Capitolul IX – Un plan reuşit.

În timp ce mergeam cu paşi rari, eram sigur că „Ginerele” a pornit pe urmele noastre. Pena avea îndoieli în această privinţă, fiindcă m-a întrebat:

— Credeţi că ne urmăreşte?

— Bineînţeles.

— Şi dacă-l întâlnim, care vor fi numele noastre, său credeţi că ar trebui să afle cum ne numim cu adevărat?

— Nu îi vom da nici un fel de nume. După cele câte le-a auzit, va înţelege de ce suntem precauţi. Poate că, mai târziu, puteţi să spuneţi cum vă numiţi, dar trebuie să vedeţi mai întâi dacă printre indienii Mbocovis se află vreunul care vă cunoaşte. Ia ascultaţi! E în spatele nostru! Nu vă-ntoarceţi!

— Nu aud nimic!

— Eu l-am auzit însă! Să mergem mai repede, ca să-i sporim curiozitatea! Am grăbit pasul şi, într-adevăr, am auzit o voce în spatele nostru:

— Alto ahi! Staţi pe loc!

Această poruncă fusese rostită mai mult pe şoptite. Ne-am prefăcut că n-am auzit nimic şi ne-am văzut de drum. Omul din spatele nostru a strigat mai tare:

— Párense, seńores! Opriţi-vă, domnilor! Aş vrea să vă vorbesc, iar dumneavoastră aţi luat-o iute la picior. Nu pot ţine pasul!

Am întors capetele şi l-am privit înspăimântaţi pe omul care ne strigase. Era, într-adevăr „Ginerele”, El Yerno.

— Cine sunteţi? Ce vreţi de la noi? Am întrebat eu, ca şi când nu m-aş fi aşteptat să se afle cineva în urma noastră.

— Vă voi spune imediat, dar mai întâi trebuie să-mi spuneţi cine sunteţi dumneavoastră.

— Cu ce drept ne întrebaţi asta?

— Nu am nici un drept, aşa e, dar am un anume temei.

— Despre ce e vorba?

Omul ne-a privit pătrunzător, iar noi i-am aruncat nişte uitături pline de neîncredere.

— Nu mă mai priviţi astfel! A spus „Ginerele”. Vreau doar să vă ajut!

— Asta ne-o poate spune oricine. N-avem chef însă să ne facem noi prieteni! Dumneavoastră vă număraţi printre nemernicii din mâinile cărora tocmai am scăpat.

— Oh, nu! Nici vorbă! Vreţi să spuneţi cumva că aş fi vreun prieten al lui Desierto? Vă asigur că sunt duşmanul bătrânului şi mă aflu aici tocmai fiindcă nu mă număr printre prietenii lui!

— Aha! Doar nu vă aşteptaţi să vă dăm crezare! Ar fi mai bine să ne lăsaţi în pace, prietene! Doar n-o să cădem din nou în capcană! Spunând acestea, l-am apucat pe Pena de braţ şi l-am tras după mine. El Zerno m-a ajuns din urmă şi m-a oprit din drum, spunându-mi:

— Domnule, ascultaţi-mă o clipă! Sunt singur! Ce capcană aş putea să vă întind. Vă mai spun încă o dată că vreau să v-ajut!

— Aşa? Asta-i foarte bine, numai că noi nu dorim să ne-ajutaţi!

— De ce? Arăt eu ca un om de care se cuvine să vă temeţi?

— Nu, asta nu! Orice-ar fi, nu suntem noi oamenii care să se teamă de un necunoscut, mai ales când doi ar trebui să se lupte împotriva unuia singur. Alta-i treaba! Ne-aţi întrebat cine suntem, fără a ne spune cine sunteţi dumneavoastră.

— Puteţi afla chiar acum cine sunt. Numele meu este… este Diego Arbol. Nu ştiuse ce nume să spună şi întâmplarea a făcut ca privirile-i să se oprească asupra unui copac, iar arbol înseamnă copac. Era limpede că omul nu voia să ştim cum se numea cu adevărat.

— Arbol, care va să zică! Am spus eu. Şi cu ce vă ocupaţi?

— Sunt cascarillero.

— Aha! Sunteţi cascarillero, întocmai ca El Viejo Desierto!

— Este adevărat că ne ocupăm cu acelaşi lucru, dar ne duşmănim! Poate că nimeni nu-l urăşte mai tare decât mine!

— Asta ne bucură! Şi noi îi dorim bătrânului tot ce poate fi mai rău!

— Atunci suntem tovarăşi! Avem aceleaşi gânduri!

— Poate că avem aceleaşi gânduri, dar nu suntem tovarăşi. Am mai spus că nu vrem să ne facem prieteni. Am mai încercat lucrul ăsta aici, în Gran Chaco şi ne-a costat destul de scump! Vă rugăm să mergeţi încotro voiţi şi să ne lăsaţi în pace!

M-am prefăcut din nou că vreau să plec, dar „Ginerele” m-a oprit în loc şi mi-a spus cu hotărâre în glas:

— Gândiţi-vă puţin, seńor! Vă dau cuvântul meu de onoare că sunt duşmanul lui Viejo Desierto şi al indienilor lui! V-am urmărit numai fiindcă vreau să vă ajut! Fără mine nu veţi putea duce la îndeplinire ceea ce aţi plănuit!

— Ştiţi ce vrem să facem?

— Ştiu totul. Aş putea spune chiar că vă cunosc foarte bine!

— Ca sa vezi! Ei, atunci vă rugam sa ne spuneţi şi nouă ce avem de gând.

— O voi face cu mare plăcere, fiindcă am auzit tot ce-aţi vorbit. L-am zărit pe El Viejo Desierto apropiindu-se. V-a lăsat pe mal şi v-aţi desfăcut legăturile cu mare greutate. Apoi aţi vorbit unul cu altul. V-aţi aflat chiar sub copacul în care mă suisem eu!

— V-aţi suit într-un copac? Şi de ce, mă rog, dacă-mi este îngăduit să întreb?

— Pentru că voiam să văd ce se petrece în Laguna de Carapa. Vreau sa atac satul.

— Să atacaţi satul? Cum se poate ca un singur om să atace un sat întreg.

— Nu sunt singur.

— Cu puţin înainte aţi spus că sunteţi singur! Mai este cineva aici? Am întrebat eu, privind înspăimântat în jur.

— Nu vă faceţi griji! A spus „Ginerele”, zâmbind şi privindu-mă cu milă. Oamenii în tovărăşia cărora mă aflu nu sunt chiar pe-aici, pe-aproape. Şi dacă ar fi aici, nu aţi avea de ce să vă temeţi de ei. Aş zice mai curând că v-ar primi cu braţele deschise.

— Despre cine e vorba?

— Dacă nu aş şti prea bine ce aţi vorbit, poate că nu v-aş răspunde la această întrebare, dar pentru că ştiu ce gândiţi, am să vă spun că sunt şeful unei cete de războinici Mbocovis aflaţi undeva, nu prea departe de locul unde ne găsim acum.

— Mbocovis? Indienii Mbocovis sunt duşmanii indienilor Tobas?

— Chiar duşmani de moarte! Nu are rost să vă mai daţi osteneala ca să mergeţi la indienii Chiriguanos pentru a le cere ajutorul, astfel încât să vă puteţi răzbuna pe El Viejo Desierto.

— Vreţi să spuneţi că războinicii Mbocovis ne vor sprijini?

