Capitolul V În Gran Chaco.

Eram de două zile pe drum. Cea de-a treia zi tocmai începuse şi noi doi ne continuam drumul spre Anzii, fără a rosti nici măcar un cuvânt.

Niciodată în viaţă nu mai fusesem atât de deznădăjduit. Până atunci, umblasem mereu calare şi, deodată, mă vedeam nevoit să mă bizui numai pe propriile-mi picioare. Nu ştiam unde sunt tovarăşii mei şi nici dacă aceştia se mai aflau în viaţă. Nu aveam nimic din cele necesare traiului în sălbăticie. Este foarte bine că aveam arme, dar îmi lipseau cartuşele. Calul îmi fusese luat cu tot cu coburul în care le ţineam. Spre norocul meu, mai erau câteva cartuşe în centură, dar pentru revolvere, iar revolverele nu-mi erau de nici un folos, dacă trebuia să vânez. La rândul său, Pena nu mai avea decât câţiva plumbi într-un buzunar şi ceva praf de puşcă.

Ne aflam acum în ţinuturile sălbatice din Gran Chaco. Această regiune subtropicală a statului Argentina este uscată de secetă, dar inundată în anotimpul ploios. Când plouă, toate apele se umflă şi ies din matcă. Vegetaţia este luxuriantă şi există anumite suprafeţe de pământ care sunt asemănătoare acelor bayou din America de Nord sau acelor majeh, atât de des întâlnite pe cursul superior al Nilului. Pe malul micilor lacuri şi pe cel apelor curgătoare se întind păduri în care abia dacă se poate pătrunde. Oamenii acestor locuri le numesc foresta impenetrable18.

Pădurile sunt foarte dese, iar, în afară de copaci, aici cresc mimoze. Vegetaţia este atât de bogată, încât omul se vede nevoit să treacă prin spaţii foarte strâmte, nişte adevărate culoare, pe care indienii ştiu să le folosească din plin pentru a-şi croi drum, ori de câte ori vor să prade pe cineva sau să vândă câte ceva. Pe alocuri sunt presărate suprafeţe acoperite de nisip în care arareori se vede câte un cactus.

Există, de pildă, întinderi care pot fi asemuite cu deşertul Arabiei, numite travesias. Vântul care bate dinspre miazăzi adună nisipul în dune, denumite de localnici medanos. Aşa se face să aceste dune sunt mai înalte în partea dinspre miazăzi şi mai joase în partea dinspre miazănoapte, schimbându-şi forma neîncetat şi târându-se parcă dinspre miazăzi spre miazănoapte. Tocmai pe aceste întinderi deşertice, există suprafeţe acoperite de nisip mişcător, din cale afară de primejdios.

Cercetătorul Adolf von Wrede, care s-a aflat în l843 în ţinutul Hadramut, ai descoperit nisipul mişcător. Ajuns la Bahr el Safy19, Adolf von Wrede a găsit un nisip atât de fin, încât ţi se risipea printre degete aproape într-o clipă. El a remarcat o vâlcea plină de astfel de nisip, care ajungea până la buza pereţilor din stânca înfigându-şi bastonul în nisipul cu pricina, omului de ştiinţă i s-a părut că a atins de fapt o suprafaţă acoperită cu apă. Mânat de curiozitate, von Wrede a legat un obiect greu de o sfoară şi i-a dat drumul în nisip, iar obiectul i-a fost smuls imediat din mână de o forţă nevăzută. Niciunul dintre arabii care se aflau atunci în tovărăşia lui nu a avut curajul de a se avânta până la marginea marii gropi de nisip care părea că vrea să înghită totul. Humboldt s-a îndoit de adevărul celor povestite de von Wrede, iar Leopold von Buch a mers până-ntr-acolo încât ia spus că von Wrede este un mincinos. În schimb, Karl Ritter şi Fresnel, vestitul specialist în cultura arabă, au confirmat cele spuse de von Wrede.

Despre locul în care fusese descoperit nisipul mişcător arabii spuneau că acesta se numeşte Bahr el Safy, pentru că, pe vremuri, un rege pe nume Safy a venit cu o armată numeroasă din Beled es Saba Wadian20 pentru a ataca ţinutul Hadramut, dar armata i-a dispărut tocmai în nisipul mişcător.

Spusele lui von Wrede au fost, mulţi ani, puse la îndoială de către mulţi geografi care îşi toceau coatele pe hărţi. Cu toate acestea, oamenii ca Hadramut, localnicii din ţinutul Mendoza şi indienii din Gran Chaco ştiu prea bine că există anumite locuri acoperite de un nisip mişcător care înghite într-o clipă oameni şi animale. Aceste locuri sunt numite quadales.

În dimineaţa celei de-a treia zile, am ajuns pe o întindere de pământ acoperită cu iarbă, care părea că n-are sfârşit şi care semăna întru totul cu preria Americii de Nord. Deosebirea era că aici, în Pampa, iarba era atât de înaltă, încât ne ajungea până la brâu şi eram nevoiţi să înotăm în ea. Firele de iarbă erau lungi, subţiri şi moi. Cu toate acestea, am obosit cumplit, înaintând prin această mare verde, atât de pufoasă încât te făcea să te gândeşti la zăpadă, care atunci când este adunată în troiene ar putea ţine piept şi unei locomotive.

Pena îşi pusese puşca pe umăr şi mergea înainte, deschizându-mi drumul. După ce am înotat mai bine de un ceas prin această iarbă neobişnuit de înaltă, Pena s-a oprit, a tras adânc aer în piept şi mi-a spus:

— Acum o să vă rog pe dumneavoastră s-o luaţi înainte, seńor. Dacă mai merg, aşa vreun ceas, am să pic din picioare. Binecuvântată fie preria Americii de Nord! Sunt gata să pun rămăşag că, după ce trecem cu bine de câmpia asta nesfârşită, vom da de ceva şi mai rău. Fie că ne va ieşi în cale vreun deşert, fie că ne vom vedea siliţi să ne croim drum printre mimoze.

