise la rândul său „Ginerele”.

— Cunosc locul! Cunosc locul! A strigat bătrânul, fericit. Este o mică vâlcea în care pământul este atât de umed, încât copacii şi tufişurile sunt destul de dese. Dacă-i aşa, atunci acela va fi locul în care vom năvăli asupra lor.

— Da, dar trebuie să facem totul cu băgare de seamă, astfel încât duşmanii să nu ne poată vedea şi nici să nu ne poată auzi! Pentru că sunt de două ori mai numeroşi decât noi, trebuie să doborâm jumătate dintre ei încă din prima clipă, apoi să avem de înfruntat fiecare câte un duşman.

— Dragul meu prieten! Nu-i bine! Nu uitaţi că duşmanii sunt de două ori mai mulţi decât noi. Dacă ar fi să luptăm deschis, corp la corp, indienii Mbocovis vor pune mâna pe sarbacane şi vor scoate de la brâu cuţitele cu lamă otrăvită. Am avea pierderi foarte însemnate. Eu cred că e mai bine să-i înconjurăm şi să-i împuşcăm.

— Treizeci de războinici să înconjoare peste cincizeci de inamici? Şi cum se va întâmpla asta. Veţi trage la nimereală prin tufişuri? Asta înseamnă să prăpădim o grămadă de plumbi şi să nu facem nici o ispravă.

— Bine, atunci îi înconjurăm şi aşteptăm venirea zorilor. Atunci vom putea vedea ce se cuvine!

— Da, dar şi ei pot ţinti cum se cuvine. Vor sta în dosul tufişurilor şi al copacilor, în timp ce noi ne vom afla în câmp deschis şi vom fi nişte ţinte la mâna lor.

Bătrânul s-a plimbat câtăva vreme încolo şi-ncoace şi în cele din urmă, a spus supărat:

— La naiba, domnule! Dumneavoastră mă faceţi să mă-ndoiesc de strategia mea, cu care m-am mândrit atâta!

— Se poate ca dumneavoastră să vă fi pus la punct planurile înainte de a afla noi despre ce este vorba de fapt. Poate că de aceea nu v-aţi gândit că este bine să-l prindem viu pe „Ginere”. Nu putem să ne angajăm într-o luptă dusă de la distanţă, dacă vrem să-l prindem viu pe acest om, ca să nu mai vorbim cât de primejdioasă ar fi această luptă pentru noi.

— Dumneavoastră sunteţi de părere că am fi mai câştigaţi dacă am lupta mai degrabă corp la corp?

— Da. Fiindcă aşa putem fi siguri că putem pune mâna pe cel ce dorim să-l prindem. Mă angajez chiar eu să-l prind şi puteţi fi sigur de asta! Vă spun că-l dobor la pământ imediat ce voi da cu ochii de el!

— Ştiu că aveţi un pumn pe cinste, domnule. Am zăcut fără cunoştinţă mai bine de o jumătate de ceas! Chiar dacă sunt încredinţat că va trebui să-l loviţi doar o singură dată ca să-l „adormiţi”, vreau să vă spun că în jurul dumneavoastră se vor afla războinicii Mbocovis. Aceştia se vor apăra din răsputeri şi nu trebuie să uităm că fiecare dintre noi trebuie să înfrunte doi duşmani! Vă mărturisesc deschis că urăsc lupta corp la corp, aşa cum dumneavoastră urâţi lupta de la distanţă!

— Depinde numai unde ne vom găsi noi când va veni duşmanul. Nu trebuie să ne punem vieţile în primejdie. Ce-ar fi dacă i-am putea prinde pe indienii Mbocovis unul câte unul? Poate că reuşim acest lucru, nu ştiu cum, dar poate reuşim! Din păcate, nu cunosc deloc împrejurimile şi satul. Poate că, dacă-mi arătaţi aşezarea indiană şi dacă văd cum stau lucrurile, îmi vine vreo idee.

— Plăcerea va fi de partea mea, dar nu înţeleg ce idee nemaipomenită v-ar putea veni, astfel încât să ne pice duşmanii, rând pe rând, în braţe şi să nu ne rămână altceva de făcut decât să-i luăm ostatici. Trebuie să vă spun că mi-ar plăcea foarte mult dacă lucrurile s-ar petrece astfel! Dacă doriţi, putem pleca chiar acum. În acest timp, Unica vă va pregăti masa. Cred că vă este foame! Va rog să mă urmaţi!

Am băut vinul şi ne-am aprins câte-un trabuc. Am ieşit din chioşc, am trecut prin grădină şi am intrat în locuinţa bătrânului. Am trecut prin aceleaşi încăperi prin care trecusem şi atunci când ajunsesem în grădină. Unica mergea înainte, bătrânul în spatele ei, iar noi, în spatele bătrânului. În camera „împodobită” cu cranii, El Viejo s-a oprit puţin, lăsându-ne în grija tinerei fete. Când am ajuns la intrare şi Unica a deschis uşa, am văzut că bătrânul purta pe cap un sombrero negru. Această pălărie nu se aflase în încăperea cu cranii, aşadar, mai exista o uşă care dădea într-o altă încăpere şi pe care noi n-o văzusem. Unica a păşit cu siguranţă pe creanga groasă care servea drept punte şi apoi a coborât din copac cu multă repeziciune. Imediat ce a ajuns jos, fata a continuat să meargă, fără să ne mai aştepte. După ce am coborât şi noi, bătrânul a spus:

— Satul am să vi-l arăt mai târziu. Acum aş vrea să vedeţi lacul.

