Capitolul XIV – Din nou liberi.

Întunericul luase totul în stăpânire. În afară de mine, toţi pluteau în lumea viselor. Indienii care făceau de strajă nu aprinseseră focul, aşa că nu trebuia să mă tem că aş putea fi văzut. Liniştea nopţii era tulburată, când şi când, de fornăitul vreunui cal. La două ore după ce toată lumea se culcase, cei doi războinici care făcuseră de strajă i-au trezit pe doi dintre tovarăşii lor care urmau să le ia locul. M-am gândit că sosise clipa prielnică pentru a trece la treabă. Mi-am luat carabina şi am pornit. Nu mi-a fost greu să umblu prin pădure, chiar dacă era întuneric, numai că trebuia să înaintez cu braţele întinse pentru a nu da cu capul de vreun copac. Am ajuns foarte curând la lizieră şi anume chiar în locul în care mă aflasem puţin mai devreme împreună cu bătrânul războinic Mbocovis.

Satul era învăluit cu totul în întuneric. Trebuia să duc treaba la bun sfârşit înainte de a răsări luna şi pentru asta se cuvenea să ocolesc satul, ca să nu dau nas în nas cu vreun războinic Mbocovis care făcea de strajă. Era destul de greu să găsesc drumul care ducea la lagună, dar, spre norocul meu ţinusem minte unde se afla coliba cea mai apropiată de apă. După ce am ocolit satul, având în faţa mea laguna, m-am întors puţin şi am găsit coliba. Acum ştiam încotro trebuia să mă îndrept. Dacă nu deviam prea mult spre dreapta sau spre stânga, urma să dau de o cărare care trecea prin desiş şi ajungea până la malul lagunei. Nu am găsit cărarea cu pricina şi asta însemna că mă abătusem de la direcţia exactă. Am început să pipăi pământul cu mâinile şi cu picioarele, fiindcă, pe o cărare, solul este de obicei bătătorit şi de acest lucru îţi poţi da seama numaidecât.

Am găsit curând cărarea şi am înaintat încet. După câteva minute, am zărit luciul apei în faţa mea. Am văzut şi o lumină. Era focul pe care îl aprinseseră indienii de pe insulă. Mai trebuia să fac zece paşi spre dreapta şi aveam să găsesc barca ascunsă în stufăriş.

Pământul era din ce în ce mai moale şi, în cele din urmă, am intrat în apă până la genunchi. Nu de apă mă temeam, ci de crocodili. Dacă vreuna dintre aceste cumplite vieţuitoare se afla pe mal, eram pierdut. Am început să adulmec, ştiam prea bine cum miros crocodilii.

În cele din urmă, am ajuns în stufăriş şi am început să pipăi. Am atins vârful bărci, am dezlegat-o şi m-am suit în ea cu mare băgare de seamă. Era o barcă destul de mare. Ar fi încăput în ea şapte sau chiar opt bărbaţi şi era făcută din scoarţă de copac, aşadar, deosebit de uşoară. M-am desprins de mal.

Focul aprins pe insulă m-a ajutat să mă orientez. Nu vedeam insula. Ştiam numai că trebuia să fie mică şi rotundă.

După ce m-am depărtat destul de mult de mal, am pus mâna pe vâsle. Am zărit în spatele meu nişte oaspeţi nepoftiţi care ar fi vrut să mă viziteze. Crocodilii urmăreau barca îndeaproape, dar, spre norocul meu, niciunul nu s-a gândit să mă atace. Pe măsură ce mă apropiam de insulă, eram tot mai atent. Se putea întâmpla ca unul din cei trei războinici care îi păzeau pe prietenii mei să umble pe malul insulei.

M-am oprit la câţiva metri depărtare de insulă şi am început să trag cu urechea. Nu am auzit şi nu am văzut nimic, aşa că m-am hotărât să acostez. Şi pe malul insulei creştea bambus. Am păşit pe insulă şi, după ce am aşteptat puţin pentru a mă convinge că în jur nu se afla nimeni, am început să înaintez cu mare băgare de seamă. Abia dacă făcusem opt sau nouă paşi, când am auzit un zgomot în spatele meu. M-am întors imediat şi am zărit o siluetă mare, care s-a aruncat asupra mea, doborându-mă la pământ. Necunoscutul mă apucase de gât şi acum îşi apăsa genunchii în pieptul meu.

Omul care mă doborâse era deosebit de puternic. Mă strângea de gât cu atâta forţă, încât nu puteam să scot nici măcar un sunet. Ştiam că în câteva clipe viaţa mea avea să se sfârşească. Eram disperat şi l-am lovit cu pumnii. Mi-a dat drumul pentru câteva clipe. Acum era rândul meu să-l iau de gât şi să trag adânc aer în piept. Necunoscutul m-a prins în braţe şi am crezut că-mi va rupe toate coastele. L-am strâns cât am putut de tare şi atunci mi-a dat drumul şi să rostogolit într-o parte.

