Capitolul XI – Victorie.

M-am îndreptat împreună cu Unica spre chioşcul din care puteam zări cu uşurinţă laguna.

Înainte să ajungem, am auzit în depărtare un şuierat lung, asemănător cu al unei locomotive.

— Ascultaţi! Mi-a spus fata. Vin războinicii noştri!

— Acesta este semnalul prin care se anunţă venirea lor?

— Da. Aşa sună marele fluier pe care l-a construit bunicul. Cu ajutorul acestui mare fluier ne putem auzi unii pe alţii de la mare depărtare şi ne putem transmite veşti unii altora. Ascultaţi!

Şuieratul s-a auzit din nou şi satul a răsunat de strigăte de bucurie.

— Oamenii îi întâmpină pe războinici! A spus Unica.

— Şi dumneavoastră nu trebuie să vă număraţi printre cei care-i întâmpina.

— Ba da, dar dumneavoastră…

— Vă rog, duceţi-vă! Regina trebuie să fie mereu alături de poporul ei.

— Plec numai dacă mă însoţiţi!

— Bine! Luaţi-o pe punte şi apoi coborâţi din copac. Eu am să cobor de-a dreptul pe funia macaralei.

M-am folosit, într-adevăr, de macara pentru a ajunge jos în câteva clipe. Astfel am aşteptat-o pe Unica şi am pornit împreună spre lagună. Toţi se grăbeau să-i întâmpine pe războinici. Chiar şi copiii fugeau cât îi ţineau picioarele şi striga din adâncul pieptului. Noi nu puteam fugi, în rând cu ei. Unica era regina, şi nu se cuvine ca o regină să fugă.

După ce am mers vreo zece minute, am auzit din nou strigăte de bucurie i-am zărit pe războinicii Tobas. Eram foarte mulţumit, fiindcă aceştia aveau cai şi puteam nădăjdui că voi primi şi eu unul, căci mă săturasem să umblu tot timpul pe jos.

Imediat ce războinicii ne-au zărit, s-au oprit pentru a o aştepta pe regină. Am rămas alături de ea, pentru a mă bucura şi eu de respectul pe care toţi i-l arătau ei.

Un războinic bătrân – marea căpetenie şi un fel de primar al satului, cum aveam să aflu de la Unica – a coborât de pe cal. Toţi ceilalţi războinici i-au urmat exemplul. Apoi bătrânul a ţinut o cuvântare lungă, din care n-am înţeles nimic, după care a vorbit Unica.

Oricum, eram încredinţat că bătrânul războinic i-a spus reginei sale cum s-a desfăşurat lupta, iar Unica i-a povestit indianului ce s-a întâmplat în lipsa războinicilor. Se pare că tânăra fată a vorbit şi despre mine, fiindcă războinicii Tobas s-au uitat de câteva ori în direcţia mea. Ni s-a adus câte un cal, am încălecat şi convoiul de războinici s-a pus în mişcare. În frunte se afla un indian neobişnuit de înalt, purtând un tub de bambus gros şi lung care, aşa cum aveam să aflu, era „marele fluier”. Lângă indianul înalt se afla nelipsitul toboşar.

Cei doi erau urmaţi de un „grup de instrumentişti” care era destul de numeroşi. În spatele „muzicanţilor” ne aflam noi doi, adică Unica şi cu mine, iar în urma noastră veneau războinicii, flancaţi de „civili”, adică de oamenii de rând, umilii supuşi ai reginei Unica.

Indianul care purta „marele fluier” a deschis o gură mare cât o şură şi apoi a început să sufle în instrumentul său. Sunetul înfiorător care s-a auzit ar fi pus, cu siguranţă, pe fugă o turmă de elefanţi. Auzind acest „minunat” semnal, „muzicanţii” şi-au folosit şi ei instrumentele. Zgomotul pe care l-au produs era de-a dreptul înfiorător. Omul s-a întors spre mine pentru a vedea ce impresie îmi făcuse. I-am zâmbit îngăduitor şi atunci indianul înalt a dus din nou la gură „marele fluier” şi a început să sufle cu putere. Am crezut că se va surpa întreg pământul. Sunt încredinţat că cinci astfel de suflători hotărâţi ar fi fost în stare să dărâme un perete înalt şi gros. Ca şi cum aceasta n-ar fi fost de-ajuns, toată lumea ţipa, urla, striga!

Convoiul a înaintat şi s-a oprit în piaţa satului, unde aşteptau El Viejo Desierto şi Pena.

Războinicii au descălecat şi s-au înşirat în faţa cailor. S-a făcut linişte. Marea căpetenie i-a spus lui Viejo Desierto cum s-au comportat războinicii în luptă. După ce bătrânul războinic şi-a încheiat raportul, El Viejo Desierto mi-a spus:

— Războinicii Tobas au învins! Indienii Chiriguanos au fost puşi pe fugă şi mulţi ani de-acum încolo nu ne vor mai da bătaie de cap! Aici se află mai puţin de jumătate din războinicii Tobas. Ceilalţi trebuie să sosească foarte curând! Vor aduce cu sine cai şi vite, pradă bogată de la indienii Chiriguanos. Voi face cunoscut tuturor că astăzi vom avea un mare ospăţ în cinstea acestei victorii!

Bătrânul le-a spus, aşadar, tuturor că se cuvenea să se bucure şi că vor ospăta după pofta inimii. Toţi au început să strige de bucurie şi, ca şi când acest infernal vacarm n-ar fi fost de-ajuns, s-a auzit din nou „marele fluier”. Indianul înalt se afla chiar lângă mine şi-mi desfăta auzul cu sunetul minunat al uriaşului tub de bambus. Sufla cu atâta tragere de inimă, încât s-ar fi zis că obrajii umflaţi aveau să-i plesnească! Purtătorul „marelui fluier” nu-şi mai lua ochii de la mine, convins fiind că-mi făcea mare plăcere să-l văd şi mai ales să-l aud. Am simţit brusc nevoia să mă depărtez de iscusitul suflător, nu de alta, dar mi-era teamă că va plesni şi va zbura spre nori, întocmai ca un uriaş balon! Din fericire, am fost de-a dreptul luat pe sus de un grup de oameni care voiau să ajungă cu orice preţ la El Viejo Desierto. Bătrânul s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

— Tocmai s-au întors iscoadele mele şi se pare că drumul pe care l-au făcut n-a fost în zadar. I-au zărit pe războinicii Mbocovis!

— Unde?

— După ce au mers pe jos mai bine de şase ceasuri, i-au zărit pe duşmani. Apoi s-au ascuns în spatele unor tufişuri pentru a putea vedea şi pentru a afla cât mai multe. Cei mai mulţi dintre indienii Mbocovis mergeau pe jos. Doar câţiva dintre ei aveau cai.

— Caii pe care i-au furat de la noi. Trag nădejde că vom pune mâna pe ei.

— Din păcate, se pare că iscoadele dumneavoastră nu au văzut tocmai ce aş fi vrui eu să vadă.

— Ce anume?

— Dacă printre indienii Mbocovis se aflau şi albi.

— Oamenii mei au zărit un alb.

— Cum arăta acesta?

— Era înalt şi slab.

— Acest alb este El Sendador! Sunt foarte mulţumit! De data asta, nu-l voi mai lăsa să scape!

— Ce aveţi de gând să faceţi?

— Ştiu că războinicii Mbocovis sunt mai numeroşi decât noi, dar n-au arme ca ale noastre.

— Aici aveţi dreptate! Prima mea grijă a fost ca indienii mei să aibă puşti. Chiar credeţi că războinicii Mbocovis se vor opri în acelaşi loc în care au poposit ieri indienii lui El Venenoso?

— Da, aşa cred!

— Îi vom ataca chiar acolo unde vor poposi?

— Da şi asta de îndată ce se vor ivi primii zori! Dacă i-am ataca noaptea mulţi dintre ei ar izbuti să fugă.

— Asta înseamnă că mai avem destulă vreme şi ne putem bucura de izbânda războinicilor noştri.

— Ah, vă rog! Trebuie să le spuneţi oamenilor să-şi înfrâneze bucuria şi să nu mai ţipe aşa. Este cu putinţă ca, îndată ce fac popas, războinicii Mbocovis să trimită încoace câteva iscoade, pentru a vedea ce se petrece în sat. Poate că însuşi El Sendador va veni aici ca să observe mai îndeaproape cum stau lucrurile. Se cuvine să fie linişte în sat, astfel încât duşmanii noştri să nu ştie ce s-a întâmplat. Numai războinicii vor rămâne aici. Ceilalţi trebuie să plece cât mai curând pe insule şi să rămână o vreme acolo, împreună cu caii.

— Caii? Şi eu care credeam că avem nevoie de cai pentru a porni în urmărirea duşmanilor, dacă va fi nevoie.

— Nu va fi vorba de nici un fel de urmărire, dacă vom face treaba aşa cum se cuvine!

— Ce înţelegeţi dumneavoastră prin „aşa cum se cuvine”?

— Imediat ce se întunecă, voi arunca o privire prin împrejurimi, pentru a vedea dacă războinicii Mbocovis au sosit. Dacă da, vom porni cu toţii spre tabăra lor şi îi vom înconjura. Apoi aşteptăm până-n zori. O să stăm la o oarecare depărtare, astfel încât să nu ne poată atinge vreo săgeată otrăvită, dar să putem trage cu puştile. Vreau să văd şi eu cum va scăpa El Sendador de data asta!

— Va încerca să străpungă încercuirea noastră! Noi suntem puţini la număr şi nemernicul are să ne scape!