Bătrânul a luat-o înainte şi am ajuns chiar în locul în care mă oprisem puţin împreună cu Pena, pentru a privi mai bine laguna. Din acel loc am continuat să mergem mereu spre stânga, de-a lungul malului. Pădurea ajungea chiar până la marginea apei, aşa că acoperişul de frunze se afla tot timpul deasupra capetele noastre. Deodată, am văzut că malul se curba mult spre stânga, aproape în unghi drept, pentru ca apoi să se răsucească parcă pentru a ajunge de unde am plecat. Am privit cu atenţie împrejur şi mi-am dat seama că ne aflam de fapt pe o insulă care era situată foarte aproape de mal. Şi această insulă era împădurită. Lângă mal se mai aflau şi alte astfel de insule, care erau însă mult mai mici decât cea pe care ne găseam noi.

Am înaintat pe o potecă îngustă, care şerpuia printre copaci şi care dădea într-o râpă destul de adâncă.

— Acesta e şanţul, a spus bătrânul. Ne aflăm chiar deasupra unui canal ascuns în care poate ajunge apa din lagună. Veţi vedea mai târziu despre ce este vorba.

Am mai făcut câţiva paşi şi copacii s-au rărit dintr-o dată, dându-se parcă la o parte din calea noastră. Am zărit apoi mai multe colibe pe lângă care umblau oameni încolo şi-ncoace. De undeva se auzeau bătăile unei tobe.

— Acesta este satul, ne-a spus bătrânul.

— De ce se bate toba?

— Cred că Unica a dat poruncă. Ea i-a adunat pe toţi pentru a le spune că urmează să fie atacaţi. Cred că le-a spus şi că vă aflaţi aici. Veţi fi primiţi cum nu se poate mai bine! A spus bătrânul, zâmbind cu bunătate şi cu ironie, în acelaşi timp. Acum vom merge pe insulă! Trebuie s-o vedeţi neapărat!

Pe mal se aflau câteva bărci. Unele erau mai mici, altele, mai mari. Am sărit într-o barcă mică şi am pus mâna pe vâsle, îndreptându-ne spre insulă. Aici nu se vedea nici ţipenie de om. Malul insulei era împădurit, iar spre interiorul ei se vedeau terenuri cultivate cu legume. Acestea erau mândria lui Viejo Desierto. Tot pe insulă am zărit o clădire din cărămidă, cu acoperiş din şindrilă. Pe acoperiş se zărea o cruce, iar deasupra intrării erau zugrăvite, cu slove negre, cuvintele: Soli Dio Gloria28.

— Aceasta este biserica, a spus bătrânul.

— Cine slujeşte aici? L-am întrebat eu.

— Nimeni. Nu avem preot. Enoriaşii se adună şi eu le citesc şi le traduc din biblie şi din Epistole. Apoi le explic pe îndelete tot ce le citesc şi tot ce le spun. Nu trebuie decât să ai bunăvoinţă, dacă vrei să săvârşeşti o faptă creştinească.

El Viejo Desierto ne-a arătat micile parcele pe care se cultivau tot soiul de legume. Aş putea spune chiar că aceste parcele ar fi putut fi numite, mai curând, grădini.

Apoi am plecat cu barca, spre celelalte insule, care erau mai mici decât aceasta şi pe care păşteau cai şi vite.

— E greu să creşti cai în Gran Chaco, a spus bătrânul. Se întâmplă chiar că mulţi dintre ei să se îmbolnăvească şi să moară, dar, vedeţi dumneavoastră, ne aflăm într-o regiune în care deşertul se îmbină cu terenurile acoperite cu iarbă. Suntem în câmp deschis şi caii ne sunt de mare folos. Oricum, indienii Tobas se deosebesc de cei din alte triburi tocmai prin aceea că cresc vite şi cai.

Am început din nou să vâslim, cu gândul de a ne întoarce în sat. Pe mal se află un băieţandru cu pielea arămie, pe care nu l-am prea băgat în seamă. Când am trecut, micul indian a luat-o la fugă spre sat. Fugea cât îl ţineau picioarele şi striga ca din gură de şarpe. Atât de tare striga, încât mi s-a făcut milă de el şi l-am întrebat pe bătrân:

— Ce are mititelul? Chiar atât de mult se teme de noi?

— Oh, nu! Ne-a răspuns bătrânul. El este cel căruia regina Unica i-a poruncit să stea pe mal, pentru a o anunţa când sosiţi.

Când a vorbit despre micul indian, faţa lui Viejo Desierto s-a luminat toată…

Primele case pe care le-am zărit în satul indian erau astfel aşezate, încât alcătuiau o uliţă destul de largă. Casele erau construite din lemn, lut şi cărămidă şi cele mai multe dintre ele aveau acoperişul din şindrilă. Între aceste case se zăreau grădinile. La început n-am văzut pe nimeni. Apoi mi-am dat seama de ce: undeva, către mijlocul satului se afla un fel de piaţă şi acolo, în piaţă se adunase toată suflarea satului, adică femei, fete şi copii. Bărbaţii, cu excepţia gărzii, plecaseră să lupte împotriva duşmanilor lor, indienii Chiriguanos. Am văzut numai câţiva bătrâni, care erau prea slăbiţi sau prea vârstnici pentru a mai lupta.