— Nu cred asta, am spus eu, întinzând braţul înainte. Vedeţi dunga aceea neagră, care se zăreşte înaintea noastră? Acolo, cu siguranţa că nu se află mimoze, ci o pădure.

Pena a făcut mâna streaşină la ochi pentru a nu fi orbit de razele soarelui şi plivii înainte. După aceea, mi-a spus:

— Aveţi dreptate! Mulţumesc lui Dumnezeu! Înaintea noastră se află, într-adevăr, o pădure. Trag nădejde că în pădurea asta se găseşte şi ceva vânat. Drept să vă spun, mi-e cam foame. Ieri am împuşcat un amărât de porcuşor, pentru doi bărbaţi ca noi, asta nu-i de-ajuns. Nu simţiţi un gol în stomac?

— Cum să nu! Sunt în stare să împuşc un papagal şi să-l mănânc cu fulgi cu tot.

— Ptiu! Lăsaţi-l încolo de papagal! Ştiu eu bine ce carne are papagalul! Cea mai bună bucăţică, adică pieptul, e tare ca talpa pentru-ncălţări! Copănaşele sunt făcute parcă din piele pentru cufere, iar dacă vă încumetaţi să puneţi gura pe aripioară, o să mestecaţi la ea mult şi bine. Parc-ar fi piele de rinocer!

— Şi eu îmi doresc o bucată de carne mai de soi. Măcar vreun iepure sălbatic.

— Iepurii sunt cam rari prin părţile astea. Luaţi-o din loc, să ajungem mai repede în pădure!

Am pornit mai departe şi, după vreo trei sferturi de ceas, ne-am dat seama dunga aceea neagră pe care o văzusem era, într-adevăr, o pădure. Nu după multă vreme, am putut deosebi chiar şi soiurile de copaci: Ceibo, Chanar, Algarobas şi altele. Printre aceşti copaci nu creşteau tufişuri şi am putut înainta cu uşurinţă. După ce am făcut vreo sută de paşi, m-am oprit uluit. Aveam chiar în faţa mea dovada că acolo se opriseră oameni, mulţi oameni.

— Ce s-a întâmplat? De ce v-aţi oprit aşa, ca lovit de trăsnet? M-a întrebat Pena. Nedându-şi seama ce fel de urme erau, a exclamat: Păcat că au plecat şi n-o să se mai întoarcă!

— Cine?

— Cum cine? Cerbii! Ce friptură am fi făcut acum! A spus tovarăşul meu, lingându-şi buzele de poftă.

— Dacă astea sunt urme de cerbi, sunt gata să mă las fript şi mă puteţi mânca cu totul!

— Ce altceva să fi fost?

— Oameni! Mulţi oameni!

— Nu cred. Dac-ar fi aşa, urmele ar fi mai late şi, în afară de asta, nici nu v-aţi uitat la ele cu băgare de seamă.

— Ca să ştiu dacă sunt urme de om sau de cerb nu trebuie să le văd mai îndeaproape. Cerbii au copite mici şi nu pun piciorul în pământ cu atâta putere încât firele să fie culcate la pământ.

— Credeţi cumva că oamenii calcă pe iarbă atât de apăsat?

— Nu, dar atunci când oamenii merg unul în spatele celuilalt se face cărare prin iarbă. Haideţi!

După ce a privit mai atent urmele, Pena a exclamat:

— Aveţi dreptate! Pe-aici au trecut oameni! Avem noroc, fiindcă…

— Nu mai strigaţi aşa! L-am întrerupt eu. Nu ştim încă dacă se cuvine să ne bucurăm.

— Credeţi? M-a întrebat el, în şoaptă. Ia să vedem! Tovarăşul meu a privii încă o dată urmele şi a spus: Pe-aici au trecut cel puţin zece oameni.

— Eu sunt sigur că pe-aici au trecut cel puţin treizeci sau patruzeci. Vă mai pot spune că acei oameni s-au aflat aici în urmă cu vreo două ceasuri.

— Pe toţi dracii! De unde ştiţi asta?

— O clipă! Vă pot spune chiar dacă au fost indieni sau albi.

— Asta nu se poate!

— Ba dimpotrivă, vă spun că asta se poate vedea numaidecât.

Am luat-o de-a lungul urmelor şi am ridicat câteva fire de iarbă de la pământ apoi m-am întors, i le-am arătat lui Pena şi i-am spus:

— Am găsit aceste fire de iarbă rupte. Ele îmi spun tot ce vreau să ştiu. Dacă aceşti oamenii n-ar fi trecut pe aici acum două ceasuri, v-aş fi spus că trebuie să înaintăm cu multă băgare de seamă, pentru că acestea sunt urmele unor indienii.

— Şi toate acestea vi le-au spus firele de iarbă?

— Doar ştiţi care este deosebirea dintre urmele lăsate de albi şi urmele lăsate de indieni!

— Da. Indienii umblă desculţi, iar albii poartă încălţări.

— Ei, bine, oamenii care au trecut pe aici erau desculţi. Li s-au prins fire de iarbă între degetele de la picioare şi le-au smuls.

— Se prea poate, dar vă întreb dacă firele de iarbă nu se pot rupe dacă ai cizme sau ghete în picioare?

— Nu cele pe care le avem aici. Iată, dacă un fir de iarbă se rupe când eşti încălţat cu cizme sau cu ghete, el se prinde de talpă şi rămâne drept. Cele pe care le vedeţi aici sunt îndoite. Am rupt un fir lung de iarbă şi i l-am arătat, spunând: Am să trec acest fir de iarbă printre degete şi o să-l strâng destul de tare. Cum arată el acum?

— Se subţiază şi se rupe.

— Întocmai şi asta pentru că l-am trecut printre degete de la mână. Se va mi ampla acelaşi lucru dacă îl voi trece printre degetele de la picioare. Dacă piciorul este mişcat înainte, firele de, iarbă intră între degete, sunt subţiate şi apoi rupte. Am găsit mai multe astfel de fire de iarbă pe-aici. Aceasta înseamnă cei ce au avut drum prin acest loc erau desculţi, adică erau indieni.

— Hm! Nu m-aş fi gândit nicicând la asta! Spuneţi-mi acum de unde ştiţi că sunt atât de mulţi.