— Ah! Cercul pe care-l vom face în jurul lor nu va fi chiar atât de mare. Nu va avea decât un diametru de cel mult o mie de picioare! Oricum, nu ne vom înşira aşa, unul câte unul, ci vom sta laolaltă, în grupuri mici. Dacă vor încerca să treacă prin golul lăsat între două astfel de grupuri, vom trage asupra lor şi îi vom nimeri cu siguranţă! Putem însă şi mai bine trage în oricare duşman care încearcă să iasă din tufişuri. Războinicii dumneavoastră se pricep să ţintească?

— Sunt mulţumit de ei. Fiecare ştie să mânuiască o puşcă aşa cum se cuvine.

— Gloanţe şi praf de puşcă aveţi îndeajuns?

— Avem de toate aici. Ne-am făcut provizii pentru mai multe luni.

— Înseamnă că vom izbândi. În primul rând, trebuie să îi încercuim pe duşmani, astfel încât aceştia să nu bage de seamă ce se petrece. După aceea, treaba va merge foarte uşor.

— Nu trebuie să uitaţi că şi indienii Mbocovis au puşti, mai precis puştile pe care le-au luat de la tovarăşii dumneavoastră.

— Oricum, este vorba numai de câteva şi nu cred că indienii Mbocovis ştiu bine să umble cu ele. Vă rog să daţi poruncile cuvenite, astfel încât să putem duce planul meu la bun sfârşit. Grăbiţi-vă! Voi pleca împreună cu Pena. Poate izbutim să-i zărim pe duşmani când se apropie de lagună.

L-am chemat pe tovarăşul meu. Am intrat în locuinţa bătrânului, ne-am luat armele şi am pornit-o spre locul în care credeam că vor poposi războinicii Mbocovis, în fruntea cărora se afla El Sendador. Nu am mai ţinut seama de nimic, nici măcar de petrecerea care s-a încins în satul indienilor Tobas. Ne-am descălţat pentru ca indienii să nu-şi poată da seama că la Laguna de Carapa se aflau şi albi. Când am zărit tufişurile în faţa noastră, am înaintat cu multă băgare de seamă. Strădaniile noastre au fost, însă, zadarnice. În tufişuri nu se afla nici ţipenie de om, aşa că ne-am continuat drumul.

Semnele pe care războinicii Mbocovis le lăsaseră se zăreau atât de limpede, încât poate numai un vânător bătrân ar fi putut deosebi urmele noastre de cele ale indienilor. De aceea nu a fost nevoie să le ştergem. Oricum, chiar dacă duşmanii ne-ar fi desluşit urmele, nu puteau să tragă nici un folos din asta, deoarece El Sendador pusese totul la cale, astfel încât să ajungă la lagună numai la lăsarea întunericului.

Când i-am zărit, în sfârşit, pe războinicii Mbocovis, mai erau trei ceasuri până la apusul soarelui şi cam tot atâtea ceasuri mai aveau de mers duşmanii noştri până să ajungă la locul de popas. Nu am putut vedea cât de numeroşi erau, pentru că înaintau în şir indian. În faţă se aflau călăreţii, iar mai în spate războinicii pedeştri.

Am privit prin ocheanul lui Viejo Desierto. Ne aflam destul de departe de duşmani şi ştiam că aceştia nu ne zăriseră.

Ne-am întors cât am putut de repede. Am trecut de locul unde urmau să poposească şi ne-am depărtat, astfel încât să putem vedea prin ochean locul unde credeam că se vor opri indienii Mbocovis. Apoi ne-am aşezat la pândă. După o jumătate de ceas, i-am zărit. Deşi era destul de întuneric, am văzut cum se opreau rând pe rând şi apoi dispăreau unul câte unul în dosul tufişurilor.

— Aşaaa! A şoptit Pena. S-au oprit taman acolo unde-am crezut noi că vor poposi! Ce facem acum? Ne întoarcem în sat?

— Se va întoarce numai unul dintre noi. Celălalt va rămâne aici şi va vedea dacă El Sendador îşi trimite iscoadele în sat. Asta-i o treabă uşoară. E întuneric şi iscoadele vor alege drumul cel mai drept până la lagună. Pe lumină, indienii s-ar fi văzut nevoiţi să facă un ocol. Dacă un om stă liniştit şi ascultă cu băgare de seamă tot ce se petrece în jur, poate auzi paşii iscoadelor, chiar dacă acestea se află la o depărtare destul de mare. Eu voi rămâne aici. Am să vă rog pe dumneavoastră să mergeţi în sat şi să-i spuneţi bătrânului Herbst că indieni Mbocovis au sosit şi că a venit timpul să-şi aducă războinicii încoace.

— Vă mulţumesc, dar prefer să rămân eu aici! Este mai bine dacă mergeţi în sat şi dacă aveţi grijă ca totul să decurgă conform planului dumneavoastră. Ar fi cu putinţă ca eu să nu fac totul întocmai precum doriţi şi atunci, desigur m-aţi certa.

— Cum doriţi, numai că vă rog mult să fiţi foarte atent.

— Nu vă faceţi griji, seńor!

— Vreau să vă întreb, ce veţi face dacă auziţi pe cineva trecând pe aproape de dumneavoastră?

— Îl urmăresc şi încerc să-l prind!

— Nu aşa! Trebuie să-l urmăriţi pentru a ne putea spune unde se află!

— Bine, dar aşa vă poate zări şi le poate da de ştire tovarăşilor săi!

— Nu cred că le va putea da de ştire. Dacă se va afla atât de aproape de mine încât să mă poată vedea, voi avea eu grijă să pun mâna pe el! În caz că nu îl voi prinde, atunci îi vom încercui pe tovarăşii săi, chiar înainte ca el să poată ajunge la aceştia. Totul este să nu vă arătaţi decât după ce noi vom fi gata să-i înconjurăm pe indienii Mbocovis. De veţi fi nevoit să părăsiţi acest loc, vă rog să faceţi astfel încât să vă întoarceţi tot aici. Dacă vă rătăciţi, vă vom aştepta în zadar, iar dumneavoastră nu veţi şti ce s-a întâmplat cu noi.

— Nu mă voi rătăci, dragul meu domn. Puteţi avea încredere în mine. Doar voi fi în stare să ajung în locul din care am plecat! Mergeţi fără nici o grijă. N-am să fac nici o greşeală.

M-am încălţat, fiindcă acum nu mai conta dacă urmele noastre erau descoperite sau nu, şi m-am întors în sat cât am putut de repede. Acolo eram aşteptaţi cu nerăbdare.

Herbst îşi adunase deja oamenii şi le spusese să fie gata de plecare, astfel încât nu a mai fost nevoie să pierdem timpul cu pregătirea şi adunarea războinicilor. Nu a fost nevoie decât să-i spun bătrânului ce aveam de gând să fac. Războinicii m-au urmat în şir indian şi fără să facă nici cel mai mic zgomot. Nu era de aşteptat ca indienii Mbocovis să atace satul, pentru că aveam să-i încercuim. Cu toate acestea, am lăsat câţiva războinici de-ai noştri în sat, astfel încât aceştia să fi putut apăra aşezarea până când ne-am fi întors noi.

Deoarece credeam că El Sendador va trimite cel puţin o iscoadă şi că această iscoadă o va lua de-a dreptul spre aşezarea indienilor Tobas, i-am condus pe războinicii lui Viejo Desierto mai întâi de-a lungul malului lacului, apoi am făcut împreună cu ei un ocol spre miazănoapte şi numai după aceea am apucat-o spre locul în care se afla Pena. M-am gândit să facem acest ocol pentru a ieşi din calea iscoadei sau iscoadelor lui Sendador.

Nu e deloc uşor să ajungi pe întuneric într-un anume loc. Nu exista nici un copac, nici un tufiş care mi-ar fi putut servi ca punct de reper, numai că, după ce colindasem ani de zile întinsul preriei, aveam un simţ al orientării foarte dezvoltat. Aşa se face că am găsit cu atâta uşurinţă locul în care-l lăsasem pe tovarăşul meu, de parcă ar fi fost zi. Pena nu mai era, însă, acolo.

— Pesemne că a văzut o iscoadă şi s-a luat după ea, a spus bătrânul Herbst. Aşteptăm până se întoarce?

— Nu! Am spus eu. Unul dintre războinicii dumneavoastră va rămâne aici, îl va aştepta pe Pena şi va porni apoi împreună cu el pe urmele noastre. Noi vom pleca.

El Viejo Desierto i-a poruncit unuia dintre războinici să-l aştepte pe tovarăşul meu, iar noi am pornit mai departe. Când am crezut că ne aflam destul de aproape de tufişuri, le-am poruncit războinicilor Tobas să se oprească.

Cunoşteam bine locul şi de aceea nu mi-a fost greu să le spun indienilor ce aveau de făcut, anume să se aşeze într-un cerc cu un diametru de vreo opt sute de paşi adăpostindu-se în spatele tufişurilor. Am luat-o de-a lungul traseului imaginar al cercului şi am postat câte un indian la fiecare doisprezece paşi, cu consemnul de a împuşca orice străin care încerca să treacă. Acum, când cercul se închisese, fiecare războinic Tobas era la locul său. Numai El Viejo Desierto şi cu mine ne aflam în afara cercului, pentru a putea interveni repede oriunde ar fi fost nevoie. La foarte puţină vreme după ce îi spusesem fiecăruia ce avea de făcut, s-au auzit două împuşcături din direcţia în care se afla satul.

