Capitolul X – Mărturia lui El Yerno.

Atunci când un om doarme în aer liber, se trezeşte mult mai repede şi mai odihnit decât dacă s-ar odihni într-o odaie şi aceasta numai pentru că respiră aer proaspăt din belşug. Când m-am trezit şi am scuturat perlele de rouă, de pe haine, soarele nu răsărise încă. Pena s-a sculat şi el imediat şi mi-a spus:

— Bună dimineaţa! V-aţi trezit? Cum vă simţiţi?

— Ca peştele-n apă!

— Putem să-l luăm la întrebări pe El Yerno?

— Da, numai că, mai întâi, s-ar cuveni să facem o baie!

— Atunci, să-l trezim pe bătrân!

— Nu-i nevoie, ne vom repezi până jos cu macaraua.

— Dacă asta numiţi dumneavoastră „repezit”, atunci tare-aş vrea să ştiu ce înţelegeţi prin „căţărat”!

Macaraua era de fapt un triunghi făcut din trunchiuri de copac, pe care era prinsă încă frânghia groasă. Această macara era deplasată tot timpul în locurile în care era nevoie de ea, pentru că putea fi demontată foarte repede. El Viejo Desierto făcuse, într-adevăr, foarte multe pentru indienii săi.

M-am căţărat pe braţul macaralei din lemn, am ajuns la frânghie şi am coborât de-a lungul acesteia. Pena mi-a urmat exemplul şi, de cum a ajuns jos, am întrebat:

— Să facem baie? Cum să facem baie? Prin lagună mişună crocodilii!

— Ştiu eu un loc în care nu-i nici urmă de crocodili. Veniţi!

Puţin mai sus faţă de locul în care războinicii Tobas îşi ţineau bărcile, se afla un loc îngrădit, în care desigur că şi indienii făceau baie. Ne-am bucurat de apa răcoroasă şi apoi ne-am întors în satul care părea adormit. Un singur războinic ieşise din înăuntrul colibei sale şi părea că voia să vadă cum va fi vremea. Acest om mi-a adus aminte de burghezul german care scoate nasul pe fereastră pentru a-şi da seama dacă va fi o zi cu soare sau dacă va ploua. Indianul se numărase printre cei care se aflaseră cu o zi înainte în biserică şi vorbea spaniola. Asta mi-a convenit de minune şi i-am spus să cheme un războinic de nădejde şi să ne urmeze împreună, cu acesta. Omul s-a făcut imediat nevăzut şi s-a întors de îndată înapoi cu un al doilea indian. Apoi am mers împreună cu cei doi Tobas până la locul în care frânghia groasă a macaralei atingea pământul. I-am aruncat lui Pena o privire întrebătoare şi acesta a dat din cap. Apoi m-am căţărat pe funie, tovarăşul meu aşijderea. Le-am spus celor doi războinici să ne urmeze, ceea ce au şi făcut numaidecât. Am ajuns pe braţul macaralei şi m-am întors pentru a vedea ce se mai întâmplă. Pena era chiar în urma mea. Unul dintre indieni urcase până la jumătatea frânghiei şi cel de-al doilea era abia la sfertul acesteia. Amândoi înaintau cu greu, dar le era ruşine să spună ceva. Indianul care era mai sus privea când spre noi, când spre pământ. În cele din urmă, nu s-a mai putut ţine şi a alunecat de-a lungul frânghiei, trăgându-l după sine şi pe al doilea războinic. Au căzut cu zgomot şi s-au rostogolit de vreo câteva ori imediat ce-au atins pământul.

Când cei doi au apărut în grădină, noi ne aflam de mult acolo. Războinicii se urcară până la urmă în copac şi trecuseră puntea, aşa cum făceau de obicei când doreau să ajungă în locuinţa bătrânului. Unul dintre slujitorii lui Viejo Desierto le deschisese uşa şi, dacă tot îl treziseră pe slujitor, au venit împreună cu el. Ţi-era mai mare dragul să-i vezi pe toţi trei intrând încet, încet în grădină.

Am aflat de la cei trei indieni că bătrânul nu adormise decât spre dimineaţă, după ce le dăduse porunci iscoadelor sale. Apoi le-am spus războinicilor să-l aducă în grădină pe El Yerno.

Cei trei ne-au îndeplinit rugămintea şi l-au adus, într-adevăr, pe „Ginere”. Arăta rău, pentru că nu închisese ochii toată noaptea. Când ne-a zărit, a rămas mut de uimire. Omul se lămurise că-l trăsesem pe sfoară, dar nu înţelegea cum de purtam acum alte haine, mult mai bune şi mult mai curate decât cele cu care fusesem îmbrăcaţi cu o zi înainte.

— Buenos dias, seńor! I-am strigat eu. Aţi dormit bine?

        „Ginerele” mi-a aruncat o privire ucigătoare şi apoi a spus, scrâşnind din dinţi:

— Nemernicule! Într-o zi te va lua dracu' şi pe tine!

— N-are să-mi pară rău dacă voi ajunge în iad, dar, înainte de a mai spune tu altceva, vreau să vă atrag atenţia că eu sunt un om respectuos şi doresc sa fiu tratat cu acelaşi respect! Trag nădejde că acum v-aţi dat seama că nu aveţi în faţa dumneavoastră nişte fricoşi sau nişte laşi! Vă cunoaştem foarte bine şi vă sfătuiesc să vorbiţi cuviincios şi să răspundeţi la întrebările noastre. Mai întâi v-aş ruga să-mi spuneţi cum vă numiţi.

— V-am spus ieri care este numele meu!

— Dumneavoastră nu vă numiţi Arbol!

— Am spus că mă numesc Arbol şi acesta este numele meu. Eu nu mint cum faceţi dumneavoastră şi tovarăşul dumneavoastră!

Omul se-nşela amarnic dacă era de părere că-l vom lăsa să ne insulte astfel, dar, înainte ca eu să apuc să-i spun părerea mea, Pena i-a dat o palmă. Lovitura a fost atât de puternică, încât omul s-a clătinat pe picioare.

— Iată răspunsul meu, lepădătură! A spus tovarăşul meu, păstrându-şi cumpătul. Un hoţ şi un ucigaş ca tine primeşte câte-o palmă de câte ori este obraznic. Ţine minte! Numele meu este Pena! Sunt cascarillero şi am venit din Germania! Poate că ai auzit de mine!

— Pena? A întrebat El Yerno, speriat. Apoi s-a stăpânit şi a spus: Nu vă cunosc şi nici nu am auzit de numele dumneavoastră. Nu-mi pasă cine sunteţi.

— O să vă pese! I-am spus eu. Aţi vrut să-i atacaţi şi să-i ucideţi pe indienii Tobas, aţi vrut să ne ucideţi pe tovarăşul meu şi pe mine şi…

— Cine-a spus asta? M-a întrerupt „Ginerele”.

— Chiar dumneavoastră. Nu sunteţi singurul alb care înţelege graiul indienilor Mbocovis. Am priceput fiecare cuvânt pe care l-aţi spus ieri războinicilor dumneavoastră. Nu v-am văzut ieri pentru prima dată. Vă cunoşteam foarte bine planurile şi ne-am grăbit să ajungem aici înaintea dumneavoastră, tocmai pentru a-i spune lui Viejo Desierto ce aveaţi de gând să faceţi.

Omul a scrâşnit din dinţi, dar n-a scos o vorbă.

— I-am povestit bătrânului şi despre sosirea socrului dumneavoastră aici am continuat eu, liniştit.

— Socru? Ce socru? Eu n-am socru!

— Ba da, aveţi! Este chiar El Sendador!

— Bine, dar nu sunt căsătorit!

— Indienii Mbocovis vă spun El Yerno, nu-i aşa? Nu negaţi! Dar acum să trecem la altceva! Cunoaşteţi un tânăr care se numeşte Adolfo Horno?

La auzul acestui nume, „Ginerele” a tresărit, dar a spus imediat:

— Nu, nu-l cunosc!

— Chiar ieri i-aţi vorbit despre el căpeteniei Mbocovis.

— Asta-i o minciună!

— Fiţi atent ce spuneţi! Noi am auzit ce-aţi vorbit! Ştim că aţi vrut să obţineţi bani de la Viejo Desierto în schimbul lui Horno.

— Nu-i adevărat!

— Nu ştiţi unde se află acest Horno şi nici nu-l cunoaşteţi?

— Nu.

— Atunci îmi pare rău pentru dumneavoastră. Vreau să aflu unde se găseşte acest om şi vă spun că o voi afla. Vreţi să-mi spuneţi de bunăvoie unde este Horno?

— Nu ştiu unde se află!

