Capitolul XIII – La Laguna De Los Bambús.

Imediat ce s-a luminat de ziuă, şaptezeci de războinici înarmaţi şi caii lor erau pregătiţi de plecare spre Laguna de Los Bambús, încă zece urmând să ne însoţească în Pampa de Las Salinas.

Cai pe care-i primisem în schimbul alor noştri erau, într-adevăr, nişte armăsari de toată frumuseţea. Doar eu îmi păstrasem calul, bucurându-mă în continuare de tovărăşia lui. Ni se pregătiseră şi cai de schimb, încărcaţi cu alimente, lucru pentru care trăgeam nădejdea că vom înainta destul de repede. Venise clipa în care trebuia să ne luăm rămas bun. Mulţi dintre oamenii din sat au venit să ne ureze drum bun. El Viejo Desierto putea pleca fără grijă, pentru că îmi urmase sfatul, trimiţând câţiva războinici în alte aşezări locuite de indieni Tobas pentru a le cere ajutorul şi dându-le altor războinici porunca de a ieşi imediat la drum pentru a vedea ce au de gând să facă indienii Chiriguanos.

A fost foarte greu să mă despart de Unica, dar speram că o voi revedea.

Fata mi-a şoptit la ureche:

— Dumneavoastră sunteţi omul în care am toată încrederea. Vă rog să aveţi grijă de seńor Horno! Vă rog să-l eliberaţi, dar să nu-i spuneţi că mi-e dor de el!

Războinicii Tobas care aveau să rămână în sat, precum şi amazoanele reginei se aliniaseră pentru a-şi lua la revedere de la noi. În fruntea tuturor toboşarul. I-am spus fetei câteva cuvinte pe care am rugat-o să le tălmăcească războinicilor şi amazoanelor sale. Fata mi-a îndeplinit rugămintea şi apoi a strigat:

— Drum bun! Drum bun! Drum bun!

Caii pe care-i primisem în schimbul alor noştri erau, întradevăr, nişte armăsari de toată frumuseţea.

Acestea erau cuvintele pe care trebuiau să le rostească războinicii şi amazoanele, numai că nu s-a înţeles nimic din strigătele lor.

Am trecut pe lângă locul în care se aflase tabăra indienilor Mbocovis şi, amintindu-mi de ei, l-am întrebat pe El Viejo Desierto:

— Aţi hotărât ce se va întâmpla cu războinicii Mbocovis care sunt ostatici în sat.

— Nu. Voi lua o hotărâre numai după ce ne vom întoarce de la Laguna de Los Bambús. Totul depinde de ceea ce vom izbuti să facem acolo. Dacă Horn n-a păţit nimic şi dacă vom reuşi să-l eliberăm, niciunul dintre indieni Mbocovis nu va păţi nimic. Le voi reda libertatea, dar numai cu condiţia să facă pace cu indienii Tobas.

— Şi dacă Horn este mort sau dacă nu-l vom putea găsi?

— Dacă e mort, cei ce sunt vinovaţi de moartea lui vor plăti cu viaţa, iar dacă nu-l vom găsi acum, voi continua să-l caut până-l voi găsi, sau până când voi ştii cu siguranţă că ne-a trădat. Cred că şi dumneavoastră trebuie să hotărâţi în cea ce-i priveşte pe indienii Mbocovis. Tovarăşii dumneavoastră au fost luaţi ostateci de către ei. Nu credeţi că trebuie pedepsiţi?

— Se vor pedepsi chiar ei înşişi. Numai El Sendador este de vină pentru toate cele întâmplate. Aş greşi dacă i-aş acuza pe indienii Mbocovis. Cred că nu sunt vinovaţi şi că Sabuco i-a folosit pur şi simplu. Eu aş fi de părere că aceşti indieni ar trebui să se bucure de libertate!

Ne-am continuat drumul spre miazănoapte. Am trecut prin păduri, am ajuns într-un câmp deschis, asemănător preriei, apoi într-un ţinut acoperit de tufişuri dese, unde am înaintat mai greu. Ne-a fost dat să traversăm şi terenuri acoperite de nisip, pe care nu creştea nici un fir de iarbă, deşi lagunele şi lacurile erau permanent în apropiere. Bătrânul ne-a dus pe drumul cel mai drept şi a lăsat caii să se odihnească numai un ceas, în jurul prânzului.