Eliberat, am încercat să văd cu cine aveam de-a face. Se pare, însă, că necunoscutul se bucura de o sănătate de fier, pentru că imediat ce i-am dai drumul, m-a apucat din nou de gât. Până atunci niciunul dintre noi nu spuseseră nici măcar un cuvânt. Acum, însă, se pare că uriaşul care mă atacase era atât de furios, încât a exclamat:

— Câine roşu! N-ai să mă mai răpui tu acum! Te-am prins! Am să-ţi iau viaţa. Spre norocul şi spre bucuria mea, omul vorbise în germană şi acum ştiam cine încerca să mă ucidă! L-am prins de mâini, astfel încât să nu mă poată apuca din nou de gât şi i-am spus încet:

— Pe toţi dracii, cârmaci! Vrei să-l ucizi pe omul care a venit aici pentru a te ajuta?

Cârmaciul a rămas uimit şi a tăcut câteva clipe. După ce şi-a mai venit în fire, a şoptit:

— Dumnezeule! Se poate să fie adevărat? Dumneavoastră sunteţi, am crezut că am de-a face cu vreun indian!

— Ce prostie! Oare un indian ar fi tras la mal tocmai aici, unde-i întuneric? Nu s-ar fi apropiat mai curând de foc?

— Hm! Aveţi dreptate!

— M-aţi văzut coborând din barcă?

— Mă aflam din întâmplare pe mal. V-am zărit, v-am lăsat să treceţi pe lângă mine şi apoi am sărit asupra dumneavoastră.

— Ei, bine că ne-am întâlnit! Unde sunt paznicii?

— Lângă foc.

— Aici suntem în siguranţă?

— Da.

— Haideţi să ne ridicăm! I-am spus cârmaciului, căci eram amândoi întinşi pământ.

— Da, să ne ridicăm! A zis şi cârmaciul. Îmi vâjâie capul de la pumnii dumneavoastră, dar tot mai sunt în stare să vorbesc. Ia spuneţi-mi, cum aţi ajuns pe insulă? Fratele Jaguar a spus că o să veniţi aici şi uite c-a avut dreptate. Noi l-am contrazis. Nici nu ştiam dacă mai sunteţi în viaţă. Ne-am pierdut nădejdea, dar fratele Jaguar spunea că veţi veni. Era în stare să pună rămăşag cu oricare dintre noi că ne veţi elibera.

— Mă bucur să aud asta. Unde sunt ceilalţi?

— Nu-s departe. Veniţi! Am să vă călăuzesc! Ce mult au să se bucure când au să vă vadă! Sunteţi înarmat! Ei, atunci m-am liniştit pe deplin!

— Da, nu mai trebuie să ne temem de cei trei paznici.

— Ştiţi că sunt trei?

— Ştiu tot. Duceţi-mă repede la ceilalţi! Nu trebuie să mai pierdem vremea!

Bucuria prietenilor mei era de nedescris. Toţi mi-au strâns mâinile. Unii din ei au plâns. M-au înconjurat cu toţii. Fiecare voia să afle ce s-a întâmplat, fiecare voia să povestească prin ce trecuse. I-am rugat pe toţi să aibă răbdare şi să se bucure de faptul că aveau să fie din nou liberi.

Barca era destul de mare şi în ea puteau să încapă jumătate dintre noi. Trebuia numai să hotărâm care erau cei ce aveau să părăsească primii insula.

— Acum, că aţi sosit aici, nu-mi mai fac nici un fel de griji şi sunt gata să aştept împreună cu oamenii mei până când barca se va întoarce pentru a ne lua pe noi! A spus Monteso. Să plece ceilalţi mai întâi. V-aş ruga numai să-mi daţi şi mie o armă. Dacă indienii bagă de seamă că unii dintre noi nu sunt aici, atunci s-ar putea să fim nevoiţi să ne luptăm cu ei.

— Bine, i-am spus eu. Rămâneţi aici. Vă dau cuţitul şi amândouă revolverele. Aceste trei arme ar trebui să vă fie de-ajuns. După ce trecem dincolo cu barca, trebuie să fim şi noi cu mare băgare de seamă. Terenul este mlăştinos şi s-ar putea să avem de-a face cu crocodilii. Când am venit încoace, câţiva s-au luat după mine.

— Laguna asta este plină de astfel de fiinţe! A spus fratele Jaguar. Dacă nu ne temeam de crocodili, eram liberi de mult. Am fost nevoiţi să rămânem aici de teama lor şi a săgeţilor otrăvite ale indienilor. În ceea ce priveşte locul în care vom acosta după ce vom părăsi insula, vă pot spune că nu este nevoie sa ajungem neapărat pe teren mlăştinos sau în stufărişul de unde aţi luat barca. Ştiu eu un loc în care solul nu-i moale şi nici nu creşte bambus. Am să vă spun încotro trebuie să ne îndreptăm. În timpul zilei, locul cu pricina se vede chiar de aici.

Am pornit împreună cu o parte dintre tovarăşii mei. Aş fi putut să mai rămân pe insulă, dar voiam să mă asigur că foştii ostatici ajungeau cu bine pe uscat. Cârmaciul a pus mâna pe vâsle şi barca a plutit foarte repede pe oglinda apei.

Călugărul ne-a arătat unde era locul ştiut de el şi am ajuns cu bine la mal. Cât s-au mai bucurat bieţii oameni, gândindu-se că acum erau liberi! I-am rugat să stea liniştiţi, să nu facă zgomot şi să aştepte până când mă întorc împreună cu cei şase yerbateros.