— Pentru că sunteţi un hoţ şi un ucigaş, aţi fi meritat să fiţi obligat să vorbiţi cu mijloace bine cunoscute în Gran Chaco, numai că voi lăsa tortura pe seama celor de teapa dumneavoastră.

— De ce nu vreţi să-l siliţi să ne spună tot ce vrem să aflăm? M-a întrebat Pena. Aşa un câine ar trebui torturat! Cred că mă voi supăra din nou din cauza marii iubiri pentru oameni de care dă dovadă Old Shatterhand! Bunătatea dumneavoastră va fi luată drept slăbiciune de către acest Yerno. Aici trebuie să domnească o singură lege: ochi pentru ochi!

— Nu, seńor Pena! Chiar ţi un ucigaţ este tot o fiinţă a lui Dumnezeu şi trebuie să fim în stare să-i arătăm dragostea noastră! Omul trebuie să fie bun şi răbdător, de aceea, eu le spun tuturor oamenilor fie ei cu pielea albă, roşie, neagră, sau galbenă: Pacea fie cu voi! Chiar şi în cazul acestui nemernic aş fi de părere că el trebuie iertat, dacă…

— Mai lăsaţi palavrele astea! M-a întrerupt El Yerno. Asta e tot ce le lipsea indienilor de-aici, un apostol al păcii! Aş vrea şi eu să văd cum doi oameni care nu fac doi bani mă vor sili să vorbesc! N-aveţi decât să mă supuneţi la cazne! N-aveţi decât să-mi frângeţi oasele! N-aveţi decât să-mi scoateţi măruntaiele şi tot nu veţi afla unde este Horno!

— Care va să zică, ştiţi unde este? L-am întrebat pe „Ginere”.

— Da, ştiu! A spus El Yerno, rânjind. Iată, tocmai pentru a-mi râde de voi, vă mărturisesc acum, că l-am prins chiar eu! Vă spun că nu veţi afla nimic de la mine, chiar de-ar fi să-mi tăiaţi mâinile şi picioarele!

— Nu merită să ne ostenim atâta! Ne veţi ruga să vă lăsăm să ne spuneţi totul şi noi nu vom voi să auzim nimic!

— Am să vă rog? Eu? Niciodată!

Chiar azi, chiar în această dimineaţă mă veţi ruga cu cerul şi cu pământul să vă dau ascultare, iar eu n-am să vă ascult! I-am spus eu „Ginerelui”, după care m-am întors către cei doi războinici cărora le-am strigat: Legaţi-l astfel încât să stea cu spatele lipit de stâlp! Legaţi-i bine şi capul, astfel încât să nu-l poată mişca!

În timp ce cei doi Tobas îmi îndeplineau porunca, am luat un tub lung şi gros din bambus, l-am găurit la un capăt şi i-am cerut slujitorului lui Viejo Desierto să-l umple cu apă. Apoi am astupat cu o bucăţică de lemn gaura pe care tocmai o făcusem, astfel încât prin tub să curgă numai o picătură de apă la fiecare patru secunde. După aceea l-am ras în cap pe „Ginere”, folosindu-mă de cuţit şi, în cele din urmă, am fixat tubul de bambus la vreun metru şi jumătate deasupra capului ostaticului.

— Ce bine-mi pare că mă tundeţi! A strigat „Ginerele”. N-aveţi de gând să mă şi bărbieriţi? Chiar credeţi că voi mărturisi ceva? Sunteţi nebuni cu toţii!

Le-am dat de înţeles indienilor că puteau pleca. Apoi l-am apucat de braţ pe tovarăşul meu şi l-am dus în cel mai apropiat chioşc din grădină.

— Seńor, ce aţi meşterit? Nu înţeleg nimic! A spus Pena.

— Nu-i vorba de nici un secret, i-am răspuns eu. E o metodă simplă, care îl va face pe omul nostru să ne spună tot ce dorim să aflăm.

— Cum adică? Cu ajutorul unor picături de apă îl veţi face să mărturisească totul?

— Da, întocmai! Cu ajutorul unor picături de apă!

— Nu se poate! I-aţi cerut lui El Yerno să mărturisească unde se află acel domn, Adolfo Horno. El nici măcar nu s-a gândit s-o facă, ba mai mult, a râs de noi şi acum dumneavoastră credeţi că nişte picături de apă au să-i dezlege limba? Asta chiar c-ar fi o adevărată minune!

— Dacă doriţi să numiţi un fenomen natural o minune, n-aveţi decât s-o faceţi, seńor Pena, dar vă spun că micile picături de apă vor da roade.

— Chiar credeţi că vom afla ceva de la „Ginere”?

— Da, bineînţeles, numai că aş fi vrut să nu fiu nevoit să-l chinui. Din păcate n-am încotro. Trebuie să-l scoatem pe seńor Horno din mâinile indienilor. Dacă nu vom izbuti s-o facem, războinicii Mbocovis îl vor ucide! Vrem să-l salvăm, dar trebui să aflăm unde se găseşte şi numai El Yerno ştie unde-i omul nostru. Dacă trebuie să salvăm viaţa unui om, sunt gata să mă folosesc de orice mijloc pentru a-i veni în ajutor celui ce ar urma să moară.

— Ginerele” va avea dureri de la picăturile de apă?

— Nu chiar, dar picăturile de apă care cad în acelaşi loc, în creştetul capului, dau celui torturat un simţământ care nu se poate compara cu durerea. Oricum, dacă omul supus chinurilor nu este eliberat la timp şi picăturile de apă nu se opresc, acesta poate înnebuni. Nu aţi auzit niciodată că în America de Nord proprietarii de sclavi obişnuiesc să-i pedepsească astfel pe negrii când încearcă să fugă?

— Nu.

— Trebuie să vă spun că eu am fost martor la astfel de chinuri. Când au eliberat un negru şi o negresă, care erau soţ şi soţie, urlau precum animalele sălbatice. Au fost închişi într-o colibă, aşa-numita „colibă a picăturii”, apoi legaţi astfel încât să nu se poată mişca, au fost raşi în cap şi supuşi torturii cu picătura de apă. Foarte puţin a lipsit ca acei doi nefericiţi să nu-şi piardă minţile. Veţi vedea imediat ce i se va întâmpla „Ginerelui”.

M-am întrerupt, fiindcă în grădină a venit Unica. Fata a vrut să ne aducă ceai şi probabil că ar fi dorit să-mi mai pună câteva întrebări, dar n-a apucat s-o facă, pentru că a apărut El Viejo Desierto. Bătrânul abia dacă aţipise un pic noaptea trecută.

S-a mirat mai întâi de faptul că îl interogasem deja pe ostatic şi, mai apoi, nu a înţeles de ce „Ginerele” fusese legat astfel şi mai ales de ce trebuia să-i cadă, din când în când, câte-o picătură de apă pe cap.

— Am făcut asta numai de dragul austriacului despre care dumneavoastră aţi spus că este un trădător şi un hoţ, i-am explicat eu.

— Vorbiţi despre Horn?

— Da, întocmai! Oho! Iată că-i puteţi rosti şi numele!

— Da, dar asta numai pentru că Unica mi-a spus că dumneavoastră credeţi că ar fi nevinovat şi că în curând va fi adus aici. N-am putut dormi şi am venit pentru a afla mai multe despre Adolf Horn. Vă puteţi închipui, domnilor, ce-am simţit eu când Unica mi-a spus că tânărul e nevinovat! Ştiţi, într-adevăr, ceva despre el, sau vreţi numai să ne liniştiţi şi să ne daţi speranţe?

Bătrânul mă privea cu nerăbdare şi Unica voia parcă să-mi soarbă cuvintele de pe buze.

— Dacă aş fi vrut să vă liniştesc, aş fi greşit, am replicat eu. Chiar dumneavoastră mi-aţi spus că n-aţi putut dormi. Nu, n-am aruncat vorbe-n vânt, am aflat, într-adevăr, câte ceva despre Adolf Horn.

— Doamne, Dumnezeule! Oare este cu putinţă ca bietul de el să fie prizonierul indienilor?

— Aşa cred. Ascultaţi!

Le-am spus ce vorbise El Yerno cu şeful de trib. Le-am explicat, de asemenea, că-l adusesem pe „Ginere” în grădină şi-l chinuiam numai pentru a afla câte ceva despre Horn.

Unica a scos imediat cuţitul de la brâu şi m-a întrebat:

— Nemernicul ăsta ştie ceva şi nu vrea să spună ce ştie? Am să-l silesc! Dacă nu mărturiseşte chiar acum totul, îi voi înfige cuţitul în inimă!

