Capitolul XV – La drum!
Pampa de Las Salinas aparţine de Bolivia. Locuitorii de aici împart Anzii în mai multe regiuni, în funcţie de înălţime.
Prima regiune se întinde din Pampa până la o înălţime de l600 de metri şi este numită „Yungas”. Aici stăpâneşte clima tropicală. Peste tot se zăresc păduri de nepătruns, care sunt traversate şi separate, din loc în loc, de aşa-numitele „Pajonelas”, pajişti întinse, cu iarbă deasă. Fauna este foarte bogată. Poţi vedea stoluri întregi de papagali şi de păsări colibri. Poţi întâlni la tot pasul lilieci, maimuţe şi jaguari, iar în fiecare zi poţi avea surpriza de a da nas în nas cu puma.
Cea de-a doua regiune este numită „Medio Yungas” şi ajunge până la 3000 de metri. Aici clima este temperată.
Urmează apoi regiunea pe care locuitorii Boliviei o numesc „Cabeceras de los valles”, care ajunge până la 3300 de metri şi este tăiată de văi adânci, ferite de vânt.
Mai sus, pe la 3900 de metri, se află „Puna”. Aici aerul este deosebit de uscat şi de rece. De aceea, în „Puna” nu cresc decât arbuşti pitici, cum ar fi mirtul sau dafinul.
Urmează apoi „Puna brava”, un ţinut în care bat vânturi reci şi puternice, atât de puternice încât, chiar şi vara, spulberă zăpada şi pun în primejdie viaţa drumeţului pe care îl surprind pe crestele munţilor. În „Puna brava”, oamenii vin numai pentru că ţinutul are zăcăminte şi pentru că pot umbla prin trecătorile care se află aici la tot pasul.
Nu trebuie să se creadă că toate aceste regiuni despre care am vorbit curg lin, una din alta. Ele sunt tăiate, ici, colo, de văi adânci şi înspăimântătoare.
Trecuse mai bine de o lună de când pornisem din Laguna de Los Bambús. Ajunsesem în Bolivia. Am înaintat prin teritoriile mai multor triburi indiene, dar am avut mare grijă să nu le apărem în cale. În schimb, am trecut prin aşezările indienilor Tobas, de care am fost găzduiţi cum nu se poate mai bine. Atunci am văzut ce bine era că El Viejo Desierto se gândise să ne dea zece dintre oamenii săi care să ne însoţească.
Deşi trecuse atâta vreme de când pornisem la drum, nu izbutisem să dăm de urma lui El Sendador nici măcar o dată. Nu era de mirare că se întâmplase aşa, pentru că, în timp ce noi treceam prin satele indienilor Tobas şi făceam tot ce ne stătea în putere pentru a nu da ochii cu indienii Chiriguanos, în cazul lui El Sendador lucrurile se petreceau tocmai invers.
Se împliniseră trei zile de când plecasem dintr-o aşezare a indienilor Tobas. Câţiva războinici ai locului o porniseră spre Pampa de Las Salinas ca să vâneze şinşila. Trăgeam nădejdea să-i întâlnim pe aceşti războinici şi căutam urmele lor.
Ne aflam în „Puna”. Nicăieri nu se zărea nici măcar un fir de iarbă, nicăieri nu se auzea susurul vreunui izvor. Bieţii noştri cai erau foarte însetaţi. De patru săptămâni, animalele ne slujiseră cum putuseră mai bine, chiar peste puterile lor. Acum, erau foarte obosite şi abia mergeau. Calul nu parcurge cu uşurinţa drumurile care trec prin Anzi. Aici, pe înălţimi, catârul este mai rezistent deci calul. Spre norocul nostru, nu trebuia să ajungem în „Puna brava”.
Pena se simţea „ca acasă”. Cunoştea fiecare vârf de munte, fiecare vale, fiecare stâncă. Ne-a asigurat că vom găsi apă chiar în ziua aceea şi că a doua zi vom ajunge în Pampa de Las Salinas.
Şi Gomarra cunoştea bine locurile şi i-a dat dreptate lui Pena. Ne aflam, într-adevăr, destul de aproape de Pampa de Las Salinas. Gomarra ajunsese în „Puna” pe un alt drum, mult mai uşor. Noi am ales drumul care era mai lung şi mai greu, pentru a nu fi zăriţi de nimeni. Am pătruns într-o vale care curgea mai întâi lin şi apoi foarte abrupt. Am descălecat şi am apucat caii de dârlogi. Din această vale trebuia să ajungem la o trecătoare, iar, de acolo, în Pampa.
— Mai avem de mers numai o oră! A spus Pena. O să găsim apă şi atunci caii îşi vor putea astâmpăra setea.
Nu mai aveam nici alimente şi acest lucru nu era deloc îmbucurător. S-ar fi putut să ne vedem nevoiţi să răbdăm de foame, pentru că lama este un animal care nu poate fi vânat foarte uşor.
Am intrat în trecătoare. Pena şi Gomarra mergeau în frunte, căci acum erau călăuzele noastre. Apoi urmau ceilalţi prieteni ai mei, iar eu, împreună cu fratele Hilario, veneam după toţi.
Deodată, am zărit o pată şi am coborât de pe cal pentru a vedea mai bine despre ce era vorba. Pata era roşie.
— Asta-i o urmă de sânge, i-am zis eu călugărului. Ce spuneţi? Părintele a privit pata şi a dat din cap, spunând:
— Nu cred că-i sânge, pentru că sângele este mai întunecat la culoare.
— Nu sânge de om, dar poate că s-a scurs dintr-o bucată de carne. Pata nu s-a uscat pentru că aici este umed şi soarele nu este destul de puternic pentru a o usca. Cred că cineva a trecut prin aceste locuri acum două ceasuri.
— Un drumeţ aici, în inima muntelui?
— Se poate, deşi nu prea cred să fie vorba despre un călător singuratic. Dacă vrei să străbaţi munţii, nu se cuvine să porneşti la drum singur.
