Capitolul XII – Planuri.

Nu am putut lua parte la sărbătoare, fiindcă voiam cu orice preţ să dăm de urma lui El Sendador. Trebuia să ştim unde se găsea şi mai ales ce avea de gând să întreprindă. Când a aflat ce mă frământa, tovarăşul meu a spus:

— Aveţi dreptate. Trebuie să dăm de urma lui Sabuco şi asta cât mai repede cu putinţă.

— Cum? Vreţi să mă însoţiţi? Eu aş fi de părere să nu…

— De ce? M-a întrebat Pena.

— Ca să nu se mai întâmple ce s-a întâmplat ieri. El Sendador se află, cu siguranţă, în pădure. Dacă vrem să punem mâna pe el, trebuie să fim cu mare băgare de seamă şi să îl atacăm când acesta nici nu se aşteaptă la aşa ceva. În ceea ce mă priveşte, ştiu sigur că voi găsi o cale pentru a-l lăsa deocamdată să-şi vadă liniştit de treburile sale.

— Cum? Vreţi să-l lăsaţi liber, chiar dacă veţi da de urmele sale?

— Da. Vreau să-l las liber deocamdată, aşa cum spuneam. Ia gândiţi-vă puţin în ce situaţie se află el acum! Desigur că a urmărit fiecare mişcare pe care am făcut-o. Asta înseamnă că ştie prea bine că toţi indienii Mbocovis sunt în mâinile noastre. Mai ştie că acum este singur şi că nu-l va ajuta nimeni. Asta înseamnă că nu are decât două căi pentru a se afla în siguranţă. Prima dintre acestea ar fi să o pornească spre Laguna de Los Bambús. Acolo se află războinicii Mbocovis care-i păzesc pe tovarăşii noştri. El Sendador nu o va lua într-acolo pentru că este un om înţelept. El ştie prea bine că am aflat cum stau lucrurile şi că vom porni pentru a-i elibera pe prietenii noştri. Pentru că noi avem cai, am ajunge la locul cu pricina înaintea lui. S-ar putea chiar să dăm de urma lui şi atunci acest drum ar fi prea primejdios pentru Sabuco. Am dreptate, sau nu?

— Hm! Nu pot să spun că n-aveţi dreptate. Care-ar fi cea de-a doua cale despre care vorbeaţi?

— El Sendador ar putea să se îndrepte spre Pampa de Las Salinas.

— Aşa, de unul singur? Drumul până acolo este foarte lung! Nu poate porni nepregătit.

— Aveţi dreptate, numai că Sabuco a fost de foarte multe ori în Pampa de Las Salinas. Are, cu siguranţă, prieteni care-l vor ajuta. Oricum, el vrea să ne întindă o capcană tocmai acolo, în munţi. Pot să pun rămăşag că urmele pe care le voi găsi vor duce spre apus, adică spre munţi. Nu trebuie să mă însoţească nimeni. Mă voi descurca singur. Mai bine v-aţi odihni. Mâine în zori va trebui să pornim spre Laguna de Los Bambús. Aş pleca chiar acum spre munţi, dacă bieţii noştri cai n-ar avea nevoie de odihnă.

Pena a fost nevoit să-mi îndeplinească dorinţa, iar eu m-am îndepărtat, gândindu-mă la El Sendador. Abia am făcut câţiva paşi, când mi-am dat seama că Unica se afla lângă mine. Fata auzise fără să vrea tot ce vorbisem cu tovarăşul meu şi m-a întrebat:

— Vreţi să găsiţi o urmă, seńor? Am auzit de multe ori spunându-se că-ţi trebuie ochi foarte buni ca să găseşti o urmă. Credeţi că v-aş stânjeni?

— Doriţi să mă însoţiţi?

— Da, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Vă făgăduiesc să nu vă stânjenesc în nici un chip.