Fata a vrut să se depărteze, dar am apucat-o de mână şi i-am luat cuţitul, spunând:

— Rămâneţi aici! Nu va mărturisi nimic deocamdată şi, chiar dacă-l înspăimântaţi, tot nu veţi scoate nimic de la el!

— Aveţi dreptate! A spus El Viejo Desierto. Îl voi interoga chiar eu!

Bătrânul a plecat cu paşi repezi, Unica l-a urmat, iar noi am luat-o după ei. Prizonierul era palid ca un mort şi îşi muşca buza de jos. Ochii îi ieşiseră din orbite.

— Câine! A strigat bătrânul, imediat ce-a ajuns lângă „Ginere”. Tu l-ai prins pe Horno! Spune-mi numaidecât unde se află, că, de nu, îţi fărâm toate oasele!

El Yerno l-a privit pe bătrân şi n-a scos un cuvânt.

— Ai de gând să vorbeşti, sau trebuie să te dau pe mâna războinicilor mei? L-a întrebat bătrânul.

Pe faţa ostaticului a trecut un zâmbet fugar. Se părea că, prin acest zâmbet, „Ginerele” voia să-i dea de înţeles bătrânului că nu se temea de chinuri, numai că acest zâmbet palid a pierit tot atât de repede precum apăruse. Omul se lupta din răsputeri cu chinul la care era supus datorită picăturilor de apă. Bătrânului părea să nu-i pese de nimic şi a strigat:

— Taci? Te fac eu să vorbeşti! Aduceţi-mi un bici!

— Lăsaţi-l! Peste puţină vreme ne va spune tot ce vrem să ştim. Nu vedeţi cum luptă împotriva durerilor pe care le îndură? L-am întrebat eu.

Îi vorbisem bătrânului în germană, astfel încât „Ginerele” să nu mă poată înţelege.

— Aşa este, a spus Pena, tot în germană. Ochii i-au ieşit din orbite, de parcă ar fi speriat de moarte.

— Iată, vedeţi acele picături de pe fruntea lui? Nu sunt picături de apă, ci de sudoare. Transpiră fiindcă are dureri şi fiindcă-i este frică. I-am spus eu că se va ruga de mine cu cerul şi cu pământul ca să-l ascult şi sunt încredinţat că am avut dreptate.

— Cât mai avem de aşteptat?

— Cred că nu mai mult de-un sfert de ceas. După aceea, ne va striga, dar noi nu-i vom da atenţie. Trebuie să-l zdrobim mai întâi cu totul. Să mergem în chioşc!

Bătrânul şi Unica ne-au urmat. Apoi El Viejo Desierto a început să ne spună că trimisese iscoade, dar gândul îi era în altă parte, căci îl privea tot timpul pe „Ginere”. Probabil că bătrânul ţinea foarte mult la Adolf Horn. Şi Unica părea neliniştită. Nu era în stare să spună nimic şi s-a depărtat, în cele din urmă.

Noi am rămas în chioşc şi am vorbit despre cele întâmplate cu o zi înainte şi despre cele ce aveau să se întâmple în continuare. Tot discutând, a trecut mai mult de un sfert de ceas. Nu-i dădusem „Ginerelui” nici un fel de atenţie, dar bătrânul a exclamat deodată:

— Ascultaţi! Ce-i asta? Mi s-a părut că aud în depărtare urletul unui jaguar Asta nu se poate, fiindcă jaguarul nu vânează niciodată la ceasul ăsta din zi.

— Sa auzit, într-adevăr, un urlet, dar nu în depărtare, ci chiar aici, grădină. Urletul a fost slab, pentru că cel ce-a urlat nu mai are putere…

N-am apucat să mai spun nimic, pentru că s-a auzit din nou un răcnet. Parcă ar fi căscat un leu sau parcă ar fi urlat un tigru. Pena a sărit în picioare şi s-a îndreptat spre una din lucarne, privind în zare.

— El Viejo Desierto are dreptate, a spus el. Este, într-adevăr, o puma sau un jaguar. Dar ce să caute acest animal tocmai aici, lângă sat şi, pe deasupra, aşa de dimineaţă?

— Nu cumva vă înşelaţi? Am întrebat eu. Cel ce-a urlat n-a fost vreun animal sălbatic, ci chiar „Ginerele”! Ascultaţi!

Răcnetul era înăbuşit, de parcă omul ar fi ţinut dinţii strânşi.

— El Yerno! A strigat Pena. El a urlat, într-adevăr! Am văzut cum şi-a mişcat buzele! Dar de ce urlă aşa?

— Ah, asta nu-i nimic! O să-l mai auziţi!

— Poate că acum ne va spune tot ce ştie.

— Vă rog să aveţi răbdare! Trebuie să ne mărturisească totul când va fi înspăimântat de-a binelea. Până ce spaima nu va fi pus întru totul stăpânire pe el, nu se cuvine să-i dăm crezare. Acum încăpăţânarea lui e mai puternică decât chinurile la care l-am supus şi mai este în stare să judece, adică să ne mintă, trebuie să aşteptăm până când nu mai poate gândi, sau mai bine spus, până când nu se mai poate gândi decât la mijlocul de a scăpa de chinuri. Deocamdată, trebuie să stăm liniştiţi. Omul nostru ne va da de veste când este pregătit să vorbească.

Cuvintele mele exprimau, desigur, cruzimea, dar dacă doream să-l eliberăm pe Adolf Horn se cuvenea să fim de-a dreptul nemiloşi.

Ne-am mulţumit să aşteptăm. Urletele „Ginerelui” nu se pot descrie!

— Groaznic! A exclamat, în cele din urmă, Pena. Cine s-ar fi aşteptat ca micile picături de apă să facă atâta rău?

— Acesta-i numai începutul, l-am lămurit eu. Încă nu ne-a strigat. Ascultaţi! Şi de această dată, El Yerno nu mai urla, ci striga: „Seńores”!

— Strigă! A exclamat bătrânul. Mergem la el?

— Nu.

— Seńor! Seńor! A strigat „Ginerele”, după numai câteva minute. Veniţi!

Văzând că ne aşezăm, nenorocitul a urlat:

— Seńor Pena, seńor Pena! Nu m-auziţi?

— Pe mine mă strigă! A exclamat tovarăşul meu. De ce mă strigă pe mine şi nu pe dumneavoastră?

— Pentru că ştie cum vă numiţi, i-am explicat eu.

— Seńor Pena! A strigat, din nou, ostaticul. Veniţi, vă rog! Nu mai pot! Vreau să mărturisesc totul!

L-a auzul acestor cuvinte, mi-a trecut un fior de gheaţă pe şira spinării. Bătrânul s-a ridicat numaidecât şi s-a îndreptat spre „Ginere”. Noi l-am urmat îndată.

— Mulţumesc lui Dumnezeu! A strigat El Yerno. Bine că aţi venit! Opriţi apa!

Eu nu i-aş fi îndeplinit dorinţa, dar El Viejo Desierto a dat deoparte tubul de bambus.

— Dezlegaţi-mi mâinile! A urlat ostaticul. Vreau să-mi acopăr capul!

— Să-l dezleg? M-a întrebat bătrânul, care pusese deja mâna pe cuţit şi se pregătea să-i taie „Ginerelui” legăturile.

— Nu! Am spus eu, hotărât. Mai întâi trebuie să ne spună tot ce ştie.

Faţa „Ginerelui” era pământie, buzele erau muşcate până la sânge, iar ochii îi ieşiseră cu totul din orbite.

— Care va să zică, dumneavoastră sunteţi diavolul! A strigat ostaticul. Ceilalţi n-ar vrea, dar dumneavoastră îi siliţi să mă tortureze!

— Credeţi cumva că prin astfel de vorbe îmi veţi stârni mila? L-am întrebat eu. Uitaţi că mai întâi v-am rugat să-mi spuneţi de bunăvoie tot ce ştiţi. Nu aţi vrut şi atunci m-am văzut silit să vă torturez cu picăturile de apă. Văd că trebuie să vă chinui din nou.

Spunând acestea, am aşezat tubul de bambus astfel încât picăturile de apă să-i cadă din nou în creştetul capului.

— Nu! Vă rog, nu faceţi asta! A strigat „Ginerele”. Vă spun tot, dar nu mă mai chinuiţi!

El Viejo Desierto a îndepărtat din nou tubul de bambus, spunând:

— Iată, v-am făcut pe plac. Acum vreţi să-mi mărturisiţi unde se află seńor Horno?

— Se află în mâinile indienilor Mbocovis, care sunt pe malul lui Rio Dorado.

— Spuneţi-ne mai multe despre tabăra indienilor Mbocovis!

