Capitolul III La ruinele vechii mănăstiri.

Noaptea era liniştită. Nu se auzea nici un zgomot, dar nu ne simţeam în apele noastre. Ştiam prea bine că o săgeată cu vârful otrăvit, trimisă cu ajutorul unei sarbacane12, era mult mai primejdioasă decât plumbul trimis din ţeava unei puşti. Puteam fi oricând ţinta unor astfel de săgeţi, mai ales dacă indienii puseseră câteva străji.

Din fericire, nu s-a întâmplat nimic şi am ajuns cu bine la poalele dealului. Apoi am început să urcăm, înaintând de la un copac la altul.

Acest lucru nu a fost deloc uşor. Peste tot creşteau plante agăţătoare, astfel încât uneori am fost siliţi să ne târâm printre ele. Dacă am fi smuls plantele acelea, am fi făcut zgomot. În cele din urmă, am ajuns în vârful dealului care avea forma unei platforme. Am văzut imediat că locul era plin de ruine, acoperite de covorul verde al plantelor agăţătoare.

— Unde se află intrarea? L-am întrebat, în şoaptă, pe Gomarra.

— E în dreapta, chiar foarte aproape de locul în care ne aflăm, mi-a răspuns acesta.

— Sunt mai multe curţi, înconjurate de zid?

— Da, aşa cred, numai că nu s-au păstrat decât zidurile curţii celei mari, care se află în faţă. Celelalte s-au năruit cu totul.

— Se poate ajunge în beci prin această curte despre care-mi vorbeşti?

— Da.

— Atunci să mergem, dar cu mare băgare de seamă!

Gomarra m-a apucat de mână şi m-a tras încet după sine. Am ajuns în locul în care, după câte mi-am putut da seama, se găsise cândva o poartă. Am înaintat cu mare atenţie, fiindcă am crezut că acolo se va afla cel puţin un războinic indian. Se pare că indienii erau foarte liniştiţi şi siguri pe ei, căci nu puseseră un om de strajă nici măcar la intrarea principală. La câţiva paşi depărtare de mine, am zărit o lumină slabă şi am simţit miros de fum.

— Aceea e intrarea în beci, mi-a şoptit Gomarra. Au aprins focul.

— Asta înseamnă că se face mult fum. Mă întreb cum pot respira indienii în fumul acela!

— Au aer destul. În tavanul beciului sunt două găuri, una în stânga şi una în dreapta.

— Crezi că prin găurile acelea s-ar putea strecura un om? Sunt destul de mari pentru asta?

— Nu. Dar prin ele putem observa tot ce se întâmplă jos.

— Asta e foarte bine. Înseamnă că putem vedea ce fac duşmanii noştri şi cât de numeroşi sunt. Să mergem!

Ne-am apropiat de intrarea în beci şi am simţit miros de carne friptă. Treptele erau dărăpănate şi era cu neputinţă să ajungem jos fără a face zgomot.

Gomarra m-a călăuzit spre una dintre găurile despre care îmi vorbise cu puţin timp mai înainte. Întrucât nu am putut zări nimic prin acea gaură, ne-am îndreptat cu mare băgare de seamă spre cealaltă. Nu am putut vedea mare lucru, dar am putut număra opt indieni.

— Desigur că sunt mult mai mulţi, mi-a şoptit Gomarra. Ei nu atacă decât dacă sunt numeroşi, fiindcă se cuvine să ştiţi că niciodată oamenii aceştia n-au dat dovadă de vitejie. Ce facem acum?

— Dumneata te întorci şi îi aduci şi pe ceilalţi.

— Bine, dar mai întâi s-ar cuveni să ascundem caii într-un loc în care să nu-i găsească El Sendador. Dumneavoastră ce veţi face?

— Rămân aici să văd ce se mai întâmplă.

— Bine. Îi aduc imediat pe ceilalţi.

— Poţi merge liniştit. Prin preajmă nu-i nici urmă de războinic indian. Am rămas la intrarea în beci. Eram hotărât să nu las nici un indian să treacă de mine. Auzeam numai frânturi de cuvinte, dar chiar dacă aş fi auzit tot ce vorbeau războinicii, nu mi-ar fi fost de nici un folos, fiindcă nu înţelegeam graiul indienilor Abipones. Să tot fi trecut zece minute, când s-a produs un zgomot chiar înaintea mea. M-am uitat mai bine şi am văzut un indian care urca din beci. Pentru că războinicul se afla în lumină l-am putut recunoaşte. Era Gomez. Nu purta nici o armă în mână, dar cred că avea cuţitul la el. M-am ascuns în dosul unui copac, pentru că purtam haine din piele deschisă la culoare şi nu voiam să fiu zărit.