— Puteţi să veniţi. Nu mă poate deranja decât cineva care caută o urmă în acelaşi loc în care o caut şi eu. Cel ce mă însoţeşte şi mă urmează pas cu pas n-are cum să mă stânjenească. Cred, însă, că veţi fi dezamăgită. Toată treaba vi s-ar putea părea plicticoasă. Va trebui să vă târâţi printre tufişuri şi un astfel de lucru nu este tocmai ceva potrivit pentru o domnişoară.

— Sunt gata să mă târăsc printre tufişuri, numai ca să văd cum daţi de urma pe care-o căutaţi.

— Totul este cum nu se poate mai uşor. După ce vom fi terminat treaba, veţi vedea şi dumneavoastră înşivă că nu-i greu deloc. Cu toate acestea, un om care nu se pricepe la aşa ceva nu va găsi nicicând o urmă.

Am ocolit stânca, apoi am trecut prin pădure şi am ajuns în câmp deschis. Aici se vedeau urmele pe care le lăsasem chiar noi cu puţin înainte. Unica s-a oprit pentru o clipă şi a spus:

— Iată, aici se zăresc urmele făcute de un număr mare de oameni. Vreţi să o găsiţi printre acestea pe cea a lui El Sendador?

— Nici nu mă gândesc la aşa ceva. Veniţi! Vă voi explica totul chiar în timp ce caut. Vedeţi, domnişoară, pentru a găsi o urmă, este nevoie de două lucruri. În primul rând, trebuie să ai o minte ageră, iar în al doilea rând, trebuie să ştii unde poţi găsi urma pe care-o cauţi.

— Cum adică, atunci când vreţi să găsiţi o urmă este nevoie să vă gândiţi cam pe unde s-ar afla şi abia după aceea s-o căutaţi?

— Da, bineînţeles! Trebuie să mă gândesc mai întâi pe unde ar putea fi urma pe care o caut. Dacă aş cerceta la întâmplare, cred că nu aş găsi nimic. Dacă însă, mă gândesc la cele întâmplate, la situaţia în care se află El Sendador, la ceea ce are de gând să facă şi la alte asemenea lucruri, s-ar putea foarte bine să-mi dau seama încotro a apucat-o. De pildă, sunt sigur că Sabuco n-a plecat de aici până când n-a văzut ce s-a întâmplat cu războinicii săi. Aceasta înseamnă că omul a aşteptat din clipa în care s-a terminat lupta până-n clipa în care i-am dus pe ostatici în sat. Pentru a vedea mai bine ce se petrece, El Sendador a fost nevoit să stea tot timpul în apropierea noastră, ascuns pe după trunchiurile copacilor şi printre tufişuri. Nu mă interesează ce a făcut şi pe unde a umblat în timpul nopţii. Înainte de a porni noi spre sat, El Sendador nu s-a aflat în partea cu tufişuri ci în câmp deschis, pentru că a vrut să afle ce se întâmplă în tabăra indienilor săi şi în tabăra noastră. Oricum, a înaintat târâş şi s-a apropiat cât a putut de noi şi de oamenii săi, pentru a vedea totul cât mai bine. După aceea, când am pornit-o împreună cu războinicii Mbocovis, Sabuco s-a dus în pădure cât a putut mai repede pentru a ne observa în timp ce ne îndreptam spre sat. Mă interesează numai această urmă.

— Şi o veţi găsi?

— Desigur! Chiar acum mă îndrept spre ea!

— Dar nu ştiţi unde se află.

— Urma pe care o caut se află undeva, înaintea noastră. În dreapta este locul unde am poposit, adică locul de care El Sendador s-a apropiat pentru a trage cu urechea, în stânga se găsesc lacul şi pădurea în care s-a ascuns. Asta înseamnă că urma lui se află chiar înaintea noastră şi merge de la dreapta spre stânga. Care va să zică, dacă ţinem tot înainte, vom da de urma pe care o căutăm.

— Cred că nu-i aşa uşor să… ah! Aceea nu-i o urmă lăsată de un bărbat? A întrebat Unica, apropiindu-se şi arătându-mi cu degetul un anume loc.

— Aveţi dreptate! Am spus eu. Este a unui bărbat.