Am revenit pe insulă. Monteso şi oamenii lui mă aşteptau. În timp ce săreau în barcă, am privit spre focul pe care-l aprinseseră paznicii şi am văzut că unul dintre ei s-a ridicat de la pământ.

— O să se plimbe pe malul insulei spre a vedea dacă totul este în regula mi-a spus Monteso. Ar fi bine să ne grăbim! Să plecăm până nu ajunge aici!

— Eu cred că ar fi bine să rămânem! Am poftă să-i iau pe indieni cu mine! S-ar putea să avem nevoie de ei. Culcaţi-vă la pământ!

— Unde vă duceţi? M-a întrebat Monteso, prinzându-mă de mână.

— Vreau să-i ies înainte paznicului şi să mă îngrijesc puţin de el. Oricum cred că ajunge să facă un anumit semn pentru ca războinicii din sat să afle că ceva nu este în ordine aici, pe insulă. Dacă războinicul îşi dă seama că ostaticii au fugit, are să facă zgomot şi atunci vom fi cu siguranţă urmăriţi. Aşteptaţi aici şi nu plecaţi până nu mă întorc!

Spunând acestea, m-am îndepărtat încet de Monteso. Insula părea să aibă un diametru de două sute de paşi. Numai malul era împânzit cu bambus. În interior creşteau tot soiul de plante mici. O vreme nu l-am mai văzut pe războinicul ce se ridicase în picioare pentru a face ocolul insulei. De aceea, m-am târât pe coate şi pe genunchi, ascunzându-mă pe după tufişuri şi aşteptând să treacă pe lângă mine.

Nu după multă vreme, i-am auzit paşii. Nu-şi dădea osteneala de a face cât mai puţin zgomot. Indianul s-a aflat pentru o clipă în lumina razelor de lumină pe care focul aprins de paznici le arunca în jur, dar mi-a fost de-ajuns pentru a vedea ce arme avea războinicul. Ţinea în fiecare mână câte o săgeată, dar nu şi arc. Se gândise probabil că va fi de-ajuns să-şi înţepe duşmanul cu săgeata.

M-am ridicat în picioare şi m-am luat după el. Patru… cinci… şase paşi, o lovitură cu patul armei şi indianul a căzut la pământ, fără a scoate vreun zgomot. Scăpase săgeţile din mâini şi era mort, sau leşinat. L-am ridicat în braţe şi l-am cărat la malul insulei.

— L-am adus, seńor! I-am spus lui Monteso. Rupeţi-i cămaşa în fâşii şi legaţi-l! Aveţi grijă să nu strige când îşi va veni în fire! Trebuie să mă ocup şi de ceilalţi doi paznici!

— Rămâneţi aici! Vă aruncaţi orbeşte în braţele morţii! Sunt doi!

— Vă rog, vă rog! Trebuie să mă ocup şi de ei. Dacă tovarăşul lor nu se întoarce şi dacă au fugit şi ostaticii, au să facă zgomot şi întreg satul va fi imediat în picioare. Dacă cei din sat prind de veste că aici, pe insulă, se petrece ceva, s-ar putea ca atacul nostru să dea greş.

— Atacul? Nu sunteţi singur aici?

— Nu. Credeaţi că am venit singur?

— Da. Nu mi-aţi spus că vă aflaţi în tovărăşia cuiva. Am crezut că aţi dat de urmele noastre şi aţi venit aici neştiut de nimeni ca să ne eliberaţi.

— Nu, nu! Veţi părăsi Laguna de Los Bambús cu alai. Mai aşteptaţi un pic! M-am îndepărtat. Am mers târâş şi am făcut un ocol, ferindu-mă pentru început de foc. Pe malul apei creştea bambus din belşug şi voiam să mă ascund în spatele lui.

Acum mă aflam la numai zece paşi de focul aprins de paznici. Unul dintre războinici era întors cu spatele spre mine, celălalt era cu faţa. Amândoi ciopleau bambus, dar aveau arcurile şi săgeţile la îndemână.

Treaba pe care o aveam de făcut părea să fie mai grea decât crezusem. Unul dintre cei doi Mbocovis mă putea zări. Îmi era cu neputinţă să mă apropii de ei fără a fi văzut. Chiar dacă războinicii nu aveau destulă vreme pentru a folosi arcul, puteau să mă înţepe oricând cu o săgeată. Nu voiam să-i ucid pe indieni şi, în afară de asta, dacă aş fi tras, i-aş fi trezit pe toţi indienii din sat. Ce puteam să fac? Dacă ajungeam destul de repede lângă cei doi războinici, era cu putinţă că indienii să se sperie şi să nu apuce să mai pună mâna pe săgeţi. Am prins ţeava carabinei cu dreapta şi mă pregăteam să mă ridic în picioare, când s-a întâmplat un lucru neaşteptat, care m-a ajutat.