— Nu v-ar ajuta la nimic. Chiar dacă v-aş spune unde-şi au tabăra indienii Mbocovis, tot nu aţi putea-o găsi.

— Aşa? Atunci spuneţi-ne în ce stare se află Horno.

— Este sănătos. Nimeni nu i-a făcut vreun rău.

— De ce l-aţi atacat şi l-aţi luat ostatic?

— Ca să primim o răscumpărare pentru el.

— I-aţi luat banii pe care-i avea?

— Nu avea bani.

— V-a vorbit despre mine?

— În fiecare zi.

— Şi nu l-aţi torturat?

— Nu. Ne-am purtat bine cu el.

— Atunci nu vă voi mai chinui nici eu şi vă voi duce la tovarăşii dumneavoastră, indienii Mbocovis.

Bătrânul a vrut să-l dezlege, într-adevăr, pe „Ginere”, dar l-am oprit spunând:

— Nu faceţi aşa ceva! Omul v-a minţit!

— Am spus adevărul! A strigat „Ginerele”, privindu-mă cu ochii lui injectaţi de sânge.

— Nu! Aţi minţit! L-am contrazis eu.

— Tot ce-am spus este adevărat!

— Da? Şi vreţi să spuneţi că nu am găsi singuri drumul până la tabăra indienilor Mbocovis? Nu cumva ne-ar trebui o călăuză?

— Ba da. Chiar eu vă voi duce acolo.

— Pe malul cărui râu aţi spus că se află tabăra indienilor Mbocovis?

— Pe malul lui Rio Dorado del Valle.

— Spunând aceasta aţi dovedit că minţiţi. Rio Dorado del Valle se află pe pământul unor indieni care sunt duşmani ai războinicilor Mbocovis. Pentru că lucrurile stau astfel, nu pot să cred că tovarăşii dumneavoastră şi-au dus prizonierul tocmai într-un loc în care nici ei nu se simt în siguranţă. Minţiţi! Vreţi să vă urmăm prin cele mai sălbatice ţinuturi ale lui Gran Chaco şi trageţi nădejdea că veţi putea fugi. Nu ne vom lăsa traşi pe sfoară. Vă voi chinui iarăşi cu picătura de apă!

Am aşezat din nou tubul de bambus, astfel încât picăturile să-i cadă pe creştet. „Ginerele” a început să urle şi să mă blesteme în cuvinte pe care nu le pot reda. I-am luat de braţ pe El Viejo Desierto şi pe Pena, spunându-le:

— Urmaţi-mă. Ar fi timpul să mergem la războinicii Mbocovis să le dăm de mâncare şi de băut. Nu vă faceţi griji, El Yerno ne vă chema foarte curând.

Am ieşit din grădină şi am început să coborâm scările. În spatele nostru, am auzit strigătele furioase ale ostaticului. Unica se afla lângă prizonierii Mbocovis. Fata le dăduse deja de mâncare şi de băut, fără a le tăia legăturile de la mâni şi de la picioare.

— Ce păcat că nu ştiu graiul indienilor Mbocovis! Am spus eu. L-aş fi întrebat pe şeful de trib ce ştie despre Horn.

— Am să-l întreb eu! A spus Pena.

— Încercaţi, dar fiţi cu băgare de seamă!

— Nu vă faceţi griji! Ştiu eu cum să-l iau! Pena s-a apropiat de căpetenia Mbocovis şi a început să vorbească. Pentru început, şeful de trib nu a vrut să spună nimic, apoi a devenit mai vorbăreţ. După ce a terminat, Pena s-a întors spre noi. Se vedea cât de colo că e vesel şi mulţumit.

— Nu mai avem nevoie de „Ginere”! A spus tovarăşul meu. Horn se află într-un loc, chiar în apropierea crucii Nuestro Seńor Jesu Christo de la foresta virgen.

— Prostii!

— Credeţi cumva că-s atât de nătărău, încât să fiu dus de nas de indianul ăsta?

— Ah! Haideţi să nu ne certăm. Cunoaşteţi foarte bine acest beci în care i-am ţinut ostatici pe indienii Abipones. Credeţi că ostaticul se poate găsi acolo?

— Hm!

— Chiar nu vă daţi seama de ce şeful de trib v-a spus aşa o minciună gogonată? El ştie prea bine că El Sendador vine dinspre Nuestro Seńor Jesu Christo de la foresta virgen, în fruntea unei cete mari de indieni. Şeful de trib ar vrea ca noi să le picăm în gheare.

— La naiba! Aveţi dreptate!

— Ei, atunci spuneţi-i căpeteniei că a minţit în zadar.

Pena s-a întors la şeful de trib, a strigat la el şi l-a lovit cu piciorul.

Am părăsit încăperea în care se aflau ostaticii şi am intrat în altă cameră, în care Unica pregătise pentru noi micul dejun: carne friptă şi turte din mălai.

Bătrânul s-a aşezat cu noi la masă, dar n-a mâncat nimic. M-am mirat şi l-am întrebat ce era cu el.

— Eu mănânc cel mult o dată pe zi, mi-a spus El Viejo Desierto. Uneori nu mănânc nimic, vreme de mai multe zile. Odată, n-am mâncat nimic timp de două săptămâni şi m-am mulţumit numai cu apă.

— De ce?

— Drept pedeapsă.

Mă aşteptam la un astfel de răspuns, dar am vrut să aflu mai mult şi l-am întrebat:

— Aveţi vreun motiv pentru a vă da singur astfel de pedeapsă?

— Nu am un motiv, am chiar datoria să fac astfel. Nici o pedeapsă nu poate fi destul de aspră pentru mine. Am un păcat mare pe cuget. Desigur că v-aţi înspăimântat când aţi intrat în odaia cu capete de mort. Aceea este odaia în care eu însumi îmi dau pedepse şi în care mă căiesc. Aceea este odaia în care îndur foamea, setea şi uneori frigul. Am comis un mare păcat. Nu veţi putea ghici nicicând care este păcatul despre care vă vorbesc.

— Credeţi? Iată, eu am bănuiala că aţi ucis.

— Dumnezeule! A exclamat bătrânul. Cine v-a spus asta?

— Nu mi-a spus-o nimeni, mi-am dat singur seama, dar haideţi sa nu mai vorbim despre asta!

— Ba da! Trebuie să vorbim ca între conaţionali. Dumneavoastră mi-aţi spus cine sunteţi şi cu ce vă îndeletniciţi! Cred că se cuvine să vă spun şi eu cine sunt.

— Ştiu cu ce vă îndeletniciţi! Sunteţi farmacist!

— Farmacist! Doamne, Dumnezeule! Cum de-aţi ghicit?

— Este de-ajuns să priveşti cu luare-aminte tot ce se găseşte în această locuinţă şi ştii cu cine ai de-a face.

— Aşa este! Aveţi dreptate, sunt farmacist, dar, în acelaşi timp, sunt ucigaş. Nu vă temeţi de mine? Nici măcar nu ştiţi prea bine ce păcat am pe suflet, am ucis un om!

— Nu-i aşa că aţi fost nevoit să vă apăraţi?

— Da. Poate că asta ar fi singura scuză pentru mine. Cu toate acestea, nu-mi pot dovedi nici mie şi nici altora că am fost nevoit să mă apăr! Pot să vă povestesc ce s-a întâmplat?

— Haideţi să vorbim mai bine despre altceva! Nu faceţi decât să vă puneţi sare pe rană şi să vă chinuiţi singur!

— Nu-i nimic! Asta şi merit! V-am mai întrebat o dată dacă cunoaşteţi istoria ducatului Schleswig-Holstein.

— Da.

— Aţi aflat, desigur, ce destin au avut nemţii din ducatele care aparţineau naţiei daneze.

— Da, am citit mult despre asta.