— Asta-i urma pe care-o căutăm. Iată, merge dinspre locul de popas spre pădure! Lucrurile stau, într-adevăr, aşa cum aţi crezut dumneavoastră! Aveţi o minte ageră.

Spunând acestea, fata s-a aplecat pentru a vedea mai bine urma pe care o descoperise.

Nu a fost nevoie să o imit pentru a-mi da seama despre ce era vorba şi i-am spus:

— Nu aceasta este cea pe care o căutăm. S-ar putea să fie urma lui El Sendador, dar e una veche. E de aseară.

— De unde ştiţi?

— Spre dimineaţă a căzut rouă şi nisipul a fost ud. În nisipul ud, urmele se imprimă foarte uşor şi acestea devin ascuţite, pentru că nisipul se usucă şi se întăreşte. Urmele pe care le vedem aici sunt şterse şi nu se văd chiar foarte bine. Asta înseamnă că un bărbat a trecut pe-aici înainte de a cădea roua, adică aseară. Să mergem mai departe! Sunt în stare să pun rămăşag că vom găsi şi urme proaspete, care se văd mult mai bine decât cele de-aici.

Presupunerile mele s-au adeverit. După ce am făcut vreo treizeci de paşi, am dat de alte urme.

— Asta-i cea pe care o căutăm, de fapt! A exclamat Unica. Urma se vede mai bine. Nisipul e încă umed!

— Da, asta-i! Uitaţi, se desluşeşte limpede. Aş face o schiţă.

— De ce?

— Că atunci când mai dau de această urmă să ştiu că este a lui El Sendador. Am scos din portofel o scrisoare veche de care nu mai aveam nevoie şi mi-am făcut o schiţă a urmei lăsate de piciorul stâng şi apoi una a celei lăsate de cel drept. După aceea am apucat-o spre stânga. Urma pe care o găsisem mergea spre pădure şi apoi spre satul indienilor Tobas. Am zărit semnele pe care le lăsase Sabuco cât stătuse întins în iarbă, pentru a ne vedea mai bine în timp ce ne duceam cu prizonierii spre sat. Se apropiase până la o sută douăzeci de paşi de convoiul nostru, dând dovadă de foarte mult curaj.

După aceea, Sabuco o apucase spre miazănoapte şi apoi spre apus, ocolind lacul. Acesta era un semn sigur că El Sendador voia să vadă ce se petrece în sat şi pe insulă. S-a oprit din loc în loc, dar pentru foarte puţin timp, fiindcă voia să ajungă cât mai repede în apropierea noastră. Apoi am văzut că rămăsese lângă un copac şi chiar tăiase o creangă.

— De ce o fi făcut asta? M-a întrebat Unica.

— Şi-a cioplit un toiag şi acest fapt este foarte important pentru mine. Dacă un bărbat îşi ciopleşte un băţ sau un toiag aici, în Gran Chaco, înseamnă că are de gând să facă un drum lung. El Sendador nici nu bănuieşte că eu ştiu acum că a apucat-o spre Pampa de Las Salinas. Un om înţelept şi-ar fi cioplit un toiag abia mai târziu, pe drum, nu aici!

— Mergem mai departe, de-a lungul urmei?

— Nu. Acum am aflat destul. Nu am de gând să alerg după el.

— Poate că-l putem ajunge.

— Nu avem cum. Priviţi urma şi apoi priviţi scoarţa copacului, în locul de unde a fost tăiată creanga. Au trecut mai bine de patru ceasuri de când omul nostru s-a aflat aici. El poate să înainteze repede, în timp ce noi trebuie să mergem încet, pentru că trebuie să fim tot timpul cu ochii pe urmele pe care le-a lăsat. Cred că am să-l întâlnesc în Pampa de Las Salinas.

— El Sendador o ia de-a dreptul spre Pampa de Las Salinas. Dumneavoastră vreţi să mergeţi mai întâi la Laguna de Los Bambús. Făcând astfel, veţi pierde timp şi el va ajunge departe.