— Dar cine a spus că acel călător era singur?
— Nimeni. De altfel, nu asta trebuie să ne îngrijoreze. Să ne întrebăm mai întâi dacă a luat-o în sus şi se află în faţa noastră, sau în jos şi se îndreaptă spre noi. Dacă se află înaintea noastră, nu trebuie să ne facem griji, însă, dacă se îndreaptă spre noi, trebuie să fim cu mare băgare de seamă.
Trecătoarea era foarte îngustă şi mi-a fost foarte greu să ajung lângă Pena.
— Iată, am găsit o urmă. Eu zic că-i sânge! I-am spus eu tovarăşului meu.
— Pentru a zări această urmă îţi trebuie ochi de vultur sau imaginaţie bogată. Dacă ar fi fost sânge, pata ar fi fost mai întunecată.
— N-am zis că-i sânge de om. Cred că este mai curând vorba de sânge care s-a scurs dintr-o bucată de carne. Un om a trecut pe aici acum două ceasuri, omul mergea pe jos.
— De unde ştiţi?
— Ştiu pentru că văd unde se află pata. Dacă drumeţul ar fi fost călare, animalul vânat ar fi fost legat de şa şi atunci sângele ar fi picurat undeva, mai sus. Omul nostru a mers pe jos şi a aşezat animalul răpus pe umăr. Când a făcut cotul aici, în trecătoare, a şters stânca, fără să vrea, cu vânatul pe care-l purta pe umăr.
— Să zicem că aveţi dreptate. Ce însemnătate ar avea toate acestea pentru noi?
— Una mare! Omul cu pricina este indian. A jupuit animalul pe care l-a vânat. Nici un alb nu face asta, pentru că nu are nevoie şi pentru că, dacă ar jupui animalul vânat, s-ar murdări. La un vânat nejupuit, carnea ţine mult mai mult. Un indian care duce în spate un animal destul de mare, pe care tocmai l-a vânat, îmi dă, desigur, de bănuit.
— De ce?
— Pentru că nu este singur. Un indian singur, care vânează, va lua din animalul vânat numai atâta carne câtă îi trebuie lui. El nu se va osteni nicicând să-l care în spate întreg, aşa, doar pentru sine.
— Pe toţi dracii! Dacă mă gândesc la pata asta, acum, după ce mi-aţi spus care este părerea dumneavoastră, mă faceţi să cred că aveţi dreptate. Se poate oare ca El Sendador să se afle undeva înaintea noastră, împreună cu o ceata de indieni Chiriguanos?
— Cred că da.
— Asta înseamnă că el ne aşteaptă undeva, în Pampa de Las Salinas şi îşi trimite indienii la vânătoare, ca să nu rabde de foame.
— Se prea poate, dar cred că omul cu pricina nu face parte din ceata lui El Sendador, fiindcă Pampa de Las Salinas se află destul de departe de aici. Nici un om nu se îndepărtează prea mult, atunci când trebuie să vâneze pentru sine şi pentru tovarăşii săi.
— Aveţi dreptate! A spus Pena. Probabil, El Sendador nici nu a ajun în Pampa de Las Salinas şi este chiar mai aproape de noi decât ne-am închipui.
— Se poate ca indianul nostru să fie un Tobas.
— Aşa este! Oricum, trebuie să fim cu mare băgare de seamă. Să plecăm de aici cât mai repede, ca să lăsăm în urmă trecătoarea asta îngustă!
Am dat pinteni cailor şi am ajuns la apa despre care vorbise Pena şi care se prăvălea printre stânci.
— Asta este de fapt o cascadă! Am zis eu. Cade de sus, cu mult zgomot!
— Cu foarte mult zgomot.
— Asta-i foarte bine, pentru că nu se va auzi tropotul cailor noştri.
— Cine nu trebuie să ne-audă?
— Indianul care a vânat sau poate chiar oamenii pentru care a vânat. Tovarăşii noştri trebuie să înainteze cât mai repede. Noi vom porni prin împrejurimi ca să vedem ce se petrece pe-aici.
Am pornit la trap. Drumul cotea când spre stânga, când spre dreapta, aşa că nu aveam cum afla dacă cineva era înaintea noastră. Pena mi-a spus că poteca se va lărgi imediat ce vom zări în faţa noastră cascada.
Am auzit foarte curând zgomotul pe care apa îl făcea în cădere. Căldarea prin care trecusem s-a deschis şi am zărit un alt drum, care ducea în sus, chiar spre locul din care se rostogoleau apele cascadei.
Peisajul era nemaipomenit, numai că acum nu aveam timp să admir frumuseţile din jur. Privirile mi s-au oprit imediat asupra unui indian, întins pe iarbă. Omul era întors cu spatele spre noi. Lângă el se afla un animal jupuit, probabil o lamă. Războinicul îşi lăsase puşca la o distanţă de câţiva metri.
— Aţi avut dreptate. Aţi văzut numaidecât despre ce fel de urmă era vorba! A spus Pena. Lucrurile stau, într-adevăr, aşa cum aţi crezut dumneavoastră!
— Omul este cu totul nepăsător. Doarme şi visează! Ce departe şi-a lăsat puşca!
— Ce facem cu el? M-a întrebat Pena.
— Îl luăm ostatic, bineînţeles!
— Cine se va ocupa de el, dumneavoastră, sau eu?
— Lăsaţi-l în seama mea! Vă rog să aveţi grijă de calul meu şi să mă urmaţi, imediat ce vă voi face semn cu mâna.