Toţi locuitorii satului şi-au înclinat capetele când ne-au văzut şi au rostii cuvinte de salut pe care nu le-am înţeles. Chiar în mijlocul mulţimii adunate în piaţă se aflau, aşezaţi pe două rânduri, treizeci de războinici puternici şi bine înarmaţi. Aproape toţi aveau puşca la picior. Numai cei ce se aflau în capătul rândului ţineau puştile pe umăr. Aceştia aveau amândouă mâinile ocupate, pentru că băteau tobele, de fapt, nişte cazane acoperite cu blănuri. Lângă aceşti treizeci de războinici se aflau, aşezate tot pe două rânduri, amazoanele reginei Unica. Fiecare dintre tinerele luptătoare purta în spate o tolbă cu săgeţi, ţinea în dreapta sarbacana şi în stânga, arcul.

În faţa acestor două mici batalioane, am zărit-o pe Unica. Regina indienilor Tobas avea puşca pe umăr, iar în dreapta ţinea o sarbacana. Când a considera că ne aflam destul de aproape, Unica a rotit sarbacana deasupra capului şi tobele au început să bată. Apoi fata a rostit un cuvânt, iar sarbacanele şi arcurile au fost prezentate, întocmai ca la o paradă militară. Atât războinicii, cât şi tinerele amazoane au început să strige. Nu înţelegeam nimic din ceea ce se striga.

Ne-am apropiat de Unica pentru a-i mulţumi. Fata a făcut un semn şi toată lumea a amuţit.

Ne-am îndepărtat apoi împreună cu bătrânul care dorea să ne arate şanţul de apărare. Am mers de-a lungul acestuia aproape trei sferturi de ceas şi am văzut că era astfel săpat, încât înconjura aproape tot satul.

În cele din urmă, am ajuns din nou în piaţa din mijlocul satului, chiar în locul în care fusesem primiţi cu onoruri. În această piaţă destul de întinsă am zărit o casă cum nu se poate mai frumoasă, care fusese construită pentru Unica şi în care tânăra locuia împreună cu sfetnicii şi curtenii ei. În curtea acelei case fata pregătise totul pentru noi. Pe o masă mare din lemn se aflau oale mari din lut, pline cu bucăţi de carne. În alte oale mai mici se găseau tot soiul de fructe şi legume. De linguri şi de furculiţe nici nu putea fi vorba şi, oricum, fiecare dintre noi avea la sine un cuţit. Scaunele erau făcute din bucăţi de lemn, prinse între ele cu legături de piele.

Ne-am aşezat la masă şi am mâncat pe săturate, în timp ce femeile, fetele şi copiii ne priveau cu vădită curiozitate. Războinicii s-au tot plimbat încoace şi încolo, iar toboşarii au ţinut să arate neapărat că erau nişte adevăraţi artişti şi au prins să bată tobele, făcând un zgomot asurzitor.

Lumea voia să vadă neapărat cum mâncam, iar copiii au venit chiar până lângă masa noastră. Unica îl mai chema din când în când la ea pe câte unul dintre cei mici, pentru a-i băga în gură câte o bucăţică de carne.

Unica le spusese tuturor că vor fi atacaţi şi, cu toate astea, cei din tribul Tobas se purtau de parcă nimic rău nu avea să se întâmple.

El Viejo Desierto a aşteptat cu nerăbdare să terminăm de mâncat. Apoi a adunat oamenii şi le-a spus că urma să se ţină sfat. Abia termină bătrânul şi peste sat s-a lăsat o linişte ca de mormânt.

El Viejo s-a întors spre mine şi mi-a spus:

— V-am arătat insulele şi aţi văzut şi satul. Aţi tras nădejde că vă va veni o idee bună. Vreau să vă-ntreb dacă v-aţi gândit, într-adevăr, la ceva.

— Da, m-am gândit şi pot să vă spun că îi vom prinde pe duşmani pe rând, unul câte unul, asta, bineînţeles, dacă şi seńor Pena este de părerea mea şi doreşte să mă ajute.

— Eu? A întrebat, uluit, Pena. Bineînţeles că sunt de părerea dumneavoastră.

— Acum spuneţi-ne numai la ce v-aţi gândit!

— Iată, treaba este destul de uşoară. Dumneavoastră, i-am spus eu lui Viejo Desierto, trebuie să mergeţi împreună cu cei treizeci de războinici pe insula cea mare şi să vă ascundeţi printre copaci, undeva, foarte aproape de mal! Eu îi voi aduce pe războinicii Mbocovis chiar pe malul insulei, în cete de câte cinci, şase. Desigur că voi avea nevoie de ajutorul lui seńor Pena. Dumneavoastră, am continuat eu privindu-l pe bătrân, nu veţi avea altceva de făcut decât să-i luaţi ostateci pe războinicii Mbocovis.