— El merge pe jos, iar noi, călare. Nu cunosc drumul spre Pampa de Las Salinas, dar am să întreb pe cineva care ştie bine ţinutul dacă nu există vreo scurtătură pentru a ajunge foarte repede acolo.

Ne-am întors în sat şi ne-a pătruns în nări un miros îmbietor de carne friptă. În piaţă se aprinseseră mai multe focuri şi deasupra acestora erau prăjite bucăţi mari de carne, aşezate pe nişte grătare din lemn. Femeile aduceau tot soiul de oale. Chiar şi cei tineri îi ajutau cum se pricepeau mai bine pe cei mai vârstnici. Un pictor ar fi avut aici o nesecată sursă de inspiraţie.

El Viejo Desierto se afla în tovărăşia lui Pena, a bătrânului primar al satului şi a altor războinici vârstnici. În timp ce îi priveam pe copii, Unica s-a apropiat de bătrânul Herbst şi i-a spus ce văzuse şi ce aflase cu ajutorul meu. Când m-am apropiat şi eu de El Viejo Desierto, acesta m-a întrebat:

— Credeţi că El Sendador a luat-o, într-adevăr, spre apus şi că se ducă spre Pampa de Las Salinas?

— Da! Am spus eu.

— Înseamnă că poate să ne facă mult rău. Drumul său trece prin locurile în care îşi au sălaşul indienii Chiriguanos, cei pe care tocmai i-am învins.

— Şi ce se poate întâmpla?

— Se pot întâmpla chiar foarte multe! Ce-ar fi dacă El Sendador i-ar aduna pe războinicii Chiriguanos şi i-ar călăuzi încoace?

— Nu va face un asemenea lucru.

— Credeţi? Este adevărat că nu ne temem de indienii Chiriguanos, dar dacă în fruntea lor se află un om ca El Sendador, aceştia ne pot face foarte mult rău, mai ales acum, când suntem nevoiţi să fim cu ochii pe atâţia ostatici.

— Chiar dacă lucrurile s-ar întâmpla aşa precum credeţi şi indienii Chiriguanos s-ar îndrepta încoace, tot nu ar trebui să vă faceţi griji. Trimiteţi câţiva războinici care să cheme în ajutor indienii Tobas aflaţi în alte sate. Trimiteţi iscoade care să fie cu ochii pe indienii Chiriguanos pentru a vă înştiinţa, din vreme, dacă aceştia au de gând să vină încoace.

— Mi-aţi dat nişte sfaturi foarte bune şi le voi urma.

— În ceea ce mă priveşte, eu sunt de părere că El Sendador nu va sta multă vreme printre indienii Chiriguanos, ci se va grăbi să ajungă cât mai curând cu putinţă în Pampa de Las Salinas şi nu va avea vreme să-i adune pe indienii Chiriguanos şi să-i aducă încoace.

— S-ar putea să aveţi dreptate, dar cu toate acestea am să dau poruncă să se facă tot ceea ce este de trebuinţă, astfel încât războinicii Tobas să se poată apăra cum se cuvine dacă vor fi atacaţi de indienii Chiriguanos, asta cu atât mai mult cu cât mâine vreau să plec împreună cu dumneavoastră.

— Vreţi să mă însoţiţi la Laguna de Los Bambús?

— Desigur! Aţi crezut cumva că pot sta liniştit aici, odată ce am aflat că Horn este ostaticul indienilor Mbocovis? Cum aş putea să fac un asemenea lucru? Trebuie să mă număr neapărat printre cei care-l vor elibera!

— Mie-mi convine de minune! Pena spune că a fost la Laguna de Los Bambús, dar cred că dumneavoastră cunoaşteţi drumul mai bine decât el. Cât avem de mers până acolo?

— Războinicii Mbocovis au ocolit mult, pentru că au trecut mai întâi pe la crucea Jesu Christo de la foresta virgen. Noi o vom lua pe drumul drept şi vom ajunge acolo în mai puţin de trei zile.

— Hm! Foarte mult timp! El Sendador va ajunge departe!

— Pe Sabuco îl vom prinde din urmă ceva mai târziu.