Am descălecat şi am luat-o prin iarbă. Covorul verde pe care îşi aşternuse pătura era atât de moale, încât paşii mei nu s-ar fi auzit, nici dacă apele cascadei nu ar fi făcut destul zgomot pentru a nu se desluşi nimic altceva în jur. M-am apropiat încet, încet de peretele stâncos. Apoi i-am luat puşca şi am tras cocoşul. Omul nu pusese fitil. M-am aplecat asupra războinicului pentru a-i zări mai bine faţa. Indianul era atât de obosit, încât nici măcar nu a deschis ochii, părea să aibă în jur de cincizeci de ani, era îmbrăcat sărăcăcios, avea o pălărie de pai cu boruri largi şi era încins cu un brâu, în care se afla un cuţit.
Am îngenuncheat lângă el, l-am apucat cu stânga de gât, i-am apăsat capul în pământ, iar cu dreapta i-am luat cuţitul de la brâu şi i-am pus genunchiul în spate. Indianul s-a trezit şi am putut vedea după mişcarea buzelor lui că striga. Glasul nu i se auzea, pentru că era acoperit de zgomotul cascadei. Eram pregătit să mă lupt cu el, dar indianul nici nu se gândea măcar să facă vreo mişcare. M-am ridicat în picioare, l-am apucat cu o mână de gât şi cu cealaltă de piept. Apoi l-am târât în râpa în care mă aştepta Pena.
— Aţi terminat repede treaba! A spus Pena, în germană. Omul ăsta are nişte priviri de parcă a fost lovit de trăsnet.
— E speriat! Priviţi-l cum tremură! E speriat!
— E un războinic Chiriguanos?
— O să aflăm numaidecât. Întrebaţi-l, vă rog! Dumneavoastră cunoaşteţi graiurile indienilor mai bine decât mine.
— Poate că înţelege spaniola.
— Posibil, pentru că un indian care pleacă la vânătoare se poate aştepta să se întâlnească cu alţi oameni, cu care să fie nevoit să vorbească. S-ar putea sa ştie spaniola.
— Atunci vorbiţi dumneavoastră cu el!
Aş fi vrut să-i îndeplinesc dorinţa, dar nu am putut, fiindcă s-au apropiat de noi tovarăşii noştri. Cu toţii i-au aruncat ostaticului meu nişte priviri de parca ai fi vrut să-l înghită chiar atunci, pe loc. Văzându-se înconjurat de aşa oameni „prietenoşi”, indianul a întrebat, în spaniolă:
— Seńor, ce aveţi cu mine? Ce v-am făcut eu?
— Până acum n-ai făcut nimic rău şi vom vedea într-o clipă dacă eşti prietenul, sau duşmanul nostru. Printre războinicii cărui trib te numeri tu? Eşti un indian Tobas sau Chiriguanos?
— Eu sunt din tribul Aymara şi trăiesc în pace cu albii.
— Cine sunt cei ce te însoţesc pe aceste meleaguri?
— Sunt singur.
— Oho! Nu minţi! Dacă vrei să ne duci de nas, ne vei face să credem că ne eşti duşman! Vorbeşte!
Spunând aceasta, îl strângeam destul de tare de ceafă. Indianul, care abia se mai ţinea pe picioare, a strigat:
— Sunt prietenul dumneavoastră! Sunt prietenul dumneavoastră! Credeţi-mă. Daţi-mi drumul!
— N-am să-ţi dau drumul decât după ce vei fi spus adevărul! Vorbeşte! Cine sunt cei ce te însoţesc?
— Sunt aici împreună cu cinci războinici Aymara.
— Ce faceţi aici?
— Vânăm lama. Aţi văzut doar că lângă mine se află o lama jupuită.
— Eşti un prost şi, prin cuvintele pe care le-ai rostit acum, mi-ai dovedit ca nu este aşa. Nu cred eu că aţi pornit la vânătoare. Voi sunteţi aici pentru cu totul altceva. Dacă vânaţi toţi şase, înseamnă ca vă trebuie carne, nu glumă. Mai trebuie să ai şi alţi tovarăşi! Ai minţit şi acum îţi vei primi răsplata! S-a terminat cu tine!
Am scos cuţitul şi m-am prefăcut că vreau să-l înjunghii. Ostaticul a ridicat imediat mâinile şi a spus cu glas rugător:
— Nu mă ucideţi, seńor, nu mă ucideţi! Vă voi spune adevărul, deşi nu am voie să spun nimic!
I-am dat drumul războinicului, dar m-am aşezat cu faţa spre el şi am continuat să ţin cuţitul în mână, zicându-i:
— Ai noroc de data asta! Dacă te hotărai numai o clipă mai târziu, aveai acum cuţitul în piept!
— Mă aflu aici împreună cu cinci războinici din tribul meu. Am pornit la vânătoare de vizoni. Pentru blănurile lor putem căpăta bani buni! Am întâlnit pe drum nişte oameni care ne-au tocmit să vânăm pentru ei.
— Ce făceau acei oameni?
— Nimic!
— Da, ai dreptate! I-am spus eu ostaticului. A aştepta pe cineva înseamnă, într-adevăr, a nu face nimic! Căci aşteptau pe cineva în Pampa de Las Salinas, pe malul lacului sărat, nu-i aşa?
— Da.
— Îi cunoşti?
— Asta n-am voie să spun!
— Atunci am să te fac eu să spui! Gândeşte-te că te afli între viaţă şi moarte!
Până atunci indianul se uitase doar la mine. Acum, însă, a privit în jur şi şi-a dat seama cu cine avea de-a face. Apoi a exclamat:
— Cerule! Am nimerit chiar în mâinile oamenilor care nu trebuiau să ne vadă! Aceşti indieni fac parte din tribul Tobas?
— Da.
— Vreţi să ajungeţi împreună cu ei în Pampa de Las Salinas pentru a-l prăda pe El Sendador?
— Nu! I-am răspuns eu, râzând. El Sendador ţi-a spus cumva că am fi nişte hoţi?
— Nu ştiu dacă despre dumneavoastră vorbea. Ba da! Despre dumneavoastră, pentru că ne-a spus mie şi tovarăşilor mei cum arătaţi! Sunt, într-adevăr, pierdut!