— Ştiu pentru că au călcat iarba cu totul în picioare şi au făcut cărare. Nu trebuie să uităm nici că indienii au fost desculţi.

— Se prea poate, dar de unde ştiţi că războinicii roşii au trecut pe-aici acum două ceasuri?

— Pentru că văd cât de tare s-au uscat firele de iarbă pe care le-au smuls cu degetele de la picioare. Nu pot să spun foarte precis câtă vreme a trecut, dar să tot fi fost vreo două ceasuri.

— Trebuie să vă dau dreptate. Care va să zică au fost indieni… cam patruzeci la număr. Hm! Să vedem ce gânduri au.

— Sunt pe picior de război. Cu siguranţă, nu vor să vândă nimic. Nu duceau lucruri grele! Dacă ar fi purtat ceva în spate, pe umeri sau în car, urmele ar fi fost mai late şi mai neregulate. Vă spun că n-au avut nimic greu cu ei. Au păşit uşor şi au avut în mâini cel mult armele.

— Bine! Vă cred! Întrebarea este ce facem acum? Trebuie să aflăm ce gânduri au indienii aceştia!

— Bineînţeles! Nici nu mai încape vorbă. S-ar cuveni să ştim şi noi ce hram au nişte indieni care sunt pe picior de război, mai ales dacă se vântură pe unde trecem şi noi. Trebuie să fim cu mare băgare de seamă, fiindcă s-ar putea să dăm nas în nas cu ei.

— Nu prea cred. Ei au apucat-o spre vest. Noi o luăm spre nord-vest. Vă este clar, numai că ştiţi la fel de bine ca şi mine, că aici, în Gran Chaco, nu este mereu drumul drept. Indienii cunosc pădurile astea şi vor ocoli locurile prin care ar trece mai greu. Asta-nseamnă că nu o iau de-a dreptul.

— Dacă indienii au pornit acum spre dreapta şi noi mergem înainte, îi vom întâlni cu siguranţă. Nu aş vrea să se întâmple una ca asta, căci prefer să am în faţă douăzeci de războinici Sioux, înarmaţi cu securi şi cu puşti, decât să ştiu că un indian din Gran Chaco trage în mine cu o săgeată otrăvită. Trebuie să aflu cu orice preţ încotro se îndreaptă aceşti războinici. Altfel nu pot să mă simt în siguranţă. Trebuie să pornim pe urmele lor!

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci rămâi cu bine carne de cerb, rămâi cu bine odihnă! Numai foamea rămâne!

— Şi mie mi-e foame, dar ia gândiţi-vă numai la faptul că indienii au făcut cărare în drumul lor şi îi putem urmări foarte lesne!

— Asta-i chiar singurul lucru bun! A mormăit Pena.

— Nu mai fiţi aşa de abătut! Dacă nu mai avem speranţe, suntem pierduţi.

— Aveţi dreptate! Niciodată în viaţa mea nu am fost mai abătut. Toate s-au întâmplat de parcă şi-ar fi vârât dracul coada! Cine mai poate nutri acum speranţe?

— Credeţi cumva că mie nu-mi pasă ce s-a întâmplat cu prietenii noştri? Eu m-am aflat în tovărăşia lor mai mult decât dumneavoastră. Mă doare sufletul când mă gândesc la ei, numai că sufletul e una şi mintea e alta. Am şi eu suflet, dar atunci când mintea trebuie să judece limpede, sufletul nu mai are nimic de spus. Acum avem nevoie de o gândire clară, asta, bineînţeles, dacă vrem să ne mai păstrăm capetele pe umeri şi să ne salvăm prietenii.

În timp ce vorbeam, am înaintat pe „cărarea” făcută de indieni. Eu mergeam înainte, iar Pena se afla în urma mea. Când am rostit aceste ultime cuvinte, tovarăşul meu m-a apucat de umăr şi mi-a spus:

— Opriţi-vă! Mai rostiţi o dată vorbele pe care tocmai le-aţi rostit! Credeţi că prietenii noştri n-au murit?

— Da, aşa cred.

Omul m-a privit uimit şi şi-a dus mâna la frunte, spunând:

— Cred că mintea dumneavoastră nu mai e cum trebuie. Ce gândiţi, seńor?

— Gândesc că nu trebuie să crezi că un om a murit, până ce nu i-ai zărit tu însuţi trupul neînsufleţit.

— Bine, dar este limpede ca lumina zilei că sunt morţi! Mă faceţi să cred că sunteţi în stare să faceţi cale-ntoarsă numai pentru a vă lămuri mai bine cum stau lucrurile!

— Şi dacă aş face cale-ntoarsă?

— Puteţi merge încotro doriţi! Faceţi ce doriţi! Oricum, eu nu vă mai însoţesc!

— Haideţi să mergem deocamdată pe urmele indienilor. Veţi vedea că timpul le va lămuri pe toate.

— Poate, dar nu în ceea ce ne priveşte. Haideţi să nu mai vorbim despic felul în care se vor lămuri lucrurile.

Nu am mai scos nici un cuvânt şi ne-am văzut de drum. Mergând mereu pe urmele indienilor, am ajuns într-un luminiş, care părea că taie pădurea.

— Aţi avut dreptate, a spus Pena. Indienii cunosc bine pădurea. Au luat-o de-a dreptul spre luminiş.

— Asta n-ar fi nimic, dar ne-au arătat şi nouă un drum mai puţin greu. Dacă lucrurile nu s-ar fi întâmplat astfel, am fi fost nevoiţi să ne croim potecă prin desiş şi am fi dat nas în nas cu indienii. Oricum, ne-ar fi luat pe nepregătite.

Nu peste mult vreme, luminişul s-a îngustat. Copacii păreau că vor să intre unii într-alţii. În stânga mea s-a auzit un ţipăt subţire. O veveriţă alerga de-a curmezişul luminişului. Cele două animale care o urmăreau erau atât de dornice s-o ajungă, încât nu ne-au dat nici o atenţie. Veveriţa s-a cocoţat în copac, urmărită de creaturile care voiau s-o prindă.