Dinspre barcă s-a auzit destul de clar un strigăt înăbuşit. Cei doi indieni au pus mâna pe arcuri şi s-au ridicat în picioare, rămânând nemişcaţi, patru sau cinci secunde. Acum, amândoi se întorseseră cu spatele la mine. M-am ridicat fulgerător în picioare şi m-am apropiat de cei doi. Pe unul dintre războinici l-am doborât imediat la pământ, lovindu-l cu patul carabinei. Celălalt a auzit zgomotul făcut de lovitură şi s-a întors spre mine atât de uluit, încât nu era în stare să mai facă nici o mişcare. Când l-am lovit cu pumnul, indianul mă privea încă cu ochii larg deschişi. M-am grăbit să iau săgeţile otrăvite. Apoi i-am chemat pe yerbateros. Monteso s-a apropiat împreună cu oamenii săi. Un yerbateros îl păzea pe primul dintre paznicii pe care reuşisem să-l scot din luptă.

— Oare este adevărat? A întrebat Monteso, privindu-i pe cei doi indieni prinşi şi la pământ. Doamne! Ce aş mai putea spune?

— Aţi putea spune că nu aţi dat dovadă de curaj. Se poate oare ca aproape douăzeci de albi să stea cuminţi aici şi să se teamă de trei indieni? Unde s-a mai pomenit aşa ceva? Ia spuneţi-mi, ce s-a întâmplat? Cine a strigat?

— Indianul, când şi-a venit în simţiri.

— Nu i-aţi pus un căluş în gură?

— Tocmai asta voiam să facem, când a apucat să strige. De ce? S-a întâmplat ceva rău?

— Nu. Acest lucru mi-a fost chiar de folos. Vă rog, însă, să aveţi grijă ca niciunul dintre aceştia doi să nu ţipe cumva atunci când îşi vor reveni. Trebuie să-i luăm cu noi! Mă voi mai întoarce o dată pe insulă. Legaţi-i şi duceţi-i la barcă!

Războinicii au fost legaţi imediat şi aşezaţi în barcă. Apoi i-am dus pe cei trei indieni la mal. Prietenii care mă aşteptau acolo îşi făcuseră griji, dar, când i-au văzut pe cei trei Mbocovis, au înţeles numaidecât de ce întârziasem atât.

M-am întors apoi pe insulă şi i-am adus şi pe yerbateros. Am pornit cu toţii spre pădure. Indienii au fost căraţi pe braţe. Am ocolit satul şi am ajuns la marginea pădurii, unde ne-am şi oprit. Deşi mi se păruse că totul se întâmplase foarte repede, trecuseră trei ceasuri de când părăsisem tabăra noastră. Până atunci nu avusesem timp să vorbesc cu foştii ostatici, dar acum ne aflam în siguranţă şi puteam schimba câteva cuvinte. Se aşezaseră cu toţi în jurul meu şi aşteptau cu nerăbdare să le povestesc tot ce se întâmplase.

— Văd că tovarăşilor mei li s-au mai alăturat trei persoane! Am spus eu. Cred că domnul Parduńa ţi fiul său se află aici.

— Da, suntem aici! A spus bătrânul Parduńa. Voiam să vă mulţumim că ne-aţi eliberat. Vă rog, spuneţi-mi de unde ştiţi cum ne numim şi mai ales de unde aţi aflat că suntem prizonierii indienilor Mbocovis?

— Vă voi răspunde mai târziu la această întrebare. Se află aici şi un domn a cărui nume este Adolfo Horno?

— Da, aşa mă numesc! A răspuns cel despre care tocmai întrebasem.

— Atunci trebuie să vă spun ceva foarte important.

— Ceva important, seńor?

— Da. Trebuie să vă spun că vă aşteaptă cu nerăbdare şi nu trebuie să vă spun că-i este dor de dumneavoastră.

— Cine… cine a spus asta?

— Unica.

— Uni…

Tânărul, care nu mai era în stare să rostească numele fetei, s-a apropiat de mine, m-a apucat de mână şi m-a întrebat:

— Unica? Ea v-a trimis aici? O cunoaşteţi?

— O cunosc atât de bine, încât am aflat că vrea să plece în Germania.

— Seńor! Ce surpriză! Am discutat tot timpul despre dumneavoastră, pentru că toată lumea vă pomenea atunci când venea vorba despre eliberarea noastră. Am crezut că sunteţi undeva între satul ăsta şi crucea numită Nuestro seńor Jesu Christo ţi dumneavoastră eraţi chiar în satul indienilor Tobas, la Unica!

— Şi la Viejo Desierto. Bătrânul se află aici împreună cu unii dintre războinicii Tobas. A venit pentru a vă elibera.

— Este aici? Bătrânul? Unde e? Unde? Duceţi-mă la el, vă rog! Repede! Repede!

— Puţină răbdare, dragă domnule! O să trebuiască să înaintăm încet prin pădure, căci e întuneric. Vrem să înconjurăm satul. E trecut de miezul nopţii şi cred că ar fi mai bine să-i chem pe indienii Tobas aici şi nu să vă duc pe dumneavoastră la ei. Nu vă speriaţi dacă veţi vedea războinici indieni apărând printre copaci.

Spunând acestea, am pornit-o încet spre tabăra noastră. M-am întins pe jos m-am prefăcut că tocmai atunci m-am trezit din somn. Unul dintre cei doi indieni Tobas care stăteau de strajă înţelegea spaniola şi acestuia i-am spus că venise timpul să pornim şi că trebuia să-l trezească pe El Viejo Desierto. În câte clipe se treziseră cu toţii. Am pornit apoi spre satul Mbocovis. Mergeam în frunte, împreună cu bătrânul Herbst. Când am ajuns la marginea pădurii, El Viejo Desierto s-a oprit şi a spus:

— Staţi! În faţa noastră se află nişte oameni!