Bătrânul a făcut ochii mari şi m-a privit cuprins de uimire. Nu-şi putea da seama dacă vorbisem serios, sau nu. După ce a tăcut câteva clipe, El Viejo Desierto mi-a spus, în cele din urmă:

— Cred că războinicii Mbocovis se vor feri să pună piciorul pe insulă.

— De ce? Ei nici nu ştiu ce-i aşteaptă acolo.

— Nu cred că duşmanii noştri vor veni pe insulă. Oricum, aş vrea să vă întreb, de ce să-i întâmpinăm tocmai pe insulă şi nu aici, în sat?

— Fiindcă trebuie să aibă un temei pentru a veni pe rând. Aici, în sat, pot veni cu toţii. Dacă sunt siliţi să vină pe insulă şi pe mal nu se va afla decât o barcă mică, vor fi siliţi să vină pe rând şi atunci va fi mai uşor să-i luaţi ostatici.

— Bine, dar cum vreţi să-i faceţi pe indienii Mbocovis să vină pe insulă?

— Am să le spun că dumneavoastră vă aflaţi acolo.

— Vreţi să vorbiţi cu duşmanii?

— Da, întocmai! Ştiţi prea bine că nu se poate să lupţi împotriva unui duşman, dacă nu eşti dispus să faci faţă primejdiilor. Pentru a nu ne pune viaţa în pericol şi pentru a-l prinde pe „Ginere”, trebuie să fim şireţi, să-i luăm pe duşmani pe rând, astfel încât să nu fim nevoiţi să luptăm. Iată planul meu! Pena şi cu mine suntem cascarillero. Am venit la dumneavoastră şi nu am izbutit să ajungem la o înţelegere, aşa că acum sunteţi duşmanul nostru. Ne-aţi luat ostatici şi indienii Tobas ne-au prădat.

— De ce trebuie să spuneţi că aţi fost prădaţi?

— Pentru a câştiga încrederea războinicilor Mbocovis, trebuie să le dăm temeiuri serioase şi s-ar cuveni să le spunem de ce sunteţi duşmanul nostru de moarte.

— Aşa? Bine! Mai departe!

— Dumneavoastră ne-aţi ţinut închişi aici şi v-aţi purtat foarte rău cu noi. În vremea asta, indienii Tobas au pornit împotriva războinicilor Chiriguanos, de care au fost învinşi. Chiar astăzi a venit un sol şi v-a spus acest lucru. Acum indienii Chiriguanos au pornit împotriva dumneavoastră şi vin aici ca să vă prade. Dumneavoastră aţi fugit din sat şi v-aţi retras pe insulă pentru a scăpa cu viaţă. Acum aţi înţeles planul meu?

— Da! Vreţi să-i atrageţi pe indienii Mbocovis pe insulă şi de aceea trebuie să le spuneţi această poveste.

— Nu este de-ajuns să le spun povestea. Trebuie să facem astfel încât ea să fie crezută.

— De ce?

— În primul rând, s-ar putea ca duşmanii noştri să vrea să vadă cu ochii lor că ceea ce le spun eu este adevărat. În al doilea rând, „Ginerele” se va furişa până aici pentru a vedea cum stau lucrurile şi trebuie să vadă el însuşi că dumneavoastră aţi fugit pe insulă.

— Hm! Înseamnă că avem multă treabă!

— Da, sunt multe de făcut, dar vă rog să ascultaţi mai departe. Pentru că sunteţi nevoit să plecaţi pe insulă, noi, ostaticii dumneavoastră, nu vă mai eram de nici un folos şi ne eliberaţi, păstrând, însă, toate bunurile noastre. Mai mult decât atât, veţi porunci câtorva războinici să ne gonească din sat. Nu ar fi rău dacă unul dintre ei ne-ar lovi. Noi, bieţii de noi, mergem încotro vedem ochii, avem sufletul încărcat de ură, vrem răzbunare şi dăm aşa, ca din întâmplare, peste războinicii Mbocovis!

— Doamne! Acum v-am înţeles! A strigat bătrânul. Planul dumneavoastră este nemaipomenit! Vreţi să le spuneţi războinicilor Mbocovis că doriţi vă răzbunaţi pe mine şi să-i ajutaţi să mă găsească!

— Da, întocmai! Barca de care ne-am folosit noi trebuie să rămână aici pe mal. În această barcă nu pot intra mai mult de şase oameni. Asta înseamnă că războinicii Mbocovis vor face drumul de pe uscat pe insulă de vreo zece, douăsprezece ori. Imediat ce ajung pe insulă, dumneavoastră trebuie să-i luaţi ostatici.

— Dar dacă or să ţipe, s-a terminat totul!

— Dacă vor izbuti să ţipe, va fi numai vina dumneavoastră. Trebuie să faceţi totul repede, încât să nu poată scoate nici măcar un sunet.

— O să-i apucăm de gât aşa cum m-aţi apucat dumneavoastră pe mine, nu-i aşa? Putem izbuti să facem acest lucru de multe ori, dar se poate întâmpla ca o dată să dăm greş.

— Hm! Dacă aş putea fi alături de dumneavoastră… dar, din păcate, asta nu se poate! Există şi o altă soluţie, dacă aţi fi de acord.

— Cu ce să fiu de acord?

— Biserica este singura clădire de pe insulă. Ce-ar fi să-i atragem pe indienii Mbocovis în biserică?