— Doi sancho monas! A strigat Pena. O să mâncăm carne friptă! Se cuvine a ne pregătim armele!

Locuitorii din Gran Chaco numesc sancho monas o anumită specie de urs cu botul lung, căruia i se mai spune şi coati. Aceste animale sunt vânate atât pentru blana lor preţioasă, cât şi pentru carnea gustoasă.

Veveriţa a înaintat până în vârful unei crengi şi apoi a făcut un salt foarte îndrăzneţ, ajungând pe creanga unui alt copac. Micuţul animal şi-a folosit cu multă măiestrie coada pentru a putea sări de la un copac la altul. Cei doi urşi nu au îndrăznit să-şi urmărească prada, privind cu jind veveriţa.

— Eu am să împuşc primul coati, iar dumneavoastră, pe cel de-al doilea! Mi-a propus Pena.

Am dat din cap. Au urmat două împuşcături şi primul urs a căzut imediat din copac. Cel de-al doilea a încercat cu deznădejde să se mai ţină de creanga pe care se afla. Când am ajuns lângă cei doi coati, aceştia nu mai mişcau. Urşii de talie mică sunt tot atât de greu de ucis ca şi vulpea şi sunt cam de aceeaşi mărime cu aceasta. Dacă muriseră deja, înseamnă că gloanţele noastre nu dăduseră greş.

— Acum avem şi mâncare! Şi ce carne gustoasă au urşii ăştia! A spus Pena, bucuros. Luaţi-vă ursuleţul şi să mergem!

Ne-am luat vânatul şi am pornit iarăşi la drum. După o vreme, copacii sau rărit şi am ajuns din nou pe o câmpie cu iarbă înaltă. Pădurea fusese, de fapt, un şir lung de copaci.

Urmele dinaintea noastră duceau drept înainte şi cărarea făcută de războinici roşii se întindea în linie dreaptă. Acest lucru era în folosul nostru, fiindcă astfel îi puteam zări pe indieni încă de departe. I-am spus şi lui Pena acest lucru, dar fără a întoarce capul. Acesta a răspuns, dar nu am înţeles nimic din ce spunea. L-am întrebat ce era cu el şi din nou n-am înţeles ce mi-a răspuns. Atunci am întors capul şi era cât pe ce să izbucnesc în râs. Tovarăşul meu avea gura plină şi nu putea vorbi aşa cum se cuvine. Pena mesteca de parcă ar fi vrut să înghită ursuleţul cu blană cu tot.

— Faceţi şi dumneavoastră ca mine! Mi-a spus el, în cele din urmă, râzând. Tăiaţi, ursuleţul şi mâncaţi un pic de carne!

— Vă mulţumesc pentru sfatul dat, dar acum n-am răbdare pentru aşa ceva. Ieşisem din pădure de vreo două ceasuri, când am zărit din nou o dungă neagră înaintea noastră.

— Acolo se află o pădure, nu-i aşa? M-a întrebat Pena.

— Da, e chiar o pădure.

— Poate că indienii s-au oprit să se odihnească puţin. Au două ore avans faţă de noi şi, oricum, indienii nu fac popasuri lungi atunci când sunt pe picior de război sau când pornesc după pradă.

— Nici nu mai poate fi vorba de două ore avans. Gândiţi-vă numai că au fost nevoiţi să-şi croiască drum prin iarba înaltă, pe când noi am înaintat cu repeziciune pe cărarea făcută de ei. Cred că avansul lor s-a redus la un ceas.

— Aşa credeţi?

— Da, bineînţeles! Asta se vede limpede şi după urme.

— Atunci e foarte bine. Poate că-i ajungem din urmă şi izbutim să aflăm ce gânduri au. Haideţi! Să ne grăbim!

Zicând acestea, Pena a vrut să treacă înaintea mea, dar l-am apucat de braţ şi i-am spus:

— Nu vă grăbiţi aşa, seńor. Vreţi să daţi nas în nas cu războinicii? Cărarea asta pe care indienii au făcut-o prin iarbă duce de-a dreptul în pădure. În cazul în care s-au oprit undeva, la marginea ei, ne pot zări de departe. Dacă mai facem trei sute de paşi, s-ar putea să ne vadă.

— Vreţi să aşteptăm aici până când vom fi siguri că indienii au pornit din nou la drum?

— În nici un caz! Trebuie să ajungem în pădure, dar nu este bine să o luăm chiar pe urmele indienilor. O să facem un ocol.

Spunând acestea, am luat-o spre dreapta şi am ajuns la lizieră, într-un loc care se afla la zece minute distanţă de locul în care indienii intraseră în pădure. Copacii erau rari şi am putut înainta cu uşurinţă. Călcam cu mare băgare dl seamă, fiindcă ne puteam aştepta să dăm, din clipă-n clipă, de războinicii roşii.

Deodată, Pena mi-a şoptit:

— Sunt încă aici! Ce facem? Aşteptăm să plece, sau ne mai apropiem de ei?

— Ne apropiem! Trebuie să aflu cu orice preţ cine sunt aceşti războinici! Întindeţi-vă la pământ şi urmaţi-mă! Trebuie să procedăm în aşa fel încât să ne ascundem după copaci! Uitaţi! În dreapta noastră sunt nişte tufe de mimozei Dacă ajungem în spatele lor, înseamnă că am izbutit!

Am ajuns cu bine în dosul tufelor şi ne-am ascuns cum am ştiut mai bine. Indienii se aflau la numai treizeci de paşi de noi şi, dacă am fi făcut vreo mişcare pripită, ne-ar fi descoperit numaidecât. Ne-a mai trebuit vreo jumătate de ceas ea să ne putem ascunde aşa cum se cuvine. La toate acestea se mai adăuga şi faptul că tufele erau pline de spini.

În sfârşit, nu mai aveam de ce ne teme că vom fi descoperiţi. Stăteam întinşi pe burtă şi îi puteam zări foarte bine pe războinicii roşii. Aceştia frigeau carne, mirosul îmbietor a ajuns până la ascunzătoarea noastră.