— Pe toţi dracii! Mi-a şoptit Herbst. În sat se trage! Sper că nu am înconjurat nişte tufişuri goale şi să avem surpriza ca indienii Mbocovis să fi plecat de mult de-aici şi să se afle acum în sat!

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! Am replicat eu. Nu uitaţi că El Sendador aştepta un sol din partea „Ginerelui”, iar acesta este acum ostatic, împreună cu toţi războinicii săi. Se prea poate ca Sabuco să fi trimis o iscoadă în sat şi iscoada să fi dat nas în nas cu Pena. Poate că tovarăşul meu i-a venit de hac indianului Mbocovis.

— Bine, dar i-aţi spus lui Pena să nu ucidă în nici un caz iscoada!

— Aşa este, numai că nu am de unde să ştiu cum au decurs lucrurile. Nu avem altceva de făcut, decât să aşteptăm şi să vedem ce are să se mai petreacă. Ar trebui să-i spuneţi fiecăruia dintre războinicii dumneavoastră să fie cu mare băgare de seamă nu numai la ceea ce se întâmplă în tufişuri, ci şi la ceea ce se întâmplă în jur.

— Dar indienii Mbocovis ştiu acum că suntem prin preajmă! Doar au auzit împuşcăturile!

— Nu-i nimic! Oricum, i-am înconjurat. Acum n-au decât să afle că suntem aici. Bătrânul s-a depărtat şi s-a întors peste un sfert de ceas, spunându-mi că toţi războinicii săi erau cu ochii-n patru.

În timp ce vorbeam cu Herbst, am auzit zgomot de paşi. Omul care venea dinspre sat înainta repede şi cu zgomot. Aceasta însemna că era grăbit şi că nu ştia că noi ne aflam acolo, fiindcă nu-i păsa deloc dacă-l aude cineva, sau nu.

— O fi Pena? M-a întrebat Herbst.

— Nu. Pena n-ar face aşa zgomot. Cred că e vreo iscoadă. Veniţi! Trebuie să încercăm să o prindem!

Am luat-o spre locul dinspre care se auzea zgomotul de paşi. Nu purtam în mână nici o armă, tocmai pentru a-l putea prinde cu uşurinţă de gât pe războinicul Mbocovis, dar am uitat să-i spun lui Herbst să nu cumva să strige sau să vorbească. În cele din urmă, am zărit o siluetă apropiindu-se de noi, El Viejo Desierto a strigat:

— Alto ahi! Stai pe loc!

Omul s-a oprit, dar numai pentru o clipă. După aceea, a început să fugă. În ciuda întunericului, am văzut bine silueta celui ce se apropiase de noi şi am luat-o pe urmele acestuia pentru a-l prinde, dar era prea târziu! Am apucat-o spre dreapta, pentru că într-acolo o luase şi omul meu, dar se pare că cel pe care-l urmăream schimbase imediat direcţia, fiindcă nu l-am mai zărit. M-am oprit şi am tras cu urechea, dar n-am auzit nici un zgomot. Atunci am strigat tare, astfel încât să mă audă fiecare dintre indienii Tobas:

— Atenţie! El Sendador se află aici! Vrea să ajungă la tufişuri! Nu-l lăsaţi să treacă de voi! Împuşcaţi-l.

Oricât de mult mi-aş fi dorit ca El Sendador să rămână în viaţă, nu-mi puteam îngădui să-l las să ajungă la oamenii săi care, în lipsa conducătorului lor, ar fi fost mai uşor de învins.

Abia trecuseră câteva clipe de când le poruncisem indienilor Tobas să-l împuşte pe El Sendador, când am auzit foarte aproape de mine un glas:

— Mii de draci! E neamţul ăla afurisit!

Era chiar glasul lui Sabuco! Bătrânul fusese foarte şiret. A fugit puţin şi apoi s-a trântit la pământ. Astfel, paşii nu i s-au mai auzit şi nu mi-am putut da seama unde se afla.

El Sendador îmi recunoscuse vocea şi fusese atât de surprins şi de furios, în acelaşi timp, încât dăduse frâu liber simţămintelor, trădându-se astfel. Fără a mai pierde nici măcar o singură clipă, am apucat-o spre locul din care auzisem glasul bătrânei călăuze, dar nu m-am mişcat încet şi fără zgomot şi această imprudenţă era să mă coste viaţa. Abia dacă făcusem doi, trei paşi, când am auzit o detunătură şi am zărit o scânteie. Apoi am simţit o smucitură, ca şi când cineva m-ar fi tras de braţul stâng. La lumina scânteii, am zărit desluşit chipul lui El Sendador. Am dus imediat carabina la ochi şi am tras exact spre tufişul în care-l zărisem pe bătrân. Am auzit apoi un râs dispreţuitor. Sabuco părăsise imediat locul din care trăsese asupra mea. Am făcut câţiva paşi, mai mult pentru a nu-i mai da lui El Sendador ocazia de a mă împuşca şi am aşteptat câteva clipe. Nu s-a mai auzit nici un sunet. El Sendador îmi scăpase printre degete! M-am întors apoi la bătrânul Herbst.

— Era, într-adevăr, El Sendador? M-a întrebat acesta.

— Da. Nu a vrut să-l trimită în sat pe vreunul dintre războinicii săi şi s-a dus el însuşi până acolo.

— Atunci e cu atât mai rău că ne-a scăpat. A tras asupra dumneavoastră? Sunteţi rănit?

— Nu. Se pare că glonţul a atins doar mâneca hainei.

— Aţi tras şi dumneavoastră! Poate că l-aţi nimerit!

— Nu cred. Aţi auzit doar că a râs de mine! Se pare că omul ăsta are un noroc nemaipomenit! De câte ori cred că l-am prins, îmi scapă!

— Quién va alli? Cine-i acolo? A întrebat unul dintre indienii Tobas.

Se pare că războinicul care rostise întrebarea nu se afla foarte departe de noi. Apoi s-a auzit o împuşcătură.

— Quién va? S-a auzit apoi vocea unui alt războinic, ce era undeva, mai departe de noi.

Întrebarea a fost urmată de două împuşcături.

— Vrea să ajungă la războinicii lui! A spus bătrânul Herbst. A încercat să treacă de noi şi apoi a vrut să se strecoare pe lângă doi dintre războinicii mei.

— A fost prevăzător şi şi-a încărcat puşca. A tras asupra unuia dintre războinici şi se vor mai auzi împuşcături, pentru că omul nostru va tot încerca să treacă de războinicii Tobas, până când îşi va da seama că am înconjurat tabăra lor.

Presupunerea mea s-a adeverit, pentru că am auzit din nou glasurile indienilor Tobas şi apoi împuşcăturile. În spatele nostru a răsunat un zgomot de paşi. Era războinicul Tobas pe care îl lăsasem în urmă, pentru a-l aştepta pe Pena. Indianul venea, într-adevăr, cu tovarăşul meu.

— Am auzit împuşcături! El Sendador este aici! A spus Pena, imediat ce sa apropiat de mine.

— Ştiţi că se află aici? Am întrebat eu.

— Da. M-am aflat tot timpul la trei, patru paşi în spatele lui.

— Şi noi am auzit împuşcături. Cine a tras primul, dumneavoastră, sau el?

— Eu!

— Şi doar v-am rugat să nu faceţi zgomot!

— Da, m-aţi rugat să nu fac zgomot, dacă dau de vreo iscoadă, de vreun indian. Nu mi-aţi spus să nu fac zgomot, dacă îl văd pe El Sendador!

— Ar fi trebuit să mă gândesc că se va duce el însuşi în sat, dar asta nu este o scuză pentru dumneavoastră. Nu trebuia să trageţi!

— Nu trebuia să trag nici dacă El Sendador îmi apărea în faţă? Ar fi fost o prostie! Bătrânul este căpetenia indienilor Mbocovis. Fără el, nemernicii ăştia nu ar mai fi fost atât de siguri pe ei.

S-a auzit din nou o împuşcătură, semn sigur că bătrâna călăuză încercase din nou să treacă de unul dintre războinicii Tobas.

— Omul ăsta are un noroc nemaiîntâlnit! A spus Herbst. S-a tras de atâtea ori în el şi tot nu e rănit!

— Poate că, totuşi, l-a nimerit unul dintre războinicii Tobas!

— Să sperăm!

— De ce le-aţi spus indienilor să tragă? A întrebat Pena. Se putea face şi altceva.

— Aşa? Ce se putea face?

— Trăgând asupra lui, indienii Tobas nu fac decât să-l alunge. Dacă l-ar fi lăsat să treacă, el s-ar găsi acum alături de războinicii lui şi ar fi nevoit să se predea o dată cu aceştia.

Tovarăşul meu avea dreptate, şi trebuia să recunosc faptul că eu avusesem ideea ca indienii Tobas să tragă asupra lui El Sendador, astfel încât indienii Mbocovis să rămână fără căpetenie. M-am văzut nevoit să-l rog pe bătrânul Herbst să le spună războinicilor săi să-l lase pe El Sendador să treacă.