Când s-a înnoptat, am poposit la marginea unei păduri şi am mâncat. Apoi ne-am continuat drumul, imediat ce s-a crăpat de ziuă. Cea de-a doua zi a călătoriei noastre a decurs întocmai ca şi prima. A treia zi, pe la prânz, El Viejo Desierto a schimbat direcţia de mers şi am apucat-o spre apus. Bătrânul a întins braţul spre răsărit, unde se zărea o dungă neagră şi a spus:

— Acolo e o pădure deasă şi întinsă prin care ar trebui să ne croim drumul cu securile şi cuţitele. Sunt foarte multe mlaştini şi muştele ar înnebuni caii. Trebuie să facem un ocol.

— Când ajungem la Laguna de Los Bambús?

— După-amiază. Am crezut că vom ajunge numai seara, dar se pare cam înaintat foarte repede.

— Înseamnă că trebuie să fim cu mare băgare de seamă, să nu ne zărească vreun duşman.

— Deocamdată putem merge liniştiţi. Cei patruzeci de războinici Mbocovis care se află la Laguna de Los Bambús trebuie să vâneze ca să aibă cu ce hrăni femeile şi copiii. Ei vânează mai la miazănoapte, nu aici, unde sunt mlaştini şi terenuri nisipoase. Aveţi încredere în mine! Vă voi spune când va veni vremea să fim cu ochii-n patru.

Pena mai fusese la Laguna de Los Bambús, dar nu cunoştea locurile atât de bine ca bătrânul Herbst. La prânz am apucat-o din nou spre miazănoapte. Am ajuns apoi pe un teren nisipos şi am înaintat un ceas prin acest mic deşert. Chiar în mijlocul marii suprafeţe acoperite cu nisip se afla o lagună, care părea cu totul lipsită de viaţă. Malurile ei luceau în soare, semn că erau acoperite de sare.

— Asta-i cumva Laguna de Serpienta31? A întrebat Pena.

— Da! A răspuns El Viejo Desierto. A fost denumită astfel, pentru că malurile ei seamănă cu un şarpe.

— Acum ştiu pe unde trebuie s-o apucăm. Vom trece mai întâi prin savană. Apoi vom ajunge într-o pădure, după aceea în câmp deschis şi imediat dăm de lagună. Satul indienilor se află tocmai între pădure şi lagună.

— Este întocmai precum spuneţi. Vă mai aduceţi aminte cum arăta satul?

— Da, cu exactitate, tocmai pentru că are o formă mai rar întâlnită la indieni. Satul arată ca un dreptunghi.

— Asta-i foarte bine pentru noi. Ne va fi mai uşor să-i atacăm. Dacă locuinţele indienilor ar fi aşezate la întâmplare, ne-ar fi mai greu să-l înconjurăm şi câţiva dintre războinici ar izbuti să scape.

— Satul a fost ridicat de călugării iezuiţi32. Mai există chiar şi o biserică.

— O biserică? A întrebat Herbst. N-am ştiut asta!

— Biserica asta e mai mult o colibă, dar este cea mai mare şi cea mai spaţioasă din tot satul.

— Este şi o cruce pe acoperiş?

— Nu.

— Atunci coliba aceea nu mai este un locaş sfânt. Aţi intrat vreodată în această biserică?

— Nu. Indienii nu m-au lăsat să pun piciorul în ea. Când am vrut sa intru în biserică, indienii mi-au spus că în Casa de nuestro seńor nu are voie să pătrundă nici un străin.

— Hm! Este vorba, aşadar, de o casă a lui Dumnezeu, de un locaş sfânt.

— Aşa am crezut şi eu, dar sunt încredinţat că indienii au o taină în ceea ce priveşte biserica din satul lor.

— Cred că vă pot desluşi taina! Am spus eu. Iată, nuestro seńor nu trebuie să fie neapărat Dumnezeu sau Isus! Poate fi vorba chiar despre El Sendador!