— El Sendador v-a minţit pe voi toţi! Nu de noi, ci de el trebuie să vă fie teamă! Noi suntem oameni cinstiţi!
— Dumneavoastră sunteţi duşmanii lui El Sendador?
— Da. El este un nemernic. Cel mai mare nemernic din câţi trăiesc pe acest pământ. Vrem să îi venim de hac! Cine îl ajută pe El Sendador va fi pedepsit odată cu el!
— Seńor, n-am ţtiut că El Sendador este un om rău. Îl slujesc numai pentru că mă plăteşte. Nu am nici o altă treabă cu el.
— Şi cu toate astea, n-ai vrut să spui adevărul.
— Nu ştiu ce să fac! El Sendador este un bărbat vestit! Se va răzbuna pe mine dacă îl voi trăda. Ne-a spus că sunteţi hoţi şi eu am crezut în cuvintele sale.
I l-am arătat indianului pe călugăr şi i-am spus:
— Priveşte-l pe acest om. Uită-te la veşmintele lui. Omul pe care ţi-l arăt este fratele Jaguar. Crezi cumva că fratele Jaguar ar putea fi hoţ?
— Fratele Jaguar? A întrebat indianul, luminându-se la faţă. De fratele Jaguar am auzit. Dacă acest om este, într-adevăr, fratele Jaguar, nu trebuie să mă tem de dumneavoastră, ci trebuie să cred tot ce-mi spuneţi.
— Ai fi bine să ne crezi, pentru că astfel nu vei avea aceeaşi soartă cu El Sendador! Dacă eşti gata să ne slujeşti, o să uităm că l-ai ajutat. Ba mai mult, îţi vom da tot atâţia bani câţi ţi-a făgăduit el.
— Dacă aşa stau lucrurile, seńor, atunci sunt gata să vă slujesc. Dumneavoastră nu arătaţi ca un hoţ sau ca un ucigaş şi noi, indienii Aymara, ne înţelegem mult mai bine cu războinicii Tobas, decât cu cei din tribul Chiriguanos.
— Prea bine! N-are să-ţi pară rău că te-ai hotărât să ne ajuţi. Uite, ca să-ţi dovedesc cine este cinstit şi cine este nemernic, am să-ţi spun pentru ce îl căutăm pe El Sendador.
I-am povestit războinicului, în câteva cuvinte, ceea ce se întâmplase. Poate că în alte împrejurări nu aş fi făcut-o, dar voiam foarte mult să-l câştig pe acest Aymara de partea noastră. Voiam să ne slujească trup şi suflet. Indianul m-a ascultat cu multă atenţie şi, după ce am terminat, m-a întrebat, mirat:
— O astfel de lepădătură este acest om? Cine s-ar fi gândit la aţa ceva! Seńor am să vă stau alături! Nu mă mai întorc la el! Am să le spun şi tovarăşilor mei cum stau lucrurile şi ei mă vor urma numaidecât şi vi se vor alătura! Am să viu aici cu cei cinci tovarăşi ai mei!
— Stai, stai! Nu aşa! Trebuie să ştim mai întâi unde se află El Sendador şi ce capcană ne întinde.
— Asta pot să vă spun chiar acum. Alături de el se află şaizeci de războinici Chiriguanos.
— Cum? Aşa de mulţi?
— Da. Poate că ar fi mai bine să faceţi chiar acum cale-ntoarsă şi să nu vă măsuraţi cu el.
— Nu am face aşa ceva. Chiar dacă ar avea lângă sine mai mulţi războinici Chiriguanos, tot am pune mâna pe el. Nu ne este teamă nici de el, nici de indienii lui. Unde se află acum?
— Pe malul lacului.
— Ce om fără minte! Am auzit că lacul s-ar afla la şes, aşadar, ar trebui să-i zărim pe el şi pe oamenii săi imediat ce ajungem pe culme.
— Oh, nu! A avut grijă să nu-l vedeţi până când nu vă veţi afla în mâna lui! Se poate ajunge pe malul lacului din trei părţi. El Sendador a pus oameni strajă peste tot şi aceşti oameni îi vor spune când vă veţi apropia de tabăra lor.
— Dacă mergem înainte pe drumul pe care ne aflăm acum, întâlnim o iscoadă de-a lui El Sendador?
— Două, fiindcă a avut grijă să trimită şase iscoade, care să fie numai ochi şi urechi.
— Iscoadele astea sunt departe de Pampa de Las Salinas? Unde se află ele? Ştii?
— Da. Ştiu unde se află fiecare dintre iscoade. Cei doi războinici, care trebuie să vadă ce se petrece pe drumul ăsta, stau de veghe pe o culme aflată la depărtare de-un ceas de Pampa. Oamenii lui El Sendador ne pot zări deja când ne aflăm la două ceasuri depărtare de ei.
— Asta înseamnă că El Sendador are timp trei ore pentru a se pregăti să ne întâmpine aşa cum se cuvine. Voia să ne aştepte chiar la malul lacului, sau avea de gând să ne atace mai devreme?
— Voia să vă atace înainte ca dumneavoastră să ajungeţi lângă lac. V-ar fi ucis pe toţi atât de repede, că nici n-aţi fi avut timp să vă daţi seama bine ce vi se întâmplă, fiindcă v-aţi fi speriat.
— Poate că El Sendador ar fi terminat foarte repede cu noi, numai că noi nu suntem nişte oameni care se sperie chiar atât de lesne! Oricum, n-am fi căzut în capcana pe care ne-o întindea! Ne bucurăm că te-am întâlnit şi ni se umple inima de mulţumire când auzim că ar fi trebuit să plecăm imediat pe lumea cealaltă.
— Într-o clipă aţi fi fost morţi cu toţii! Numai unul trebuia să rămână în viaţă şi acela sunteţi dumneavoastră. El Sendador le-a poruncit războinicilor săi să nu vă facă nici un rău. Indienii Chiriguanos trebuiau să vă rănească numai şi asta doar dacă aţi fi încercat să fugiţi.