Bătrânul a plecat, iar Pena şi cu mine ne-am aşezat pe iarbă şi am aşteptat. Niciunul dintre noi n-a scos o vorbă. Eram supărat pentru că făcusem o mare greşeală. Ar fi trebuit să-l lăsăm pe El Sendador să treacă de războinicii Tobas. Dacă am fi făcut astfel, el s-ar fi aflat alături de războinicii Mbocovis, ar fi fost încercuit şi n-ar fi avut cum să ne mai scape. Desigur că bătrânul ne putea zădărnici planurile. Odată ajuns la indienii săi, El Sendador s-ar fi folosit din plin de întunericul nopţii pentru a încerca să străpungă încercuirea. Bineînţeles că unii dintre indienii Mbocovis ar fi scăpat şi, printre aceştia, s-ar fi găsit cu siguranţă şi El Sendador. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut astfel, s-ar fi ajuns la luptă şi vărsare de sânge. Mă mângâiam cel puţin cu gândul că nimeni nu fusese rănit şi ucis până atunci. În acea noapte, am mai făcut, însă, o greşeală. Ar fi trebuit mă gândesc la faptul că mă aflam în mare primejdie. El Sendador se găsea undeva în întuneric şi încerca să ajungă la războinicii. Acum ştia unde mă aflam. Pentru el eu eram duşmanul cel mai de temut şi era în stare de orice pentru a mă ucide. Mie toate acestea nici măcar nu-mi treceau prin cap.

Stăteam în faţa lui Pena, amândoi adânciţi în gândurile noastre, fără să scoatem un cuvânt, învăluiţi de întunericul nopţii. Mi s-a părut că am auzit un sunet, asemănător celui pe care-l face un om atunci când trece cu palma peste pământul gol.

— Nu vă mişcaţi! Mi-a şoptit Pena. Cred că cineva se târăşte încoace!

— Cine să fie oare? L-am întrebat, în şoaptă, pe tovarăşul meu. O fi El Sendador?

— Se prea poate. Să ascultăm!

M-am întins cât eram de lung şi mi-am lipit urechea de pământ. Am auzit foarte limpede un foşnet. Cineva se apropia de noi, dar nu ştiam din care parte. Eram, într-adevăr, în primejdie. M-am strecurat încet spre Pena şi i-am şoptit:

— Daţi-mi mâna! Vom sări amândoi în picioare şi vom fugi spre dreapta! Se apropie cineva! Unu, doi, trei!

Când am spus „trei”, am sărit amândoi în picioare şi am rupt-o la fugă. Îl luasem de mână pe tovarăşul meu, tocmai pentru a rămâne împreună. Cum fugeam aşa, mi s-a părut că mâna lui Pena se smulge dintr-a mea. Apoi am auzit vocea lui Pena undeva în spatele meu:

— Pe toţi dracii! Ce… ce-a fost asta? Ah!

M-am oprit imediat şi am tras cu urechea.

— Câine! A spus Pena. N-ai să-mi scapi! Te ţin bine! Au! Ah!

— Ţineţi-l bine! Am strigat eu. Am să vă vin în ajutor!

Am făcut o mare greşeală când am strigat. Prin cuvintele mele, i-am dat de înţeles duşmanului că tovarăşul meu nu era singur. Ar fi trebuit să nu scot nici măcar un sunet.

Am luat-o înapoi cât am putut de repede, am zărit o siluetă în faţa mea, i-am pus mâna-n gât:

— Cerule! A şoptit o voce în germană. M-aţi prins pe mine!

Îl apucasem de gât chiar pe tovarăşul meu!

Vocea lui El Sendador s-a auzit în întuneric:

— Am dat greş astăzi, dar tu, neamţ nenorocit, tot n-ai să-mi scapi!

Am dus imediat carabina Henry la ochi şi am tras şase focuri în direcţia în care se auzise vocea lui Sabuco, dar omul părea să fie mai puternic decât gloanţele mele, fiindcă n-am auzit nici măcar un sunet care să ne facă să credem că ar fi fost rănit.

— La naiba! A şoptit Pena. Ce noapte! Totul merge anapoda şi mă mai pomenesc şi strangulat de tovarăşul meu! De ce m-aţi apucat de gât pe mine şi nu pe el?

— Fiindcă pe dumneavoastră v-am zărit!

— Dacă aveţi de gând să mă sugrumaţi ori de câte ori mă vedeţi, va fi vai şi amar de mine!

— Îmi pare rău, dar nu v-am recunoscut! De ce v-aţi smuls mâna din mâna mea?

— Eu? Nici nu mi-a trecut prin cap aşa ceva! Cum fugeam, ţinându-vă de mână, am dat peste El Sendador! Omul se afla tocmai acolo unde noi credeam că suntem în siguranţă!

— Ah, ce ghinion!

— Da, am avut ghinion, dar am avut şi noroc! Sabuco era la fel de speriat ca şi mine şi nu m-a apucat imediat de beregată!

— Şi aţi pus mâna pe el?

— Da, l-am apucat de gât cu amândouă mâinile, numai că eu nu am mâniile dumneavoastră şi Sabuco m-a prins de gât la rândul său.

— Ce ciudat! Nu s-a folosit de nici o armă!

— Ba da! A dus mâna la brâu, i-am prins-o, însă nu l-am putut ţine şi m-a tăiat. M-am speriat şi i-am dat drumul. Am crezut că mi-a crestat degetele. Spre norocul meu, tocmai atunci aţi strigat dumneavoastră, El Sendador s-a speriat şi a fugit.

— Ce ghinion! Era bine dacă l-aţi mai fi putut ţine măcar o clipă!

— Să-l ţin? Cum să-l ţin, dacă mi-a tăiat degetele?

— V-a tăiat degetele? Nu se poate!

— Nu! Iată, toate degetele mele sunt la locul lor. Trag nădejde că bătrânul Herbst va veni cât mai curând. Îmi spunea că are un leac pentru vindecarea rănilor.

El Viejo Desierto auzise, într-adevăr, strigătele noastre şi s-a grăbit să ni se alăture. Se gândea şi el înciudat la marele noroc pe care-l avea El Sendador. Herbst şi-a scos leacurile pe care le purta într-o traistă din piele şi l-a bandajat pe tovarăşul meu. Apoi am plecat toţi trei, pentru ca Sabuco să nu ne poată găsi chiar atât de uşor.

Dacă El Sendador mai încerca o dată să străpungă cercul făcut de indienii Tobas, avea să reuşească cu siguranţă. Războinicii noştri primiseră porunca de a-l lăsa să treacă şi de a veni imediat să ne dea de ştire.

Orele se scurgeau pe rând şi niciunul dintre războinicii Tobas nu ne aducea vestea pe care o aşteptam cu atâta nerăbdare. A sosit şi miezul nopţii şi, o dată cu el, a apărut pe cer şi luna, care şi-a revărsat lumina palidă asupra pământului adormit. Tufişurile din faţa noastră păreau acum un zid.

Această lumină palidă ne era de mare ajutor, dar nu le venea deloc la socoteală indienilor Mbocovis, pentru că noi îi puteam zări acum destul de bine, iar bătrânul Sabuco ar fi dat greş dacă ar fi încercat să ajungă la ai săi, căci l-am fi observat numaidecât. Indienii Mbocovis puseseră străji. Imediat ce a răsărit luna, războinicii Tobas le-au zărit şi au început să tragă.

Acum duşmanii ne vedeau la fel de bine cum îi vedeam şi noi pe ei. Bineînţeles că ştiau că sunt înconjuraţi. Puteau să îi şi numere pe războinicii noştri şi puteau încerca să spargă încercuirea într-un anume punct. Toată noaptea nu s-a întâmplat însă nimic. S-au ivit primii zori şi atunci am îndrăznit să mă gândesc la faptul că victoria noastră era sigură.

Războinicii Mbocovis nu aveau de unde să ştie că aveam un ochean cu ajutorul căruia puteam vedea tot ce se petrece în tabăra lor. Chiar lângă tufişuri, se aflau străjile care trebuiau să observe ce avem de gând să facem. În spatele cailor, războinicii Mbocovis se adunaseră la sfat. Aveam să aflăm cât de curând ce hotărau. Trebuia să vedem neapărat încotro o vor lua duşmanii noştri pentru a sparge încercuirea.

Am stabilit cu Pena şi cu bătrânul Herbst nişte semne cu ajutorul cărora să ne putem înţelege. Apoi, cei doi au plecat. Unul a luat-o spre dreapta, altul, spre stânga. Cercul pe care-l făceau indienii Tobas era acum împărţit în trei. În fiecare dintre punctele în care acest cerc era întrerupt se afla câte unul din noi. Acum, ne puteam vedea unii pe alţii şi ne puteam înţelege foarte lesne cu ajutorul semnelor pe care le stabilisem.

El Viejo Desierto le-a spus războinicilor săi să nu tragă asupra cailor – deoarece erau caii noştri – şi să facă astfel încât să-i prindă vii pe războinicii Mbocovis. Jumătate dintre războinicii Tobas urmau să se îndrepte spre locul prin care indienii Mbocovis încercau să spargă încercuirea. Ceilalţi trebuiau să rămână la posturile lor.

Nu mi-era ruşine cu indienii Tobas! Toţi credeau cu tărie că vor învinge şi tocmai acest gând le dădea liniştea pe care o admiram atât de mult la indieni.

Eu mă aflam chiar pe partea cercului care dădea spre sat. Nu mă gândeam că indienii Mbocovis vor încerca să spargă încercuirea tocmai pe acolo Într-adevăr, am văzut că indienii au apucat-o în direcţia opusă celei în care se afla satul. Voiau să fugă, luând-o spre răsărit!