— Tocmai asta vreau să zic. Puteţi să mă urmaţi şi vă veţi convinge că spusele mele sunt adevărate.

— Câţi războinici se află aici?

— Cincizeci şi opt, cu mine, cincizeci şi nouă.

— Şi de ce i-aţi adus la Laguna de Carapa?

— Ca să-i atacăm pe indienii Tobas.

— Cu numai cincizeci şi opt de războinici Mbocovis vreţi să atacaţi satul indienilor Tobas? S-ar cuveni să şi credem aşa ceva?

— De fapt, sunteţi liberi să nu acceptaţi ajutorul meu. De obicei, cincizeci şi opt de războinici sunt prea puţini la număr pentru a ataca un sat indian, dar noi ştim că războinicii Tobas au pornit împotriva indienilor Chiriguanos.

— Aşa este, dar v-aţi gândit că aceşti războinici s-ar putea să se întoarcă în satul lor până ajungeţi dumneavoastră aici?

— Dacă s-ar fi întâmplat aşa, am fi aşteptat până când ne-ar fi venit în ajutor şi alţi războinici de-ai noştri.

— Trebuie să mai sosească şi alţii?

— Da, o ceată numeroasă. Războinicii care ne vin în ajutor se vor afla aici în două zile. Aşa cum am auzit din cele ce-aţi vorbit între dumneavoastră, am înţeles indienii Tobas au fost înfrânţi de războinicii Chiriguanos.

— Aşa este.

— Şi războinicii Chiriguanos se îndreaptă acum spre Laguna de Carapa pentru a ataca satul indienilor Tobas. Aşa este?

— Da. Aşa am auzit. S-ar putea ca indienii Chiriguanos să sosească aici chiar azi.

— Asta înseamnă că trebuie să mă grăbesc. Altfel, vor ataca înaintea mea şi vor lua ei ce ar trebui să luăm noi. Acum mă credeţi?

Nu am răspuns, ci i-am aruncat tovarăşului meu o privire întrebătoare. Pena a răspuns în locul meu:

— Se vede că nu ne minţiţi. Am vrut să ne alăturăm indienilor Chiriguanos, pentru a ne întoarce împreună cu ei la Laguna de Carapa şi pentru a ne răzbuna. Am vrea, totuşi, să vă urmăm, fiindcă războinicii Mbocovis sunt pe-aici, pe-aproape. Numai că ar mai fi ceva. Am vrea să ne lămuriţi asupra unui singur lucru.

— Care anume?

— Cum se face că dumneavoastră, un alb, aţi ajuns printre indienii Mbocovis? Cum se poate ca dumneavoastră să fiţi chiar şeful unei cete de războinici roşii?

— Ani de zile am adunat scoarţă de copac de pe pământurile indienilor Mbocovis. V-am spus doar că sunt cascarillero. Aşa se face că am devenit, cu timpul, unul dintre cei mai buni prieteni ai şefului de trib Venenoso. Acum nu are nici o însemnătate de ce El Viejo Desierto este duşmanul meu de moarte. Se cuvine să ştiţi doar că-mi doresc să mă răzbun atât pe el, cât şi pe indienii Tobas şi am s-o fac cu ajutorul războinicilor Mbocovis. Acum aveţi încredere în mine?

— Da, acum m-am liniştit, i-a răspuns Pena „Ginerelui”. Apoi m-a întrebat:

— Tu mai ai vreo îndoială?

— Poate că însăşi soarta a dorit ca lucrurile să se petreacă astfel! Am răspuns eu. Să vedem ce se va mai întâmpla!

— Eu vă spun că puteţi avea deplină încredere în mine! A replicat El Yerno. Să mergem, vă rog! Am pierdut destulă vreme pe-aici şi mai putem sta de vorbă şi pe drum.

— Aşa! A exclamat Pena, fericit. Cine s-ar fi gândit că lucrurile se vor întâmpla astfel? Aveam în faţă un drum lung şi nu ştiam cum ne vor întâmpina indienii Chiriguanos. Acum cred că putem da uitării toate grijile!

— Aşa cum spuneaţi, aţi scăpat de toate grijile şi cred că aţi avut mare noroc că m-aţi întâlnit pe mine. Trag nădejde că-mi veţi fi recunoscători!

— Puteţi fi sigur de asta!

— Aşa! Voi vedea eu mai apoi dacă mă voi putea bucura de sprijinul şi recunoştinţa dumneavoastră. Acum nu putem vorbi în tihnă. Urmaţi-mă! În curând vom ieşi în câmp deschis.

        „Ginerele” ne-a dus prin pădure, călcând chiar pe urmele pe care el însăşi le lăsase cu puţin mai înainte. Imediat ce am ajuns în câmp deschis şi puteam merge unul alături de celălalt, El Yerno a început din nou să vorbească:

— Acum ştiţi cum mă numesc şi aţi aflat şi ce-am de gând să fac. Cred că ar fi timpul să-mi spuneţi cum vă numiţi!

— Numele meu este Escobar, a răspuns Pena, hotărât să nu-şi dea în vileag numele adevărat.

— Iar numele meu este Tocara, am spus, la rândul meu. Suntem amândoi yerbateros.

— Cum se face că aţi fost ostaticii lui Viejo Desierto? Îl cunoaşteţi de mai uită vreme?

— Nu, a răspuns Pena. Noi tocmai veneam din munţi, unde găsisem ceva de mare preţ şi…

— Ceva de mare preţ? L-a întrerupt „Ginerele”. Nu poate să fie vorba despre Yerba, nu-i aşa?

— Ah, nu! Am găsit aur!

— Pe toţi dracii!

— Da! Întocmai cum vă spun! Am dat de un filon pe cinste! Am scos ceva pepite şi pe urmă am acoperit cu grijă locul în care săpasem. Vrem să ne întoarcem acolo mai târziu şi să scoatem aur din belşug! Pe drum am dat de-o ceată de războinici Tobas şi am călătorit împreună cu ei…

— Asta a fost o faptă necugetată.

— Da, aşa este. Foarte curând avea să ne pară rău de asta, dar, vedeţi, eram bucuroşi pentru că nu trebuia să ne continuăm drumul singuri. Cum indienii ăştia se aflau sub conducerea lui Viejo Desierto, am crezut că sunt paşnici. Auzisem deja foarte multe lucruri bune despre acest bătrân, dar nu-l văzusem niciodată.

— Ce prostie! A spus El Yerno, râzând. Aţi auzit despre el numai lucruri bune!

— Da!

— Oamenii despre care se aud numai lucruri bune sunt, de obicei, nişte ticăloşi. Povestiţi mai departe!

— Tocmai asta voiam să fac! A spus Pena. Indienii Tobas ne-au adus în satul lor. Bătrânul ne-a primit cu foarte multă căldură. Când a auzit că am găsit aur, le-a poruncit indienilor să ne ia totul, chiar şi hainele de pe noi.

— Va luat şi aurul?

— Desigur! A vrut chiar să ne silească să-i arătăm unde se afla filonul!

— Şi nu i-aţi spus nimic, nu-i aşa?

— Nici nu ne-a trecut prin cap, deşi bătrânul a poruncit să fim închişi. Nici nu ştiu câtă vreme am stat aşa, pentru că în pivniţa aia în care ne-a vârât era tot timpul întuneric şi nu ştiam când e zi şi când e noapte. La răstimpuri, venea o bătrână să ne-aducă apă şi câte ceva de-ale gurii. De la ea am auzit ce s-a întâmplat, anume că războinicii Tobas au pornit împotriva indienilor Chiriguanos şi că au fost învinşi. Am auzit, de asemenea, că un indian Tobas care a reuşit să scape cu viaţă a venit chiar azi în sat şi i-a spus bătrânului că războinicii Chiriguanos se îndreaptă spre lagună. Bătrânul le-a poruncit tuturor să părăsească satul şi să meargă pe insulă.