— Ce frumos din partea lui! Mă bucură ce aud! Cred însă că tovarăşii mei nu se bucură atât de mult! Ştii cumva de ce eu trebuia să rămân în viaţă?
— Asta vă putem spune şi noi, fără să ne gândim prea mult! A zis Pena. Noi nu-i puteam aduce nici un folos, aşa că s-a gândit să ne ucidă! Dumneavoastră trebuia să citiţi înscrisul şi să descifraţi hărţile. După ce l-aţi fi ajutat, v-ar fi ucis desigur!
— Dacă aşa ar fi stat lucrurile, vreau să vă spun că i-aş fi încurcat socotelile, chiar dacă aş fi fost în stare să dezleg tainele hărţilor şi înscrisului pe care le are asupra sa, tot nu i-aş fi spus cine ştie ce, decât după ce m-aş fi simţit în siguranţă.
— Se prea poate, dar nu asta mă frământă pe mine. Acum ştiu că voia să ne omoare şi nimeni şi nimic nu mă mai poate împiedica să îl ucid pe acest om. Imediat ce-mi apare în faţă, am să-l împuşc!
— Nu veţi face nimic! A strigat Gomarra. Eu sunt cel ce are tot dreptul să se răzbune pe El Sendador.
— Nu vă mai certaţi! Am spus eu. Cel ce îndrăzneşte să-l ucidă pe nemernic va avea de-a face cu mine! În ceea ce vă priveşte pe dumneavoastră, seńor Gomarra, nu vă voi împiedica să vă răzbunaţi, dar o veţi face numai după ce hărţile şi înscrisul se vor afla în mâinile mele! Mai avem însă destulă vreme pentru a ne hotărî ce trebuie să facem. Deocamdată trebuie să ne străduim să punem mâna pe el şi pe oamenii săi. Şi-au aşezat tabăra aşa cum se cuvine? L-am întrebat pe războinicul Aymara.
— Nu.
— Au cai?
— Nu. Lacul e tot numai sare. În apropierea lui nu creşte nici măcar un fir de iarbă. El Sendador a poruncit ca animalele să fie duse într-un loc în care este iarbă din belşug.
— Locul despre care vorbeşti este departe de lac?
— De la lacul sărat mergi cam un ceas până ajungi acolo. Doi războinici Chiriguanos păzesc cu străşnicie caii.
— Acum spune-ne cum arată locul unde se află El Sendador!
Indianul mi-a îndeplinit dorinţa şi, după ce a terminat, Gomarra a izbucnit:
— Nu e deloc departe de locul în care-a îngropat sticla! Sticla în care-a băgat înscrisul şi hărţile!
— Locul unde se află îngropată sticla? Am întrebat eu. Hm! Cred că a avut grija să o dezgroape şi să o îngroape în altă parte! Ce păcat că n-am pornit mai devreme pe urmele lui El Sendador! Am făcut un ocol, atunci când ne-am îndreptat spre Laguna de Los Bambús. El Sendador a avut destulă vreme pentru a ajunge la indienii Chiriguanos. A făcut rost de cai. Acum are un avantaj asupra noastră.
— Credeţi? A întrebat fratele Hilario. Eu unul nu sunt de părere că lucrurile stau atât de rău. Acum, El Sendador are mai mulţi oameni decât noi, dar poate izbutim să-i găsim pe indienii Tobas care au pornit la vânătoare. Astfel, nu trebuie să ne mai pese câţi războinici are cu sine Sabuco. Chiar dacă nu izbutim să le dăm de urmă, ajunge să le gonim caii şi atunci nu vor mai putea întreprinde nimic împotriva noastră.
— Nu mă gândeam la oamenii lui El Sendador. Chiar dacă l-am prinde pe el şi pe toţi oamenii săi, tot nu ne-ar fi de nici un folos, pentru că ar trebui sa ne spună unde a ascuns înscrisul şi hărţile. Din cauza asta ar avea un avantaj asupra noastră şi va şti să tragă foloase de pe urma acestui avantaj. Trebuie să ne gândim la un şiretlic! Cred că a dezgropat sticla pentru a o îngropa apoi în altă parte. Poate că putem găsi nişte urme care să ne ducă la locul în care se află acum sticla cu pricina. Ai fi bine dacă am putea afla de câtă vreme se află el în Pampas de Las Salinas.
— De alaltăieri! A spus războinicul Aymara. Cu o zi înainte de a ajunge în Pampa, l-am întâlnit noi şi el ne-a cerut să-l însoţim până la malul lacului.
— Asta nu-i deloc rău! A trebuit să plecaţi imediat la vânătoare?
— Da.
— Şi n-ai avut vreme să vezi ce făcea El Sendador?
— Nu.
— Nu ai văzut nimic deosebit?
— Nu… ba da! El Sendador a plecat în timpul nopţii şi s-a întors în tabăra noastră numai în zori!
— Tocmai amănuntul ăsta este foarte important pentru noi. A plecat pentru a ascunde sticla în altă parte. Cât mai avem până-n Pampa?
Indianul şi-a făcut socoteala şi apoi mi-a răspuns la întrebare. Pena şi Gomarra erau de aceeaşi părere cu indianul. Nu am mai stat mult pe gânduri şi am pus la cale un plan. Mai întâi, am dus caii la cascadă. Acolo aveau apă şi hrană din belşug. După ce caii s-au odihnit, am pornit din nou la drum. Fratele Hilario a vorbit cu indianul Aymara, asta pentru că nu poţi avea întotdeauna încredere în indieni. După o vreme, călugărul s-a apropiat de mine şi mi-a spus că indianul era cinstit. Pentru a mă lămuri dacă era, într-adevăr, aşa cum spusese călugărul, i-am cerut războinicului Aymara să-mi descrie drumul pe care-l mai aveam de parcurs. Indianul mi-a dat o sumedenie de amănunte, iar Pena şi Gomarra, care cunoşteau bine locurile, mi-au spus că războinicul roşu nu minţise. Deşi convins că indianul era de încredere, continuam să stau cu ochii pe el.