Am ridicat puşca şi le-am făcut un semn lui Pena şi lui Herbst, dându-le astfel de ştire despre planurile duşmanilor noştri. Aceştia le-au spus indienilor Tobas ce aveau de făcut. Războinicii Mbocovis au luat-o, într-adevăr, spre răsărit şi s-au îndepărtat destul de mult, astfel încât nu i-am mai putut zări. Dar, fiecare dintre războinicii Tobas ştia ce are de făcut şi am văzut cum au pornit în urmărire. Apoi s-a auzit un urlet infernal şi au început să răsune împuşcăturii!

Detunăturile se auzeau una după alta, de parcă indienii ar fi avui o mitralieră. Apoi au răsunat urletele de groază şi de furie ale indienilor Mbocovis şi strigătele de bucurie ale războinicilor Tobas.

Câţiva dintre aceştia din urmă mi-au povestit cât de lesne îi învinseseră pe duşmani. Ei se apropiaseră de indienii Mbocovis, dar nu prea mult, astfel încât săgeţile lor să nu-i poată atinge. Apoi au început să tragă cu puştile şi focul a fost atât de năprasnic, încât duşmanii s-au speriat şi au început să fugă care încotro.

Acesta era preţul pe care războinicii Mbocovis erau nevoiţi să-l plătească pentru faptele lor. Am trimis imediat un indian Tobas care vorbea graiul tribului Mbocovis pentru a le spune duşmanilor că era mai bine să se predea. Indianul a luat baticul meu şi l-a fluturat deasupra capului. Apoi a pornit înspre tufişuri. L-am văzut oprindu-se şi strigând câteva cuvinte. Imediat au început să zboare pe lângă el săgeţi otrăvite. Din fericire, nu l-a nimerit niciuna. Indianul Tobas s-a întors şi mi-a transmis mesajul războinicilor Mbocovis, ei i-au dat de ştire că nu aveam decât să-i atacăm, pentru că ne vor trimite săgeţi otrăvite şi ei nu se temeau de gloanţele noastre. Pena şi Herbst s-au apropiat şi au auzit tot ce mi-a spus războinicul Tobas.

— Ar trebui să le replicăm aşa cum se cuvine, nu credeţi? A întrebat tovarăşul meu.

— Ne-ar fi omorât cu siguranţă, dacă li s-ar fi ivit ocazia. Rănindu-i pe unii dintre ei, ceilalţi s-ar preda cu siguranţă. Cercul nostru trebuie să fie acum mai strâns. Oamenii noştri să nu se apropie prea mult, ca să nu fie atinşi de săgeţi otrăvite. Războinicii Tobas trebuie să tragă în fiecare indian Mbocovis, care încearcă să fugă.

Ne-am apropiat cu toţii de tufişuri şi am dezlănţuit împuşcăturile când am văzut că indienii Mbocovis se pregăteau, la rândul lor, să tragă asupra noastră. S-au auzit strigăte şi am presupus că multe dintre gloanţele noastre şi-au atins ţinta. L-am rugat din nou pe indianul Tobas care ştia graiul tribului Mbocovis să le vorbească duşmanilor şi să facă astfel încât să le atragă atenţia asupra mea.

La auzul celor rostite de „solul” meu, indienii Mbocovis au început să urle şi să tragă cu sarbacanele lor, fără ca săgeţile otrăvite să-l atingă pe vreunul din noi. Apoi, mi-am dat seama ce aveam de făcut. M-am depărtat mult de tufişurile în spatele cărora se afla tabăra duşmană. Ştiam foarte bine ce putea Doborâtorul de Urşi, aşa că m-am aşezat la o distanţă de la care nici un indian nu s-ar fi aşteptat să fie atins de gloanţele mele.

Am privit mai întâi prin ochean şi am zărit un loc în care mai mulţi războinici Mbocovis se strânseseră laolaltă pentru a mă urmări mai bine.

Am dus puşca la ochi şi am tras. Apoi am privit din nou prin ochean.

În locul spre care ţintisem se aflau mai mulţi războinici Mbocovis întinşi la pământ. Unii erau aplecaţi asupra lor. Alţii alergau încoace şi-ncolo. Cu toţii ţipau ca din gură de şarpe.

Am dus din nou puşca la ochi şi am tras. Urletul care s-a auzit imediat după cea am tras, a fost înspăimântător, semn sigur că nimerisem din nou. M-am apropiat de Pena şi de bătrânul Herbst, care mi-a spus:

— Ce armă nemaipomenită! Nu aş fi crezut că-i veţi nimeri de la o distanţă atât de mare.

— Am tras şi mai bine cu puşca asta! Am replicat eu. Acum am ţintit pur şi simplu spre mulţime. Important este că indienii Mbocovis nu mai sunt atât de siguri pe ei. Trag nădejde că se vor preda curând.

— Şi eu sper acelaşi lucru. Sunteţi de părere că ar trebui să vorbesc cu ei? Vreţi să le vorbiţi chiar dumneavoastră? V-aţi afla în mare primejdie! Unul dintre războinicii Mbocovis s-ar putea să tragă cu sarbacana.

— Nicidecum! Niciunul dintre războinicii Mbocovis n-ar îndrăzni să tragă asupra mea! Îi cunosc eu prea bine, iar ei mă cunosc la rândul lor şi ştiu că nu-i de glumit cu un om ca mine!

— Nu mai spun nimic! Şi care sunt condiţiile pe care le veţi pune?

— Ce mă sfătuiţi?

— Să fim iertători. Au pierit destui dintre duşmanii noştri, în schimb, niciunul dintre noi n-a fost nici măcar rănit.

— Aveţi dreptate. Voi încerca să fiu blând şi iertător.

El Viejo Desierto şi-a lăsat armele în grija noastră şi a păşit spre tabăra indienilor. Avea spatele drept şi privirea mândră. Dacă până atunci mă temusem pentru viaţa bătrânului Herbst, acum această teamă a dispărut ca prin farmec, fiindcă am văzut cu câtă linişte îl priveau indienii Tobas pe învăţătorul, pe părintele lor, ştiind că acesta pleca singur în tabăra duşmană. Şi indienii Mbocovis s-au purtat demn. Niciunul dintre ei n-a făcut vreo mişcare prin care să arate că ar fi dorit să-i facă vreun rău lui El Viejo Desierto. Nu s-a auzit nici măcar un sunet, nici chiar după ce Herbst a dispărut cu totul în spatele tufişurilor.

Am privit prin ochean şi am văzut că toţi războinicii Mbocovis se strânseseră în jurul bătrânului.

Am aşteptat mai bine de un ceas şi jumătate, până când El Viejo Desierto ni s-a alăturat. Nu era singur. II însoţeau şase războinici Mbocovis. Unul dintre ei părea a fi un cacic. Ceilalţi cinci erau războinici bătrâni, probabil sfetnicii cacicului Mbocovis. Imediat ce s-au apropiat cu toţii, El Viejo Desierto ne-a spus în spaniolă:

— Această neînfricată căpetenie Mbocovis doreşte să vă pună câteva întrebări, seńores. Ce le va spune oamenilor săi depinde numai de răspunsul dat de dumneavoastră.

După ce a rostit aceste cuvinte, Herbst s-a aşezat pe iarbă. Noi ne-am aşeza lângă el, unul în dreapta şi unul în stânga. Cacicul Mbocovis şi însoţitorii săi au venit înaintea noastră.

După ce ne-a privit cu foarte mare băgare de seamă, şeful de trib a început, spre surprinderea noastră, să ne vorbească în spaniolă:

— Dumneavoastră sunteţi din ţara care se numeşte Alemania30?

— Da! Am răspuns eu.

— Asta mă bucură, fiindcă îi preţuiesc mult pe oamenii care vin din ţara aceea.

— Aţi avut de-a face cu oameni din Alemania? Am întrebat eu.

Se pare că această întrebare nu l-a încântat pe cacic, pentru că nu a răspuns ci a continuat să vorbească, de parcă nu l-aş fi întrebat nimic.

— În Alemania sunt oameni viteji, înţelepţi şi cu multă minte. Am văzut că sunteţi viteji, dar vreau să vă întreb dacă sunteţi înţelepţi şi dacă aveţi destulă minte.

— Nu îi vom răspunde marelui şef, am replicat eu. Îl voi lăsa să judece el însuşi dacă suntem sau nu înţelepţi, dacă avem sau nu minte multă.

— Un om înţelept nu-şi ucide prietenul.

— Dar îşi ucide duşmanul.

— Un om înţelept face din duşmanul său un prieten.

— Numai dacă duşmanul vrea să-i devină prieten! Am răspuns eu, hotărât.

— Asta depinde numai de condiţiile pe care omul înţelept le pune duşmanului său. Ştiţi că un om înţelept şi cu minte multă nu minte niciodată?

— Ştim asta prea bine! Am răspuns eu, vorbind şi în numele lui Pena.

— Atunci voi afla cu siguranţă tot ce doresc să aflu. Îl cunoaşteţi pe El Venenoso, care este una dintre căpeteniile indienilor Mbocovis?

— Da.

— Unde se află el acum şi unde sunt cei cincizeci şi opt de războinici?

— Sunt cu toţii ostaticii noştri.

— Sunt numai războinici indieni printre ostaticii dumneavoastră?

— Printre ei se află şi un alb, pe care marele şef îl cunoaşte mai bine decât îl cunosc eu. Acestui alb i se spune El Yerno şi este ginerele lui El Sendador.

— Câţi dintre ostaticii dumneavoastră sunt răniţi?

— Niciunul, pentru că i-am atras într-o capcană, printr-un şiretlic. Au venit pe insulă, i-am prins şi i-am legat.

— Ce aţi hotărât în ceea ce-i priveşte pe El Venenoso şi pe oamenii săi?