— Înseamnă că vă puteţi închipui ce soartă am avut. Eram farmacist în micul meu orăşel, singurul neamţ din acea aşezare. Dacă v-am spus asta, cred că am spus totul. Nici nu vreau să vă povestesc despre umilinţele pe care am fost nevoit să le îndur, fără a putea scoate măcar un cuvânt. Într-o zi, mi-am dat seama că mă umplusem de ură şi că sufletul meu era tot numai fiere. Simţeam prea bine că are să se întâmple cât de curând o nenorocire. A început războiul, şi oamenii din oraşul meu au spus că sunt un duşman al danezilor. Aşa se face că am fost nevoit să îndur umilinţe şi să sufăr nespus de mult. Casa mea era plină de soldaţi danezi. A trebuit să mă lupt din răsputeri pentru a putea păstra şi pentru mine o mică odăiţă, care îmi era de trebuinţă, fiindcă soţia mea era foarte bolnavă, singurul suflet care mă înţelesese întotdeauna şi se aflase totdeauna alături de mine. Într-o zi, a venit la mine un medic militar danez, împreună cu ordonanţa sa. I-am spus că nu-l mai puteam găzdui în casa mea, că nu mai era loc şi pentru el. Am căutat să-i dovedesc faptul că aveam nevoie de mica mea odaie, l-am rugat să mă înţeleagă, dar totul a fost în zadar. Medicul a examinat-o pe soţia mea şi a spus că se preface. Dacă am văzut aşa, m-am dus după un alt medic, cu gândul să-l rog să o consulte la rândul lui şi să-i spună medicului militar că biata femeie era, într-adevăr, bolnavă. Apoi am fost chemat la farmacie şi am avut mult de lucru. Când am terminat, am ieşit puţin în curte şi am auzit un geamăt slab. Afară era frig şi zăpada îmi ajungea până aproape de genunchi. Căutând să aflu de unde venea geamătul, am dat peste soţia mea, care zăcea în frig, în zăpadă, întinsă pe pătura veche, pe care obişnuia să adoarmă câinele meu. În patul ei se odihneau acum soldaţii danezi. Mi-am dezbrăcat imediat haina şi am aruncat-o peste trupul îngheţat al soţiei mele. Am vrut să urc să văd ce se întâmplase, dar biata femeie m-a ţinut strâns la pieptul ei şi am rămas aşa îmbrăţişaţi şi, după puţină vreme, am realizat că îşi dăduse duhul în braţele mele.

Bătrânul s-a oprit pentru o clipă, s-a ridicat în picioare şi a început să se plimbe prin cameră. Apoi a reluat firul povestirii:

— Nu ar avea nici un rost să vă spun ce am simţit atunci. Vă pot mărturisi doar că eram furios şi disperat, în acelaşi timp. Aflându-mă în această stare, am urcat scările, am deschis uşa odăii mele şi l-am zărit pe medicul militar întins pe sofa, cu cizmele lui murdare în picioare, cu ţigările mele trase lângă el. Nu mai ştiu ce i-am spus. Oricum, prea multe cuvinte nu cred să fi rostit, fiindcă nici nu eram în stare să vorbesc. Medicul s-a ridicat, m-a lovit cu piciorul, a deschis uşa şi m-a împins pe scări în jos. A rămas în capul scării şi a râs cu poftă. Atunci mi-am pierdut cu totul cumpătul şi am urcat în fugă. Nici nu ştiam prea bine ce vreau. Am văzut numai că medicul a scos baioneta. I-am smuls arma din mână şi i-am înfipt-o în piept. Doctorul s-a prăbuşit la pământ, fără a scoate nici măcar un sunet. Spre norocul meu, soldaţii nu se aflau în cameră. Am luai repede nişte bani, am coborât în curte, am luat în braţe trupul neînsufleţit al soţiei mele şi m-am dus la slujnica noastră credincioasă. I-am dat femeii bani şi am rugat-o să se îngrijească de înmormântarea scumpei mele soţii. După aceea, am fugit.

Felul în care El Viejo Desierto povestea totul m-a mişcat profund. Rostea cuvintele foarte repede şi privea tot timpul spre un colţ al încăperii, de parcă acolo s-ar fi aflat un martor nevăzut. Nici tovarăşul meu, nici eu nu l-am întrerupt. Bătrânul a continuat să ne spună trista sa poveste:

— Am stat ascuns în pădure timp de trei zile. Oamenii care treceau pe acolo povesteau despre fapta mea. Soldaţii primiseră ordin să mă caute şi să mă prindă. După cele trei zile, am îndrăznit să merg la cimitir, dar numai după ce s-a înnoptat. Am găsit mormântul iubitei mele soţii. Era un mormânt făcut în grabă. Pământul era bătătorit. Consoarta mea fusese îngropată la repezeală, ca o ucigaşă. Am început să mă rog, dar nu am putut rosti rugăciunea până la sfârşit. Danezii se gândiseră că voi veni la cimitir şi lăsaseră un soldat de pază chiar acolo. Militarul m-a zărit şi a tras asupra mea, dar nu m-a nimerit. Am fugit atunci şi Dumnezeu m-a ajutat să scap cu viaţă. Am ajuns, în cele din urma, la un prieten bun, despre care ştiam că nu avea să mă trădeze. El mi-a dat bani şi m-a ajutat să ajung în America.

Bătrânul s-a oprit pentru câteva clipe şi atunci l-am întrebat:

— Nu aveţi copii, nu aveţi rude?

— Nu şi aş putea spune că acesta a fost marele meu noroc, dar medicul pe care l-am ucis avea patru copii şi trebuia să aibă grijă de tatăl şi de soacra sa.

— Aţi ştiut asta?

— Nu. Dar am aflat mai târziu. Am citit ştirea în ziarul în care se amintea faptul că se pusese un premiu pe capul meu.

— Aceasta este, aşadar, fapta pentru care vă căiţi?

— Da, aceasta este.

— Nu aţi spus chiar dumneavoastră că există mai multe motive pentru care nu ar trebui să fiţi învinuit de omor?

— Da, există, dar nu am martori.

— Medicul danez a scos baioneta pentru a vă ucide. Doar n-aţi vrut să-l omorâţi!

— Aşa este, n-am vrut, dar l-am omorât. Imaginea lui, aşa cum zăcea înaintea mea, înjunghiat, m-a urmărit toată viaţa. O am clipă de clipă, zi şi noapte şi aud mii de voci strigând: „Ucigaşule! Ucigaşule!” şi „Cel care a ucis va fi ucis!” Nu am fost ucis, dar am murit de mii de ori, mor în fiecare zi. După mai mulţi ani, am ajuns aici şi m-am îngropat în singurătate. Am devenit învăţătorul şi părintele indienilor Tobas şi am făcut mult bine numai pentru ca Dumnezeu să mă ierte pentru păcatul pe care îl am pe suflet. Am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru asta. Am ţinut minte numele celui pe care l-am ucis, precum şi adresa acestuia şi le-am trimis rudelor lui, rămase fără sprijin, bani mulţi, cât de mulţi am putut strânge.

Pena ascultase cu multă încordare povestea bătrânului. Tovarăşul meu s-a schimbat la faţă şi a început să se scarpine în cap. Apoi a izbucnit:

— Ce? Aţi trimis şi bani?

— Da.

— Continuaţi să mai trimiteţi bani?

— Da, pentru că se cuvine să-i sprijin pe cei din familia medicului pe care l-am ucis.

— Şi cum trimiteţi banii?

— În fiecare an, ori de câte ori ajung la Santiago, îi trimit la Buenos Aires şi de acolo banii ajung în Europa.

La aceste ultime cuvinte ale lui Viejo Desierto, Pena a sărit în picioare şi a strigat:

— Pe toţi sfinţii! M-am gândit eu că aşa e! Domnule… domnule Herbst… aşa vă numiţi, nu?

— Da, numele meu este Alfred Herbst.

— Ei, bine, domnule Herbst, păstraţi-vă banii! Nu aveţi pentru ce plăti!

— Nu vă înţeleg!

— V-am spus-o desluşit: păstraţi-vă banii! Nu aveţi pentru ce plăti! Nu sunteţi un ucigaş!

Pena urla de-a dreptul la bătrân, iar acesta îl privea cu ochi mari şi dădea din cap.

— N-aveţi decât să vă miraţi! A continuat Pena. Este întocmai precum vă spun. Nu l-aţi omorât!

— Bine, dar l-am înjunghiat!

— Aşa este, dar omul n-a murit.

— În ziar scria că a murit.

— În ziar, în ziar! Se mai scriu şi minciuni! S-au scris tot soiul de lucruri înfiorătoare şi mai apoi s-a dovedit că tot ce s-a scris era o minciună!

Pena vorbea repede, întocmai ca un om obişnuit să spună multe. Tovarăşul meu nu era un astfel de om, dar în priviri i se citea acum o mare bucurie. Se vedea de la o poştă că dorea să îi spună bătrânului mai multe şi, după ce a făcut o scurtă pauză, a continuat:

— De când l-aţi înjunghiat pe acel doctor aţi mai fost vreodată în Schleswig-Holstein?

— Nu.

— Nu aţi căutat să aflaţi nimic despre familia celui pe care credeaţi că l-aţi ucis?

— Nu.

— Să mă ia naiba! Ce soi de om sunteţi? Trimiteţi în fiecare an o grămadă de bani unor oameni pe care nici măcar nu-i cunoaşteţi, unor oameni despre care nu ştiţi dacă mai trăiesc sau dacă au murit!