Caii erau destul de obosiţi, dar ne-am continuat drumul pe tot timpul zilei şi chiar pe timpul nopţii. Ne-am oprit când războinicul Aymara ne-a spus că doi dintre oamenii lui El Sendador se aflau pe-aproape.
Drumul continua pe pantă unui deal, în vârful căruia se găseau cei doi indieni Chiriguanos care făceau de strajă. Trebuia neapărat să ajungem la ei, numai că drumul era plin de pietriş şi nu trebuia să facem nici un zgomot.
Mi-am propus să ajung pe culmea dealului. Nu l-am luat cu mine decât pe cârmaci şi asta pentru că el era foarte puternic.
Ne-am descălţat şi am lăsat puştile în grija tovarăşilor noştri, luând cu noi câteva curele.
Ne-am croit drum prin întuneric. Pe măsură ce ajungeam mai sus, ne puteam bucura din ce în ce mai mult de lumina stelelor care împânzeau cerul. Călcam cu atâta băgare de seamă, încât nici măcar nu ne auzeam unul pe altul. După o jumătate de ceas, am ajuns sus şi am zărit două blocuri de piatră în apropierea cărora trăgeam nădejde să le găsim pe cele două iscoade ale lui Sabuco.
— Întindeţi-vă la pământ! I-am şoptit eu cârmaciului. De-aici încolo trebuie să ne târâm!
— Încotro o luăm? Ocolim pietroaiele astea? M-a întrebat uriaşul.
— Cred că indienii sunt destul de aproape de noi, pentru că trebuie să vadă cine vine pe drum. Ţineţi-vă după mine!
Am înaintat cu grijă şi, nu după multă vreme, am auzit un zgomot asemănător celui pe care-l face un ferăstrău atunci când este folosit la tăiatul unui copac gros. Şi cârmaciul a auzit zgomotul cu pricina, pentru că mi-a şoptit:
— Unul dintre indieni doarme! Sforăie! E chiar în faţa noastră!
— Să ne continuăm drumul!
Ne-am târât încet, încet şi, după o vreme, am văzut înaintea noastră două movile. Indienii obosiseră şi, chinuiţi de frig, se înveliseră în pături, se îndesaseră unul într-altul şi dormeau.
— Pregătiţi-vă curelele! I-am şoptit eu cârmaciului. Eu mă ocup de cel din stânga, dumneavoastră să aveţi grijă de cel din dreapta! Trebuie să-i legăm atât de repede, încât să nu apuce să-şi dea seama ce se petrece cu ei! Haideţi!
Indienii se zbăteau în păturile lor ca nişte fluturi prinşi în plase. Am băgat două degete-n gură şi am fluierat. Era tocmai semnalul pe care tovarăşii noştri urmau să-l audă pentru a şti că trebuiau să pornească după noi. Într-un sfert de ceas, eram împreună. Trebuia să poposim pe deal până se va fi luminat de ziuă. Pe cei doi indieni Chiriguanos i-am lăsat în păturile lor, pentru că nu aveau cum să se sufoce.
Imediat ce s-a luminat de ziuă, le-am desfăcut legăturile. Cele două iscoade ne-au privit cu ochi mari, cu atât mai mult cu cât alături de noi se afla războinicul Aymara, căruia au început să-i pună tot soiul de întrebări. Războinicul Aymara le-a răspuns, dar eu n-am priceput nimic. Indieni Chiriguanos au închis în cele din urmă ochii şi s-au întins în iarbă. Cei doi realizaseră că nu aveau cum să scape din mâinile noastre şi atunci se împăcaseră cu acest gând. Nu le-am pus nici un fel de întrebări, pentru că nu speram să aflăm mare lucru.
După ce s-a mai luminat, ne-am dat seama că din vârful dealului se putea zări totul până departe. Apoi, războinicul Aymara ne-a arătat două dealuri pe lângă care era foarte bine că trecusem în timpul nopţii, căci, la lumina zilei, iscoadele care se aflau acolo, ne-ar fi zărit cu siguranţă.
— Încotro o luăm? Ocolim pietroaiele astea? M-a întrebat uriaşul.
Războinicii Chiriguanos erau înarmaţi cu arcuri şi cu săgeţi, numai că vârfurile săgeţilor lor nu erau otrăvite. Am coborât pe coama dealului şi am găsit şi caii indienilor, lăsaţi acolo pentru a paşte iarba deasă ce creştea din belşug.
Ar fi trebuit să mergem înainte. Am zărit însă o cărare care şerpuia spre dreapta şi părea că ajunge până în munţi. Tocmai voiam să întreb încotro duce când am zărit un călăreţ care a apărut pentru o clipă, pentru ca apoi să dispară la fel de repede precum venise. Cine era oare acel călăreţ? Un indian, fără îndoială! Dar din ce trib făcea parte? Era singur, sau era însoţit de mai mulţi războinici care îl aşteptau undeva?
Stăteam cu ochii-n patru. Aşteptam. După o vreme, am zărit capetele a doi războinici, dincolo de culmea care se ridica în dreapta noastră.
M-am gândit din nou cât de bine era că El Viejo Desierto le poruncise unor războinici de-ai săi să ne însoţească. Unul dintre aceştia a încălecat şi ne-a spus:
— Războinicii Chiriguanos sunt lângă lac. Războinicii care sunt în dreapta noastră sunt din tribul Tobas. Mă duc să stau de vorbă cu ei.
Războinicul Tobas a luat-o spre dreapta şi cei doi de pe culme i-au ieşit înainte.
— Sunt Tobas! A exclamat unul dintre războinicii bătrânului Herbst. Acum totul va fi bine!