— Da, aşa este! Am văzut totul cu ochii mei! Dar cum se face că v-a redat libertatea?

— Şi noi ne-am pus întrebarea asta! De fapt, ar fi făcut mai bine dacă ne-ar fi ucis. Poate că ne-a lăsat în viaţă tocmai pentru că am găsit aur. Nu i-am spus unde se află filonul pe care l-am descoperit şi poate că s-a gândit că-şi va trimite războinicii pe urmele noastre pentru a afla unde-i aurul.

La aceste cuvinte, El Yerno a privit îngrijorat în jur, pentru a vedea dacă cumva era cineva prin preajmă. Apoi a spus:

— Nu cred că vă vor urmări, pentru că acum bătrânul are nevoie de toţi războinicii pentru a putea apăra insula. Nu trebuie să ne facem griji. Astăzi bătrânului i-a sosit ceasul.

— Nu se poate să-l ucideţi, seńor Arbol! A strigat Pena. Noi am jurat sa ne răzbunam şi o vom face! Dacă vreţi să vă stăm alături, trebuie să ne făgăduiţi că îl veţi lăsa pe bătrân pe mâinile noastre.

— Vă pot promite acest lucru, dar numai cu condiţia să nu mai cereţi nimic altceva şi să vă mulţumiţi numai cu bătrânul.

Conversaţia ajunsese într-un punct foarte interesant. Pena mi-a făcut cu ochiul pe furiş şi apoi l-a întrebat pe „Ginere”:

— De ce ar trebui să ne mulţumim numai cu bătrânul?

— Pentru că, nu aveţi nevoie decât de el, dacă doriţi să vă răzbunaţi.

— Şi toată prada va fi a dumneavoastră?

— Da, a mea şi a războinicilor mei.

— Hm! Aveţi pretenţii foarte mari!

— Ba nu! Ia gândiţi-vă că aş fi atacat satul, chiar dacă nu v-aş fi întâlnit. Oricum, toată prada ar fi fost a noastră. Trebuie să mai ştiţi că, fără mine şi războinicii mei, nici nu aţi fi putut să vă răzbunaţi!

— Se prea poate, numai că vă înşelaţi atunci când spuneţi că toată prada ai fi fost a dumneavoastră. Singur nu aţi fi găsit grosul prăzii, adică banii bătrânului.

— Aşa? Este adevărat că bătrânul are mulţi bani? A întrebat „Ginerele”, în timp ce ochii îi luceau. Unde sunt banii despre care vorbiţi?

— Chiar trebuie să vă spunem acest lucru?

— Da. Numai cu această condiţie vă voi lăsa să faceţi ce vreţi cu bătrânul. Doar nu aveţi nevoie de banii lui, mai ales acum, când aţi descoperit aur.

Pena a mormăit, s-a întors spre mine şi m-a întrebat:

— Ce zici? Trebuie să ştiu ce părere ai, pentru a putea să iau o hotărârea asta.

— Fă ce vrei! Am spus eu. Nu-mi pasă! Poţi să faci ce vrei!

— Pot să spun chiar şi unde sunt banii bătrânului?

— Da. Seńor Arbol are dreptate. Nu avem nevoie de bani. Am găsit aur, putem să facem oricând rost de alţii. Totul este să punem mâna pe bătrân, să ne putem răzbuna pe el.

— Aşa gândesc şi eu. Cred însă că ar fi bine să ne recuperăm măcar lucrurile pe care ni le-a luat bătrânul.

— Vă vom da tot ce vi s-a furat, a spus El Yerno, repede.

În timp ce ne-a asigurat că vom primi toate lucrurile noastre, a zâmbit dispreţuitor. Fireşte că nemernicul era sigur că mai târziu va pune mâna şi pe aurul nostru.

— Înseamnă că am căzut la învoială, nu-i aşa? A întrebat Pena.

— Sigur că da! A exclamat „Ginerele”. Spuneţi-mi acum unde sunt banii bătrânului!

— Banii sunt pe-o insulă…

— Taci! L-am întrerupt eu, pentru că era cât pe ce să dea totul în vileag. Încă nu-i poţi destăinui lui seńor Arbol unde se află banii. Îi vom spune totul în clipa în care bătrânul se va afla în mâinile noastre!

El Yerno mi-a aruncat priviri pline de ură, dar s-a stăpânit şi mi-a spus:

— Seńor Tocara, se pare că nu aveţi încredere în mine. De ce i-aţi cerut prietenului dumneavoastră să tacă?

— Pentru că n-am obiceiul să dau banii înainte de a vedea măcar cum arată marfa pe care urmează s-o cumpăr.

— Sunteţi foarte atent.

— Trebuie să fiu cu băgare de seamă. Nu ne cunoaşteţi şi nici noi nu vă cunoaştem. Credem tot ce ne spuneţi, dar nu avem de unde să ştim că indienii Mbocovis se vor purta cu noi aşa cum se cuvine. Vă vom spune totul în clipa în care vom avea în mână pe Viejo Desierto. Până atunci nu vom da în vileag locul. Să vorbim acum despre altceva. Sunteţi hotărât să-i atacaţi pe indienii Tobas chiar astăzi?

— Da, chiar astăzi. Doar n-am să aştept să mi-o ia înainte indienii Chiriguanos!

— Când vreţi să daţi atacul?

— Ne vom sfătui numai după ce voi fi vorbit cu războinicii mei. Mă pot bizui dumneavoastră? Cunoaşteţi satul?

— Chiar foarte bine.

— Atunci sunt sigur că ne vom putea duce planul la bun sfârşit.

— S-ar putea ca indienii Chiriguanos să înhaţe totul.

— Vom păstra prada cu orice preţ.

— Cred, însă, că războinicii din tribul Chiriguanos vor fi mai numeroşi decât noi. Nu uitaţi că aveţi doar cincizeci şi opt de războinici Mbocovis.

— Aşa este, numai că ni se vor mai alătura şi alţii şi atunci vom fi mai numeroşi. Indienii Chiriguanos n-au decât să-ncerce să ne ia prada.

— Cât de numeroşi sunt cei ce vi se vor alătura?

— Sunt câteva sute de războinici.

— Şi sunt însoţiţi de şefii de trib?

— În fruntea fiecărei cete de războinici se va afla un cacic, iar marea căpetenie este un om al cărui nume este de-ajuns pentru a vă spulbera orice îndoieli.

Am ghicit imediat despre cine era vorba: despre El Sendador! Eram foarte bucuros şi, deşi bănuiam cine era marea căpetenie, am întrebat:

— Cine-i omul despre care vorbiţi?

— Geronimo Sabuco.

După ce mi-a răspuns, „Ginerele” m-a privit cu atenţie, aşteptându-se să-mi arăt bucuria sau măcar satisfacţia la auzul numelui pe care tocmai îl rostise Spre marea lui surprindere, eu m-am mulţumit să întreb:

— Sabuco? Cine este acest Sabuco? Sabuco este un nume pe care-l poartă destul de mulţi oameni.

— Aşa este, numai că există un singur om care poartă acest nume şi căruia i s-a dus vestea. Aţi auzit vreodată de El Sendador?