— În Casa Domnului?

— Şi de ce nu? Nu cred c-ar fi un păcat. Ia gândiţi-vă puţin, la ce sunt folosite bisericile în vreme de război? Mai gândiţi-vă că bisericile despre care vă vorbesc sunt nişte aşezăminte sfinţite, ceea ce nu se poate spune despre aşezământul de pe insulă.

— Aveţi dreptate! Sunt de acord!

— Bine! O să mai vorbim despre asta! Vă spuneam puţin mai înainte că s-ar putea că indienii Mbocovis să aibă dorinţa de a vedea cu ochii lor dacă satul este sau nu părăsit şi ar fi bine că în sat să nu se afle nici ţipenie de om. Pentru asta se cuvine ca, la lăsarea serii, toţi locuitorii să plece pe una dintre insulele mai mici. Dumneavoastră veţi pleca împreună cu cei treizeci de războinici pe insula cea mare. Vă rog să daţi chiar acum poruncile pe care le credeţi de cuviinţă. După aceea aş vrea să mai mergem o dată cu barca. Trebuie să-mi aleg locul potrivit. Mă întreb numai dacă seńor Pena vrea să mă însoţească.

— Bineînţeles că vreau! A spus tovarăşul meu.

— Aş putea să joc rolul de victimă şi singur, numai că nu pricep graiul indienilor Mbocovis. Nu mă pot înţelege cu ei decât cu ajutorul dumneavoastră, seńor Pena.

— Sunt gata să fac tot ce-mi cereţi.

— Va mulţumesc, dar v-aţi aflat o vreme printre indienii Mbocovis. Se prea poate ca printre războinicii care vin încoace să se găsească unul care vă cunoaşte. Trebuie să fim cu mare băgare de seamă. Mai întâi ar trebui să vorbim cu „Ginerele”, căci cu el ne putem înţelege şi în spaniolă. Astfel, vom avea timp să ne dăm seama dacă vă cunoaşte vreunul dintre indieni. Dacă nu, nu trebuie să trădaţi prin nici un gest faptul că înţelegeţi ce vorbesc între ei.

— Vă rog să fiţi cu băgare de seamă! L-a rugat bătrânul pe tovarăşul meu. Dacă vi se întâmplă ceva, înseamnă că nici unuia dintre noi nu-i va fi prea bine. Aş fi vrut să-i putem prinde pe nemernicii ăştia, fără a fi nevoie să vă puneţi vieţile în primejdie. Chiar acum am să le spun oamenilor mei ce au de făcut, ba mai mult, am să le şi arăt cum să-i apuce pe duşmani de gât şi apoi îi voi pune chiar să exerseze. Vor trebui să se prindă de gât unii pe alţii. Cred că ar fi timpul să mergem!

Spunând acestea, El Viejo Desierto a chemat un indian şi i-a dat nişte porunci. Acesta a început să le spună tuturor ce aveau de făcut. În câteva clipe, satul s-a transformat într-un adevărat furnicar. Femei şi fete intrau în case şi îşi luau de-acolo tot soiul de lucruri care le erau de trebuinţă. Se pregăteau cu toţii sa plece pe una dintre insulele mici. Noi am pornit imediat spre insula cea mare, pe care se afla biserica.

Locaşul sfânt era alcătuit, de fapt, doar din patru pereţi şi un acoperiş. De o parte şi de alta a pereţilor, se aflau şiruri de bănci. În faţa acestor bănci se află o masă care ţinea loc de altar, iar în spatele acestei mese era un scaun. Uşa se închidea cu un zăvor din lemn. Pereţii erau destul de groşi şi în fiecare dintre ei era săpată câte-o fereastră. Pentru ceea ce aveam de gând, biserica era întocmai pe gustul meu. Trebuie că mulţumirea mi se citea pe chip, fiindcă bătrânul mi-a spus:

— Ei? Ce credeţi? Ne vom putea folosi de această umilă biserică pentru a vă duce planurile la bun sfârşit?

— Da. Voi căuta ca războinicii Mbocovis să intre aici.

— Şi cum aveţi de gând să-i momiţi?

— Totul este cum nu se poate mai simplu. Pentru că vor veni cu barca în grupuri mici, de câte cinci, şase oameni, vor fi nevoiţi să se adune aici. Pentru că nu vor voi să stea afară, ca să nu fie văzuţi de cineva, vor primi cu bucurie sfatul meu de a se aduna în biserică.

— Noi ce ar trebui să facem?