— Cum de v-a venit ideea asta neobişnuită?

— Nu este nimic neobişnuit în ceea ce am spus. Seńor nu înseamnă doar domn, ci şi şef, stăpân, persoană care le este superioară celorlalţi într-un fel sau altul.

— Aşa este, dar, totuşi, de ce v-aţi gândit la El Sendador?

— Pentru că sunt convins că Sabuco îşi are sălaşul aici! Gândiţi-vă numai la faptul că el este alb, este o bine cunoscută călăuză şi din cauza asta le poate porunci indienilor, chiar şi şefilor de trib! Sabuco le-a făcut mult bine, pentru că le-a dat de atâtea ori ocazia să obţină o pradă bogată şi, în afară de asta, aţi auzit doar că indienii Mbocovis au deplină încredere în el pentru că nu i-a minţit niciodată. Oare se cuvine să ne mirăm de faptul că indienii aceştia îl numesc nuestro seńor, adică „şeful” sau „stăpânul”? Oricum, Sabuco a dovedit din plin că este şeful şi stăpânul lor.

— Hm! S-ar putea să aveţi dreptate!

— Nu-i aşa? Rar mi se întâmplă să mă înşel, dar haideţi să nu ne mai pierdem vremea cu presupuneri care nu ne sunt deocamdată de nici un folos. De altfel, cred că vom vedea foarte curând ce se ascunde în această misterioasă biserică.

Tot vorbind, ne apropiasem destul de repede şi aveam în faţa noastră pădurea despre care Pena amintise puţin mai devreme. Dacă un Mbocovis s-ar fi aflat printre copaci, ne-ar fi văzut cu siguranţă, aşa că cel mai bine era să înaintăm cu repeziciune. Am dat frâu liber cailor şi am ajuns curând la marginea pădurii. Am descălecat şi am privit pământul cu multă băgare de seamă. Nu un zărit nici o urmă. Se pare că nu ne văzuse nimeni.

— Cât de mare este pădurea? L-am întrebat eu pe El Viejo Desierto.

— Dacă mergem la pas, ieşim din ea cam într-un ceas! Mi-a răspuns bătrânul.

— Înseamnă că a venit vremea să fim cu băgare de seamă. Dumneavoastră veţi merge în frunte, războinicii vă vor urma în şir indian. Între dumneavoastră şi primul războinic din şir trebuie să fie o oarecare distanţă, numai că omul dumneavoastră trebuie să vă poată zări şi să priceapă semnele pe care i le veţi face. În dreapta se va afla Pena, în stânga, voi fi eu. Noi trei vom fi înşiraţi în linie dreaptă şi ne vom afla la distanţă unul faţă de altul! Vom înainta la pas şi nu vom face prea mult zgomot. Dacă unul dintre noi trei ridică braţul, înseamnă că a văzut ceva deosebit şi că şirul de indieni trebuie să se oprească până când se vor lămuri lucrurile. Şi acum, înainte!

Am pornit la pas, aşa cum hotărâsem. Noi trei, care mergeam în frunte, trebuia să privim cu mare atenţie tot ce se afla în jurul nostru. Norocul ne-a surâs. Pădurea nu era foarte deasă şi puteam zări totul cu uşurinţă. Pământul era, moale şi umed, aşa încât tropotul cailor nu se auzea aproape deloc. L-am privii pe Herbst. Bătrânul se uita foarte atent când înainte, când înapoi, când spre stânga, când spre dreapta. Am înaintat astfel preţ de o jumătate de ceas. Eram pe cale să le spun oamenilor să descalece, când am zărit chiar înaintea mea ceva care semăna cu o creangă de copac cioplită cu grijă şi rezemată chiar de trunchiul unui arbore bătrân şi gros. Am ridicat imediat braţul şi oamenii s-au oprit. Apoi am privit spre Herbst. Acesta ridicase şi el mâna şi se îndreptase spre Pena. Am descălecat imediat şi am luat-o tiptil spre creanga pe care o zărisem. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că ceea ce văzusem cu puţin timp în urmă era chiar un arc. După încă câţiva paşi, am zărit genunchii unui bărbat care dormea. Nu se putea să mă fi văzut. Am luat repede arcul şi am început să mă târăsc pe coate şi pe genunchi. Omul meu era, într-adevăr, un indian, un indian bătrân, să tot fi avut şaizeci de ani. Îşi pusese tolba sub cap şi dormea liniştit. La brâu purta un cuţit.