— Da, desigur, chiar foarte des.

— El Sendador este Geronimo Sabuco.

— Aha! Pe El Sendador îl cheamă Sabuco? Aşa care va să zică! Aha! Ei, bine că ştiu! Şi cum, chiar El Sendador vine în fruntea războinicilor pe care îi aşteptaţi? De ce n-a venit împreună cu dumneavoastră?

— Pentru că a avut ceva treabă. A fost plecat cu afaceri pe undeva, prin apropierea locului cunoscut sub numele de Nuestro Seńor Jesu Christo de la foresta virgen. Vă este cunoscut locul acela?

— Am fost o singură dată acolo.

— Ei, bine, în acel loc l-au aşteptat războinicii Mbocovis şi se vor întoarce încoace, imediat ce vor termina ce au de făcut.

— Dar ce treabă au acolo?

— Poate că vă voi spune şi asta mai târziu. V-am povestit despre Sabuco numai ca să vă daţi seama că planul nostru va reuşi. Dacă un om ca Geronimo Sabuco vrea să ducă un lucru la bun sfârşit, atunci treaba e ca şi făcută. Acum e timpul să mergem! Se înnoptează!

Soarele se îndrepta spre apus şi umbrele nopţii coborau peste lume. „Ginerele” înainta cu paşi mari, iar noi îl urmam. Se înnoptase de-a binelea când El Yerno s-a oprit, a întins braţul înainte şi a spus:

— Chiar în faţa dumneavoastră se află tufişurile în care sunt ascunşi războinicii mei.

— De ce n-au aprins focul? Am întrebat eu.

— Se cuvine să fie cu mare băgare de seamă, întrucât nu ştiu cine se află pe malul lacului. Se poate ca un războinic Tobas să se găsească prin apropiere şi să zărească flacăra. Când le voi spune că nu au de ce să se teamă, vor aprinde focul. Aşteptaţi aici!

— Ne lăsaţi singuri?

— Sunt nevoit s-o fac. Oamenii mei nu trebuie să vă vadă deocamdată şi, oricum, mă aşteaptă numai pe mine. Dacă ne-ar observa împreună, s-ar putea să creadă că suntem duşmani şi să tragă-n noi cu săgeţi otrăvite. Trebuie să le spun mai întâi ce s-a întâmplat. După aceea voi veni să vă iau.

        „Ginerele” s-a îndepărtat de îndată.

— Ce păcat că nu-l putem însoţi! Mi-a şoptit Pena. Am afla ce le spune indienilor lui şi ce hotărăşte să facă. Aşa, se poate să pună la cale vreo mârşăvie, fără ca noi să bănuim nimic.

— Sunt sigur că vrea să ne omoare, dar nu acum. Cred că n-avem de ce să temem deocamdată.

— Hm! Credeţi că El Sendador va veni, într-adevăr?

— Da.

— Eu nu cred. Nu este cu putinţă să fi plecat tocmai până la Palmar şi să le poruncească războinicilor lui să pornească împotriva indienilor Tobas.

— De ce nu? Nu avem de unde să ştim ce-a pus la cale.

— Ce amestec puteau să aibă indienii Abipones în toată treaba asta, dacă Sabuco s-a înţeles oricum cu indienii Mbocovis ca să atace satul indienilor Tobas?

— Poate că pe indienii Abipones i-au întâlnit întâmplător şi le-au cerut ajutorul. Că El Sendador nu are legături atât de strânse cu războinicii Abipones, este dovedit prin aceea că aceştia au făcut pace cu coloniştii, imediat ce Sabuco a plecat.

— Vreţi să spuneţi că bătrânul nu l-a întâlnit întâmplător pe indianul de la care a primit cuţitul?

— Da, asta vreau să spun. Se poate ca războinicii Mbocovis să-l fi trimis pe indianul cu pricina la crucea uriaşă, numită Isus Christos din Junglă, tocmai pentru a vedea dacă Sabuco a ajuns acolo. Apoi indianul s-a întors şi-a adus tovarăşii în pădure, iar aceştia ne-au atacat. El Sendador a prins biletul de creanga copacului şi a lăsat voit nişte urme pe care să le putem găsi foarte uşor, astfel încât să-l urmăm. Poate că atacul asupra noastră nici nu trebuia să aibă loc. Poate cele ce s-au întâmplat au fost numai urmarea modului în care s-a purtat Gomarra.

Am mai vorbit între noi pe şoptite, până când s-a întors „Ginerele”. Am băgat de seamă ca între tufişurile din faţa noastră fusese aprins un foc.

— Pst! Mai sunteţi aici? A întrebat El Yerno, de departe. Urmaţi-mă!

L-am urmat şi am ajuns într-o vâlcea împânzită de tot soiul de tufişuri. Aici se aflau războinicii Mbocovis. Unii dintre ei zăceau întinşi pe pământ şi nici n-au făcut vreo mişcare când ne-am apropiat de tabăra lor. Această indiferenţă a indienilor nu era un semn bun pentru noi. Se vedea prea bine că războinicii nu aveau sentimente prieteneşti şi că nici nu-şi puteau da în vileag ura faţă de noi. Pena i-a privit pe războinici cu multă atenţie. Tovarăşul meu voia să vadă dacă printre războinicii Mbocovis se afla vreunul care-l cunoştea. Mi-am dat seama imediat cum stăteau lucrurile, fiindcă Pena era liniştit, iar indienii îl priveau cu nepăsare. Pena avea motive întemeiate să se asigure, fiindcă „Ginerele” a spus:

— Aceştia sunt războinicii mei. Poate că puteţi să schimbaţi chiar câteva vorbe cu ei, stimaţi domni. Pricepe vreunul dintre dumneavoastră graiul indienilor Mbocovis?

— Nu! A răspuns Pena, uşurat.

— Din păcate, nu! Am spus şi eu, la rândul meu, bucuros că nu eram nevoit să mint. V-am ruga chiar să ne tălmăciţi ceea ce spun războinicii dumneavoastră.

— O voi face cu mare plăcere, dar, deocamdată, vă rog să vă aşezaţi. Doriţi să mâncaţi?

— Nu, mulţumim! Bătrâna indiancă Tobas a avut grijă să ne dea de mâncare înainte de a fi aduşi cu barca. Am avea însă o rugăminte. Vedeţi, nu avem nici un fel de armă.

— Nu veţi avea nevoie de arme, fiindcă vă aflaţi sub protecţia noastră.

— Bine, dar n-o să luptăm?

— Nu. Suntem destui şi vom termina repede cu indienii Tobas.

— Nu-i veţi cruţa?

— Trebuie să piară cu toţii. Veţi avea arme din belşug. Oricum, veţi avea armele pe care vi le-a luat bătrânul.

Şi faptul că nu voia să ne dea arme era o dovadă că „Ginerele” nu avea intenţii bune în ceea ce ne privea. Cu toate acestea, nu-mi făceam griji, fiindcă ştiam că nu ne va ucide decât după ce va afla unde sunt banii bătrânului. Or, noi n-aveam să-i spunem niciodată unde se aflau acei bani.

Ne-am aşezat în locul pe care ni l-a arătat chiar „Ginerele”, lângă foc, în mijlocul indienilor, de care eram acum încercuiţi. El Yerno voia să fie siguri că nu puteam întreprinde nimic împotriva lui. Apoi, „Ginerele” a început direct să vorbească:

— Nu putem sta la sfat cu toţii, pentru că dumneavoastră nu pricepeţi graiul indienilor Mbocovis, aşa că îmi veţi spune tot ce ştiţi, iar eu le voi traduce indienilor mei. Ştiţi unde se află acum indienii Tobas?