— Oricum, trebuie ca medicul danez să aibă urmaşi şi de acei urmaşi se cuvine să am grijă.

— Puteţi să aveţi grijă de cine doriţi, dar nu tocmai de acei oameni!

— Dar în ziar scria…

— E adevărat că s-a scris în ziar precum că acel doctor ar fi fost ucis, dar asta numai pentru că aşa s-a crezut! Ah! Dacă aţi mai fi avut ocazia să citiţi ziarul şi după ce a trecut o vreme! Dumneavoastră aţi fugit, însă! Destul! Îl cunosc pe acel om! Numele lui este Delmenborg!

— Dumnezeule!

— Da, da! A spus Pena, dând din cap. Numele lui este Harald Delmenborg. Aşa e?

— Da… aşa e!

— Omul este din Hansted, ţinutul Jütland. Am dreptate?

— Da… aveţi dreptate! A spus bătrânul, care acum era parcă pe altă lume.

— Buun! Înseamnă că vorbim despre una şi aceeaşi persoană. Asta-i bine înseamnă că vom putea lămuri şi alte lucruri! Cunoaşteţi insula daneză Saint Thomas din Antile?

— Da.

— Bineee! Pe tovarăşul meu, pe acest domn care se află acum lângă mine l-am întâlnit mai demult. După ce ne-am despărţit, eu am plecat pe insula Saint Thomas. N-are a face ce-am căutat eu pe-acolo. Când am ajuns, am făcut cunoştinţă cu un om cam zăpăcit. El zicea că-i medic, dar nu avea nici un fel de pacienţi. Cu toate astea, ducea o viaţă ca-n basme. Numele lui era Knut Delmenborg. Omul s-a împrietenit cu mine numai pentru că aflase că sunt căutător de aur şi că tocmai descoperisem un filon bogat. Am petrecut destulă vreme împreună şi, într-o zi, am intrat într-o cârciumă. Am băut un pahar. Apoi am mai băut unul şi m-am oprit, dar dragul de Knut a tot dat la pahare pe gât, până când a simţit nevoia să-mi povestească una, alta.

— Spuneţi, spuneţi! A exclamat El Viejo Desierto.

— Mai departe? Păi nu mai am multe de spus. Povestea lui Knut o cunoaşteţi şi dumneavoastră prea bine. Tatăl său a fost înjunghiat de un farmacist şi toată lumea a crezut că a murit, dar de fapt era doar rănit. A zăcut câtăva vreme, dar a fost îngrijit şi s-a întors la ai săi bine, sănătos. Nimeni nu l-a mai căutat pe cel care l-a înjunghiat. Judecătorii s-au mulţumit să-i ia averea celui ce a încercat să-l ucidă pe doctorul danez.

Bătrânul i-a prins mâinile tovarăşului meu într-ale sale şi l-a întrebat:

— Seńor Pena, oare-mi spuneţi adevărul?

— Dacă n-o fi adevărat fiecare cuvânt pe care l-am rostit acum, vă dau voie să mă înjunghiaţi cu ce doriţi dumneavoastră, cu o sabie, cu un pian, sau, dacă vă place, chiar cu o canapea! Lăsaţi-mă acum să vă mai spun câte ceva despre domnul Harald Delmenborg. Medicul a fost de-a dreptul uluit când a aflat că a primit bani cu grămada de la… ucigaşul său! Închipuiţi-vă, o mie de dolari în doi ani! Cu banii ăştia, Knut Delmenborg a plecat la facultate, dar nu a învăţat nimic. Tatăl său s-a supărat pe el şi l-a trimis în colonii pentru a se descurca singur! Aşa a ajuns Knut în Saint Thomas şi acolo l-am întâlnit eu!

— Sunteţi gata să juraţi că n-aţi scornit această poveste numai pentru a mă linişti?

— De fapt, întrebarea pe care mi-aţi pus-o s-ar cuveni să mă supere, dar astăzi sunt foarte vesel şi nu am să vă înjunghii fiindcă m-aţi jignit.

Bătrânului i-au dat lacrimile şi a ieşit repede din cameră.

Pe faţa lui Pena se citea acum uimirea.

— Ce ziceţi de povestea asta? M-a întrebat el, cu voce tremurândă.

— Întortocheate sunt căile Domnului! Nu-i aşa?

— Bineînţeles că aşa este. Cine-ar fi zis că îl voi cunoaşte pe acest bătrân despre care am auzit vorbindu-se deja când mă aflam în Saint Thomas. Ştiţi unde poate fi bătrânul acum?

— Da, bineînţeles. Este în altarul său, se roagă.

— Se roagă! Acum trebuie să stea de vorbă şi cu Cel de Sus. Aceasta este poate cea mai fericită zi din viaţa lui, iar eu ştiu acum ce mână nevăzută m-a tras încoace, spre Laguna de Carapa. Cred că a venit timpul să ne ocupăm de El Yerno.

— Da, să mergem! Am spus eu.

Nu am apucat să ieşim din încăpere, când a venit Unica, strigând:

— Seńores, pentru numele lui Dumnezeu, veniţi repede în grădină! El Yerno şi-a pierdut minţile! Când am terminat cu ostaticii Mbocovis, m-am dus în grădină, dar n-am putut să stau acolo! Toţi oamenii din sat s-au adunat lângă stâncă şi ascultă. Niciunul dintre ei nu ştie cine urlă aşa de tare.

Am pornit imediat prin locuinţa bătrânului. Când am ajuns în magazie, am auzit deja răcnetele nefericitului. În cele din urmă, am urcat scările şi am ieşit în grădină.

Văzându-ne, „Ginerele” a început să strige:

— Seńores, veniţi!

L-am apucat de braţ pe tovarăşul meu şi l-am împiedicat să înainteze. El Yerno mi-a surprins gestul şi a început să urle:

— Nu vă mai opriţi! Ştiu că v-aţi oprit! Mi-aţi spus că vă voi ruga cu cerul şi cu pământul să îmi daţi ascultare. Iată că o fac, vă rog în numele Celui de Sus şi al tuturor sfinţilor să nu mă mai chinuiţi!

— Să mergem! I-am spus eu lui Pena. A ajuns la capătul puterilor!

Doamne, cum putea să arate „Ginerele”! Avea faţa albă ca varul. Ochii ieşiseră cu totul din orbite. Picături mari de sudoare i se scurgeau pe frunte şi pe obraji. Făcuse spume la gură.

— Repede! Repede! A urlat nefericitul. Nu mai văd bine! Parcă aţi fi cu totul roşu, dar nu, nu! Are să-mi ţâşnească sângele pe ochi! Ştiu că dumneavoastră sunteţi acel domn care mi-a spus că-l voi ruga să mă asculte.

M-am înfiorat. L-aş fi eliberat chiar atunci pe loc, dar m-am stăpânit şi l-am întrebat:

— Am să vă ascult, dar, mai întâi trebuie să fiu sigur că-mi veţi spune numai şi numai adevărul.

— Am să vă spun adevărul, dar vă rog, luaţi picătura de apă de pe capul meu. Repede! Repede!

— Mai întâi trebuie să-mi spuneţi unde se află seńor Adolfo Horno!

— Este la Laguna de Los Bambús, pe Isleta del Circulo!

— Singur?

— Nu. Împreună cu el se mai află un negustor din Goya, un anume Parduńa împreună cu fiul său.

— Şi pentru ei aţi cerut răscumpărare?

— Da.

— Acolo se află şi vreun sat al indienilor Mbocovis?

— Două sate.

— Câţi războinici se găsesc la Laguna de Los Bambús?

— Numai patruzeci.

— Avem mult de mers până acolo?

Când i-am pus ostaticului această întrebare, Pena m-a apucat de braţ şi mi-a spus în germană:

— Nu-l mai chinuiţi! Eu am fost la Laguna de Los Bambús şi cunosc bine Isleta del Circulo. Îmi va fi foarte uşor să găsesc drumul până acolo. De data asta, „Ginerele” spune adevărul.

— Cred şi eu că spune adevărul, dar voi mai vedea.

Am dat deoparte tubul de bambus, care era acum aproape gol. Urletul lui El Yerno s-a transformat acum într-un scâncet înfiorător. L-am luat de braţ pe tovarăşul meu şi acesta m-a întrebat:

— Încotro mă duceţi?

— La căpetenia Mbocovis.

— Trebuie să vorbesc încă o dată cu şeful de trib?

— Nu, nu! Poate că vă va duce din nou de nas! Am să vă rog să fiţi tălmaciul meu. Încercaţi să nu schimbaţi cu nimic înţelesul vorbelor mele.