Îmi părea rău de acest bătrân, dar dacă l-aş fi trezit pur şi simplu, putea să ţipe sau să-i cheme în ajutor pe cei aflaţi în sat. L-am strâns cu mâna stânga de gât şi cu dreapta l-am apucat de subsuori. A dat puţin din picioare, dar apoi s-a lăsat greu ca un mort. L-am dus pe bătrânul indian lângă Herbst, căci era uşor ca un fulg şi mic ca un copil. Când l-am întins la pământ, a tras adânc aer în piept şi apoi ne-a privit speriat.

— Un indian! A exclamat El Viejo Desierto, făcându-i semn lui Pena să se apropie. Unde era şi ce făcea?

— Stătea sprijinit de un copac şi dormea! Am spus eu.

— E foarte bine că l-am găsit. Acum omul ne va putea spune mai multe despre satul pe care-l avem în faţă. Am să-i pun întrebările în graiul lui şi apoi am să vă traduc totul.

Bătrânul indian îşi revenise şi înţelesese care era situaţia. S-a ridicai în picioare şi apoi mi-a întins mâna, privindu-mă rugător şi spunând în spaniolă:

— Milă, seńor! Eu nu sunt duţmanul dumneavoastră. Vânam şi am obosit tot umblând după păsări, aşa că m-am culcat.

— Vorbeşte mai încet! I-am spus eu bătrânului războinic. Din ce trib faci parte?

— Sunt un indian Mbocovis şi trăiesc în satul care este aproape de lagună.

— Aproape de Laguna de Los Bambús?

— Da. Vreţi să ajungeţi acolo? Am să vă călăuzesc eu! Vă rog nu mă împuşcaţi! Nu mă înjunghiaţi! Cineva a tras odată cu o săgeată otrăvită în mine şi, de-atunci, am un jaguar în cap, un jaguar care urlă tot timpul!

Spunând aceasta, indianul tremura de frică. Era limpede că otrava îi tulburase minţile. Faptul că indienii Mbocovis îl lăsaseră în pădure era un semn că se simţeau în siguranţă. Se pare că erau siguri că tovarăşii lor îi biruiseră pe indienii Tobas şi că aveau să se întoarcă cu pradă bogată. Nu se aşteptau să se apropie vreun duşman de satul lor.

— Nu-ţi fac nimic! I-am spus eu indianului. Nu trebuie să-ţi fie teamă!

— Da, dar era cât pe ce să mă ucideţi! Cine sunteţi dumneavoastră?

— Nu sunt de pe aceste meleaguri şi vreau să ajung în satul tău.

— Eşti prietenul, sau eşti duşmanul nostru?

— Asta depinde numai de felul în care te porţi cu mine.

— Eu sunt bolnav şi mă port cu fiecare om care nu-mi face vreun rău ca şi când mi-ar fi prieten. Pot să-ţi fiu de mare folos, pentru că am fost hechiendero33, dar de când m-a lovit săgeata otrăvită, nimeni nu mai crede în mine.

— Mai sunt şi alţi războinici în pădure?

— Nu, niciunul.

— Oamenii ştiu că te afli aici?

— Nimănui nu-i pasă de mine. Nimeni nu-mi dă să mănânc. Trebuie să mă rog multă vreme de oameni, până se găseşte cineva care să-mi dea şi mie o îmbucătură. De aceea, umblu săptămâni în şir prin pădure, vânez păsări, le tai cu cuţitul şi le mănânc aşa, cru…

Bătrânul s-a oprit, pentru că dusese mâna la brâu, pentru a lua cuţitul, dar şi-a dat seama că nu-l mai avea.