— Ce nenorocire! Mi-a şoptit Pena. Eu am mâncat carne crudă şi sălbaticii ăştia îşi fac o friptură de-ţi vine să-ţi lingi degetele!

— Nu-mi pasă mie acum de friptura lor. Tare aş vrea să ştiu din ce trib fac parte.

— Asta nu-i greu de spus. Credeţi că aici este ca-n America de Nord, unde fiecare trib are graiul şi culorile sale în care se vopsesc războinicii? Nu, pe meleagurile astea lucrurile stau cu totul altfel. Ia priviţi-i cu băgare de seamă! Cum sunt îmbrăcaţi? Poartă pantaloni roşii, din bumbac, cămăşi de în şi pălării cehe de când lumea. Cum să-i deosebeşti?

— Atunci haideţi să vedem ce grai vorbesc.

— Aşa e! Să vedem! Dacă aflu cum vorbesc, vă pot spune din ce trib sunt! Ia să tragem cu urechea!

Se părea că indienii erau bine dispuşi pentru că, deşi nu discutau cu voce tare, vorbeau mult. Din când în când, se auzea câte-un strigăt de mirare sau de bucurie şi tocmai un asemenea strigăt ne-a făcut să fim mai atenţi decât până atunci. Pena a stat multă vreme să-i asculte. Unul dintre războinici a început să le povestească ceva celorlalţi şi Pena părea foarte interesat de cele spuse de războinic. După o vreme, tovarăşul meu mi-a şoptit:

— Acum ştiu. Sunt indieni Mbocovis.

— Ştiţi ceva despre acest trib?

— Nu e vorba despre un trib, ci mai curând despre un popor sau despre o uniune căreia îi aparţin mai multe triburi. M-am aflat cinci sau şase luni printre indienii aceştia, pe pământul cărora se găseau chinchonas21. Nu au o limbă aşa complicată. Am învăţat-o repede şi îi înţeleg foarte bine pe Mbocovis.

— Se spune despre ei că sunt cel mai războinic popor din Gran Chaco.

— Aşa este. Nu sunt foarte numeroşi şi, totuşi, indienii Mbocovis sunt mereu pe picior de război. Foarte mulţi dintre ei pier în luptă şi se împuţinează pe zi ce trece.

— Am aflat că indienii Mbocovis sunt duşmanii de moarte ai indienilor Tobas.

— Este întocmai precum spuneţi. Indienii Tobas sunt paşnici şi nu s-au ridicat niciodată împotriva albilor. Unii dintre ei şi-au construit case şi lucrează pământul. Dacă sunt, însă, atacaţi, ştiu cum să-şi răpună duşmanii. Ei sunt cei mai de treaba indieni de pe aceste meleaguri, în timp ce războinicii Mbocovis sunt… La dracu'! Ia priviţi!

De uimire, Pena aproape că strigase, fiindcă din adâncul pădurii apăruseră doi oameni care se aşezaseră lângă ceilalţi indieni. Unul dintre ei era indian şi, deşi nu era mai bine îmbrăcat decât ceilalţi războinici, purta pe cap un soi de coroană din pene, iar în mână ţinea o puşcă, în timp ce războinicii din jurul său nu aveau decât cuţite, lănci şi mult temutele sarbacane.

Celălalt era un alb mic de statură şi lat în spate. Faţa lui era acoperită de o barbă neagră şi deasă. Sombrero-ul vechi pe care-l purta pe cap era tras pe ochi. Avea puşcă, iar la brâul lat şi roşu, pe care-l purta în loc de curea, se zăreau plăselele unui cuţit şi mânerele a două pistoale.

— Îl cunoaşteţi pe albul ăsta? L-am întrebat pe tovarăşul meu.

— Nu, dar îl cunosc pe indianul împreună cu care a venit acum. L-am văzut o dată în Paso de Los Toros şi apoi încă o dată în Cordoba. Este El Venenoso, căpetenia indienilor Mbocovis.

— Numele ăsta nu-mi este cunoscut.

— Nu aţi auzit de El Venenoso, pentru că nu aţi mai fost nicicând prin aceste locuri. Dacă v-aţi fi aflat fie şi numai pentru câteva săptămâni pe malul lui Rio Salado, aţi fi auzit vorbindu-se despre acest om.

— El Venenoso înseamnă Veninosul, nu-i aşa?

— Întocmai!

— Indianul ăsta îşi merită numele pe care-l poartă?

— Pe deplin! Este cel mai mare duşman al albilor şi cel mai mârşav om din câţi s-au văzut vreodată în Gran Chaco. Este setos de sânge întocmai ca o panteră şi niciodată nu-şi poate potoli această sete. În schimb, este atât de şiret, încât nu există nici un fel de dovezi ale faptelor lui.

— E curajos?

— Deloc! Nu trebuie să-i asemuiţi pe apaşi sau pe comanşi cu indienii din Gran Chaco. Indienii de-aici ştiu să prade şi să omoare, dar, atunci când se află în primejdie, fug cât îi ţin picioarele. Nu sunt demni decât de dispreţ!

După ce au mâncat, indienii s-au ridicat în picioare şi-au luat armele şi an pornit la drum, fără a-şi mai da osteneala de a stinge focul. Albul şi Veninosul mergeau în frunte.

— Pleacă! Mi-a şoptit Pena. Pornim pe urmele lor?

— Nu amândoi. Încă nu ştim ce gânduri au. Eu o să o iau după ei. Pe dumneavoastră am să vă rog să mă aşteptaţi aici până mă întorc.

M-am ridicat de la pământ şi am mers o vreme pe urmele indienilor, până când m-am convins că plecau într-adevăr. După aceea m-am întors. Pena nu se mai afla în dosul mimozelor, ci mânca lângă foc. Jupuise ursuleţul pe care-l doborâse şi frigea o bucată din carnea acestuia.

— Indienii sunt oameni de treabă! Mi-a spus el, râzând. N-au stins focul, numai ca să putem mânca în linişte.

— Aşa e, numai că, dacă indienii s-ar mai afla pe-aici, nu v-aş vedea bine. Nimeni nu trebuie să frigă carne şi să mănânce, înainte de a fi sigur că duşmanii lui au plecat.