— Cum? Ce? Am întrebat eu. Ah, da! Aşa e! Cine-or fi oamenii ăştia?

— După haine, se pare că sunt albi. Trebuie să auzim ce vorbesc! Ar fi bine ne strecurăm până lângă ei. Mergem numai noi trei, dumneavoastră, Pena şi mine.

Ne-am strecurat, într-adevăr, până în spatele copacilor din apropierea celor care tocmai îi eliberasem. Oamenii se aflau destul de departe de sat şi puteau vorbi liniştiţi între ei. Aşa se face că puteam auzi tot ce discutau. Călugărul tocmai spunea:

— O fi ştiut el de ce l-a căutat mai întâi pe El Viejo Desierto. Am rămas mult timp în mâinile indienilor Mbocovis, dar eu unul am fost sigur că ne va veni în ajutor.

— Eu n-am crezut că va mai veni să ne salveze, a spus Monteso, numai că neamţul ăsta este ca o pisică sălbatică. Mereu cade în picioare. Este adevărat că ne-a salvat, dar ne-a şi făcut să ne simţim prost. Ia gândiţi-vă, abia a pus piciorul insulă, că i-a şi doborât pe indieni, iar noi am stat aici atâta vreme şi ne-am temut de ei.

— Da. Şi-a pus viaţa în joc, în timp ce nouă ne-a fost frică. Dacă până acum am fost ostaticii indienilor Mbocovis, acum indienii Mbocovis sunt ostaticii noştri.

— Da, aşa e! A spus, la rândul lui, Horn. Dacă El Viejo Desierto este aici, atunci are cu sine destui războinici Tobas pentru a-i învinge pe indienii Mbocovis.

— Abia aştept să-l cunosc!

— Cred şi eu! Este un om cum rar ţi-e dat să întâlneşti…

Mai mult n-a apucat să mai spună Horn. Herbst i-a recunoscut vocea, s-a ridicat în picioare şi a spus:

— Horn… nemaipomenit! Seńor Adolf Horn, dumneavoastră sunteţi? Dumnezeule! Cum de aţi ajuns aici?

Nu am mai auzit ce a spus bătrânul, pentru că acum Pena a fost cel ce a sărit în picioare şi a strigat:

— Călugărul şi Monteso! Ce surpriză! Noi am vrut să-i eliberăm şi ei suni deja liberi! Noi am vrut să ne bucurăm de recunoştinţa lor şi acum nu mai au de ce să ne fie recunoscători!

Toţi au început să vorbească între ei. Pena şi El Viejo Desierto au fost foarte surprinşi când au aflat că dusesem singur totul la bun sfârşit! Lucru pentru care nu m-a certat nimeni.

Acum, foştii ostatici s-au aşternut pe povestit, deşi nu erau prea multe de spus în legătură cu cele ce se petrecuseră. Fuseseră legaţi cu toţii şi aduşi pe insulă. Au văzut că, după ce indienii le-au luat armele, le-au dus în Casa de nuestro seńor. Această casă nu era doar locuinţa lui Sabuco, ci servea şi drept magazie. Indienii nu le-au dat nimic de mâncare şi atunci ostaticii s-au văzut nevoiţi să se hrănească numai cu muguri de bambus. De asemenea, au fost nevoiţi să bea apă direct din lagună.

Totuşi, nu au dus-o foarte rău, pentru că indienii nu le-au luat hainele. Cu toate acestea, când a răsărit luna, ne-am speriat când i-am văzut la faţă pe prietenii noştri care fuseseră ostaticii indienilor Mbocovis. Arătau de parcă fuseseră multă vreme bolnavi. Cu toţii erau de părere că trebuia să pornim pe urmele lui El Sendador pentru a-l pedepsi.

Tot povestind, luna a dispărut printre nori şi ne-am gândit că venise vremea să trecem la treabă. Se cuvenea să ne ocupăm şi de indienii care păzeau vitele. Am privit prin ochean şi am văzut că erau şase la număr, deci era nevoie numai de şase războinici pentru a-i ţine la respect.

Acum ne simţeam mai siguri pe noi, pentru că eram mai numeroşi. Foştii ostatici şi-au exprimat dorinţa de a lua parte la toate cele ce aveau să urmeze. Le-am dat arme şi cai. Tocmai faptul că aveam cai era un avantaj mare pentru noi, fiindcă indienii Mbocovis erau pedeştri. Puteam să ne mişcăm, aşadar, mult mai repede decât ei.

Am încălecat şi ne-am pregătit să înconjurăm satul. Doi dintre indienii Tobas au rămas să-i păzească pe cei trei indieni Mbocovis, pe bătrânul cu mintea rătăcită şi să aibă grijă de cai.

După ce am înconjurat satul, ne-am aşezat astfel încât săgeţile otrăvite ale indienilor să nu ne poată atinge, dar noi să ne putem folosi armele aşa cum trebuie.