— E foarte important să nu schimb nimic din ceea ce spuneţi?

— Da. Vreau să văd ce va răspunde, dar mai ales cum va arăta faţa indianului când voi vorbi cu el. Trebuie să-i văd mimica atunci când îi voi pune anumite întrebări.

Unica se afla în magazie. Nu putuse să ne mai urmeze în grădină, pentru că nu suporta strigătele şi scâncetele „Ginerelui”.

— V-a spus totul? A întrebat fata.

— Da, numai că vreau să mă conving că nu m-a minţit. Nu pot avea încredere în „Ginere” nici acum. Vă rog să aprindeţi o făclie şi să ne duceţi la Căpetenia Mbocovis.

— Vreţi să-i puneţi şi lui întrebări?

— Vreau să-i pun întrebări şi vreau să-i zăresc faţa când îi voi pune întrebările. În primul rând, vreau să-i zăresc faţa!

Unica a luat o făclie şi a deschis uşa încăperii în care se aflau butoaiele printre care erau legaţi indienii Mbocovis. Ne-am croit drum printre ei şi, în cele din urmă, ne-am aflat faţă-n faţă cu şeful de trib El Venenoso. Căpetenia era legată de mâini şi de picioare, la fel ca toţi ceilalţi ostatici. I-am desfăcut legăturile, astfel încât „Veninosul” să-şi poată mişca în voie membrele. M-am întors spre Pena şi i-am spus:

— Acum am să vă rog să-i spuneţi tot ce am să spun eu, dar vă mai rog încă o dată să nu schimbaţi cu nimic înţelesul vorbelor mele. Vă mai rog să rostiţi apăsat fiecare vorbă pe care eu o voi rosti mai apăsat. Să începem: Căpetenia Mbocovis, cunoscută sub numele de El Venenoso este un războinic viteaz.

Deşi îi tăiasem legăturile, El Venenoso continua să stea ghemuit. Indianul n-ar fi scos o vorbă, deşi cuvintele pe care le tălmăcise Pena trebuie să-l fi bucurat. El Venenoso şi-a întors faţa spre noi.

— Căpetenia indienilor Mbocovis este un om bogat! Am continuat eu.

Această propoziţie l-a surprins atât de mult, încât a ridicat ochii, dar, în continuare, n-a rostit nici un cuvânt.

— Pentru că bărbatul căruia îi vorbesc este un războinic bogat şi viteaz, am spus eu mai departe, l-am dezlegat pentru a-i arăta că-l preţuiesc. Acum acel bărbat ar trebui să se ridice în picioare, astfel încât să-i pot vedea bine chipul.

El Venenoso a sărit imediat în picioare. Am apucat-o pe Unica de mână şi am tras-o lângă mine, astfel încât lumina făcliei să cadă chiar pe faţa indianului.

— Căpetenia este un bărbat bogat pentru că prinde albi şi cere bani de răscumpărare pentru ei! A spus Pena, tălmăcind vorbele mele. Pofta de bani este, însă, duşmanul vitejiei. Pofta de bani îl face pe om să nu mai audă şi să nu mai vadă bine. De aceea, viteazul războinic a căzut în mâinile noastre.

El Venenoso a încrucişat braţele pe piept şi mi-a aruncat o privire ucigătoare, dar a continuat să tacă.

— Cred că pofta de bani l-a şi amuţit pe şeful de trib, sau poate că viteazul războinic Mbocovis nu îndrăzneşte să vorbească pentru că se teme de noi!

— Nu mă tem! A spus, în cele din urmă, El Venenoso.

— Şeful de trib nu se teme nici de moarte?

— Nu. Toţi oamenii trebuie să moară!

— Aşa este, numai că toţi vrem să murim de moarte bună şi nu de cuţit sau de glonţ.

— Vreţi să mă supuneţi la cazne?

— Da! Am răspuns eu, hotărât, mai mult ca să-l fac să-i fie teamă de cele ce i se vor întâmpla. Indienii Tobas vor să te supună la cazne!

Indienii din America de Sud nu suportă chinurile la fel de uşor ca indienii din America de Nord. Acest lucru s-a văzut imediat, căci El Venenoso a exclamat:

— Nu mă supune la cazne!

— El Venenoso ne-ar fi făcut rău!

— Nu.

— Nu minţi! Aţi vrut să ne ucideţi pe toţi. Ne-a spus-o chiar El Yerno, când credea că vrem să-i stăm alături.

— V-a minţit.

— M-am înşelat atunci când am crezut că şeful de trib este un om curajos. Văd acum că el minte şi este gata să dea vina pe altul. Am mai auzit, de asemenea, că El Venenoso nu luptă niciodată el însuşi împotriva albilor, ci îi pune pe alţii să lupte în locul său. Asta este o dovadă de laşitate. Eşti un laş şi mincinos!

— Dovedeşte-o!

— Ai spus că seńor Horno s-ar afla într-un beci, în apropierea crucii cunoscute sub numele de Nuestro Seńor Jesu Christo de la foresta virgen.

— Este întocmai precum spun eu!

— Ba nu! Noi ştim prea bine unde este Horno. Aţi vrut să cereţi bani de răscumpărare pentru el. Banii ăştia trebuia să vi-i dea El Viejo Desierto. Dacă aţi fi izbutit să-i învingeţi pe războinicii Tobas, toată averea bătrânului s-ar fi aflat acum în mâinile voastre şi l-aţi fi ucis pe seńor Horno. Poţi să spui că nu-i aşa?

Indianul şi-a coborât privirile.

— Cât ceri pentru el?

La această întrebare, El Venenoso m-a privit drept în ochi. În privirile sale se vedea acum speranţa. Se gândea că, dacă eram dispus să îi ofer bani, poate că nu avea să moară.

— Cât dai? M-a întrebat căpetenia Mbocovis.

— Eu nu dau. Tu trebuie să ceri.

— El Viejo Desierto este bogat. Îl iubeţte pe seńor Horno. Poate să dea mulţi bani pentru el.

— Pentru că ai spus asta, ai şi recunoscut că seńor Horno se află în mâinile voastre. Spune cât ceri.

Căpetenia a rostit o sumă care ar fi fost egală cu douăzeci de mii de mărci germane. Am zâmbit mulţumit şi i-am spus:

— Am crezut că vei cere mai mult.

— Nu ai nimic împotriva preţului meu?

— Nu, dacă ne vom înţelege, nu am nimic împotriva acestui preţ.

— Cred că ne-am înţeles. Eu ţi-am cerut un preţ, iar tu spui că-i un preţ bun.

— Aşa este precum zici, numai că ai uitat că eşti ostaticul nostru şi că războinicii tăi se află tot în mâinile noastre. Nu vă vom ucide şi veţi putea să vă răscumpăraţi.

El Venenoso s-a speriat şi a întrebat:

— Să ne răscumpărăm? Nu s-a mai pomenit ca un indian să fie prins şi să trebuiască să se răscumpere.

— Aşa e. Noi nu v-am luat ostatici pentru a obţine bani de pe urma voastră, numai că, dacă tu ceri bani în schimbul fiecărui om pe care-l prinzi, vom face cu tine şi noi la fel.

— Cât vreţi?

— Cam tot atât cât vrei şi tu.

— Şi cam cât ar trebui să plătesc?

— Seńor Horno nu-i căpetenie şi cred că fiecare dintre războinicii tăi face cam tot atâţia bani cât ai cerut tu în schimbul lui.

El Venenoso a scos un strigăt de spaimă. Eu am continuat să vorbesc:

— Asta înseamnă că va trebui să plăteşti pentru fiecare războinic de-al tău cat trebuia să plătim noi pentru seńor Horno. Tu, pentru că eşti şef de trib, faci de zece ori cât un războinic de rând. Prin urmare, pentru tine va trebui să plăteşti de zece ori preţul.

— E prea mult!

— Nu. Nu-i prea mult, tu însuţi ai fixat suma.

— Dar nu avem atâţia bani!

— Atunci aveţi animale şi tot soiul de mărfuri.

— Dar nu atât de mult!

— Ba da! Am spus că eşti un om bogat şi nu m-ai contrazis. Pentru că am în faţa mea un om bogat, pot să cer şi mai mult în schimbul lui şi al oamenilor săi. Îmi spui prea târziu că preţul e prea mare!

— Dacă ne ceri atât de mult, nu ne vom putea răscumpăra. Ce veţi face cu noi?

— Veţi fi ucişi.

— Atunci va fi ucis ţi seńor Horno.

— Nu va fi ucis pentru că-l vom elibera. Ştim unde se află. Este la Laguna de Los Bambús.