— Foamea a fost mai mare decât frica! Mi-a spus Pena. Aşezaţi-vă şi mâncaţi. Faceţi şi dumneavoastră ca mine, mâncaţi şi mai păstraţi şi pentru cină.

— Cine ştie dacă vom mai avea vreme să mâncăm în seara asta! Trebuie să aflu cu orice preţ încotro vor s-o apuce indienii. E cazul să pornim pe urmele lor şi să auzim ce vorbesc. Pe înserat, ne putem strecura mai aproape de tabăra lor. Poate trageţi cu urechea şi aflaţi ce-au de gând.

— Prea bine, numai că, dacă nu vom putea aprinde focul în seara asta, voi avea grijă încă de pe acum să nu mă apuce foamea mai târziu.

I-am urmat exemplul şi, după un ceas, am pornit din nou la drum, Aveam acum destulă carne cât să ne ajungă şi pentru cină.

Urmele indienilor nu se mai vedeau atât de limpede ca pe câmp, dar le puteam zări fără a ne osteni prea mult.

Acum, pădurea era mult mai întinsă şi mult mai deasă decât aceea prin care trecusem cu câtăva vreme în urmă. Şi de această dată indienii ne croiseră drum şi am fi putut înainta foarte repede, dacă n-ar fi trebuit să ne strunim paşii, O dată am fost atât de aproape de ei, încât le-am auzit vocile şi ne-a ajuns la urechi trosnetul crengilor strivite sub picioare.

După trei ceasuri de mers, copacii s-au rărit, făcând loc câmpiei. A trebuit să ne oprim puţin, fiindcă indienii erau atât de aproape de noi, încât îi puteam zări mergând înaintea noastră. Ne-am continuat drumul numai după ce nu i-am mai văzut. Am străbătut apoi câmpul cu iarbă înaltă şi am ajuns pe o suprafaţă cari semăna cu un deşert. Nisipul era foarte fin şi urmele indienilor se zăreau foarte clar.

Ne potolisem foamea, dar acum ne era sete. Nu mai găsisem apă încă din zorii zilei şi de aceea ne-am bucurat mult când am zărit o lagună. Nu ne puteam aştepta ca apa să fie foarte curată şi foarte proaspătă, fiindcă o asemenea apă nu puteam găsi decât într-un râu.

Plantele de apă sărată care creşteau pe malul lagunei erau un semn sigur că apa de aici nu ne era de nici un folos şi am fost din cale-afară de dezamăgiţi. Laguna nu era prea întinsă. O puteai cuprinde dintr-o privire. Pena s-a oprit şi s-a uitat cu multă atenţie în jur.

— Ce căutaţi? L-am întrebat. După cum priviţi laguna asta, s-ar putea spune că vă este cunoscută.

— Nu, nu mă-nşel. Aceasta este!

De uimire, Pena aproape că strigase, fiindcă din adâncul pădurii apăruseră doi oameni…

— Ce este?

— E laguna lângă care am fost atacaţi. A trecut multă vreme de atunci. Mă aflam în tovărăşia câtorva oameni. Poposisem aici cu toţii şi indienii s-au năpustit asupra noastră. Nu ne-am lăsat aşa, cu una, cu două, dar câţiva dintre noi au fost răniţi. Ţin minte că cineva, unul de-ai noştri, a murit atunci, străpuns de o săgeată otrăvită. L-am îngropat pe malul dinspre miazănoapte şi, fiindcă nu am găsit pietre ca să-i facem mormântul aşa cum se cuvine, am ridicat o movilă înaltă din pământ şi nisip. Iată, movila se zăreşte şi de-aici, a spus Pena, întinzând braţul.

— Cunoaşteţi aceste locuri? L-am întrebat eu, după ce am privit spre movilă.

— Da, deşi au trecut câţiva ani buni de atunci. Pe-aici nimeni nu taie nici măcar un copac. Pădurea este neatinsă. Dac-o apuci spre stânga, ajungi la malul fluviului şi apoi la Isla de Taboada şi, mai departe, la Santiago. Dinspre dreapta am venit noi atunci. Pornisem de pe Rio Bermejo. Dacă o iei drept înainte, ajungi la Laguna de Carapa.

— Numele se trage de la copacul numit Carapa?

— Da. Este un copac de soi. Scoarţa şi frunzele sale sunt un leac împotriva febrei şi, din fructele sale, care au mărimea unui ou de găină, se obţine o unsoare albă ca untul şi uleiul de Tolicuna. Se spune că în apropierea lagunei despre care v-am vorbit se găsesc păduri întregi de Carapa.

— Aţi fost vreodată acolo?

— Nu. Toată lumea ştie că indienii Tobas păzesc aceste păduri cu străşnicie. Pentru ei, pădurile despre care vă vorbesc sunt un lucru sfânt. Cea mai mare căpetenie a tribului lor locuieşte acolo. Despre acest mare şef de trib se spun tot soiul de poveşti. Unii cred că ar fi urmaşul unei căpetenii incaşe. Alţii spun că ar avea pielea albă, ca un european. În afară de indienii Tobas, nimeni nu a izbutit să-l zărească vreodată. Se mai povesteşte că numai datorită lui războinicii Tobas sunt paşnici şi prietenoşi faţă de albi. V-am spus că indienii Mbocovis sunt duşmanii de moarte ai indienilor Tobas. Doar nu credeţi că au apucat-o tocmai spre lagună!

Îi numărasem pe războinicii Mbocovis şi am spus:

— Cincizeci de războinici Mbocovis împotriva întregului trib Tobas?

— Depinde ce au de gând să facă indienii Mbocovis. Poate au de gând să fure. Dacă asta vor, atunci nu trebuie să fie prea numeroşi.

— Să fure? Bine, dar printre ei este şi un alb!

— Ah! Albii sunt mai nelegiuiţi decât indienii. Nu uitaţi că indienii au învăţat să fure tocmai de la albi. Gândiţi-vă la El Sendador care are mai mulţi morţi pe conştiinţă decât zece şefi de trib. Dar eu zic să nu mai pierdem vremea tot vorbind. Haideţi!