— Am vrut să-i iertăm şi să le redăm libertatea, dar pentru că aţi vrut să ne atacaţi, veţi împărtăşi soarta lor, asupra căreia urmează să hotărâm acum!

Căpetenia a păstrat pentru câteva clipe tăcerea, privind în pământ. Apoi a ridicat ochii şi a întrebat:

— Îl cunoaşteţi pe El Sendador?

— Îl cunosc pe nemernic!

— Noi am crezut că el este un om bun. Noi suntem prietenii săi.

— Înseamnă că v-aţi înşelat şi sunteţi prietenii unui nemernic.

— Toate acestea ni le-a spus şi El Viejo Desierto şi nu l-am crezut, pentru că Sendador nu ne-a minţit niciodată.

— Asta înseamnă că s-a purtat cu dumneavoastră mai bine decât s-a purtat cu alţii, deşi, dacă mă gândesc mai bine, astăzi nu a procedat faţă de dumneavoastră întocmai aşa cum s-ar fi cuvenit. V-a părăsit. Susţineţi că-i un om de încredere?

— Cred că dumneavoastră i-aţi tăiat calea atunci când ar fi vrut să se vină la noi. Am auzit mai multe împuşcături şi am auzit şi glasul lui El Sendador. L-aţi rănit? L-aţi luat ostatic?

— Niciuna, nici alta. Ne-a scăpat! Am recunoscut eu, deşi poate ar fi fost mai bine să nu spun nimic în ceea ce-l privea pe Sabuco.

Acest şef de trib nu-mi plăcea deloc. Trăsăturile feţei sale nu exprimau nimic. Mi se părea că voia să afle cât mai multe pentru a folosi apoi împotriva noastră tot ce aflase.

— De ce i-aţi atacat pe indienii Tobas? L-am întrebat eu pe cacic. Oare sunt ei duşmanii de moarte ai indienilor Mbocovis.

— Nu! A răspuns şeful de trib, simţind că de răspunsul său depindea soarta sa şi a oamenilor săi. Indienii Tobas ne sunt prieteni. El Sendador este cel care ne-a îndemnat să-i atacăm!

— Atunci mi se pare că ştiţi că prietenia cu acest om vă aduce numai rău. Marele şef de trib îl cunoaşte bine pe El Sendador?

— Vine când şi când la noi. Mai multe nu ştiu despre el.

— Unde îşi are sălaşul?

— Nu ne-a spus asta niciodată.

— Eu am auzit că îşi are sălaşul chiar pe pământurile voastre.

— Cel ce v-a spus asta v-a minţit.

— Hm! De câtă vreme se află El Sendador printre indienii Mbocovis?

— De mai multe săptămâni.

— Şi de unde veniţi acum?

— Din satele noastre.

— El Sendador a venit acolo, în satele indienilor Mbocovis?

— Da.

— Am auzit că, în urmă cu numai câteva zile, a atacat nişte albi chiar la crucea cunoscută sub numele de Nuestro Seńor Jesu Christo de la foresta virgen.

— Asta nu-i adevărat. El Sendador se află în tovărăşia noastră de mai multe săptămâni.

— Cu toate astea, se spune că, nu demult, s-ar fi aflat în Palmar.

— Minciuni. Nimic altceva decât minciuni.

— Albii pe care a vrut să-i atace în apropierea crucii numite Nuestro Seńor Jesu Christo de la foresta virgen l-au prins pe El Sendador ţi pe oamenii săi, el a izbutit să scape numai pentru că l-am ajutat eu. Drept mulţumire, Sendador i-a atacat din nou pe albi şi i-a luat ostatici pe mai toţi. Numai doi au izbutit să scape.

— Nu prea-mi vine să cred ce-mi spuneţi.

— Marele şef nu ştie unde i-a dus El Sendador pe aceşti albi?

— Nu.

— Eu am auzit, însă, că El Sendador i-a dus pe ostatici în satele indienilor Mbocovis.

— Dacă s-ar fi întâmplat astfel, eu ar trebui să ştiu acest lucru, fiind mai marele cacic al tuturor satelor indienilor Mbocovis. Albii sunt prietenii noştri şi nu am luat niciodată ostatic un alb.

— Chiar aşa să fie?

— Da, chiar aşa! A spus indianul, privindu-mă cu nişte ochi ce se voiau serioşi.

— Nu aţi luat ostatici pe un negustor din Goya şi pe fiul său? Negustorul se numeşte Parduńa. Nu vă este cunoscut acest nume?

— Nu.

— Nu aţi auzit niciodată de un anume Adolfo Horno?

— Nu, nu am auzit niciodată de un om care să poarte acest nume şi nici nu l-am văzut vreodată.

— Cu toate astea, se spune că ar fi ostaticul indienilor Mbocovis.

— El Viejo Desierto mi-a spus acelaşi lucru, numai că asta-i cea mai mare minciună pe care mi-a fost dat s-o aud vreodată.

— Se spune că ginerele lui El Sendador l-ar fi luat ostatic şi l-ar fi adus la dumneavoastră.

— Spuneţi-mi cum se numeşte omul care v-a spus asemenea minciuni şi cuţitul meu îi va străpunge inima.

Bătrânul Herbst mi-a făcut un semn discret prin care-mi dădea de înţeles că trebuia să schimb cursul discuţiei, aşa încât i-am zis, vesel, căpeteniei Mbocovis:

— Sunt nevoit să cred că se spun multe minciuni în ceea ce vă priveşte.

— Aşa este! A răspuns cacicul, repede. Dacă aveţi nevoie de oameni care să vă ajute, sunt gata să le spun tuturor războinicilor mei să vă stea alături!

— Asta nu se poate, pentru că nu dumneavoastră hotărâţi ce are să se întâmple cu războinicii în fruntea cărora vă aflaţi.

— Oh! Eu sunt cacic şi oamenii mei trebuie să facă întocmai ceea ce le spun!

— Marele şef a uitat că nu se află în măsură să poruncească nimănui, nici măcar oamenilor săi.

— Asta vrea să însemne că suntem ostaticii dumneavoastră? Nu vă înşelaţi cumva, seńor? Vă spun numai că nu vă puteţi apropia de tabăra noastră pentru că veţi fi străpuns de săgeţi otrăvite!

— Nu este nevoie să ne apropiem de tabăra dumneavoastră. V-am arătat cam ce pot face puştile noastre. Dacă nu vă predaţi, veţi muri cu toţii, fără să avem de a face nimic cu sarbacanele şi cu săgeţile pe care le aveţi!

— Mai aveţi plumbi şi praf de puşcă?

— Oho! Avem chiar mai mult decât ar fi nevoie! Vă spun că avem praf de puşcă şi gloanţe cât să ne ajungă pentru o mie de războinici Mbocovis! Mai e timp să vă gândiţi. Vă dau un răgaz de-un ceas! Dacă după aceea nu vă predaţi, vom trage asupra taberei dumneavoastră din toate părţile şi veţi muri cu toţii în câteva minute!

— Şi ce se va întâmpla cu noi dacă ne predăm?

Am vrut să-i răspund cacicului, dar El Viejo Desierto a făcut-o în locul meu:

— Vom ajunge la o înţelegere cu voi!

— O înţelegere? Putem da crezare vorbelor pe care tocmai le-aţi rostit?

— Desigur, dar asta numai dacă nu ne minţiţi!

— Nu vă vom minţi! Dacă faceţi o înţelegere cu noi, înseamnă că vă vom fi liberi şi că vom putea păstra tot ce-i al nostru.

— Da, veţi putea păstra tot ce vă aparţine, chiar şi armele. Nu veţi fi ostaticii noştri, dar asta numai după ce v-aţi predat şi ne-aţi dat tot ce-aveţi. Aşa e datina războiului.

— Şi apoi? A întrebat cacicul, dezamăgit.

— Apoi vă voi duce în locul în care se află ceilalţi indieni Mbocovis, care sunt acum ostaticii noştri şi veţi putea să vă sfătuiţi cu ei.

— Ce se va întâmpla dacă unii dintre noi vor voi să devină prietenii indienilor Tobas?

— Atunci vă veţi putea întoarce nestingheriţi în satele dumneavoastră, cu condiţia să nu ne minţiţi şi să nu încercaţi să ne atacaţi.

— Nu vă vom minţi. Vreau să mă sfătuiesc cu însoţitorii mei.

Spunând acestea, şeful de trib a vorbit cu cei cinci sfetnici care-l înconjurau. Bătrânii războinici nu păreau cu totul mulţumiţi, dar cacicul s-a întors spre noi şi a spus:

— Suntem gata să acceptăm toate condiţiile dumneavoastră, dar numai dacă vă veţi ţine de cuvânt.

— Noi vom respecta tot ce-am spus, dar numai dacă nu ne veţi minţi! A spus El Viejo Desierto.

— Nu am spus nici o minciună. Oamenii mei pot ieşi acum din tufişuri?

— Nu. Cel puţin, nu acum. Mai întâi, războinicii trebuie să lase deoparte armele şi tot ce poartă cu sine.

— Şi caii?

— Şi caii. Dacă se va dovedi că sunt ai dumneavoastră, vom avea grija sa vi-i înapoiem. Mergeţi acum la războinici. Zece dintre ei vor veni aici şi vor aduce totul. Apoi vă vom spune ce mai aveţi de făcut.