L-am privit atent pe şeful de trib şi am băgat de seamă că a fost scuturat de un fior. Indianul continua să tacă şi atunci l-am întrebat:

— Nu-i aşa că am dreptate?

— Nu, n-ai dreptate!

— La Laguna de Los Bambús se află numai patruzeci de războinici. O să-i înfrângem cât ai clipi din ochi.

— Chiar dacă-i ucideţi… a spus. „Veninosul”, fără să vrea.

— De ce te-ai oprit? Vorbeşte!

— M-am oprit fiindcă tu nu trebuie să afli ce-am vrut să spun!

— Ei, bine, atunci te voi ajuta eu. Iată, ai vrut să spui că, dacă-i ucidem, nu ne va fi de nici un folos, pentru că tot nu-l vom găsi pe Horn. Aşa-i?

— Da, asta am vrut să spun.

— Te înşeli. Îl vom găsi pe cel pe care-l căutăm. Cu el se mai află un negustor din Goya, un anume Parduńa, împreună cu fiul său.

        „Veninosul” a rostit ceva despre care Pena mi-a spus că ar fi nişte blesteme crunte, pentru ca apoi să mă întrebe:

— Ce ştii despre acest negustor şi despre fiul său?

— Ştiu că se află împreună cu seńor Horno pe Isleta del Circulo.

— Le ştii pe toate! A urlat şeful de trib, scos din sărite.

— El Yerno mi-a mărturisit tot! I-am spus eu şefului de trib, bucurându-ne la gândul că între cei doi s-ar putea ivi neînţelegeri.

— Cine v-a mărturisit? Nu se poate! A exclamat şeful de trib.

— L-am interogat chiar eu şi îţi spun că „Ginerele” a mărturisit tot.

— Ce prost! O lepădătură! A strigat indianul, strângând pumnii. Dacă s-ar afla aici, l-aş strânge de gât!

— Înainte de a mărturisi, a îndurat chinuri groaznice, dar îţi va povesti el însuşi totul, pentru că va fi adus aici. Veţi îndura aceleaşi chinuri, dacă nu vă veţi purta cum se cuvine! Am aflat tot ce doream. Seńor Pena, vă rog să-l legaţi!

Tovarăşul meu i-a tradus aceste ultime cuvinte.

— Nu mă voi lăsa legat! A strigat căpetenia, încercând să treacă pe lângă mine, pentru a putea ajunge la uşă.

Chiar dacă ar fi izbutit să iasă, tot n-ar fi putut să părăsească locuinţa lui Viejo Desierto. Ştiam asta, dar totuşi fusesem tot timpul cu ochii pe el şi i-am pus piedică. Şeful de trib a căzut la pământ şi a încercat să se ridice. Atunci l-am apucat cu mâna stângă de ceafă şi l-am trântit iar. În cele din urmă, i-am pus un genunchi în spate, astfel încât lui Pena i-a fost foarte uşor să-l lege.

— Aşa-i trebuie! A strigat cineva care se afla în pragul uşii. Să nu-l lăsaţi să iasă de-aici! Nu trebuie să ştie unde se află!

Omul care rostise aceste cuvinte vorbea germana. Era vocea lui Viejo Desierto şi, totuşi, parcă nu era vocea lui. Am luat făclia şi ne-am apropiat de el. Era, într-adevăr, bătrânul.

El Viejo Desierto nu mai purta haină neagră, ci una de piele. Cine l-ar fi văzut atunci pentru prima dată, ar fi crezut că e un simplu cascarillero. Pe cap, bătrânul purta o pălărie cu boruri largi, iar la brâu avea pistoale şi un cuţit.

— Nu m-aţi recunoscut? A întrebat bătrânul, râzând. Am devenit un alt om! Sufletul meu este acum altul şi de aceea arăt acum altfel decât înainte. Veniţi în grădină, să ne vedem mai bine la faţă.

Spunând acestea, bătrânul a încuiat uşa şi apoi am ieşit în grădină. Ajuns acolo, El Viejo Desierto s-a oprit, l-a tras pe Pena lângă sine şi l-a sărutat pe amândoi obrajii. Mie mi-a strâns mâna şi apoi i-a spus lui Unica:

— Bucură-te alături de mine! Acum pot să trăiesc şi să respir liber. Pot să fiu din nou fericit şi pentru asta trebuie să le mulţumesc acestor doi domni. Am să-ţi povestesc totul, dar nu acum. Acum n-avem timp! Să-l dezlegăm pe El Yerno şi să-l aducem alături de indienii Mbocovis.

— Ce aveţi de gând cu indienii Mbocovis?

— După legea nescrisă din Gran Chaco, ei trebuie să moară. Dar pentru că astăzi sunt foarte fericit, o să-i mai las în viaţă până ce vom vedea ce putem face împotriva lui El Sendador şi a oamenilor săi. Să mergem la El Yerno.

— Da, să mergem, dar să nu ne grăbim! Vreau să mai vorbesc cu el.

— Despre ce?

— Veţi vedea imediat! Veniţi!

        „Ginerele” arăta puţin mai bine. Obrajii lui căpătaseră culoare, dar ochii i se duseseră cu totul în fundul capului. Aveam în faţa noastră un om sfârşit. Când ne-am apropiat de el, ostaticul m-a privit speriat. Acum mi-era milă, deşi El Yerno nu era demn de compasiune. Am privit pentru o clipă tubul de bambus şi nenorocitul a crezut că îl voi tortura din nou, aşa că a început să urle:

— Dumnezeule mare! Iar? Ce-am făcut? Îndurare! Îndurare!

— N-am terminat cu dumneavoastră! I-am spus eu.

— Ce mai doriţi să ştiţi? Nu trebuie să mă mai supuneţi la chinuri! Vă spun tot ce doriţi să aflaţi! Nu aveţi decât să mă ucideţi, dacă voi spune vreo minciună! Vă rog! Vă rog! Nu mai vreau să-mi cadă-n cap picătura de apă! Nu mai vreau!

Am dat deoparte tubul de bambus şi l-am întrebat pe El Yerno:

— Vreau să ştiu mai întâi dacă sunteţi, sau nu ginerele lui El Sendador.

Omul era, într-adevăr, sfârşit şi chinuit de frică, aşa încât nici prin cap nu îi trecea să mintă.

— Sunt ginerele lui El Sendador! A recunoscut El Yerno.

— Unde îşi are sălaşul socrul dumneavoastră?

— La Laguna de Los Bambús.

Chiar dacă ar fi izbutit să iasă, tot n-ar fi putut să părăsească locuinţa lui Viejo Desierto

— Aţi fost vreodată împreună cu el în Pampa de Las Salinas?

— Nu, niciodată.

— Dar ştiţi că obişnuieşte să meargă din când în când în Pampa de Las Salinas?

— Da.

— Şi mai ştiţi că El Sendador va poposi lângă crucea cunoscută sub numele de Nuestro Seńor Jesu Christo de la foresta virgen. Este sigur că socrul dumneavoastră va veni aici?

— Vine precis. Nu aş putea să vă spun în ce zi va sosi. S-ar putea să ajungă chiar azi.

— Unde trebuia să vă întâlniţi? Unde trebuiau să se adune războinicii?

— Dacă nu facem cale-ntoarsă o dată ce am ajuns aici, El Sendador va crede că i-am învins pe războinicii Tobas. Oricum, urma să trimitem la el un sol care să-i spună cum stau lucrurile.

— Şi apoi Sabuco va veni încoace?

— Da.

— Bine. Asta-i tot ce-am vrut să ştiu!

— Îmi daţi crezare?

— Da. Acum n-aţi minţit. Să nu uitaţi nicicând prin ce aţi trecut astăzi. Şi foarte bine că ştiţi cât de repede se poate schimba un om. Acum nu mai sunteţi dispreţuitor şi vă pot spune că dispreţul dumneavoastră a dispărut numai datorită picăturilor de apă. Câteodată, acestea pot pătrunde până în cugetul dumneavoastră. Ce bine ar fi dacă ar topi şi setea de răzbunare!

Omul a răsuflat uşurat. Cât de mari trebuie să fi fost durerile pe care le-a îndurat! Numai teama de a nu mai fi chinuit de acele dureri cumplite l-a împins să-şi trădeze socrul! Aflasem de la el tot ce dorisem să aflu şi, cu toate acestea, ştiam prea bine că, dacă l-aş mai fi întrebat ceva, mi-ar fi răspuns imediat şi mi-ar fi spus numai adevărul.

I-am tăiat legăturile. El Yerno se clătina, întocmai ca un om beat.

A fost nevoie ca bătrânul şi Pena să-l susţină, astfel încât să nu cadă din picioare.