Am scos de la centură arma bătrânului indian şi i-am dat-o, spunând:

— Cuţitul tău e la mine. Ţi l-am luat, dar acum ţi-l dau înapoi, ca să îţi arăt că nu vreau să-ţi fac nici un rău!

— Da. Nu vreţi să-mi faceţi nici un rău, aşa e! Dacă aţi fi vrut să-mi faceţi rău, nu mi-aţi fi dat cuţitul, fără de care nu pot să trăiesc. Dumneavoastră sunteţi prietenul meu.

— Da, sunt prietenul tău şi, ca prieten, am să te rog să-mi răspunzi deschis la câteva întrebări. Războinicii sunt toţi aici?

— Nu, seńor, au plecat.

— Încotro?

— Nu ştiu. Mie nu-mi spune nimeni nimic, dar am auzit că au plecat împreună cu El Yerno ca să-l caute pe nuestro seńor.

— Îl cunoşti pe omul căruia i se spune nuestro seńor?

— Desigur!

— Ştii care este numele lui?

— Da. Altădată obişnuiam să merg împreună cu el în oraşele albilor. Acolo am învăţat şi limba lor. Dacă el voia să plece după pradă, trebuia să le spun războinicilor să-l urmeze. El mi-a promis că-mi dă bani şi bunuri şi mi-a şi dat, numai că, după ce am fost lovit de săgeata otrăvită, mi s-a luat totul.

— Bine, bine, care e numele lui?

— Când era mic, preotul l-a botezat Geronimo Sabuco. De obicei, i se spune El Sendador.

— Ştii unde-şi are sălaşul?

— E mai mult pe drumuri, dar locuieşte la noi în sat, într-o casă mare.

— Această casă este numită Casa de nuestro seńor?

— Da, pentru că este casa lui şi pentru că el este stăpânul nostru.

— Casa este goală?

— Nu, este plină de tot soiul de lucruri pe care le aduce de peste tot pe unde umblă, sunt mulţi bani şi partea lui din prada pe care au pus mâna indienii Mbocovis când au pornit împotriva albilor. Mai sunt şi bani pe care el i-a luat de la albi în schimbul vieţii lor.

— Aţi avut şi ostatici albi?

— Da, chiar foarte des. El Sendador sau El Yerno îi aduc mereu aici, în sat. Se întâmplă uneori ca războinici de-ai noştri să plece din sat, pentru a vâna albi.

— Şi acum sunt ostatici albi la voi în sat?

— Da.

— Câţi?

— Nu ştiu. De când m-a lovit săgeata otrăvită, nu mai pot să număr. Când număr, simt că-mi pierd minţile.

— Unul dintre ostatici se numeţte Parduńa?

— Sunt doi ostatici care poartă acest nume. Tată şi fiu. Amândoi suni din Goya.

— Un alt ostatic se numeşte Horno?

— Da, Adolfo Horno. Războinicii au spus că El Viejo Desierto va fi prădat sau va fi silit să dea bani mulţi în schimbul lui Adolfo Horno. Chiar dacă El Viejo Desierto va plăti sau va fi prădat, seńor Horno tot nu va fi eliberat.

— Mai sunt şi alţi ostatici albi în sat? Este printre ei unul căruia i se spune fratele Jaguar?

— Acum sunt mai mulţi ostatici la noi în sat. Au fost aduşi de curând. Printre ei se numără şi unul căruia i se spune fratele Jaguar.

— Unde se află acum aceşti ostatici?

— Pe Isleta del Circulo.

— Sunt păziţi?

— Da.

— De mulţi războinici?

— Nu, pentru că ostaticii n-au arme. Sunt păziţi de trei războinici. Se ştie că albii se tem de săgeţile noastre otrăvite.

— Aceşti trei paznici sunt tot timpul pe Isleta del Circulo?

— Da. Zi şi noapte. Sunt înlocuiţi de alţi trei, în fiecare zi.

— Cum ajungeţi voi din sat pe Isleta del Circulo?

— Cu o barcă ce stă ascunsă.

— Vrei să-mi arăţi unde este ascunsă barca despre care îmi vorbeşti?

— Da, am să-ţi arăt, pentru că mi-ai dat cuţitul înapoi.