Între timp, se luminase de ziuă. Pentru a termina cât mai repede treaba, mi-a venit ideea de a-i trezi pe săteni printr-un foc de puşcă, dar nu a fost nevoie s-o fac. Dinspre cirezile de vite a venit un strigăt ascuţit şi prelung. Oamenii care le păzeau ne văzuseră şi dăduseră alarma.

De-abia se auzise acel strigăt, când indienii au început să iasă din colibele lor. Au văzut imediat că-i înconjurasem. Femeile şi copiii au prins să ţipe, iar bărbaţii au pus mâna pe arme.

S-a auzit o voce poruncitoare, pesemne vocea căpeteniei şi s-a făcut linişte. Am văzut că bărbaţii s-au strâns laolaltă. Probabil că stăteau la sfat. Apoi am văzut că s-au risipit. Căpetenia le spusese să ne atace.

— Să nu-i lăsăm să se apropie prea mult de noi, ca să nu ne poată nimeri cu săgeţile lor otrăvite! A spus El Viejo Desierto, care se afla chiar lângă mine.

Nici nu a fost nevoie să-i mai răspund, pentru că războinicii Tobas au început deja să tragă şi se pare că gloanţele lor nu dădeau greş. Războinicii Mbocovis au zbughit-o la fugă înapoi, spre sat, luând cu ei şi răniţii.

— Acum ştim cu cine avem de-a face! A spus bătrânul Herbst. Ce urmează? Atacăm satul? Cred că n-ar fi nimerit. Cel mai bine ar fi să trimitem în sat pe unul dintre paznicii pe care i-aţi prins.

— Să mai zăbovim puţin! Poate că trimit ei un sol aici.

Nu am aşteptat în zadar, căci peste puţină vreme am zărit un războinic roşu, care purta o cârpă albă în vârful unui tub de bambus. Era urmat de câţiva indieni din tribul său. Omul s-a oprit la un moment dat, aşteptând să vadă dacă voiam să stăm de vorbă cu el. I-am făcut un semn cu mâna şi războinicul Mbocovis s-a apropiat împreună cu însoţitorii săi. Solul nu purta nici un fel de arme şi se pare că nu era un laş, fiindcă îţi ţinea fruntea sus, măsurându-se plin de îndrăzneală.

Undeva, în spatele nostru, se afla cârmaciul. Acesta ne-a strigat în germană:

— Nu fiţi aşa de blânzi cu indianul ăsta. El este unul dintre cei care ne-a adus aici şi mie mi s-a părut că era întru totul de acord ca noi să fim ucişi. Trebuie să ştiţi că vorbeşte foarte bine spaniola.

Solul l-a privit pe cârmaci şi s-a speriat. Îl recunoscuse, desigur, pe unul dintre cei care fuseseră prizonieri pe insulă. De altfel, se pare că indianul credea că doar acel prizonier mai scăpase cu viaţă şi şi-a venit foarte repede în fire. Solul nu avea cum să-i vadă şi pe ceilalţi prieteni ai noştri pe care abia îi eliberasem, fiindcă aceştia se aflau destul de departe de noi. Privindu-l drept în ochi pe El Viejo Desierto, indianul l-a întrebat:

— Cine sunteţi voi de îndrăzniţi să ne atacaţi? Noi trăim în pace cu toţi indienii şi cu toţi albii!

— Nu este adevărat! A spus Herbst. Voi sunteţi duşmanii lui Viejo Desierto.

— Nu-l cunosc pe omul despre care vorbeşti. El îşi are sălaşul departe de aici, în satul indienilor Tobas, ai căror prieteni suntem.

— Cu toate astea, războinicii voştri au pornit împotriva lor. Tu spui că trăiţi în pace cu albii şi, totuşi, aţi prins nişte albi şi i-aţi adus aici.

— I-am adus aici pentru că ne-au atacat. Cel de colo, uriaşul care se află acum pe cal, trebuie că a scăpat. Îi vom lăsa liberi şi pe ceilalţi, imediat ce primim răscumpărarea pentru ei.

— Nu minţi! Nu albii v-au atacat pe voi, ci voi i-aţi atacat pe ei!

— Vina pentru aceste fapte nu-i aparţine decât lui El Sendador. Socotiţi-vă cu el, nu cu noi! Pe noi lăsaţi-ne în pace!

— Vom face aşa cum vom crede de cuviinţă! Unde sunt războinicii?

— Au plecat la vânătoare.

— Şi când se întorc?

— Chiar astăzi, aşa că fiţi cu băgare de seamă. Dacă vă vor găsi aici, sunteţi pierduţi, fiindcă i-aţi rănit pe câţiva dintre ai noştri!

— Noi nu ne temem de ei şi nu ne speriem nici de vorbele tale! Războinici voştri nu sunt la vânătoare şi nu se vor întoarce astăzi. Poate că nu se vor mai întoarce nicicând, fiindcă eu i-am învins!

— Cine sunteţi dumneavoastră? A întrebat indianul, devenind, dintr-o dată mai respectuos.

— Eu sunt El Viejo Desierto, cel pe care indienii au vrut să-l prade. Cineva mi-a spus, însă, ce aveau de gând războinicii Mbocovis şi am izbutit să-i învingem. I-am înconjurat, aşa cum v-am înconjurat pe voi acum şi pentru că noi avem puşti, indienii Mbocovis s-au predat. Dacă nu ar fi făcut-o, i-am fi împuşcat pe toţi.