— Ştim chiar foarte bine! Bătrâna care ne aducea mâncare şi apă era o vorbăreaţă şi aşa se face că am aflat tot. Drumul până la barca în care ne-au aruncat indienii a fost destul de lung şi El Viejo Desierto a dat tot soiul de porunci pe care le-am auzit şi noi.

— A făcut o mare prostie şi mă mir, fiindcă ştiu că bătrânul e un om înţelept. Cred că s-a purtat astfel numai pentru că nu vă considera primejdioşi. Nu păreţi a fi nişte oameni care ştiu să se lupte sau să se apere. Acum înţeleg cum a fost cu putinţă să vă jefuiască bătrânul. De ce nu v-aţi apărat?

— Am vrut să ne apărăm, l-am asigurat eu pe „Ginere”, dar când să tragem, gloanţele noastre nu ştiu ce-au avut, dar n-au pornit pe ţeava! Prietenul meu a mai vrut să-şi pună praf de puşcă, iar cocoşul puştii mele era ruginit.

— Aha! Aşa nişte luptători de nădejde-mi sunteţi? A întrebat „Ginerele”, râzând cu poftă. Ei, atunci nici nu aveţi nevoie de arme! Ia spuneţi-mi, unde se află satul indienilor?

El Yerno a rostit aceste vorbe ca pe o poruncă. Era limpede că omul nu dădea doi bani pe noi.

— Vă pot spune! Am început eu. Satul a fost părăsit şi…

— Nu mai este nimeni în sat?

— Nimeni! Imediat ce a venit războinicul Tobas şi a adus vestea că indieni Chiriguanos au învins, toţi cei din sat au început să strângă lucrurile şi să plece pe insulă.

— Au luat şi vitele?

— Da şi vitele!

— Asta nu-mi place! Cum ajungem la indienii Tobas?

— Foarte lesne! Am spus eu, dându-mi importanţă. Pe mal se află o barcă.

— Nu se poate! Cum să lase o barcă pe mal, o barcă de care duşmanii lor s-ar folosi oricând?

— Bineînţeles că acea barcă nu a fost lăsată acolo ca să fie la îndemâna duşmanilor, dar, vedeţi, bătrânul a trimis câteva iscoade care trebuie să-i pândească pe duşmani şi să-l anunţe când aceştia se apropie. Aşa se face că barca e pe mal. Altfel, cum să ajungă iscoadele pe insulă?

— Aşa? Ei, da! Atunci înţeleg! Aţi spus că oamenii lui Viejo Desierto sunt pe insulă, dar pe care dintre ele?

— Pe cea mare se află bărbaţii. De-acolo am fost aduşi noi! Pe insulele mai mici, sunt femeile şi copiii, vitele şi caii şi alte lucruri trebuincioase.

— E cum nu se poate mai bine! Asta înseamnă că-i putem ataca pe bărbaţi direct. Pe de altă parte, nu-mi vine la socoteală că trebuie să mergem pe insulă pe rând şi nu toţi o dată!

— Nu cred că e vreo primejdie, seńor. Indienii Chiriguanos îţi au sălaşul în partea cealaltă, către apus. Asta înseamnă că de-acolo vor ataca. De aceea, războinicii Tobas s-au adunat pe malul apusean al insulei.

— Pe cealaltă parte a insulei, unde sunt şi copaci, nu se află nimeni?

— Nici ţipenie de om!

— Asta înseamnă că ne putem aduna cu toţii acolo şi ne putem ascunde printre copaci.

— Cred că aşa ar fi cel mai bine. Aţi sta ascunşi printre arbori şi aţi putea vedea tot ce se petrece. Este chiar mai bine decât dacă v-aţi strânge cu toţii în biserică.

— În biserică? Nu-i o idee rea! Am putea intra în biserică?

— Da! Chiar foarte lesne. Uşa este închisă numai cu un zăvor din lemn.

— Minunat! Dacă am sta printre copaci, tot s-ar putea să ne vadă cineva, dar dacă am intra în biserică, nu ne-ar mai zări nimeni! Cred că acum am aflat tot ce voiam să aflu şi vreau să le vorbesc indienilor mei.

Spunând acestea, „Ginerele” s-a întors spre războinicii lui şi a început să vorbească. Războinicii îl ascultau cu mare atenţie şi ne aruncau, din când în când priviri dispreţuitoare. Cred că El Yerno a avut grijă să le spună că suntem nişte proşti şi nişte fricoşi care se tem şi de umbra lor. După aceea, „Ginerele” s-a sfătuit numai cu căpetenia. Bineînţeles că n-am priceput nimic, dar mi-a ajuns la urechi un cuvânt care s-a tot repetat. Acest cuvânt era horno. Horno nu înseamnă nimic în limba spaniolă şi atunci m-am gândit fără să vreau la cuvântul nemţesc horn, care în spaniolă se traduce prin cuerno.

Acest cuvânt era, desigur, important pentru că Pena m-a privit cu înţeles, când a fost rostit. Cât timp i-a vorbit „Ginerele” căpeteniei, tovarăşul meu a părut cu totul nepăsător. După ce s-a sfătuit cu indianul, El Yerno s-a întors spre noi şi a spus:

— Trebuie să ne grăbim, pentru că indienii Chiriguanos pot sosi aici cât de curând. Am hotărât să-i atacăm chiar acum pe indienii Tobas. Dumneavoastră ne veţi urma! Vom avea noi grijă să nu vi se întâmple nimic.

Războinicii Mbocovis au stins focul şi au pornit la drum. Prima parte a planului nostru fusese dusă la bun sfârşit. Întrucât mă aflam tot timpul atât de aproape de Pena, am putut chiar să vorbim între noi în şoaptă.

— Urmează să fim omorâţi! Mi-a spus tovarăşul meu, în germană.

— Când?

— Imediat ce nemernicii ăştia vor fi găsit banii.

— Şi ce se întâmplă cu mina de aur pe care am descoperit-o?

— Le vom spune unde se află această mină, fiindcă vom fi supuşi la tortură.

— De ce au tot spus „horno”?

— Horno este un alb, ostatic al indienilor Mbocovis. Ei s-au gândit că ar fi bine să-i ceară lui Viejo Desierto o răscumpărare pentru acest Horno, dar acum au constatat că nu mai este nevoie să facă aşa ceva.

— Ce tot şuşotiţi acolo? A întrebat El Yerno. Aveţi secrete?

— Nu, dar nu se cuvine oare să vorbim încet?

— Nu mai vorbiţi deloc.

Ca să nu stârnim bănuieli, am tăcut, ba chiar ne-am depărtat unul de celălalt. Ne găseam în mare primejdie. O singură săgeată otrăvită ar fi fost de-ajuns pentru a ne trimite pe lumea cealaltă.