Am luat-o din loc şi, când am ajuns la marginea micului deşert, soarele se înclina deja spre apus. La început se vedeau, ici-colo, mici smocuri de iarbă, pentru ca, în cele din urmă, să ajungem din nou, pentru a treia oară în acea zi, pe o câmpie înverzită. Apoi am atins din nou marginea unei păduri şi Pena m-a întrebat dacă n-ar trebui să o luăm de-a dreptul pe urmele indienilor.

— Mai bine ne oprim aici până se întunecă bine, am spus eu. Sunt convins că războinicii roşii au un avans de numai jumătate de ceas faţă de noi. Asta înseamnă că au ajuns în pădure şi caută un loc de popas, pe care-l vor alege, desigur, undeva, la margine.

— Şi eu sunt de aceeaşi părere.

Ne-am aşezat, aşadar, pe pământ şi am aşteptat să se întunece. Apoi am pornit din nou. Nu după multă vreme, s-a adeverit că avusesem dreptate. Printre copacii de la marginea pădurii se zăreau flăcările jucăuşe ale unui foc. Am făcut un ocol, pentru a ajunge în spatele războinicilor. Ne-am ascuns în dosul unui copac şi aşteptam să vedem ce se va petrece în tabăra indienilor.

Nu ne-am putut apropia foarte mult, pentru că indienii umblau încoace şi-ncolo. Nu departe, se afla o cascadă mică ale cărei şuvoaie curgeau chiar pe lângă noi. Am băut cu sete din apa limpede.

Indienii au scos la iveală bucăţi mari de carne pe care le-au prăjit. După ce au mâncat, s-au învelit în pături şi s-au culcat. Doi bărbaţi au rămas totuşi treji: albul şi căpetenia indiană. Cei doi au început să vorbească între ei.

— Trebuie să ne plasăm neapărat în spatele lor! I-am şoptit lui Pena.

Am luat-o tiptil prin dosul copacilor şi am ajuns, în cele din urmă, în spatele celor doi care aveau poftă de vorbă. Pentru că nu înţelegeam limba indienilor Mbocovis, l-am lăsat pe Pena să treacă înainte, în timp ce eu eram pregătit să-i sar în ajutor dacă ar fi fost nevoie.

Tovarăşul meu s-a descurcat de minune. Odată ajuns după copacul ce se afla chiar în spatele albului şi al căpeteniei indiene, Pena s-a culcat pe burtă şi-a întins braţele înainte şi şi-a sprijinit capul pe ele, stând cu faţa-n jos. În acea poziţie, părea a fi o movilă de pământ. Nici măcar un om cu ochi de vultur nu ar fi putut să-şi dea seama că acolo, în dosul copacului cu pricina, se afla o fiinţă omenească. Pena a rămas multă vreme culcat, iar eu l-am aşteptat răbdător. Auzeam vocile celor doi, dar nu înţelegeam nimic şi nici nu-mi puteam da seama dacă vorbeau despre ceva plăcut, sau nu. Acum, căpetenia şi albul nu mai discutau cu atâta însufleţire şi mai şi tăceau, din când în când, făcând pauze mari. Pena nu se mişca de la locul lui. Voia să afle tot ce se vorbea şi mai ales încotro se îndreptau indienii.

După trei sferturi de ceas, Pena s-a apropiat, în sfârşit, de mine, şoptindu-mi:

— Veniţi! Nu am aflat tot, dar ştiu acum destule. Haideţi!

O vreme, ne-am târât pe coate şi pe genunchi. Apoi ne-am ridicat în picioare, iar eu i-am şoptit tovarăşului meu:

— Chiar sunt curios să aud ce aţi aflat.

— Încă nu vă pot spune nimic. Luaţi-vă puştile şi carnea şi haideţi să mergem. Trebuie s-o pornim ca să salvăm viaţa unui alb, poate chiar a unui european. Vă voi spune totul pe drum.

Mie îmi venea la socoteală propunerea lui. Am ocolit tabăra indienilor, am ajuns la lizieră, apoi am luat-o pe lângă copaci şi, în cele din urmă, am ieşit din pădure. Am mers înainte preţ de un ceas şi ne-am oprit pe un fel de cărare care întretăia drumul nostru.

— Acum pot să vă istorisesc totul! Mi-a spus Pena. Indienii vor porni prin pădure, drept care am făcut un ocol, astfel încât să nu dea cu ochii de urmele pe care le-am lăsat.

— Cunoaşteţi această cărare?

— Nu. Acum am aflat şi eu de la albul care i-a povestit despre ea prietenului său, Veninosul. Albul i-a cerut indianului să hotărască pe ce drum vor porni şi căpetenia s-a decis pentru cea de-a doua cărare care taie pădurea şi care nu se află foarte departe de aici.

— Nu aţi putut afla cumva cine este acest alb?

— Din păcate, nu.

— Bine, dar şeful de trib trebuie să-l fi numit în vreun fel!

— Aşa este, dar i-a zis într-un fel foarte ciudat şi nu cred că este vorba despre numele albului. Cel puţin, n-am cunoscut pân-acum vreun om care să aibă un astfel de nume.

— Ce nume?

— El Yerno.

— Este, într-adevăr, un nume ciudat. Yerno înseamnă ginere.

— Întocmai, dar aşa îi spun indienii albului cu pricina. Indienii au obiceiul să se folosească de anumite porecle, atunci când se adresează unui om. Rar îi spun pe numele adevărat.

— Asta înseamnă că e porecla unui om pe care războinicii Mbocovis îl preţuiesc foarte mult. Poate chiar al vreunui războinic Mbocovis.

— Nu cred, pentru că, dacă ar fi aşa, gradul ăsta de rudenie n-ar fi atât de însemnat pentru ei.

— Aşa o fi! Să lăsăm asta acum. Mai important este ce au pus la cale nemernicii ăştia. După cum aţi bănuit, vor să meargă în Laguna de Carapa şi să-i atace pe indienii Tobas. Războinicii Tobas sunt indieni, dumneavoastră spuneaţi ceva despre un alb, poate chiar un european.