— Câţi războinici sunt de obicei în sat?

— Nu ştiu. De când m-a lovit săgeata otrăvită, nu mai sunt în stare să număr, dar i-am auzit pe oameni vorbind că douăzeci de războinici sunt acum în sat şi tot douăzeci au plecat să aducă ostatici.

— Cu totul sunt patruzeci.

— Dacă dumneavoastră spuneţi aşa, aşa trebuie să fie.

— Unde sunt războinicii acum?

— Au plecat din sat să tragă cu arcul. Astăzi e ziua în care se trage cu arcul.

— Când se întorc?

— Imediat ce se întunecă. Atunci toată lumea mănâncă şi doarme.

— Unde dorm războinicii?

— În colibele lor, fiindcă acum sunt foarte mulţi ţânţari.

— Când sunt înlocuiţi paznicii de pe insulă?

— În fiecare zi, la ora prânzului.

— Ce fac paznicii în timpul nopţii?

— Stau lângă foc şi păzesc ostaticii. Unul dintre ei se plimbă, când şi când, pe marginea insulei, pentru a vedea dacă nu cumva ostaticii îşi fac o plută din bambus.

— Dacă nu te întorci azi în sat, nu te va căuta nimeni?

— Nu. Nimănui nu-i dă prin gând să mă caute. S-ar bucura cu toţii dacă aş muri.

— Asta-i foarte rău! N-ai vrea să trăieşti printre nişte oameni care ar avea grijă să nu-ţi lipsească niciodată nimic?

— Aş vrea, aş vrea, dar nu există nicăieri asemenea oameni!

— Ba da, există! Am să-ţi povestesc eu mai multe despre ei, dar acum vreau să-mi spui dacă în pădurea asta există vreun loc în care s-ar putea ascunde o sută de oameni şi o sută de cai.

— Nu. Copacii sunt prea depărtaţi unii de alţii. De cine vreţi să vă ascundeţi?

— De războinicii din tribul tău. Se prea poate ca ei să creadă că eu sunt un duşman şi atunci vor trage în mine cu săgeţi otrăvite. Bătrânul indian m-a privit uluit şi apoi a spus:

— Astăzi războinicii rămân în sat, pentru că astăzi trag cu arcul. Astăzi nimeni nu vine în pădure, fiindcă oamenii au strâns Hongos34 abia alaltăieri. Vă spun, nu va veni nimeni în pădure. Chiar dacă războinicii ar ajunge aici, v-aş apăra eu, pentru că mi-aţi dat cuţitul înapoi.

Bătrânul a rostit aceste cuvinte din tot sufletul. Cât de rău trebuie să se fi purtat oamenii cu el, dacă era gata să moară numai fiindcă îi înapoiasem cuţitul! I-am spus lui Viejo Desierto câteva cuvinte în germană şi apoi m-am adresat bietului bătrân:

— Nu mă tem şi mai degrabă ar trebui să te apăr eu pe tine, nu tu pe mine. Nu suntem singuri. Suntem însoţiţi de războinici. Să-i chem?

— Nu, fiindcă poate vor trage în mine cu săgeţi otrăvite! Mi-a spus indianul, tremurând de frică.

— Războinicii care ne însoţesc nu vor trage în tine cu săgeţi. Eu cred că-ţi vor da de mâncare. Mâncare multă şi bună, cum n-ai mai gustat de multă vreme.

— Atunci, spuneţi-le să vină! Mi-e tare foame!

El Viejo Desierto le-a făcut un semn războinicilor săi şi aceştia s-au aşezat în cerc în jurul nostru. Bătrânul Mbocovis i-a privit pe indienii Tobas jumătate speriat, pe jumătate curios. Unul dintre războinicii lui Viejo Desierto a descălecat şi a pus în faţa bătrânului Mbocovis o grămadă de bunătăţii. Bătrânul a început imediat să mănânce, întocmai ca un om flămând, care nu băgase nimic în gură de mai multe zile.