Am ajuns, în cele din urmă, în pădurea de carapa ce se întindea pe malul lagunei. Am înaintat foarte încet, deoarece „Ginerele” luase toate măsurile de prevedere şi trimisese înainte câteva iscoade. Aceste iscoade nu au văzut însă nimic suspect şi ne-am oprit cu toţii lângă şanţul de apărare care înconjura satul. Lui El Yerno i s-a părut de la sine înţeles că indienii umpluseră şanţul cu apă pentru a se apăra împotriva indienilor Chiriguanos. Cu toate acestea şi-a trimis iscoadele în sat pentru a fi sigur că acesta era părăsit. Iscoadele s-au întors şi i-au spus „Ginerelui” câteva cuvinte pe care nu le-am priceput. Am înţeles, însă, mai târziu, de la Pena, că aceştia intraseră în câteva case şi nu găsiră pe nimeni în ele. Ne-am dus apoi tiptil la locul în care fusese lăsată barca. „Ginerele” a privit-o şi a exclamat:

— Cât e de mică! Aici nu-ncap mai mult de şase oameni! Asta înseamnă că trebuie să facem cel puţin douăsprezece drumuri. Să vedem, n-o mai fi vreo barcă pe aici?

Atât eu, cât şi Pena am pornit în căutarea celei de-a doua bărci, dar osteneala ne-a fost zadarnică. Faptul că puteam umbla nestingheriţi pe unde voiam era un semn sigur că indienii Mbocovis aveau încredere în noi. El Yerno a schimbat câteva cuvinte cu şeful de trib şi aveam să aflăm imediat ce au vorbit între ei.

— Va pricepeţi să vâsliţi? Ne-a întrebat „Ginerele”.

— Da! Am răspuns eu, bucurându-mă la gândul că vom ajunge pe insula mare, cu primul grup de războinici Mbocovis.

— Atunci veţi pleca pe insulă şi veţi vedea dacă drumul pe care ar trebui să mergem este liber.

— Ei! Ce-i asta? Se vede o lumină!

— Cred că El Viejo Desierto a făcut focul. Nu se vede nimic de-aici, pentru că sunt tufişuri.

— Asta-i o mare prostie! Oricine poate vedea unde se află! Să mergem! Dumneavoastră veţi vâsli! Eu şi căpetenia vă vom însoţi. Daţi-vă toată silinţa pentru a nu face zgomot!

Am dezlegat barca de la mal şi apoi am sărit în ea, împreună cu Pena. După care sau alăturat „Ginerele” şi căpetenia, care s-au întins imediat pe burtă.

Se gândiseră la toate! Noi eram cei care aveam să fim ucişi cu săgeţi, dacă eram descoperiţi. Am ajuns pe insulă, am legat barca şi ne-am îndreptat spre biserică. Ne-a fost foarte uşor să deschidem uşa aşezământului şi am intrat. Războinicii Tobas se ascunseseră sub bănci, astfel încât El Yerno nu a izbutit să-i zărească. „Ginerele” s-a apropiat de noi şi ne-a spus:

— Nu-i nimeni în biserică şi dumneavoastră veţi rămâne aici împreună cu mine! Trebuie să îi aştept pe războinici pentru că sunt conducătorul lor. Căpetenia se va întoarce şi ni se va alătura împreună cu ultimul grup.

I-a spus acelaşi lucru şi căpeteniei, care a plecat imediat. Apoi a ieşit în pădure şi a şoptit:

— Se pare că bătrânul se află lângă foc. Vreau să număr războinicii care sunt cu el.

— Vreţi să vă apropiaţi de foc? Am întrebat eu.

— Da. Am să mă târăsc până acolo. Am să mă apropii de Viejo Desierto cât voi putea de mult.

— Puteţi să vă faceţi treaba mult mai uşor, dacă vă lăsaţi dus până lângă foc.

— Dus? Ce vorbă-i asta? Cine să mă ducă până acolo?

— Chiar eu.

— Sunteţi nebun de-a binelea! Auzi, să mă ducă până acolo! Aş vrea să ştiu…

— De ce vreau să vă duc până acolo? L-am întrerupt eu. Ar fi mai bine să vă arăt decât să vă spun cum vreau să vă duc. Uitaţi ce vreau să fac! Am adăugat, apucându-l de gât şi târându-l în biserică.

        „Ginerele” a dat puţin din picioare, dar s-a liniştit imediat.

— E cineva aici? A întrebat Pena, încet. Am venit. Suntem noi, prieteni voştri.

— Da, aici noi suntem! S-a auzit imediat vocea unui indian, care pesemne vorbea destul de prost spaniola. Noi acum venit?

— Da, veniţi! Legaţi-l pe nemernicul ăsta şi puneţi-i un căluş în gură. Războinicii Tobas au apărut imediat, l-au legat bine pe „Ginere” şi i-au pus un căluş în gură. Apoi l-am luat şi l-am dus lângă foc. Când m-am apropiat de El Viejo Desierto şi de războinicii săi, au întors cu toţii capetele spre mine.

— L-am adus pe El Yerno! I-am spus bătrânului, aruncându-l pe „Ginere” la pământ. Aveţi mare grijă! N-am vrut să-l las în biserică fiindcă este un om din cale-afară de primejdios. S-ar fi putut să ne trădeze prin vreun sunet.

— Poate vă vede cineva!

— Nu mă poate vedea nimeni, pentru că tufişurile dese de pe aici mă feresc de privirile duşmanilor.

— Ne-am făcut griji! Cum merge treaba?

— Cum nu se poate mai bine! Chiar mai bine decât aş fi crezut. Porunciţi câtorva războinici să stea mai în umbră. Vă vom aduce de fiecare dată prinşii aici. E mai bine decât să-i lăsăm înăuntru.

M-am întors repede la biserică, pentru că primii cinci războinici Mbocovis trebuiau să sosească din clipă-n clipă. Un al şaselea urma să rămână cu barca pentru a se putea întoarce la tovarăşii săi.

Mă aflam acum în biserică şi era întuneric beznă. Primii cinci războinici au intrat în lăcaşul sfânt şi unul dintre ei a întrebat ceva. Pena a răspuns şi probabil ca indianul a crezut că îi răspunsese El Yerno. Imediat ce au făcut câţiva paşi, i-am prins pe cei cinci indieni Mbocovis de gât, războinicii Tobas i-au legat, iar noi i-am dus lângă foc, unde i-am lăsat în grija indienilor care se aflau în preajma lui Viejo Desierto. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu fiecare grup de duşmani care a intrat în biserică. Niciunul dintre ei n-a bănuit nimic. Şeful de trib, care a ajuns ultimul pe insulă, a deschis uşa sfântului locaş de parcă ar fi fost la el acasă. Totul a durat mai puţin de trei ore. Când i-am spus bătrânului că planul nostru izbutise pe deplin, acestuia nu i-a venit a crede.

— Mulţumesc Bunului Dumnezeu! A exclamat, fericit, El Viejo Desierto. Ne-am făcut griji nu atât pentru noi, cât mai ales pentru dumneavoastră. Cum de aţi reuşit?

Pena i-a povestit pe scurt cum se petrecuseră lucrurile, iar eu am adăugat:

— Să nu credeţi cumva că pericolul a trecut! Greul abia acum începe! El Sendador se îndreaptă încoace în fruntea unei cete numeroase de războinici!

— Mulţumesc lui Dumnezeu!

— Cum? Nu vă sperie această veste?

— Nu! Mă bucur! În sfârşit, vom avea grijă ca acest om să nu mai facă rău nimănui!

— Nu credeţi că suntem prea puţini?