Războinicul a ieşit la iveală, a privit în stânga şi-n dreapta. A stat puţin pentru a prinde cu urechea vreun zgomot suspect. Tocmai se pregătea să se întoarcă în beci, când am strigat încet:

— Gomez!

— Cine-i acolo? A întrebat, pe dată, indianul.

— El Sendador!

— Aţi ajuns repede! Unde sunt femeile şi copiii?

— Jos. În căruţe.

— Bine, dar…

Tot vorbind, indianul se apropiase din ce în ce mai mult de mine. Cum se află chiar în faţa mea, trebuie să-şi fi dat seama că cel cu care vorbise nu era Geronimo Sabuco.

— Oh! Nu sunteţi… Dumneavoastră sunteţi…

Gomez mi-a întors spatele, hotărât să o ia la fugă. L-am prins cu dreapta de gât, astfel încât să nu poată scoate nici un sunet, iar cu stânga i-am luat cuţitul pe care-l purta la brâu. Indianul a căzut în genunchi, moale ca o cârpă. I-am pus cuţitul în piept şi i-am spus:

— Dacă strigi, te ucid! Îmi promiţi că ai să taci?

— Da, a răspuns Gomez, sugrumat de strânsoare.

— Bine, atunci am să te las să-ţi tragi sufletul, dar îţi dau cuvântul meu de onoare că, dacă strigi, îţi bag cuţitul în piept. Acum pune mâinile la spate, să te pot lega.

L-am ţinut cu mâna stângă de gât, în timp ce cu dreapta am scos câteva curele din buzunar. A trebuit să mă aplec şi faţa mea s-a apropiat foarte mult de a sa. Abia acum m-a recunoscut şi a întrebat uluit:

— Dumneavoastră sunteţi, seńor?

— Eu sunt, cine altul? Nu ţi-am spus că voi veni?

— Ah! Dacă dumneavoastră vă aflaţi aici, înseamnă că totul e pierdut!

— Pierdut? Ce vrei să spui?

— Sunt lucruri pe care dumneavoastră nu trebuie să le aflaţi!

— Aşa este precum zici! Nu trebuie să le aflu, pentru că le ştiu deja!

— Dumneavoastră? Nu se poate!

În timp ce vorbisem, izbutisem să-i leg mâinile şi picioarele. Gomez se afla acum în faţa mea, întins la pământ şi nu putea face nici o mişcare. L-am tras deoparte, într-un loc de unde puteam vedea bine intrarea în beci.

— Ce aveţi de gând cu mine, seńor?

— Asta depinde numai de dumneata.

— Sunteţi singur?

— Nu. Dacă doreşti să-i vezi pe tovarăşii mei şi pe cunoscuţii dumitale, pot să-ţi spun că ei trebuie să sosească din clipă-n clipă. În împrejurările în care ne aflăm acum, cred că ar trebui să dai uitării prietenia noastră.

— Bine, dar ce-am făcut?

— Mai întâi, ai fugit. În al doilea rând…

— Nu se poate spune că am fugit, seńor. A trebuit să plec.

— De ce?

— Asta-i taina mea.

— Da. Numai că e o taină pe care o ştiu şi eu. Ţi-am spus deja, la Palmar, că am să te împiedic să-ţi duci planurile la bun sfârşit.

— Seńor, dumneavoastră nu aveţi de unde să ştiţi ce avem noi de gând să facem.

— Ştiu prea bine ce vreţi să faceţi. Bărbaţii au fost momiţi pe Insula Crocodililor şi voi aşteptaţi să sosească aici femeile şi copiii.

— Nu-i adevărat.

— Nu minţi, Gomez! Minciuna nu-ţi este de nici un folos. Cineva a auzit tot ce-ai vorbit cu El Sendador. Te-am urmărit. Chiar dumneata i-ai spus lui Sabuco şi chiar azi, că putem să te-ajungem din urmă din clipă-n clipă.

— Ştiţi până şi asta?

— Ştiu tot. Am fost pe Insula Crocodililor şi i-am eliberat pe cei douăzeci de bărbaţi. Am găsit o plută pe mal. Mare prostie a făcut Sabuco, lăsând-o acolo! Acum ne aflăm cu toţii aici pentru a vă zădărnici planurile!

— Nu pot… Nu pot… să cred! A şoptit Gomez.

— Va trebui să crezi, pentru că… Ascultă! Vin tovarăşii mei! Poţi vedea cu ochii dumitale că am spus adevărul.