Lăsându-l să înfulece după pofta inimii, i-am spus lui Herbst:

— Acum am să plec împreună cu Pena. Vreau să văd ce se întâmplă în sat. Nu mai are nici un rost să vorbiţi cu acest biet om! Cel mai bine ar fi să-i daţi mâncare până când mă întorc! Are încredere în mine şi vreau să mai aflu câte ceva de la el! Spuneţi-le oamenilor dumneavoastră să descalece şi să fie pregătiţi pentru a se apăra. Nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla. Dacă auziţi o împuşcătură, înseamnă că sunt în primejdie şi că trebuie să-mi veniţi ajutor. Bătrânul nu trebuie să plece de-aici cu nici un preţ. Vorbiţi tot timpul cu el dacă va fi nevoie, dar vă rog să-i vorbiţi cu blândeţe! Dacă, totuşi, vrea să plece, trebuie să-l opriţi.

Am pornit împreună cu Pena, convins că bătrânul războinic spuse adevărul, aşa că nu am crezut de cuviinţă că trebuia să fim deosebit de prudenţi. După un sfert de ceas, am ajuns la marginea pădurii. În faţa noastră se afla satul, iar dincolo de sat se zărea laguna. Malul era împânzit cu Bambús. De acolo i se trăgea şi numele. În zece minute se putea ajunge în sat.

Satul indienilor Mbocovis avea forma unui dreptunghi. Una din laturile acestuia se zărea chiar înaintea noastră. În mijlocul satului era un fel de piaţă, iar acolo se zăreau nişte tufişuri şi un mic izvor. În piaţă se jucau copiii. În faţa colibelor se aflau femei. În sat, nici un bărbat, dar undeva în stânga, în câmp deschis, se auzea larmă. Erau războinicii Mbocovis. Unii dintre ei aruncau cu lancea, alţii îşi încercau puterea la trântă, dar cei mai mulţi dintre ei trăgeau cu arcul.

În dreapta se zăreau cirezi de vite, păzite de câţiva oameni care aveau foarte mulţi câini. Cerul albastru era împodobit de ultimele raze ale soarelui.

— Hm! A mormăit Pena în barbă. Nu ar avea nici un rost să atacăm acum!

— Nu. Războinicii Mbocovis ştiu să se folosească foarte bine de săgeţile lor otrăvite. Deşi suntem mai numeroşi ca ei, nu am avea nimic de câştigat dacă i-am ataca acum.

— Aşa e! Ce rămâne de făcut?

— Trebuie să ne folosim de un şiretlic.

— Şiretlic, şiretlic! Cine să tot urzească planuri peste planuri? V-aţi gândit la ceva anume?

— Bineînţeles! În primul rând, trebuie să-i eliberăm pe prietenii noştri de pe insulă. Doar de asta am venit aici! Asta înseamnă că trebuie să ajungem pe insulă cât mai curând cu putinţă.

— Cum aveţi de gând să-i aduceţi pe ostatici?

— Putem să-i luăm prizonieri pe paznici sau să-i aducem pe prietenii noştri de pe insulă, astfel încât războinicii Mbocovis care-i păzesc să nu bage de seamă ce se întâmplă. Până mâine dimineaţă trebuie să terminăm treaba, astfel încât să putem pleca de-aici pe la prânz.

— Nu cred că putem duce totul la bun sfârşit până mâine-n zori.

— Iar eu sunt convins că putem! Haideţi să nu ne contrazicem! Ar fi mai bine ducă ne-am întoarce la ai noştri. Acum ştim cum stau lucrurile şi mai ştim că bătrânul cu mintea rătăcită nu ne-a minţit.

Am scos ocheanul şi am privit spre insulă. Copacii care creşteau pe malul lagunei erau însă atât de înalţi şi de deşi, încât n-am putut zări nimic. Urma să mă strecor la adăpostul întunericului, fără a cunoaşte prea bine locurile şi bizuindu-mă numai pe sfaturile bătrânului războinic Mbocovis.

Ne-am întors amândoi la Herbst şi la războinicii Tobas. Ajunşi la ai noştri, am aflat că bătrânul Mbocovis nu scosese până atunci nici un cuvânt şi mâncase tot timpul. Când m-a zărit, omul a dat din cap, m-a privit prietenos şi a continuat să înfulece.