— Nu, nicidecum! După ce am văzut cu ochii mei ce sunteţi în stare să faceţi cred că suntem destul de numeroşi şi destul de puternici pentru a duce sarcinile la bun sfârşit, seńor. Trebuie să vă cer iertare amândurora. Nu am avut încredere în dumneavoastră, ba chiar v-am şi jignit…

— Să nu mai vorbim despre asta! L-am întrerupt eu. Avem altele de făcut. Şi cred că ar trebui să trimiteţi câteva iscoade care să ne dea de veste când trebuie să vină El Sendador. Mai avem timp până la ivirea zorilor. Acum trebuie să-i ducem pe ostatici într-un loc sigur.

— Credeţi că locul acesta nu este destul de sigur? Oricum, este un loc înconjurat de apă.

— Da, numai că n-aveţi destui oameni care să-i păzească pe ostatici, mai ales dacă trebui să luptăm împotriva oamenilor lui Sabuco. În afară de asta, nu ştim cine va fi învingător. Dacă noi vom fi învinşi, fie chiar şi pentru scurtă perioadă, El Sendador îi va elibera pe prinşii noştri.

— Atunci se cuvine să-i ducem la locuinţa mea din peretele de stâncă. Am câteva camere pe care nu vi le-am putut arăta până acum.

— Cum o să-i ducem sus? Nu putem să-i cărăm pe fiecare în parte, să ne suim în copac şi apoi să îi trecem de-a lungul punţii care leagă copacul până la locuinţa dumneavoastră!

— Nici nu trebuie să facem aşa ceva. Avem aici un soi de gráa29 pentru poveri mai mari. I-am văzut pe aceşti oameni pe care i-aţi adus aici, dar nu am vorbit cu niciunul dintre ei. Nu ar fi bine ca, mai întâi, să-i interogăm?

— Nu, nu acum. Trebuie să-i ducem repede în locuinţa dumneavoastră. Puneţi să fie legaţi la ochi, ca să nu ştie unde se află şi unde sunt duşi. Le puteţi scoate căluşurile din gura. N-au decât să strige cât poftesc. Nu le mai poate veni nimeni în ajutor.

El Viejo Desierto a dat poruncile necesare şi indienii au adus bărcile. Războinicii Mbocovis au fost duşi în locuinţa bătrânului. Toţi indienii Tobas erau foarte veseli.

Stăteam deoparte împreună cu tovarăşul meu, iar Pena m-a întrebat:

— Nu mergem să vedem ostaticii?

— Nu, eu nu, cel puţin nu acum. Aştept până vor fi duşi cu toţii în locuinţa lui Viejo Desierto. Aş vrea să stau de vorbă foarte serios cu El Yerno.

— Despre ce?

— Despre acel Horno pe care l-au tot pomenit. De câtă vreme este acest om ostaticul indienilor Mbocovis?

— Nu ştiu, n-am izbutit să aflu. Căpetenia indiană i-a spus „Ginerelui” că acum nu mai trebuiau să-i ceară bătrânului răscumpărare pentru Horno şi că n-aveau decât să-l omoare.

— Dacă stau şi mă gândesc mai bine, chiar El Viejo Desierto urma sa dea banii. El şi nimeni altul.

— Poate că Horno este vreo rudă de-a bătrânului.

— Eu cred altceva. Mai precis, cred că acest Horno este neamţ şi-l cheamă de fapt, Horn. Cred că el este chiar omul despre care indienii bănuiesc că a fi fugit cu banii bătrânului.

— Pe toţi dracii! Cum de v-aţi gândit la aşa ceva?

— Foarte simplu: tânărul are un nume nemţesc şi El Viejo Desierto urma să le dea indienilor Mbocovis banii. Asta mi-a fost de-ajuns. Omul a trebuit să treacă prin Gran Chaco şi a fost atacat de indienii Mbocovis. După cum se ştie, indienii de pe-aici atacă albii şi îi pradă sau cer răscumpărări pentru ei. Horn a tras nădejde că El Viejo Desierto va plăti răscumpărarea pentru el. Poate că le-a şi vorbit indienilor Mbocovis despre bogăţiile şi despre banii bătrânului. Atunci, e posibil ca El Sendador să le fi poruncit indienilor Mbocovis şi „Ginerelui” să-l atace pe El Viejo Desierto şi să-i fure totul.

— Hm! Se prea poate ca lucrurile să se fi întâmplat întocmai precum spuneţi. Trebuie să vorbim neapărat cu bătrânul.

— Nu! Nu trebuie să-i trezim lui Viejo Desierto speranţe fără rost. Mai întâi o să stau de vorbă cu „Ginerele”!

— Nu are să vă spună nimic!

— Voi avea eu grijă să-i dezleg limba!

— Cum aşa? Dumneavoastră sunteţi împotriva torturii!

— Da, întocmai! Nici pe „Ginere” n-am de gând să-l torturez. Asta nu înseamnă însă că voi fi blând cu el. Gândiţi-vă că aşa o lepădătură ar trăi fără grijă, şi un om de treabă, cum este acel Horn, ar trebui să moară, aşa cum chiar dumneavoastră înşivă aţi auzit. Nu pusese el totul la cale astfel încât să murim şi noi? Îl vom interoga pe El Yerno imediat ce va fi dus în locuinţa bătrânului. Vom afla tot ce vrem să ştim şi, pentru asta, va trebui să ne folosim de un vicleşug. Dacă nu vom putea afla totul astfel, vom folosi mijloacele pe care El Sabuco le foloseşte chiar foarte des. Să plecăm! Cred că numai noi mai suntem pe aici.

Am părăsit insula cu ultima barcă ce se îndrepta spre satul indienilor Tobas. Totul arătă ca-n basme. Indienii Tobas, bărbaţi, femei, copii, veniseră de pe insule să-i vadă pe ostatici şi fiecare dintre cei ce se întorceau acum în satul lor aveau în mână câte-o făclie. Războinicilor Mbocovis le fuseseră dezlegate picioarele, astfel încât aceştia să poată merge, însă feţele le fuseseră acoperite cu baticuri. Războinicii Tobas păşeau pe lângă prizonieri, împingându-i. În spatele şirului de ostatici Mbocovis şi războinici Tobas venea Unica, în fruntea amazoanelor ei. Pe Unica n-o mai văzusem în ziua aceea. Lângă regina indienilor Tobas păşea toboşarul, care făcea un zgomot de nedescris. În urma amazoanelor, veneau sătenii, ţipând, cântând, urlând, dansând. Nu aş fi vrut să mă aflu în pielea ostaticilor!

Întreg convoiul s-a oprit lângă stânca lui Viejo Desierto. S-au auzit nişte strigăte şi apoi o frânghie groasă a fost coborâtă de undeva de sus. Ostaticii au fost legaţi şi traşi pe rând. Nu am putut vedea unde anume ajungeau războinicii Mbocovis, pentru că lumina făcliilor era prea slabă.

Atât eu, cât şi Pena am stat deoparte, privind totul de la o anumită distanţă. Ne-am urcat apoi la agavă şi am trecut puntea care lega uriaşul copac de locuinţa bătrânului. Uşa era deschisă şi am intrat.

În prag se afla o făclie, ca de altfel în fiecare cameră prin care am trecut. Ne-am schimbat repede şi ne-am dus în odaia în care se aflau pachetele cu scoarţă de copac. Aici i-am găsit pe Viejo Desierto şi pe doisprezece dintre indieni lui. O parte din pachetele cu scoarţă de copac fuseseră date deoparte şi am zărit o uşă pe care n-o văzusem înainte şi care ducea într-o încăpere lungă şi plină cu butoaie. Prizonierii au fost împinşi în această încăpere şi au fost legaţi de mâini şi de picioare.