Când am auzit paşii celor ce se apropiau, m-am ridicat în picioare pentru a fi zărit mai lesne. Oamenii veneau, într-adevăr, avându-l în frunte pe Gomarra. Când au văzut cine era prizonierul meu, au fost de părere că indianul ar trebui biciuit. I-am oprit pentru o clipă, spunându-le să se gândească la faptul că, pentru Gomez, albii erau oamenii care au ocupat pe nedrept pământurile strămoşilor săi. Cei douăzeci de bărbaţi care fuseseră duşi pe insulă nu erau deloc de părerea mea şi spuneau că indienii trebuiau pedepsiţi cu asprime. Le-am zis atunci că era mult mai bine să-i ierte pe indienii Abipones, decât să şi-i facă duşmani, dovedind asprime faţă de aceştia.

— Bine, dar atunci ce să facem cu ei? A întrebat cineva.

— Vă voi spune numaidecât. Iată, dumneavoastră ne datoraţi viaţa. De aceea va cer permisiunea de a încheia pace cu indienii Abipones. Nu o să mă refuzaţi, mai ales când veţi înţelege că acest lucru este în folosul dumneavoastră, al tuturor.

Le-am spus pe scurt ce s-ar fi cuvenit să facem şi au fost cu toţii de acord cu mine. I-am desfăcut legăturile lui Gomez şi după aceea i-am spus:

— Ascultă-mă bine! Alor tăi nu li se va întâmpla nimic, dacă vor respecta condiţiile pe care le pun acum.

— Care sunt aceste condiţii? A întrebat Gomez, bucuros că scăpa teafăr şi nevătămat.

— Dumneata te vei duce acum la oamenii dumitale. Câţi sunt?

— Şaizeci.

— Te vei duce la oamenii dumitale şi le vei spune că afară se află treizeci de oameni înarmaţi până-n dinţi, care vor trage asupra oricărui războinic ce va îndrăzni să iasă din beci. Mâine, în zori, oamenii dumitale pot pleca încotro vor vrea, după ce au făcut pace cu cei pe care intenţionau să-i ucidă. Vrei să le spui toate acestea oamenilor dumitale? Vrei să le vorbeşti astfel încât să facă pace?

— Da.

— Atunci, du-te, dar să ştii că cel ce îndrăzneşte să iasă din beci va fi împuşcat. Dacă voi dori să-ţi spun ceva, te voi striga. Hai, du-te!

Gomez s-a îndepărtat foarte repede. Se vedea cât de colo că era fericit că scăpase cu viaţă. Doi dintre noi au rămas la cai. Ceilalţi s-au aşezat la intrarea în beci. Am luat cu mine pe cârmaci şi ne-am aşezat în faţa intrării fostei mănăstiri pentru a-l aştepta pe Geronimo Sabuco. Îl alesesem pe cârmaci, fiindcă acesta dădea dovadă de o forţă ieşită din comun, iar eu nu ştiam dacă îi voi putea ţine singur piept lui El Sendador.

Ne-am aşezat în spatele zidurilor. Peste puţină vreme, am auzit scârţâitul roţilor de car neunse. Apoi am auzit glasurile femeilor şi ale copiilor. Caravana ajunsese la poalele dealului. Au fost aprinse câteva focuri ale căror flăcări luminau până la noi.

— Are să vină în curând! Mi-a şoptit cârmaciul.

— Aşa cred şi eu. Când puneţi mâna pe el, trebuie să-l ţineţi bine, astfel încât să nu mai poată face nici o mişcare.

— Nu aveţi nici o grijă. De mult aştept eu să pun mâna pe vreun nemernic şi să-l strâng în braţe aşa cum se cuvine! Să-i rup toate coastele, sau numai câteva?

— Aş vrea ca omul să rămână teafăr. Ne mai este de folos.

Imediat ce am spus toate acestea, am auzit zgomot de paşi. Cel ce se apropia nu-şi dădea nici măcar osteneala să înainteze cu băgare de seamă. Omul, care era mai înalt decât mine, dar mai slab, trebuie să fi cunoscut bine locurile, căci a luat-o de-a dreptul spre intrare. Când a vrut să treacă de noi, m-am apropiat puţin de el. Văzându-mă, călăuza s-a dat un pas înapoi şi a exclamat:

— Pe toţi dracii! Parcă ai fi însăşi satana! Cum de-ai ieşit aşa din pământ, Gomez? Oamenii tăi sunt aici?