Indienii au ieşit, într-adevăr, din ascunzătoarea lor. Se îndreptau spre noi în şir indian. Nou veniţii au fost întâmpinaţi cu multă bucurie de indienii care se aflau în tovărăşia noastră.
Războinicii care ni se alăturaseră erau gata să ne ajute. Această dorinţă se datora nu numai faptului că erau Tobas, dar şi aceluia că ei spuneau că-i ferisem de o mare primejdie. Dacă nu ar fi aflat de la noi că lângă lac se aflau indienii Chiriguanos, ar fi fost nevoiţi să-i înfrunte şi lucrurile nu s-ar fi terminat cu bine pentru indienii Tobas. Cei care ni s-au alăturat aveau alimente din belşug şi acest lucru nu putea decât să ne bucure.
Ne-am continuat drumul, însoţiţi acum de mai mulţi războinici Tobas. Am pornit-o împreună cu Pena înaintea tovarăşilor noştri, pentru a putea şti din vreme dacă nu ne pândea vreo primejdie. Această măsură de precauţie s-a dovedit a fi cât se poate de folositoare. La un moment dat, drumul s-a îngustai atât de mult, încât nu puteau trece, unul lângă altul, mai mult de trei oameni. Am auzit înaintea noastră nişte glasuri, ne-am întors puţin din drum, ne-am ascuns în dosul unei stânci şi am aşteptat. Cei pe care-i auzisem vorbind erau doi războinici Chiriguanos care, aşa cum aveam să aflu mai târziu, voiau să-i înlocuiască pe cei doi războinici care făcuseră de strajă şi se aflau acum în mâinile noastre.
— Ce facem? M-a întrebat Pena. Dacă ne zăresc, o iau la goană şi dau de ştire şi celorlalţi că suntem aici.
— Stăm ascunşi, aşteptăm să treacă pe lângă noi şi le cădem în spate. Astfel or să fie prinşi între noi şi tovarăşii noştri care vin din urmă.
Războinicii Chiriguanos au ajuns în locul strâmt, prins parcă între stănci. Am dat pinteni cailor şi, într-o clipă, ne-am aflat în spatele celor doi duşmani. În faţa lor se găseau acum prietenii noştri, care erau foarte miraţi să vadă doi războinici Chiriguanos prinşi ca într-un cleşte. Războinicul Aymara a strigat ceva dar cei doi Chiriguanos erau atât de speriaţi şi de uimiţi, încât n-au scos nici un cuvânt. După ce i-am dezarmat, ne-am continuat drumul. Mă gândeam că, dacă toţi războinicii Chiriguanos erau de soiul celor pe care-i întâlnisem până atunci, El Sendador nu avea tovarăşi de nădejde.
După o jumătate de ceas, am ajuns, împreună cu Pena, într-un loc de unde drumul cobora spre Pampa. Priveliştea era minunată. Înaintea noastră, se află o câmpie întinsă, încadrată de Anzi, munţi ce păreau că s-au aşezat unii peste alţii şi unii în spatele altora. La stânga se zărea un brâu de stânci dispuse în semicerc, foarte aproape de lac, formând un zid de nepătruns. Chiar în apropierea lor se aflau El Sendador şi oamenii săi, prinşi între lac şi stânci. Nu puteam pricepe de ce alesese tocmai acel loc strâmt pentru a-şi aşeza tabăra.
Gomarra, care venise între timp împreună cu ceilalţi, mi-a arătat ceva care semăna cu o dungă neagră şi mi-a spus:
— Priviţi, acela-i drumul care duce spre locul unde diavolul acesta l-a ucis pe fratele meu! Pe-acolo pe unde se vede stânca aceea a îngropat sticla!
— Aşa? Acum ştiu de ce şi-a aşezat tabăra tocmai acolo! Vrea să ne atragă-n capcană! Gândea că, atunci când am fi crezut că l-am prins, să o ia pe drumul ce duce spre culme, iar noi să cădem în capcana în care el însuşi pare să se afle acum!
— Capcană? Nici vorbă! Doar ne putem întoarce pe unde am venit!
— Ne putem întoarce doar dacă El Sendador ne dă voie s-o facem. Gândiţi-vă numai că iscoadele sale îi vor spune că ne apropiem, cu trei ceasuri înainte ca noi să fi ajuns. Sabuco ar avea destulă vreme pentru a ne întinde o cursă. Aş da orice dacă am putea să ajungem pe culme, fără a fi văzuţi de oamenii lui!
— Asta nu se poate! A spus Pena.
— Mda! Spre culme nu duce decât drumul care ni se pare a fi o dungă neagră! A spus, la rândul său, Gomarra.
— Poate că domnii s-au aflat pe culme numai pentru puţină vreme, a spus războinicul Aymara. Într-un interval atât de scurt, nu ai cum să găseşti cărări ascunse. Eu am vânat pe culmea despre care vorbiţi şi am dat peste o cărare pe care cred că n-o mai ştie nimeni.
— E primejdios să mergi pe acea cărare? L-am întrebat eu pe indian.
— Deloc! A răspuns acesta. Numai că, pentru o vreme, drumu-i anevoios.
— Unde sunt caii lui El Sendador şi ai războinicilor săi?
— Chiar pe culmea despre care vorbeam mai înainte.
— Minunat! Înseamnă că i-am putea încurca socotelile lui El Sendador şi nu ar mai putea întreprinde nimic împotriva noastră. Cum putem ajunge la cărarea ascunsă?
— Pentru a ajunge la aceea cărare, trebuie să ne întoarcem chiar pe drumul pe care am venit pana aici. Undeva, în stânga, se vede o crăpătură. Această crăpătură este acoperită cu pietriş! Odată când pornisem la vânătoare, m-am strecurat prin ea şi după ce am înaintat puţin, am văzut că nu eram într-o peşteră, ci sub cerul liber. După ce am mers preţ de o jumătate de ceas am ajuns în vârf pe culme.