— Cred că bietul om era, într-adevăr, foarte flămând! Mi-a spus El Viejo Desierto, în germană. Celor din tribul său nu le mai pasă de soarta lui şi aş vrea că de acum înainte să mă îngrijesc eu însumi de bătrân. Bietul de el! Ne-a ajutat foarte mult prin ceea ce ne-a spus! Măcar pentru asta aş vrea să-i arăt că-i sunt recunoscător.

— Aveţi dreptate. Tot ceea ce am aflat cu ajutorul lui ne va fi de mare folos.

— Aşa? Ce aţi aflat?

I-am povestit lui Herbst tot ceea ce văzusem şi apoi ne-am aşezat la sfat. Eu unul eram de părere că trebuia să-i eliberăm pe tovarăşii noştri înainte de a-i ataca pe indieni Mbocovis. Pena s-a împotrivit, iar El Viejo Desierto era de aceeaşi părere cu Pena. Niciunul nu împărtăşea planul meu, pentru că izbutisem de două ori să-i învingem atât de uşor pe indienii Mbocovis. Ei credeau că şi de această dată vom reuşi la fel de lesne. Nu mă puteam opune lor, dar m-am hotărât să trec la treabă de unul singur.

— Trebuie să mă supun voinţei dumneavoastră, am spus eu, dar să facem în aşa fel încât să nu fim văzuţi. De aceea, unul dintre noi trebuie să stea de pază la lizieră, pentru a ne da de ştire dacă se apropie cineva.

— Aveţi dreptate! A spus El Viejo Desierto. Am să trimit doi dintre războinicii mei la marginea pădurii.

— De ce? Cred că această treabă este prea însemnată. Mă voi duce eu însumi. Îl voi lua cu mine pe bătrânul Mbocovis. Satul se va afla chiar înaintea noastră şi omul îmi mai poate spune câte ceva despre aşezarea sa.

Nimeni nu a avut nimic împotriva propunerii mele, aşa că am plecat împreună cu bătrânul indian, care m-a urmat cu mare tragere de inimă. Am ajuns la marginea pădurii, ne-am aşezat unul lângă altul şi bătrânul mi-a răspuns la toate întrebările pe care i le-am pus.

Întâi de toate, voiam să aflu unde era barca. Bătrânul mi-a descris atât de bine locul cu pricina, încât eram sigur că-l voi găsi şi pe întuneric. După aceea, vârstnicul meu însoţitor s-a culcat.

El Viejo Desierto s-a apropiat de marginea pădurii ca să vadă ce se întâmplă în sat. Soarele coborâse dincolo de orizont şi noaptea începuse să puie stăpânire pe pământ. Războinicii Mbocovis se întorseseră şi intraseră rând pe rând în colibele lor. Indienii obişnuiesc să se trezească de cum se ivesc primii zori de zi şi de aceea se culcă foarte devreme. Oamenii care păzeau vitele au aprins mai multe focuri. Probabil că numai ei aveau să rămână treji pe timpul nopţi dar nu aveam de ce să ne facem griji. Cirezile se aflau destul de departe de sat.

— Cred că indienii se culcă. Când că se vor trezi, vor avea o surpriză nu tocmai plăcută. Nu aveţi de ce să mai rămâneţi aici. Nici un războinic nu va mai veni în pădure la ceasul ăsta.

— Aveţi dreptate! Să mergem! Trebuie să ne trezim cu toţii înainte de ivirea zorilor şi, de aceea, eu unul aş vrea să mă culc acum.

L-am trezit pe bătrânul Mbocovis şi acesta ne-a urmat de parcă ne-ar fi cunoscut dintotdeauna. Am ajuns în tabăra noastră din pădure. Indienii Tobas se culcaseră deja. Doar doi dintre ei stăteau de strajă şi aveau şi sarcina de a fi cu ochii pe bătrânul cu mintea rătăcită. Mi-am luat pătura şi mi-am făcut culcuşul la oarecare distanţă faţă de tovarăşii mei, dar nimănui nu i s-a părut nefiresc acest lucru.