Războinicii Mbocovis s-au ridicat de la pământ şi s-au îndepărtat. Erau bucuroşi că încheiaseră o înţelegere care era foarte avantajoasă pentru ei. După ce s-a îndepărtat destul ca să nu ne mai poată auzi, El Viejo Desierto mi-a spus:

— Cacicul ne-a minţit. I-am zis foarte limpede că nu trebuie să ne mintă. Acum va culege ce-a semănat! Prostul ăsta ar fi vrut să ne întindă o capcană, dar va cădea el însuşi în ea. Îmi vine să râd când mă gândesc ce basme ne-a povestit despre El Sendador. Faptul că ne spune că niciodată vreun alb n-a fost ostatecul său este cea mai bună dovadă că ne crede proşti. Nu se va bucura deloc atunci când va vedea în ce situaţie se află de fapt.

— Bine, dar unde vreţi să ţineţi ostatici atâţia oameni?

— Nu vă faceţi griji! Vor fi închişi cu toţii în biserică.

— Nu se poate să scape de acolo?

— Se pare că nu ştiţi totul. Biserica are un beci destul de mare.

— Aşa? Credeţi cumva că vor intra de bunăvoie în beciul bisericii?

— Dacă nu vor intra în beci, îi vom sili s-o facă. Voi avea grijă ca la mal să se lase doar barca pe care am mai folosit-o noi, adică aceea în care încap cel mult şase oameni. De asemenea, voi face în aşa fel încât în biserică să se găsească zece dintre cei mai destoinici războinici Tobas. Aceştia vor şti ce au de făcut cu indienii Mbocovis care vor sosi rând pe rând, în grupuri mici. Acum se cuvine să trimit un om în sat care să le transmită şi celor de-acolo că planul a reuşit. Am să-i spun războinicului pe care-l trimit în sat tot ce-am vorbit acum, astfel încât să se facă toate pregătirile trebuincioase pentru a-i întâmpina pe indienii Mbocovis aşa cum se cuvine.

Bătrânul Herbst l-a chemat lângă sine pe unul dintre oamenii săi şi i-a comunicat tot ce hotărâse, trimiţându-l apoi în sat.

Timpul pe care-l acordasem indienilor Mbocovis se scursese şi am văzut că din tufişuri apar zece războinici care aduceau cu sine diverse lucruri, puse pe spinările cailor. M-am bucurat nespus când am observat că printre caii pe care-i aduceau se afla şi armăsarul meu. I-aş fi ieşit înainte, dar m-am stăpânit. Voiam să văd dacă armăsarul mă mai recunoştea.

Războinicii Mbocovis s-au oprit şi au început să ia poverile de pe spinările cailor.

M-am depărtat puţin şi am urmărit cu răbdare toate cele câte se întâmplau. Imediat ce a văzut că nu mai trebuia să care nimic, armăsarul meu a făcut câţiva paşi şi a început să pască liniştit. Apoi a prins să privească în toate părţile, m-a recunoscut şi-a ciulit urechile şi s-a apropiat încet de mine, adulmecând. După ce s-a prins că îşi regăsise stăpânul, a început să mă împungă cu botul. Fiindcă tot nu făceam nici o mişcare, calul a nechezat sfâşietor. Atunci i-am lipit capul de obrazul meu şi i-am spus pe nume. Bietul animal era din cale-afară de fericit. După ce calul meu s-a mai liniştit întrucâtva, am început să scotocesc prin coburi. Lipseau numai câteva obiecte neînsemnate, în schimb, El Sendador, care se folosise de roib, lăsase în coburi câteva dintre lucrurile sale.

El Viejo Desierto i-a trimis vorbă cacicului să vină împreună cu oamenii săi, doi câte doi. Coloana lungă s-a apropiat şi, atunci, cercul pe care-l făcuseră războinicii noştri s-a deschis. Războinicii Tobas i-au flancat pe războinicii Mbocovis.

M-am dus împreună cu Herbst şi cu Pena în tabăra părăsită a războinicilor Mbocovis, dar acolo n-am descoperit nimic deosebit. Ne-am apropiat apoi de convoiul de ostatici. El Viejo Desierto a privit coloana lungă a acestora şi mi-a spus:

— Mă întreb la ce se gândesc acum războinicii Mbocovis. Chiar cred că vor scăpa aşa lesne?

— I-am recunoscut pe doi dintre ei! A spus Pena. Sunt cei doi care erau de strajă când l-am eliberat pe tovarăşul meu. Atunci dormeau buştean. Ei cred că pentru noi, albii, indienii sunt toţi la fel!

— N-am avut timp să mă uit atent, am spus eu. M-am ocupat mai mult de calul meu. Nu vreţi să râdem puţin pe seama ostaticilor şi să-i dăm cacicului un cal?

— Să-i dăruim un cal? A întrebat Pena, mirat.

— Nu! Nicidecum! Să-l lăsăm doar să-ncalece ca să vedem cât de mândru e aşa, călare!

— Asta ar mai lipsi! N-are decât să meargă pe jos! Şi noi ne-am tocit pingelele zile-n şir, atunci când am rămas fără cai!

— Nu-i vorba decât de un şiretlic. Ziceam că ar fi bine să-i dăm un cal, astfel încât şeful de trib să se simtă foarte sigur pe sine şi să cadă mai lesne în capcana pe care i-o întindem.

— Aveţi dreptate! Să-i dăm un cal! Să-i dăm ocazia de a fi îngâmfat! M-aş fi bucurat însă mai mult dacă l-am fi prins şi pe El Sendador.

— Trag nădejde că-l vom prinde şi că se mai află pe undeva prin apropiere.

— Nici să nu vă gândiţi la aşa ceva! Credeţi cumva că se mai vântură pe aici sau că nu aşteaptă nimic altceva decât să punem noi mâna pe el?

— Nu, nu cred asta, dar sunt de părere că va rămâne aici până când va vede ce are să se întâmple cu războinicii lui. Cred că se află prin împrejurimi şi urmăreşte fiecare mişcare de-a noastră.

— Atunci poate că s-ar cuveni să-l căutăm, până nu-şi ia tălpăşiţa.

— Nu avem de ce să ne grăbim. Ziua abia a început şi cred că Sabuco mai rămâne o vreme pentru a vedea ce se întâmplă.

— Mergem în sat?

— Da. Am făcut tot ce trebuia pentru ca planul nostru să fie dus la îndeplinire. Acum ne putem bucura de victorie.

Am încălecat şi roibul meu sălta de bucurie. Pena era fericit, pentru că-şi recăpătase şi el calul. Toţi armăsarii tovarăşilor noştri erau teferi şi nevătămaţi.

Am apucat de dârlogi calul lui Turnerstick şi l-am dus cacicului, făcându-i acestuia semn să încalece. M-a privit mirat şi m-a întrebat:

— Ce este cu acest cal?

— Vi l-am adus ca să încălecaţi.

— Eu? Nu mai sunt ostaticul dumneavoastră?

— Nu vă putem spune acum dacă sunteţi, sau nu ostaticul nostru. Pentru mine sunteţi cacicul războinicilor Mbocovis, care trebuie să aibă un cal. Poftiţi în şa!

Şeful de trib a încălecat şi războinicii săi au fost plăcut impresionai de acest gest de bunăvoinţă. Abia acum i-am privit mai atent pe războinicii Mbocovis şi mi-am putut da seama pe care dintre ei îi mai văzusem cât timp fusesem ostaticul lor. M-am purtat, însă, ca şi când nu aş fi recunoscut pe niciunul.

Ne-am continuat apoi drumul spre sat. În frunte se găseau, alături de mine, bătrânul Herbst, Pena şi cacicul, toţi călare. Apoi urmau câţiva războinici Tobas, care duceau de dârlogi caii tovarăşilor noştri şi coloana de războinici Mbocovis, flancaţi de indienii Tobas. Când am intrat în sat, n-am văzut pe nimeni. Locuitorii aşezării se înşiraseră cu toţii pe malul lagunei.

În faţa oamenilor din sat se găsea Unica, înconjurată de amazoanele ei. Urmau apoi bărbaţii şi după aceea femeile şi copiii. Războinicii ce rămăseseră în sat menţineau cu stricteţe ordinea în mulţimea care ne-a întâmpinat cu strigăte de bucurie.

Ne-am oprit şi am descălecat. Câţiva dintre războinicii Tobas au apucat caii de dârlogi şi i-au dus cu sine pentru a-i adăpa şi pentru a se îngriji de ei cum se cuvine.

— De ce am descălecat aici? A întrebat cacicul.

— Pentru că am ajuns unde trebuia să ajungem! A răspuns El Viejo Desierto. Acum vom trece pe insulă.

— De ce trecem pe insulă?

— Pentru a vă bucura de un adăpost sigur, în care oamenii mei nu vă vor putea face nici un rău. Ştiţi prea bine că un învingător îşi poate pierde uneori cumpătul şi poate trece la fapte necugetate, mai ales atunci când este încă tânăr. Nu aş vrea să vi se întâmple ceva rău.

— Aşa? Atunci trebuie să vă spun că-mi place cum gândiţi! A exclamat cacicul, mulţumit.

Şeful de trib credea că Herbst vrea să-i facă o mare cinste.

— Veţi fi mulţumit de mine, întocmai cum eu voi fi mulţumit de marele şef! A spus El Viejo Desierto. Sunteţi şef de trib şi veţi sta alături de mine pentru a vedea cum sunt duşi războinicii dumneavoastră pe insulă. Cei doi prieteni ai mei din Germania vor pleca primii pentru a se îngriji să fie întâmpinaţi aşa cum se cuvine.