— Cam ce distanţă este de-aici până în Pampa de Las Salinas?

— În linie dreaptă sunt cam o sută cincizeci de mile.

— Cum? Atât de mult? Atunci trag nădejde că-l vom ajunge din urmă! Dumneavoastră mi-aţi spus care este distanţa în linie dreaptă. Dacă mai punem la socoteală şi urcuşul şi ocolişurile pe care un călător este nevoit să le facă uneori, aş putea spune că sunt cam două sute de mile de-aici până în Pampa de Las Salinas. Apoi, un om care merge pe jos nu poate parcurge mai mult de cinci mile pe zi, am putea zice că El Sendador va ajunge în Pampa de Las Salinas în patruzeci de zile. Cred că avem destulă vreme pentru a-l prinde, mai ales că noi vom merge călare. Nu cred că este nevoie să zăbovim la Laguna de Los Bambús mai mult decât ne ia să-i eliberăm pe prietenii noştri.

— După aceea vă veţi întoarce aici, împreună cu noi?

— Nu. Îmi este cu neputinţă. Gândiţi-vă numai că la lagună vom zăbovi două zile. Mai socotiţi şi trei zile dus, trei zile întors. Asta ar însemna cu totul şi cu totul opt zile, adică destul timp pierdut.

— Cu toate acestea, sper să mai veniţi pe-aici, măcar pentru faptul că am mare nevoie de dumneavoastră.

— Acum nu mai aveţi nevoie de mine. V-am avertizat în ceea ce-i privea pe duşmanii dumneavoastră, v-am ajutat să-i prindeţi pe războinicii Mbocovis şi nu văd cu ce v-aş mai putea fi de folos.

— V-aş fi foarte recunoscător dacă v-aţi mai întoarce! Mai ales dacă este adevărat ceea ce mi-a spus seńor Pena! Aţ scăpa cu totul de singurătate! M-aş întoarce în Germania împreună cu dumneavoastră!

— Vreţi să vă întoarceţi în Germania?

— Da! Unica mă va însoţi! Ea a fost crescută ca o adevărată nemţoaică şi vrea să vadă neapărat cum este în Germania.

— Fata ar dori apoi să se întoarcă aici?

— Nu am vorbit cu ea despre asta. Oricum, omul pe care l-a îndrăgit este un neamţ. Odată eliberat, vom vedea ce hotărâre vor lua. Dacă vor rămâne aici, nu vor avea nici un fel de griji şi vor putea duce la bun sfârşit ceea ce am început eu. Dacă mă vor urma în Germania, ei vor fi moştenitorii mei. Nu sunt sărac şi le pot da toate cele câte le sunt de trebuinţă. De aceea aş fi vrut să-mi fiţi alături, până când cei doi tineri se vor fi hotărât într-un fel sau altul.

— M-aş bucura tare mult să putem pleca împreună în Germania. M-ar bucura şi să mă aflu mereu alături de dumneavoastră, dar, vedeţi, aş pierde prea mult timp şi trebuie să-l prind neapărat pe El Sendador. De la Laguna de Los Bambús trebuie să pornesc spre Pampa de Las Salinas. Vedeţi prea bine cum stau lucrurile şi sper să mă înţelegeţi…

— Vă înţeleg şi nu vă pot opri. Mi-ar plăcea să vă însoţesc până în Pampa de Las Salinas, dar, din păcate, nu se poate. Cu toate acestea, eu trag nădejde că vom călători împreună spre Germania. După ce ajungeţi în Pampa de Las Salinas, încotro vreţi să porniţi?

— Nu pot să vă spun. Depinde de ce se va mai petrece între timp. Poate o să ajung în Tucuman, pentru că n-am cum să trec pe acolo, dacă vreau să ajung în Pampa de Las Salinas.

— Nu, nicidecum. Aţi face un ocol prea mare. Ar trebui s-o luaţi în sus, prin Rio Salado, să treceţi prin Humahuaca, prin Sierra de Cachi şi mai apoi prin Bolivia, pentru a ajunge, în cele din urmă, în Pampa de Las Salinas.