— Trebuie să ne folosim cât mai bine de tot ceea ce am aflat acum. Vom proceda cu El Sendador şi cu oamenii săi întocmai cum voia să facă el cu noi. O să-l încercuim!
Ne-am oprit la marginea câmpiei întinse. Am ales douăzeci de războinici Tobas. Tovarăşii mei trebuiau să aştepte. Nu avea nici un rost să ne căţărăm cu toţii pe culme. Indianul Aymara ne-a dus puţin înapoi, chiar pe drumul pe care venisem. Am ajuns la crăpătura despre care ne vorbise războinicul. Am văzut, într-adevăr, o grămadă de pietriş. Am intrat rând pe rând în crăpătură şi, nu după multă vreme, ne aflam sub cerul liber. Ceea ce ne păruse a fi o stâncă mare şi groasă nu era, de fapt, decât un perete subţire din piatră. Am urcat şi am ajuns într-un fel de vâlcea îngustă, care ducea spre vârf. În cele din urmă, am pătruns pe creasta din piatră şi am vrut să merg mai departe. Războinicul Aymara m-a prins de braţ şi mi-a şoptit:
— Nu vă grăbiţi aşa, seńor. Se poate ca războinicii care stau de pază la cai să vă zărească!
— Unde sunt?
— Urmaţi-mă încet! A spus indianul, luându-mă de mână şi trăgându-mă într-o parte.
Din acel loc în care m-a dus indianul, am zărit caii indienilor Chiriguanos şi pe cei doi paznici.
— Ah! Am exclamat eu. Cine-ar fi crezut că vom ajunge atât de curând la ţintă?
— La ţintă? Nu am ajuns la ţintă! Trebuie să punem mâna pe cei doi paznici.
— O să-i luăm ostatici.
— Da, numai că, dacă fac zgomot, El Sendador îi va auzi!
— Ştiu eu asta prea bine şi nici nu vreau să le dau ocazia să facă zgomot! Paznicii Chiriguanos te cunosc şi nu se vor mira dacă te vor vedea venind, împreună cu mine!
— Dacă vă aflaţi în tovărăşia mea, indienii nu se vor gândi că sunteţi duşmanul lor.
— Atunci, să mergem! Ceilalţi ne vor urma atunci când îi voi striga eu.
Am pornit încet, împreună cu războinicul Aymara. Cei doi Chiriguanos erau cu spatele la noi şi priveau spre lacul al cărui strat subţire de sare lucea în soarele ca argintul. Când ne-au auzit paşii, s-au întors. Li s-a părut ciudat că mă aflam în tovărăşia indianului Aymara, căruia i-au spus câteva cuvinte. Poate că cei doi ştiau cine sunt, pentru că El Sendador le spusese cum arăt. Nu le-am lăsat prea mult timp de gândire. L-am apucat pe unul dintre ei cu stânga şi pe celălalt cu dreapta, i-am trântit la pământ cu faţa în jos şi i-am chemat pe indienii Tobas. Nu mă bizuisem decât pe mine însumi, dar am văzut imediat că războinicul Aymara era demn de toată încrederea. După ce i-am doborât la pământ pe cei doi Chiriguanos, indianul Aymara l-a apucat de gât pe unul dintre ei, astfel încât acesta să nu poată scoate nici un sunet.
Indienii Tobas au venit repede şi i-au legat pe cei doi Chiriguanos. Acum ne aflam pe culme şi El Sendador nici nu avea habar că ajunsesem acolo.
M-am apropiat de marginea stâncii pentru a vedea mai bine tabăra lui Sabuco. Indienii stăteau liniştiţi. Unii dintre ei se întinseseră de-a dreptul pe pământul gol. Bătrânul Sendador se afla cu spatele la mine. Cred că se plictiseau de moarte. Mă bucuram de faptul că el nici nu bănuia măcar cât de repede-i va trece timpul în curând!
Sus, acolo unde mă aflam eu, am zărit o cruce din piatră. Era mormântul fratelui lui Gomarra. Am luat-o apoi în jos şi le-am spus războinicilor Tobas unde trebuiau să se aşeze. Le-am poruncit să nu lase pe niciunul dintre războinicii Chiriguanos să ajungă pe culme şi, mai ales să-l prindă de viu pe El Sendador. M-am întors apoi, împreună cu războinicul Aymara la tovarăşi mei. Aceştia erau de părere că puteam să-i atacăm acum pe oamenii lui, dar indianul Aymara a zis:
— Mai trebuie să aveţi răbdare, seńores. Aţa cum v-am spus, prin apropiere se mai află două iscoade de-ale lui El Sendador. Se cuvine mai întâi să le prindem.
— Nu e nevoie! Cele două iscoade nu au ce să ne facă!
— Dar pot veni în ajutorul lui El Sendador!
— Cum să-i vină în ajutor, dacă, înainte de a ajunge ei la Sabuco, trebuie să treacă mai întâi de noi? Iscoadele ar trebui să se ţină departe. Dacă i-am lua ostatici ca pe aceşti doi Chiriguanos, ar trebui să-i şi păzim. Am să-ţi arat de îndată cât de mult mă tem de aceşti indieni şi ce cred eu despre ei.
I-am rugat pe tovarăşii mei să-i dezlege pe cei patru indieni Chiriguanos, pe care îi luasem ostatici şi să le spună că pot merge încotro vor voi. Auzind acestea, indienii Chiriguanos au luat-o la fugă de le-au sfârâit călcâiele. Parcă erau urmăriţi de întreg iadul, aşa fugeau! Niciunul dintre ei n-a luat-o spre El Sendador.
Acum, aceşti indieni nu aveau să ne mai stea în cale şi pentru noi sosise clipa să ne pregătim de luptă. Am încălecat şi am luat-o încet spre stânga, înaintând pe drumul prins între lac şi peretele de stâncă.