— Zece războinici Tobas se vor ascunde sub bănci. Apoi se vor furişa în spatele indienilor Mbocovis şi îi vor apuca de gât. Cred că vor veni aici cam cinci. Mai mult de şase nu pot intra în barcă şi unul dintre ei va fi nevoit să rămână pe mal, pentru a duce barca înapoi la tovarăşii săi. Cinci dintre războinicii dumneavoastră vor avea grijă să-i apuce pe duşmani de gât, astfel încât aceştia să nu poată scoate nici un sunet. Alţi cinci războinici Tobas vor avea la sine tot ce trebuie pentru a-i lega pe duşmani aşa cum se cuvine şi pentru a le vârî câte un căluş în gură. Oamenii dumneavoastră trebuie să fie cu mare băgare de seamă, numai când vor veni primii cinci războinici Mbocovis. Apoi se pot ascunde şi după uşă. Chiar dacă ostaticii vor încerca să strige, glasurile lor nu vor răzbate până la mal. Este foarte important ca războinicii Tobas să se năpustească asupra duşmanilor doar după ce uşa bisericii va fi închisă. Oamenii dumneavoastră trebuie să facă în aşa fel, încât cei ce sunt prinşi aici să nu îndrăznească să scoată vreun sunet în clipa în care de biserică se vor apropia alţi tovarăşi de-ai lor. Voi face tot ce-mi va sta-n putere să-i însoţesc, împreună cu Pena, pe primii cinci războinici Mbocovis care vor veni încoace. Dacă voi izbuti, războinicilor dumneavoastră nu le rămâne decât să-mi asculte cu atenţie vorbele mele. Eu le voi spune câteva cuvinte războinicilor Mbocovis, dar ele trebuie să fie auzite de fapt de indienii Tobas. De aceea, vă rog să trimiteţi aici şi câţiva războinici care înţeleg spaniola.

— Am doi războinici care vorbesc spaniola destul de bine şi care vă vor înţelege, dacă vorbiţi rar, dar de ce să trimit aici numai zece indieni, când am treizeci?

— Cred că „Ginerele” va veni mai întâi pe insulă pentru a se convinge că tot ceea ce-i spun este adevărat. Pentru asta, el trebuie să vă vadă atât pe dumneavoastră, cât şi pe războinici.

— O să fie întuneric şi n-are să mă recunoască.

— Ba da, pentru că aveţi barbă lungă şi purtaţi haine negre. Pentru a vă recunoaşte şi mai uşor, ar fi bine să aprindeţi un foc şi să vă aşezaţi în lumina flăcărilor, împreună cu războinicii dumneavoastră. Trebuie să alegeţi un loc în care „Ginerele” să poată ajunge foarte uşor şi să-l lăsaţi să creadă cu nu aveţi habar de cele ce se întâmplă la biserică.

— Arătaţi-mi care ar fi cel mai potrivit loc.

— Vă rog să mă urmaţi!

Am ieşit din biserică şi am găsit un loc prielnic, în care războinicii lui Viejo Desierto puteau face focul. Bătrânul a privit în pământ. Era atât de îngândurat şi de sumbru, încât Pena l-a întrebat:

— De ce sunteţi supărat? Ştiţi un loc mai bun?

— Nu, sigur că nu. Planul tovarăşului dumneavoastră este minunat, dar cam greu de dus la îndeplinire. Cei zece războinici care se vor afla în biserică, vor avea o treabă grea de făcut.

— Vă rog să vă alegeţi cu grijă oamenii care credeţi că pot face treaba, cum se cuvine! Am zis eu. După cum am mai spus, sunt încredinţat că „Ginerele” s-a strecurat poate chiar acum până lângă lagună. Sătenii trebuie să plece pe insulă şi trebuie s-o facă astfel încât să se vadă foarte bine că se grăbesc să părăsească satul. Noi trebuie să arătăm întocmai ca nişte oameni care au fost ostaticii dumneavoastră şi care, pe deasupra, au mai fost şi jefuiţi. Vom lăsa hainele pe care le purtăm acum în grija dumneavoastră şi ne veţi da nişte haine sărăcăcioase.

— Cum? Să-mi dau jos hainele şi să-mi acopăr trupul cu nişte cârpe vechi? A întrebat Pena.

— Da, întocmai. Cu cât hainele noastre vor fi mai sărăcăcioase, cu atât vom câştiga mai uşor încrederea indienilor Mbocovis.

— Bine, dar armele le putem lua cu noi!

— Nu, nu! Ne vom folosi numai de pumni, iar pumnii ne vor fi de-ajuns pentru a putea pune mâna pe nişte cuţite sau chiar pe alte arme.

Între timp, am văzut că indienii se suiau în bărci şi se pregăteau să plece spre insulă. Am zărit şi o plută lată, pe care treceau animalele. Era foarte multă agitaţie, aşa încât oricine îşi putea da seama cu uşurinţă că oamenii se grăbeau să plece din sat. Am părăsit insula şi, când am ajuns din nou pe uscat, i-am spus bătrânului:

— E timpul să umpleţi şanţul cu apă!

— Cum? Să umplu şanţul cu apă? Nu aţi spus chiar dumneavoastră că nu se cuvine să le stârnim bănuieli indienilor Mbocovis?

— Le-am stârni bănuieli dacă ar şti că ne-am pregătit să-i întâmpinăm pe ei. În situaţia în care vă aflaţi dumneavoastră acum, duşmanii noştri nu vor bănui nimic. Nu trebuie să uitaţi că veţi fi atacat de indienii Chiriguanos şi că trebuie să va protejaţi satul, chiar dacă oamenii fug pe insulă.

Bătrânul a lăsat apa să pătrundă în şanţ şi speram ca, până la venirea serii, acesta să se umple.

Am început să îi ajutăm pe indieni să-şi strângă toate cele necesare şi să se pornească spre insula pe care erau nevoiţi să se mute. Am mai vorbit apoi despre unele amănunte ale planului meu şi, în cele din urmă, El Viejo Desierto le-a spus indienilor ce aveau de făcut.