— Întocmai! Cei doi vorbeau despre acea căpetenie a indienilor Tobas care se bănuieşte că ar fi un urmaş al incaşilor.

— Ce vor de la el?

— Albul care se află printre indienii Mbocovis i-a spus lui El Venenoso că acea căpetenie albă a indienilor Tobas ar avea mari comori. „Ginerele” s-a încumetat să meargă până la Laguna de Carapa şi a aflat că indienii Tobas vor să pornească război împotriva tribului Chiriguanos care i-ar fi jignit. Din pricina asta, la Laguna de Carapa vor rămâne numai câţiva războinici Tobas. Atât de puţini vor fi, încât celor cincizeci şi opt de Mbocovis nu le va fi greu să-i răpună. Războinicii Tobas vor fi ucişi cu săgeţi otrăvite, iar femeile şi copiii vor fi o pradă uşoară pentru indienii Mbocovis. Femeile vor fi supuse la cazne şi vor mărturisi, sau cel puţin aşa crede „Ginerele”, unde se află marea căpetenie albă a indienilor Tobas, pe care el a numit-o El Viejo Desierto, bătrânul colonist. Căpetenia războinicilor Tobas este cunoscută peste tot sub acest nume.

— Şi acest Viejo Desierto este european?

— Ginerele„ a spus că Viejo Desierto este european şi că pleacă, din timp în timp, la Santiago, unde ar avea nişte afaceri. Acolo l-a întâlnit „Ginerele” pe Viejo Desierto, i-a vorbit şi acesta din urmă ar fi spus cum că ar veni din Europa.

— Aşa stau lucrurile? Oricum n-ar fi prima dată când un european devine căpetenia unui trib indian. Nu-mi pasă dacă acest om este, sau nu căpetenie! Vreau să-i dau de ştire despre toate cele câte le-am aflat. Indienii n-au decât să se războiască între ei, dar atunci când este vorba despre un alb, cred că este de datoria mea să fac tot ce pot pentru el.

— Îl cunosc pe acest alb. „Ginerele” l-a descris atât de bine, încât nu se poate să mă-nşel.

— Cât de lung e drumul până acolo?

— Albul spunea că e cale de opt ceasuri.

— Asta înseamnă că, dacă pornim acum şi dacă nu ni se întâmplă nimic, putem ajunge acolo mâine-n zori. Când vor ataca indienii Mbocovis?

— Mâine seară. „Ginerele” zicea că vrea să-i ducă într-un anume loc tainic şi numai de el ştiut, unde vor ajunge la amiază. Apoi vor trimite iscoade. Ceilalţi războinici le vor aştepta şi apoi vor porni spre Laguna de Carapa.

— Ginerele” n-a spus cumva cine este socrul său?

— Nu, dar acum îmi aduc aminte că Veninosul l-a întrebat unde este el suegro22, iar „Ginerele” i-a spus că era plecat undeva spre răsărit ca să încheie o afacere bună.

— Nu a spus când se va întoarce el suegro?

— Ba da. A spus că fusese pe fluviul Paraná, unde se aflase în tovărăşia unor străini.

Abia acum se făcea lumină în mintea mea şi am izbucnit:

— Şi asta mi-o spuneţi abia acum, prietene? Suegro a fost pe fluviul Paraná şi acum se-ntoarce. Nu ştiţi despre cine-i vorba?

— Habar nu am.

— Mai gândiţi-vă puţin! Acest socru a fost, cum spuneau, pe malul fluviului Paraná, poate că, după aceea, mai zăboveşte puţin şi, în cele din urmă, se întoarce.

Timp de câteva clipe, Pena n-a spus nimic, dar am văzut cum se holba la mine, deşi era întuneric. Apoi tovarăşul meu a spus:

— Pe toţi dracii! Nu vă gândiţi cumva la Geronimo Sabuco, zis El Sendador?

— Ba da!

— Hm! Faceţi şi dumneavoastră întocmai ca mine. Vă gândiţi mereu la El Sendador şi ajungeţi să credeţi că despre el este vorba în toată treaba asta.

— Nu degeaba mă gândesc eu la El Sendador. Nu ştiţi că îşi are sălaşul aici, în Gran Chaco şi că are prieteni printre indieni?

— Ba da.

— Nu ştiţi că el, bine cunoscuta călăuză a Anzilor, a dus cu sine oameni în munţi şi că de aceşti oameni nu s-a mai aflat niciodată nimic?

— Şi asta-i adevărat!

— Mai ştiţi, desigur, că El Sendador îi duce în Anzi sau în Pampa pe oamenii pe care-i poate prăda!

— Pe toţi dracii!

— Nu a spus chiar „Ginerele” că socrul său a fost pe fluviul Paraná, unde se aflase în tovărăşia unor străini?

— Da, aşa a spus.

— Nu a spus tot el că vrea să încheie o afacere bună?

— Doamne, Dumnezeule! Credeţi că El Sendador este, într-adevăr, socrul albului care se află printre războinicii Mbocovis?

— Sunt sigur de asta.

— Nu am auzit nicicând că El Sendador ar avea o fată!

— Cine-a spus că Sabuco ar trebui să aibă o fată? Acum ştiu de ce indienii îi pun El Yerno albului care se află printre ei. El Sendador este pentru aceşti indienii cel mai însemnat om pe care ei îl cunosc. Tuturor celorlalţi li s-au dat nişte nume, sau mai bine spus, nişte porecle, pornindu-se de la relaţiile în care se află cu El Sendador. Poate că Sabuco l-a numit pe „Ginere” El Yerno şi atunci când se aflau amândoi printre indieni şi de aceea războinicii îi spun aşa.

— Încep să cred că aveţi dreptate.

— Eu încep să cred că am avut dreptate atunci când am spus că niciodată nu este prea târziu. Indienii Mbocovis vor să-i atace pe indienii Tobas, pentru a pune mâna pe El Viejo Desierto. Noi le vom zădărnici planurile pentru a-l prinde pe El Sendador.

— Da, aşa vom face. Eram obosit mort. Acum parcă mi s-a luat oboseala cu mâna. În zori trebuie să fim în Laguna de Carapa.