Sabuco nu mă putea vedea bine şi a crezut că-l are în faţă pe Gomez care-l aştepta. Pentru că îl cunoşteam de multă vreme pe indian, am reuşit să-i imit vocea şi i-am răspuns lui El Sendador:

— Sunt cu toţii în beci, seńor!

— Atunci mă duc şi eu în beci. Treaba a mers de minune. Bărbaţii sunt pe insulă şi cred că acum îi devorează crocodilii. Cu femeile şi cu copiii am avut ceva bătaie de cap, dar am reuşit. Le-am spus că bărbaţii se află deja aici. Ţi-am adus pradă din belşug şi trag nădejde că-mi vei fi recunoscător, Gomez.

— Oh! Vă voi arăta chiar acum recunoştinţa mea! Am spus eu, fără a mă mai strădui să-l imit pe Gomez.

Sabuco şi-a întins gâtul înainte pentru a mă putea zări mai bine. Apoi a exclamat:

— Nu cunosc acest glas! Nu e glasul lui Gomez!

— Aveţi dreptate. Eu nu sunt Gomez, seńor Sabuco!

— Atunci s-ar cuveni să vă întreb cine sunteţi! Răspundeţi, că de nu, vă înjunghii!

Spunând acestea, El Sendador a dus mâna la cuţit.

— Lăsaţi cuţitul, seńor! Am spus eu. Am cele mai bune intenţii. De asta mă aflu aici! Mai întâi vreau să vă transmit cele mai călduroase salutări din partea celor douăzeci de bărbaţi pe care i-aţi lăsat la bunul plac al crocodililor. Acei bărbaţi sunt pe aici, pe-aproape şi aş dori să vă conduc la ei. Ştiţi, ei ard de nerăbdare să vă vadă!

— Pe toţi dracii iată cuţitul meu!

Sabuco a scos un strigăt de spaimă, pentru că Hans Larsen, cârmaciul, l-a luat în braţe, spunând:

— Iată că l-am prins! Ah, ce bine e! Abia aşteptam să strâng pe cineva, aşa, după pofta inimii mele!

Călăuza ar fi vrut să strige, dar nu putea. Braţele cârmaciului îl strângeau cu putere. Ar fi vrut să se apere, dar nu avea cum. Nu izbutea decât să dea din picioare.

— Ce facem acum? A întrebat Larsen.

— Îl legăm şi apoi îl ducem la ai noştri.

— Ce să-l mai legăm! Dacă am pus eu mâna pe el, n-are cum să-mi mai scape! Putem să-l legăm şi mai târziu. Luaţi-i armele!

I-am urmat sfatul. Călăuza avea, în afara cuţitului, o puşcă şi un revolver. Larsen i-a dat drumul pentru o clipă, dar l-a apucat apoi imediat şi i-a spus în spaniolă:

— Haide! Dacă nu faci ceea ce-ţi spunem, am să-ţi frâng gâtul. Cârmaciul l-a prins atât de strâns, încât Sabuco era să leşine. Larsen l-a târât cu sine ca pe-o cârpă. Când am ajuns la ai noştri, oamenii ne-au înconjurat imediat.

— L-aţi adus pe ticălos? A întrebat Harrico, împuternicitul bancherului.

— Da, l-am adus, a spus cârmaciul, abia stăpânindu-şi bucuria. Veniţi încoace! Trebuie să-l legăm!

— Trebuie să-l legăm fedeleş, ca să nu poată fugi! O să aprindem şi focul, ca să vadă cu cine are de-a face!

În timp ce unii îl legau pe Sabuco, alţii căutau lemne pentru foc.

Imediat ce a fost aprins, am putut zări faţa faimosului El Sendador. Omul avea trăsături aspre şi era ars de soare. Călăuza ne-a privit pe toţi pe rând şi apoi a întrebat:

— De ce m-aţi legat, domnilor? Ce vă trece prin cap?

Sabuco a încercat să ne îmbrobodească, turnând tot soiul de minciuni. Văzând că nimeni nu-i dădea ascultare, i s-a adresat lui Monteso, spunându-i că acesta îl cunoştea şi că ar fi trebuit să le zică celorlalţi că El Sendador era un om cinstit. Monteso, care la început nu voise să creadă că Sabuco era un nemernic, a dat din mână, cuprins de scârbă şi a spus:

— Nu vă mai osteniţi, seńor! Ţtiu prea bine ce aţi avut de gând să faceţi!

— Cum? Şi dumneavoastră? Sunteţi toţi împotriva mea! Asta este un complot!

— Complot? Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva! Îmi pare rău că un om pe care l-am numit prietenul meu este un ucigaş. Nu pot să vă iau apărarea. Cineva a auzit tot ce aţi vorbit cu Gomez.