— Da, da! Şi eu trebuie să ajung cu orice preţ în Tucuman! Mi-a spus Pena. Putem să ne întâlnim acolo. Am de ridicat nişte bani şi de pus nişte lucruri în rânduială. Ştiţi, am locuit o vreme în Tucuman!

— Ce aveţi de gând să faceţi?

— Vreau să mă întorc în Germania! M-am săturat să tot bat lumea-n lung şi-n lat. Cu ce-am agonisit, pot trăi liniştit în Germania până la adânci bătrâneţi!

— Atunci totul se potriveşte de minune. Îl prindem pe El Sendador, îi luăm înscrisul şi hărţile şi le ducem celor cărora le-au aparţinut, adică chiar călugărilor din Tucuman. Iată pentru ce vreau să ajung acolo, ca să le înapoiez acestor călugări ceea ce le-a furat Sabuco. Ne putem întâlni cu toţii în Tucuman, domnule Herbst!

— Aşa să fie! A exclamat El Viejo Desierto. Dar, spuneţi-mi, când veţi ajunge acolo?

— N-aş putea să vă spun sigur. Credeţi că El Sendador poate atinge Las Salinas în două săptămâni?

— Doar dacă ajunge în vreun oraş şi îşi cumpără un cal.

— Noi ne vom grăbi cât vom putea de mult. Dumneavoastră ştiţi prea bine ce avem de gând să facem şi de cât timp avem nevoie pentru a-l ajunge din urmă pe Sabuco şi apoi pentru a parcurge drumul până la Tucuman. Vă puteţi da seama când vom fi acolo. Oricum, cel ce va ajunge primul îi va aştepta pe ceilalţi. Mâine dimineaţă pornim. Câţi oameni vreţi să luaţi cu dumneavoastră?

— La Laguna de Los Bambús sunt vreo patruzeci de războinici Mbocovis… cred că şaizeci de războinici Tobas sunt de-ajuns!

— Bineînţeles! Nu trebuie să uitaţi că toţi războinicii dumneavoastră au cai şi arme bune. Aveţi grijă ca aceşti şaizeci de războinici care urmează să vă însoţească să nu mănânce prea mult în seara asta!

— Nici o grijă! Trebuie numai să-mi spuneţi când doriţi să plecăm şi oamenii mei vor fi gata la timp! Mă voi îngriji şi de cai. Precum văd, caii dumneavoastră nu sunt chiar dintre cei mai de soi. În afară de roib, care arată foarte bine, ceilalţi sunt cam osteniţi. Sper că-mi daţi ocazia să vă dăruiesc nişte patrupede mai vajnice. Nu văd cum aş putea altfel să-mi arăt recunoştinţa faţă de dumneavoastră. O să vă ofer şi nişte căluţi mici şi iuţi, pentru fiecare dintre tovarăşii dumneavoastră care sunt ostatici ai indienilor Mbocovis. Nu se ştie niciodată cât rezistă un cal şi este bine să aveţi cai de schimb. În Pampa de Las Salinas urcuşul este greu şi asemenea căluţi vă vor fi de folos, precum şi alte lucruri pe care mă voi îngriji să le aveţi la îndemână.

— Despre ce fel de lucruri vorbiţi?

— Întâi de toate, va trebui să aveţi pături călduroase. Nici nu ştiţi cât de friguroase sunt nopţile acolo sus, în munţi. Apoi veţi avea nevoie de alimente.

— Bine, dar nu putem lua cu noi carne, când avem în faţă un drum aşa de lung.

— Cine a vorbit de carne? Vă voi da făină, care se păstrează foarte bine timp de mai multe luni. În afară de asta, nu trebuie să vă miraţi dacă vă voi da nişte cârnaţi cum nu se poate mai buni. I-am învăţat pe indienii mei cum să taie animalele, cum să prepare carnaţii, cum să afume carnea şi să o pună în saramură. O să vă dau şi câteva butii cu unt. Vedeţi, aşadar, că noi avem aici tot ce ne trebuie. Dacă nu vreţi să căraţi totul chiar dumneavoastră înşivă, sunt gata să vă dau câţiva oameni de-ai mei care să vă însoţească. V-aş putea pune la dispoziţii câţiva războinici de nădejde, care înţeleg şi vorbesc destul de bine spaniola. Aceşti războinici vă pot fi şi tălmaci.