Indianul s-a înnegrit, a privit în pământ şi, în cele din urmă, a întrebat cu glas sugrumat:

— Dumneavoastră sunteţi El Viejo Desierto?

— Întocmai! Iar indienii care mă însoţesc sunt războinici Tobas.

— Nu cred! Dacă ar veni aici El Viejo Desierto, el nu ar fi însoţit de atât de puţini războinici.

— Ştiam prea bine că nu era nevoie să aduc mai mulţi războinici cu mine pentru că am aflat de la El Yerno şi de la şeful de trib El Venenoso că aici, în sat nu se află decât patruzeci de războinici Mbocovis.

— El Yerno şi El Venenoso se află la dumneavoastră?

— Amândoi. Niciunul dintre-ai voştri nu ne-a scăpat. Toţi sunt acum în salul nostru, legaţi fedeleş. Ei nu au cum să vă vină în ajutor şi, dacă nu vă predaţi, veţi muri cu toţii.

Se vedea ce impresie făcuseră aceste cuvinte asupra indianului! Acesta a amuţit pentru câteva clipe şi apoi a spus, ameninţător:

— Chiar dacă toate cuvintele pe care le-aţi rostit ar fi adevărate, tot nu ne-am teme de dumneavoastră. Nu ne predăm!

— Atunci, peste un ceas, niciunul dintre voi nu va mai fi în viaţă! Aţi văzut că nu puteţi face nimic împotriva noastră, nici chiar dacă trageţi cu săgeţi otrăvite. În schimb voi nu veţi scăpa de gloanţele noastre!

— Nu aveţi decât să încercaţi să ne împuşcaţi. Ajunge să facem doar un semn şi toţi ostaticii vor fi omorâţi de paznicii de pe insulă. Dacă nu vreţi ca ostaticii să moară, trebuie să faceţi pace cu noi şi să-i lăsaţi liberi pe războinicii noştri.

— Aţi auzit cum vorbeşte? L-am întrebat pe Herbst. Ce bine-mi pare acum că i-am eliberat pe ostatici în timpul nopţii.

— Hm! A mormăit El Viejo Desierto. Toată povestea asta s-ar fi putut termina rău. Spre norocul nostru, le putem spune acum acestor războinici Mbocovis cum stau lucrurile de fapt. Vă rog s-o faceţi chiar dumneavoastră!

Mai întâi l-am privit atent pe sol şi apoi l-am întrebat:

— Pe insulă se mai află ostatici albii? Nu prea cred! Veniţi cu mine până la marginea pădurii! Vreau să vă arăt ceva!

Am ajuns imediat la lizieră şi indienii Mbocovis s-au speriat când i-au văzut pe bătrânul cu mintea rătăcită şi pe cei trei paznici de pe insulă.

— Priviţi bine în jur! Le-am spus eu solului şi însoţitorilor săi. Toţi ostaticii voştri care se aflau aseară pe insulă sunt liberi acum! I-am salvat pe toţi şi i-am adus aici! Cum vreţi să-i ucideţi?

Indienii Mbocovis au privit în jur şi s-au convins că le spusesem numai adevărul.

— Acum ştiţi cum stau lucrurile, le-am zis eu. Întoarceţi-vă în sat şi aşezaţi-vă la sfat! Eu vă cer să vă predaţi. În felul acesta, nu vi se va întâmpla nici un rău. Mai mult decât atât, sunt gata să le redau libertatea războinicilor prinşi de noi. Dacă într-o jumătate de ceas nu vă predaţi, vă vom împuşca pe toţi şi vom da foc satului.

— Seńor! Nu se poate să fiţi atât de crud! A strigat solul.

Eu am continuat să-i ameninţ, deşi în adâncul sufletului meu voiam să îi las liberi pe aceşti indieni Mbocovis.

— Asta n-ar fi o dovadă de cruzime, cred că s-ar face dreptate şi aţi primi pedeapsa pe care o meritaţi! Sunteţi nişte hoţi şi nişte ucigaşi. Voi aţi fost tovarăşii lui El Sendador şi aţi făcut tot soiul de mârşăvii la dorinţa lui. El trebuie să moară şi, dacă suntem gata să vă lăsăm viaţa şi să vă redăm libertatea, o facem numai din milă. Plecaţi acum! Nu avem vreme să vorbim de pomană. Soarta voastră se află chiar în mâinile voastre. Trebuie să vă hotărâţi într-o jumătate de ceas.

Indienii au plecat. Cu toţii aveau capetele plecate şi credeam că erau gata sa se predea. I-am văzut cum se adunau în mijlocul satului. Deja, după un sfert de oră solul s-a întors la noi şi ne-a spus că indienii Mbocovis erau gata să se predea, dacă eram gata să le redăm libertatea şi să nu le luăm nimic din ceea ce era al lor.

Nu puteam să îi lăsăm pe indienii Mbocovis liberi, fără a-i pedepsi în nici un fel. I-am spus, aşadar, solului să se întoarcă în sat şi să le spună oamenilor săi că ne vom ţine de cuvânt şi că în zece minute vom începe să tragem.