Trecuse o bună parte a după-amiezii, iar noi, adică Pena şi cu mine, trebuia să ne pregătim de plecare. Am primit două perechi de pantaloni vechi şi două haine uzate şi ne-am dus în locuinţa bătrânului să ne schimbăm şi să ne lăsăm armele noastre acolo.

Când am venit pentru a doua oară în grădină, arătam, într-adevăr, ca doi oameni care au căzut ostatici. Am privit prin lucarnă. Am văzut malul lagunei şi locul în care urma să ajungem. Bătrânul, care se afla alături de noi, ne-a explicat pe unde trebuia să mergem pentru a ajunge la ascunzătoarea indienilor Mbocovis.

— Ce rău îmi pare că n-am acum ocheanul la mine! Am spus eu. Poate că aş izbutit să-l zăresc pe „Ginere”.

— Nu-i nimic! Vă aduc eu imediat un ochean! A spus bătrânul.

— Aveţi un ochean? Atunci, vă rog să mi-l aduceţi!

El Viejo Desierto mi-a îndeplinit rugămintea. Ocheanul pe care mi l-a dat era cu mult mai mare şi mult mai bun decât al meu. Am privit de-a lungul malului lagunei, dar n-am zărit decât câteva păsări.

— Nu cred că El Yerno este acolo, a spus bătrânul. Bineînţeles că se va apropia de lagună numai după ce se va fi lăsat întunericul.

— Sunt gata să pun rămăşag că se află pe mal sau că va veni în curând.

— Nu vă mai osteniţi! A spus bătrânul. E în zadar!

În cele din urmă, am renunţat să privesc prin ochean şi atunci Pena mi l-a luat din mână, spunând:

— Daţi-mi puţin ocheanul. Poate am mai mult noroc. Nu am privit niciodată prin aşa ceva, dar poate că…

Tovarăşul meu nu şi-a dus gândul până la capăt. Pe faţa lui s-a citit, deodată, încordarea. În viaţă se întâmplă de foarte multe ori ca unui om să nu-i izbutească ceva, deşi îşi dă toată osteneala şi altul să izbutească chiar de la prima încercare, fără a se osteni prea mult. Aşa s-a întâmplat şi acum. Pena a dat deoparte ocheanul şi a spus:

— L-am văzut! Numai ce-am dus ocheanul la ochi şi am văzut un bărbat care stă întins pe burtă, chiar în păpurişul de la mal! Parcă mi-a spus cineva să-ndrept ocheanul într-acolo!

— Unde-i omul pe care l-aţi zărit?

Pena mi-a descris locul în câteva cuvinte şi, în cele din urmă, l-am zărit prin ochean. Distanţa era destul de mare şi nu i-am văzut faţa, dar eram sigur că este un alb şi, pe deasupra, era îmbrăcat întocmai ca El Yerno.

— El e! Am strigat eu, bucuros. Bănuiala mea s-a adeverit. Sarcina noastră va fi mult mai uşoară, tocmai fiindcă el se află aici! Haideţi! Să mergem! Veniţi şi dumneavoastră, vă rog! I-am spus eu bătrânului.

— Eu? De ce? Ce v-a mai dat prin cap?

Nu am mai pierdut vremea pentru a-i răspunde şi am pornit-o repede. Cei doi m-au urmat imediat. După ce am coborât din copac, le-am putut spune ce aveam de gând. Amândoi au fost de acord cu planul meu. Ne-am apropiat de mal şi am chemat doi războinici. Pena a fost legat de mâini şi de picioare, iar mie mi-au fost legate doar picioarele. Apoi am fost puşi într-o barcă. Bătrânul şi cei doi războinici Tobas ne-au însoţit. Barca a fost manevrată chiar spre locul în care se afla El Yerno. Acum, că barca se-ndrepta spre el, „Ginerele” trebuia să ne fi zărit. Zăceam întins pe burtă şi priveam prin ochean pentru a vedea ce va face. Când barca noastră s-a apropiat mai mult de mal, „Ginerele” s-a târât puţin înapoi. L-am pierdut din vedere pentru câteva clipe, dar apoi l-am zărit din nou. Omul s-a căţărat într-un copac şi a privit barca noastră cu multă atenţie. Acum aflasem tot ce dorisem să aflu. I-am dat lui Viejo Desierto ocheanul şi i-am spus:

— Legaţi-mi mâinile! Planul meu va reuşi! Acum s-a suit în copac şi probabil că vrea să audă ce vorbim!

Ne-am apropiat cu iuţeală de mal şi am acostat într-un loc ce se afla la vreo douăzeci de paşi de copacul în care se afla „Ginerele”. De la distanţa asta omul nostru putea auzi tot ce spuneam. Ne-am ferit să poposim tocmai în locul care se aflase el cu puţin timp înainte, fiindcă ar fi trebuit să observăm numaidecât urmele pe care acesta le lăsase.

După ce unul dintre războinicii Tobas a legat barca de stuf, am fost împinşi târâţi, pentru ca apoi bătrânul să ne dezlege mâinile şi să ne spună cu glas neprietenos:

— Aşa! Acum vă puteţi desface şi singuri legăturile de la picioare! Plecaţi şi să nu mai îndrăzniţi să puneţi piciorul pe pământurile indienilor Tobas! Dacă vă mai prindem, nu mai scăpaţi cu viaţă! Şi-acum ştergeţi-o de-aici, nemernicilor!