— Credeţi că vom mai întâlni în drumul nostru şi alte triburi de indieni?

— Se prea poate să daţi peste indienii Tobas şi peste duşmanii acestora, indienii Chiriguanos.

— Chiar şi în Cordilieri vom avea de-a face cu indienii din aceste două triburi?

— Da. Pământurile lor sunt foarte întinse. Aceşti indieni despre care vorbesc nu trăiesc numai aici, în Gran Chaco. Îi puteţi întâlni şi în Cordilieri şi chiar şi în Bolivia. Se poate să-i întâlniţi pe Tobas şi pe Chiriguanos şi în Pampa de Las Salinas. Acolo obişnuiesc să vâneze vizoni. Blana lor este foarte căutată acum şi indienii au învăţat să o tăbăcească.

— Hm! Ceea ce mi-aţi spus nu mă prea linişteşte. Să ne aflăm pe teritoriul a două triburi care se duşmănesc! Este ca şi când am fi în America de Nord, prinşi între Sioux şi Picioarele Negre, sau între Apaşi şi Comanşi.

— Da, cam aşa stau lucrurile!

— El Sendador va parcurge acelaşi drum pe care vrem să-l facem şi noi. Asta înseamnă că şi el îi va întâlni pe indienii Tobas şi pe indienii Chiriguanos.

— Se va feri de indienii Tobas, despre care ştie că nu-l vor primi între ei cu braţele deschise. În schimb, va căuta să-şi facă prieteni printre indieni Chiriguanos. Poate că unii dintre aceştia îl vor şi urma. De aceea, eu cred că ar fi foarte bine dacă v-ar însoţi câţiva dintre oamenii mei. Aşa puteţi să fiţi găzduiţi de indienii Tobas atunci când veţi ajunge în munţi.

— Dacă dumneavoastră credeţi că aşa e mai bine, am să vă rog să-mi daţi câţiva războinici care să mă însoţească şi nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc pentru ajutor.

— Aşa vă vreau! Acum s-ar cuveni să nu mai vorbim despre viitor, ci să ne ocupăm puţin de prezent. Am scăpat cu bine de o mare primejdie! Suntem siguri că duşmanii noştri nu ne vor mai da de furcă multă vreme. Aşadar să ne bucurăm şi să luăm parte la festin.

Sărbătoarea nu poate fi descrisă în cuvinte. S-a băut şi s-a mâncat foarte mult. Am văzut copii care se întinseseră la pământ, cu o mână la burtă, pentru că mâncaseră prea mult, dar ţinând în cealaltă mână o bucată de carne, pentru că parcă tot mai voiau să mănânce. Indianul ştie să rabde de foame, dar atunci când dă de mâncare, nu se mai opreşte.

O sărbătoare fără muzică parcă nici nu mai este sărbătoare. Indienii au şi cântat, deşi cântecele lor nu sunt deloc ritmate. Lui Pena i-a venit ideea unui dans, aşa, pentru a le arăta indienilor ce înseamnă acest dans. Am făcut câţiva paşi, deşi muzica nu era deloc potrivită. Nu am vrut să le dăm un exemplu sau să fim un model pentru indieni şi de aceea ne-am mirat foarte mult când i-am văzut perechi, perechi, încercând din răsputeri să ne imite. Ce dans! Ce vals! Mir că nu şi-au rupt picioarele.

S-a mâncat, s-a cântat şi s-a dansat toată seara. Petrecerea a durat până târziu, în noapte. Războinicii care urmau să plece la Laguna de Los Bambús au încercat să se odihnească timp de câteva ceasuri, dar nu cred că au izbutit să închidă ochii din cauza zgomotului infernal.