Cele zece minute s-au scurs, fără a se întâmpla ceva şi atunci El Viejo Desierto m-a rugat să trag un foc de armă, fără a răni pe nimeni.

— Acest lucru nu ne-ar ajuta la nimic, am spus eu. Ar fi doar o dovadă că nu suntem în stare să-i nimerim. Sunt de părere că ar trebui să rănesc pe cineva.

Am încălecat şi m-am mai apropiat de sat, fiind însă atent să nu mă lovească vreo săgeată otrăvită. Indienii m-au văzut venind. Femeile şi copiii s-au depărtat şi în faţa mea au rămas numai războinicii. Eram bucuros, pentru că nu aş fi vrut să rănesc vreo femeie sau vreun copil. Căpetenia a făcut un pas înainte şi a ridicat mâna în semn că trebuia să mai aştept, fiindcă nu luaseră încă o hotărâre. Am strunit calul şi am dus puşca la ochi. Indianul a ridicat din nou mâna, crezând că nu am înţeles ce voise să-mi spună. Am apăsat pe trăgaci, iar căpetenia a lăsat braţul în jos şi a scos un strigăt.

Pentru câteva clipe, toţi au început să ţipe şi să fugă încoace şi-ncolo. Apoi s-a auzit un glas puternic, poruncitor şi s-a făcut linişte. După aceea, un războinic s-a apropiat de mine, strigând:

— Seńor, l-aţi rănit pe şeful de trib la braţ!

— Asta am şi vrut! Am răspuns eu. Am dorit numai să-l rănesc! Timpul s-a scurs şi, dacă nu vă predaţi, vă vom ucide, nu ne vom mulţumi numai să vă rănim!

— Ne predăm, seńor, ne predăm! Spuneţi-ne numai ce avem de făcut!

— Războinicii voştri vor fi legaţi. Ei trebuie să vină la noi pe rând. Cei care vor avea arme asupra lor vor fi împuşcaţi pe loc. Armele vor fi adunate de către femei şi ne vor fi aduse. Cu cât strângeţi şi aduceţi armele mai repede, cu atât va fi mai bine pentru voi toţi.

Indianul s-a întors repede în sat. Imediat după aceea, s-au apropiat de noi războinicii. Veneau unul câte unul şi nu aveau arme. Apoi, femeile au adus armele şi le-au dat războinicilor Tobas. Ostaticii au fost lăsaţi în grija câtorva oameni de-ai lui Herbst. Acum satul se afla în mâinile noastre şi nimeni nu ne mai putea sta împotrivă, pentru că şi indienii care păzeau vitele s-au predat.

Era limpede cât de greu cântărea cuvântul lui Viejo Desierto pentru oameni săi. Niciunul dintre indienii Tobas nu a făcut nici cel mai mic rău ostaticilor. Ne-am apropiat mai mult de sat şi câţiva dintre noi au intrat în colibe, pentru a vedea dacă indienii Mbocovis nu ascunseseră arme pe undeva, dar n-au găsit nimic.

Învingătorii trebuiau să-şi primească prada. Indienii Tobas trebuiau răsplătiţi. Problema era ce se înţelegea, de fapt, prin „pradă”. Unii dintre războinicii Tobas ar fi vrut să ia tot ce se găsea în colibele indienilor Mbocovis. Am izbutit cu greu să-i aduc la gânduri mai bune şi ne-am hotărât să luăm ca pradă vitele şi tot ceea ce se găsea în Casa de nuestro seńor.

Când am pătruns în locuinţa lui El Sendador, am văzut că era plină ochi cu tot soiul de lucruri furate. Am găsit şi armele tovarăşilor mei. Am luat tot ceea ce se găsea acolo. Indienii au mai căutat prin casa lui Sabuco, dar nu au găsit comori ascunse sau altceva care să aducă dovezi noi în legătură cu fărădelegile pe care le dusese la bun sfârşit bătrâna călăuză.

Şi totuşi, s-a găsit ceva mai deosebit! Un sac din piele, în care Sabuco pusese separat, în mici pacheţele, banii pe care îi luase de la fratele Hilario, de la Turnerstick, de la cârmaci, de la Monteso şi de la yerbateros. Tot în acel sac din piele se aflau ţi banii lui Parduńa ţi ai fiului său, precum şi banii, deloc puţini, pe care Adolf Horn îi obţinuse din vânzări. Acum nu mai exista nici o bănuială în ceea ce-l privea pe Horn, iar bătrânul Herbst i-a strâns mâna cu mult drag şi cu regretul de a-l fi bănuit pe nedrept de furt. Am sperat că voi găsi aici înscrisul şi hărţile, numai că El Sendador fusese atât de deştept încât să nu lase nişte lucruri atât de valoroase în coliba sa din satul indienilor Mbocovis.

Nu mă voi opri asupra celor ce s-au mai petrecut în sat. Voi spune doar că, atunci când ne-am despărţit, l-am rugat pe Herbst să se poarte cu indienii Mbocovis cu multă blândeţe. Apoi ne-am luat rămas bun unii de la alţii şi am pornit pe drumul lung pe care-l aveam de parcurs până-n Pampa de Las Salinas. Noi, albii, eram însoţiţi de zece dintre cei mai destoinici războinici Tobas.