Bătrânul m-a lovit cu vâsla. Apoi cei trei au tras barca de la mal şi au plecat. Am ridicat amândoi pumnii şi i-am blestemat pe cei ai căror „prizonieri” fusesem. Mi-am desfăcut cu mare greutate legăturile de la picioare şi, în cele din urmă, am eliberat şi pe tovarăşul meu. Ne-am ridicat amândoi, ne-am dezmorţit braţele şi picioarele şi ne-am frecat încheieturile mâinilor. Ne purtam de parcă am fi fost legaţi zile-n şir. I-am şoptit lui Pena că omul nostru se află în copac şi i-am dat de înţeles care era copacul cu pricina. Ne-am apropiat amândoi de ascunzătoarea lui El Yerno, fără a băga în seamă urmele pe care acesta le lăsase prin iarbă. Am tras adânc aer în piept şi am privit în urma bărcii care se depărta tot mai mult de mal, spunând:

— Doamne, Doamne! Am crezut că ne-a sosit ceasul! M-am gândit că vor să ne arunce-n apă ca să ne înecăm!

— Şi eu am crezut la fel! A exclamat Pena.

— Nemernicul ăsta bătrân nu ne-a omorât şi asta-i o mare prostie, nu crezi?

— Zici c-a făcut o prostie? Cum aşa? Era mai bine dacă ne mâncau acum crocodilii care mişună prin laguna asta împuţită?

— Sigur că nu era mai bine, numai că, dacă ne omora, scăpa de noi pe vecie.

— Aha! Asta vrei să spui? Ei, da! Chiar de i-o plăcea, sau nu, o să ne vadă la faţă cât de curând!

— Nu-mi pasă de ameninţările lui! Îmi vine să râd când mă gândesc ce-a zis! De-aş avea acum un cuţit ş-o puşcă! Primul glonţ ar fi numai şi numai pentru bătrân.

— Eu nu-mi voi găsi liniştea până ce nu-l voi răpune pe bătrân şi pe bandiţii ăştia roşii! Auzi! Să ne fure până şi hainele de pe noi şi să ne îmbrace în nişte zdrenţe! Ce facem? Nu avem nici măcar o puşcă şi nu putem vâna! Ce-o să mâncăm până dăm de vreo aşezare omenească? O să ne potolim foamea cu rădăcini şi cu frunze, ca vitele?

— Crezi că avem altceva mai bun de făcut?

— Să-l ia dracu' pe netrebnicul ăsta bătrân! Şi de nu l-o lua dracu', vom avea grijă să-l trimitem chiar noi în iad! Eu zic să plecăm de aici! Poate se răzgândeşte şi se-ntoarce să ne ia viaţa!

— Încotro s-o apucăm?

— Cred că mai întâi trebuie să dăm de o aşezare omenească. Să mergem spre Rio Salado!

Am mormăit ceva şi am privit în pământ.

— La ce te gândeşti? M-a întrebat Pena. Ai vreo idee mai bună?

— Da! Am exclamat eu, ca şi când mi-ar fi dat prin cap vreo idee salvatoare. E prea lung drumul până la Rio Salado! Până acolo putem să murim de zece ori de foame. Ce zici de indienii Chiriguanos?

— Ah! Ce idee bună! A strigat Pena. Uite, la ei nu m-aş fi gândit! Ăsta-i cel mai bun lucru pe care-l putem face!

— Nu-i aşa? Îi căutăm pe războinicii Chiriguanos, îi atragem de partea noastră şi-l atacăm pe bătrân! Aşa vom putea să-i luăm tot ce ne-a furat şi chiar mai mult decât atât!

— Da! Mult mai mult! A spus Pena. Dac-ar şti nemernicul că am auzit ce a vorbit cu regina! Acuma ştim unde-şi ţine grămezile de bani şi acei bani vor fi ai noştri! Câinele nu va putea face nimic şi va trebui să vadă cu ochii lui cum deschidem preţiosul lui dulap! Cred că va muri de supărare şi, dacă nu-şi va da duhul, vom avea noi grijă să-l înjunghiem şi să-l trimitem pe lumea cealaltă!

— Numai de-am avea cuţite!

— Oho! Vom avea şi cuţite! Războinicii Chiriguanos ne vor întâmpina cu braţele deschise şi ne vor da şi arme! Să nu mai pierdem vremea! S-o ştergem de-aici!

— Da! Să plecăm! Vom mai vedea noi laguna asta blestemată, numai că, atunci, treburile vor sta cu totul altfel! Bătrânul ne-a poruncit s-o luăm spre răsărit şi a zis că va trimite iscoade pe urmele noastre! Eu zic însă că ar trebui să ocolim lacul. Nu prea cred că-şi va trimite oamenii, mai ales acum când se aşteaptă să-l atace indienii Chiriguanos şi nu-şi poate îngădui să se lipsească de niciunul dintre războinicii lui. Nici măcar n-are habar că noi am aflat totul!

După ce am mai zăbovit câteva clipe, am pornit încet, de-a lungul malului.