Faţa cacicului s-a luminat toată de mulţumire. Credea că nu mai are de ce să-să facă griji şi le-a ţinut oamenilor săi o scurtă cuvântare. Trei dintre războinici Mbocovis s-au suit în barcă, împreună cu noi. Un indian a pus mâna pe vâsle.

— De ce ne trimite bătrânul tocmai pe noi pe insulă? M-a întrebat Pena, în germană.

— Pentru că am dovedit ieri că ştim ce-avem de făcut cu indienii Mbocovis. Poate că El Viejo Desierto are mai mare încredere în pumnii noştri decât în cei ai indienilor săi.

— Tare sunt curios să văd cum arată acum biserica!

— Întocmai ca ieri. Singura deosebire este aceea că uşa care dă spre beci va închisă.

Totul s-a petrecut cum îmi închipuisem. Când am ajuns în biserică, am văzut băncile din spate pe care se aflau zece războinici Tobas, toţi bine făcuţi. O bancă ce se găsea în spatele acestor războinici fusese dată deoparte şi am zărit o gaură şi o scară din piatră care ducea în pivniţă. Pena le-a spus ostaticilor, în graiul lor, să coboare în beci. Aceştia l-au privit cu teamă şi nu au vrut să mai facă nici măcar un singur pas.

Dacă tovarăşul meu le vorbise războinicilor Mbocovis mai întâi cu blândele, acum a schimbat tonul şi a început să strige la ei, scoţând cuţitul şi ameninţându-i. Pena se ostenea în zadar, pentru că războinicii Tobas puseră mâna pe ostatici şi îi împinseră ca pe nişte saci.

— Acum sunt în beci! A spus Pena, bucuros. Războinicii Tobas vor avea grija ca nemernicii să nu mai poată ieşi de-acolo. Eu am să mă duc să-i întâmpin pe ceilalţi indieni Mbocovis care vor fi aduşi pe insulă. V-aş ruga să rămâneţi lângă uşă, astfel încât să-i opriţi la timp pe cei ce-ar încerca totuşi să fugă.

Tovarăşul meu a plecat şi s-a întors, peste puţină vreme, împreună cu cinci războinici Mbocovis. Nici aceştia nu au vrut să coboare în beci, dar au fost îmbrânciţi de războinicii Tobas. Oamenii lui Viejo Desierto căpătaseră îndemânare în ceea ce-i privea pe prizonierii Mbocovis. Îl apucau de gât pe fiecare dintre ostatici şi îl aruncau în beci ca pe un sac. Totul se petrecea atât de repede, încât niciunul dintre prinşii noştri nu avea timp să se gândească la cele ce i se întâmplau.

Odată ce ajungeau jos, ostaticii începeau să se agite şi unii dintre ei au încercat chiar să iasă din beci. Nu aveau, însă, cum să-şi ducă gândul la îndeplinire, fiindcă sus, chiar la intrarea în pivniţă se aflau războinicii Tobas cu săgeţile şi cu arcurile pregătite.

Răniţii, de care bătrânul Herbst se îngrijise, au sosit ultimii. Niciunul dintre ei nu avea răni la mâini sau la picioare şi acesta era un lucru îmbucurător, fiindcă se puteau mişca cu destulă uşurinţă. După ce toţi războinicii Mbocovis fuseseră aduşi la biserică şi băgaţi în beci, Pena m-a luat cu sine. Acum trebuiau să sosească El Viejo Desierto şi cacicul Mbocovis.

Cum ne-a văzut, şeful de trib ne-a întrebat:

— Oamenii mei sunt mulţumiţi de locuinţa lor?

— Niciunul dintre ei nu s-a plâns, l-a asigurat Pena.

— Au primit mâncare şi băutură?

— Încă nu, dar cred că El Viejo Desierto se va îngriji de toate acestea.

— Da, va trebui să vă îngrijiţi de războinicii mei, a spus cacicul, privindu-l pe Herbst. Nu am avut apă curgătoare în tabăra noastră şi nici nu am mâncat aşa cum se cuvine, fiindcă n-am putut aprinde focul.

El Viejo Desierto a dat din umeri, spunând:

— Nici în beci nu-i apă curgătoare. În schimb, oamenii dumneavoastră se vor bucura de umezeală.

— Cum? Oamenii mei sunt într-un beci? Dar aţi spus că se vor bucura de o locuinţă bună!

— Oare un beci nu este o locuinţă destul de bună pentru hoţi şi ucigaşi?

Cacicul a făcut un pas înapoi şi l-a privit uimit pe Herbst. Dacă până atunci seful de trib nu-şi făcuse nici un fel de griji şi privise nepăsător în jurul său, acum se schimbase la faţă. M-am aşezat în spatele lui pentru a-l putea lovi sau pentru a-l putea prinde de gât, dacă ar fi fost nevoie.

— Cum aţi spus? A întrebat şeful de trib. Hoţi şi ucigaşi?

— Oare nu sunteţi hoţi şi ucigaşi?

— Până acum nu ne-aţi spus astfel de cuvinte. De ce v-aţi schimbat aşa, deodată? Parcă aţi fi alt om!

— Alt om? Am rămas acelaşi, numai că acum lucrurile stau cu totul altfel.

— Ce s-a schimbat?

— Cât v-aţi aflat în câmp deschis, nu eraţi tocmai la mâna mea. Pentru a împiedica o vărsare de sânge, am fost nevoit să vorbesc cu dumneavoastră altfel decât aş fi dorit.

— M-aţi minţit! Cer să facem pace chiar acum!

— Cu multă plăcere! Gândiţi-vă mai întâi la condiţia pe care v-am pus-o! Aţi fost cinstit faţă de noi?

— Da!

— Nu! Ne-aţi minţit şi vreţi să ne minţiţi şi acum! Ştiţi foarte bine ce a făcut El Sendador! L-aţi ajutat pe acel nemernic să-şi ducă planurile la îndeplinire! Ştiţi că.

— Minciuni! Minciuni! A strigat cacicul, întrerupându-l pe Herbst.

Mi s-a părut că asta era deja prea mult şi i-am pus indianului mâna pe umăr, întrebându-l:

— De unde aveţi caii?

— Sunt caii noştri… I-am cumpărat!

— Nu-i adevărat! Caii ăştia au fost ai noştri. El Sendador ni i-a luat şi asta numai cu ajutorul tău, nemernicule! Crezi că nu te-am recunoscut nici pe tine nici pe războinicii tăi? Nu ţi-a spus niciunul dintre vitejii tăi războinici că am fost ostaticul lor şi că am izbutit să scap?

— Nu! A spus, cu glas sugrumat, şeful de trib, căzând în genunchi, ca şi când mâna mea care se afla pe umărul său ar fi cântărit o sută de kilograme.

— Să mergem mai departe! Am continuat eu. Chiar nu cunoşti nici un alb care se numeşte Adolfo Horno?

— Nu! A răspuns indianul.

— Dar ştii prea bine că acest alb este ostatic şi că se află la Laguna de Los Bambús!

După ce am rostit aceste cuvinte, m-am uitat cu mare băgare de seamă la şeful de trib. Acesta s-a făcut palid şi a privit în gol timp de câteva clipe. Apoi, ridicându-se, a răspuns:

— Nu am auzit nicicând de această lagună.

— Nu? Cum se face atunci că femeile şi copiii voştri sunt acolo? Cum se face că acolo au rămas numai patruzeci de războinici?

— Seńor, seńor, dum… neavoastră… a bolborosit cacicul.

— Ce-ar fi să ne îndreptăm chiar acum într-acolo şi să ne răzbunăm?

— Femeile şi copiii noştri nu se află acolo! A continuat să mintă indianul.

— Bine, atunci înseamnă că nu-ţi pasă dacă mergem aşa, numai de plăcere, până la Isleta del Circulo!

Acum şeful de trib era, într-adevăr, înspăimântat. Îşi dăduse, în sfârşit, seama că ştiam tot, dar, în loc să mărturisească adevărul, omul s-a întors spre mine şi a spus:

— Seńor, ce mă privesc pe mine toate astea? Eu sunt cacicul tuturor indienilor Mbocovis! Dumneavoastră cine sunteţi?

Şeful de trib şi-a îndreptat spinarea şi m-a privit de parcă ar fi vrut să mă ucidă pe loc.

— Mă întrebi cine sunt? Am replicat eu. Află că eu sunt omul care te va apuca de păr şi te va târî acolo unde-ţi este locul. Hai! Ne pierdem timpul tot vorbind cu tine. Ai să ne cunoşti şi atunci n-ai să mai întrebi cine suntem.

L-am apucat de ceafă şi l-am trântit la pământ. Apoi l-am ridicat şi l-am târât în biserică, lăsându-l în grija indienilor Tobas, care l-au aruncat în beci. Uşa care dădea în „închisoarea” subpământeană a fost astfel închisă, încât să nu poată fi deschisă dinăuntru. La uşa beciului au rămas de strajă doi războinici. El Viejo Desierto le-a spus cum să procedeze, în caz că aveau nevoie de ajutor.

Ne-am întors apoi în satul indienilor Tobas. Când le-am transmis că totul se sfârşise cu bine, strigătele de bucurie au izbucnit de pretutindeni şi „muzicanţii” au prins să cânte. A început sărbătoarea!

Pentru că a doua ceată de indieni Mbocovis fusese prinsă şi pentru că nu se mai temea nimeni de un nou atac al acestora, El Viejo Desierto le-a spus oamenilor săi că puteau petrece în voie.

În toate casele din sat au început să se facă pregătiri pentru a se sărbători aşa cum se cuvine victoria indienilor Tobas.