— Credeţi că ostaticii sunt la loc sigur aici? M-a întrebat bătrânul, aşteptându-se să fiu uimit de cele văzute.

— Locul este, într-adevăr, sigur! Am exclamat eu. De-aici n-are să-i scoată nici măcar El Sendador.

— Nu, n-are să-i scoată, ci are să intre el însuşi. Am trimis chiar astăzi doi indieni de-ai mei la războinicii care se întorc în sat, după ce i-au înfruntat pe Chiriguanos. Aceşti doi soli le vor spune războinicilor să se grăbească pentru a sosi cât mai iute. Trag nădejde ca indienii mei să ajungă în sat înaintea cetei conduse de Sabuco.

— Şi dacă El Sendador şi oamenii săi vor veni aici înaintea războinicilor Tobas?

— Atunci vom pune noi ceva la cale.

— Ce?

— Hm! A exclamat bătrânul, căzând mai întâi pe gânduri şi apoi privindu-mă întrebător.

— Mormăitul dumneavoastră nu ne este de nici un folos. Dacă stăm aici şi facem „Hm!”, putem fi siguri că nu-l vom prinde pe El Sendador.

— Ştiu şi tocmai din cauza asta am să vă las pe dumneavoastră să urziţi un plan.

— Voi face asta, dar nu acum. Cred că v-aţi dat seama că atât eu, cât şi seńor Pena suntem foarte obosiţi. Mai întâi şi mai întâi, ar trebui să dormim.

— Da, desigur, puteţi să vă culcaţi. Vreau numai să vă întreb ce se va întâmpla dacă El Sendador ne va ataca chiar în cursul nopţii?

— Nu se poate! Eu aş fi de părere ca la ivirea zorilor să trimiteţi nişte iscoade pe malul lagunei.

— Nu am cum să ştiu de unde va veni Sabuco.

— Dacă dumneavoastră nu ştiţi, atunci aflaţi că eu ştiu. Sunt sigur el va călca exact pe urmele lăsate de războinicii Mbocovis. Iscoadele dumneavoastră o pot lua de-a lungul acestora, numai că vor trebui să fie desculţe şi, dacă vor zări vreun duşman, trebuie să se străduiască şi să calce tocmai pe urmele pe care le-au lăsat. Astfel, urmele lăsate de războinicii dumneavoastră nu se pot deosebi de cele ale indienilor Mbocovis.

— Vă mulţumesc pentru sfaturi şi voi porunci chiar acum să vă pregătească o odaie.

— Nu-i nevoie. Vom dormi în grădină. Acolo ne vom face un culcuş bun.

— Domnule, cum de v-aţi putut gândi la aşa ceva? Cum aş putea sa las doi nemţi care mi-au salvat viaţa să doarmă sub cerul liber? Pe deasupra nici n-aţi mâncat!

— Nu vrem să mâncăm, am vrea numai să ne odihnim. După ce dormim, ne vom ocupa şi de toate celelalte.

Spunând acestea, l-am luat pe Pena de braţ şi l-am tras după mine. Bătrânul ar fi vrut să ne urmeze şi să ne arate recunoştinţa sa în fel şi chip, dar l-am oprit. Acum, El Viejo Desierto era cu totul alt om. Pe faţa lui nu se mai citea asprimea, obrajii lui căpătaseră culoare şi era plin de viaţă.

Imediat ce-am ajuns în grădină, ne-am întins pe iarbă cât eram de lungi. Toba se mai auzea încă şi, din când în când, răsunau şuierături ascuţite. Sute de glasuri cântau şi fiecare dintre ele se deosebea de toate celelalte. S-ar fi zis că era cu neputinţă să dormi într-un asemenea zgomot, dar, cum am pus capul jos, am şi adormit. Mi s-a părut că aud ca prin vis o voce de femeie care a întrebat:

— Seńores, unde sunteţi?

Pena a mormăit ceva. Şi el adormise imediat.

— Seńores, seńores! S-a auzit din nou.

— Ah! Pe noi ne strigă? A întrebat tovarăşul meu.

— Aşa cred. Mi se pare că este chiar vocea domnişoarei Unica.

Fata s-a apropiat şi, deşi nu i-am răspuns, ne-a descoperit imediat. Pena a rămas întins şi s-a prefăcut că doarme adânc. Eu am preferat să mă ridic în picioare şi s-o întreb pe regina indienilor Tobas:

— Aţi venit pentru a ne ura somn uţor, seńorita?

— Da. Am venit să vă urez somn uşor şi să vă mulţumesc.

— Accept urarea dumneavoastră, dar nu accept mulţumirile.

— Bine, dar s-ar cuveni să le acceptaţi! Doar ne-aţi salvat, nu? Cu toate acestea nimeni nu v-a dat nici o atenţie. Bunicul mi-a spus că nu doriţi decât să dormiţi şi nu vreau să vă împiedic s-o faceţi, dar am îndrăznit să vin aici pentru a mulţumi şi vorbele mele vă vor însoţi în lumea viselor.

— Nu ne mai mulţumiţi atât! Iată, dacă doriţi să faceţi, într-adevăr, ceva pentru noi, vă rog să rostiţi acel nume pe care bunicul dumneavoastră n-a dorit cu nici chip să ni-l spună. Cum se numeşte acel neamţ nerecunoscător, care a furat banii lui Viejo Desierto?

Fata a tăcut preţ de câteva clipe, dar a spus, în cele din urmă:

— Adolf Horn… Acum trebuie să plec, seńor. Somn uţor! Fata s-a întors ţi s-a îndreptat spre uţă, dar am oprit-o, spunând:

— Doar o clipă, seńorita! Ar mai fi ceva.

— Nu mai am voie să vă spun nimic! A şoptit ea. Somn uşor!

— Nu vreau să-mi mai spuneţi ceva. Dimpotrivă, eu trebuie să o fac.

Ce anume, seńor?

— Adolfo Horno este nevinovat!

— Adolfo Horno aţi spus? Ştiţi cum i se spune pe-aici, prin părţile astea? Aţi spus nevinovat? Doamne! De unde ştiţi asta? Spuneţi-mi! Spuneţi-mi repede!

— Vă voi spune, dar nu acum, seńorita! Am auzit chiar astăzi că Adolfo Horno va fi adus încoace. Trag nădejde să-l vedeţi cât mai curând.

— Cine anume a spus asta, seńor?

— A spus-o… Seńorita, vă rog, trebuie să dorm!

— Poate că dumneavoastră veţi dormi, dar eu nu voi mai avea somn!

— Nu-i nimic. Chiar dacă nu veţi putea dormi, vă veţi putea gândi la ceva plăcut!

— Seńor, v-a spus cineva vreodată că nu ştiţi cum se cuvine să vă purtaţi cu o tânără domnişoară?

— Da, am aflat asta de multă vreme. Vă rog, mergeţi acum la bunicul dumneavoastră şi spuneţi-i că i-a făcut domnului Adolf Horn din Graz o mare nedreptate. Rugaţi-l, însă, să nu vină-ncoace pentru a-mi pune întrebări. Aş vrea să dorm…

— Da, da, aveţi dreptate! Îi voi spune chiar acum totul bunicului! Somn uşor.

Fata s-a depărtat, în sfârşit şi am rămas singur cu Pena, care m-a întrebat:

— El este, prin urmare?

— Desigur! Am presimţit că era vorba despre el! Poate că vom afla mai multe de la El Yerno.

Am adormit amândoi în câteva clipe…