Călăuza a continuat să se apere cu înverşunare şi să susţină cu obrăznicie că nu făcuse nimic rău. Atunci Pena a spus:

— Ascultă aici! Eu sunt cel ce a auzit ce-ai vorbit cu indianul şi dacă îndrăzneşti să spui că sunt un mincinos, înseamnă că mă jigneşti, iar eu nu îngădui nimănui aşa ceva!

— Cine eşti dumneata de îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa, mie, lui El Sendador?

— Numele meu este Kummer şi mi se spune El Cascarillero!

La auzul acestui nume, El Sendador a fost scuturat de un fior de groază şi a exclamat:

— Drace! El Cascarillero din Germania!

— Da, întocmai şi să nu crezi cumva că ai în faţa ta nişte oameni pe care ai putea să-i duci de nas! Uite, aici se află un cleric! Ştii cumva cine este?

Călăuza l-a privit cu atenţie pe călugăr şi apoi a izbucnit:

— Fratele Jaguar!

— Aşa e! Doar nu crezi că-l poţi duce cu preşul pe fratele Jaguar? Iată, aici, lângă mine se află şi omul din Germania, despre care ţi-a vorbit Gomez.

El Sendador m-a privit cu multă băgare de seamă şi apoi a întrebat:

— Omul din Germania?

— Da, el este şi-ţi spun că acest domn care se află lângă mine e în stare să îţi citească în suflet. Chiar dacă ai putea să ne prosteşti pe noi toţi, pe el nu-l vei putea duce de nas! Dar nu e vorba numai de noi trei. Iată, îl cunoşti pe omul acesta? A întrebat Pena, arătându-l pe Gomarra.

Se pare că Sabuco şi-a adus aminte de călăuza noastră, dar nu mai ştia prea bine cine era şi a răspuns:

— Nu. Nu-l cunosc!

— O clipă! A strigat Gomarra. Acum aş vrea şi eu să-i spun câteva vorbe!

— Nu-i spune nimic, l-am sfătuit eu.

— De ce? Oare nu se cuvine să ştie cine sunt şi ce gândesc?

— Încă nu. Dacă-i spui acum ceva, vei zădărnici planurile.

— Orice s-ar întâmpla, vreau să-i spun acestui monstru la ce se cuvine să se aştepte! A zis Gomarra, întorcându-se spre El Sendador şi întrebându-l. Ei, ce ziceţi? M-aţi mai întâlnit undeva, sau nu?

— Se prea poate să vă fi întâlnit, a răspuns cel întrebat.

— Ne-am întâlnit sus, în munţi, în Pampa de Las Salinas.

Mi s-a părut că Sabuco s-a făcut palid. Oricum, n-a fost în stare să scoată nici o vorbă.

— Cunoaşteţi Pampa de Las Salinas, nu-i aşa?

— Se poate, dar nu-mi bat capul cu asta acum.

— Un ucigaş să nu cunoască locurile în care a ucis pe cineva?

— Seńor, vreţi să spuneţi că sunt un ucigaş?

— Da. Spun asta pentru că l-aţi ucis pe fratele meu.

— Nu vă cunosc şi nu l-am cunoscut nici pe fratele dumneavoastră.

— Atunci aduceţi-vă aminte cum s-au petrecut lucrurile! Eraţi în Pampa de Las Salinas. Acolo aţi trecut pe lângă mine şi pe lângă cei pe care-i însoţeam. Pe drum, v-aţi întâlnit cu fratele meu. El v-a surprins tocmai când eraţi pe cale sa îngropaţi nişte hărţi şi un înscris pe care le-aţi băgat într-o sticlă.

— Hărţi? A întrebat El Sendador, cuprins de spaimă.

— Da, întocmai.

— De unde ştiţi asta?

— Ştiu, fiindcă am mai fost de foarte multe ori prin acele locuri şi am săpat pentru a găsi sticla.

— Doamne, Dumnezeule!

— Aha! V-aţi speriat!

— De ce să mă fi speriat? A întrebat Sabuco. Nu ştiu despre ce vorbiţi.

— Aşa? Nu ştiţi? Nu ştiţi nici că l-aţi împuşcat pe fratele meu, că i-aţi lăsat trupul neînsufleţit sub cerul liber şi că aţi dezgropat sticla cu pricina şi apoi aţi îngropat-o sub o stâncă?

— Seńor, ne spuneţi poveşti. Mai bine aţi scrie un roman.

— Nu, nu spun poveşti. Spun numai adevărul. Am fost de multe ori în acei munţi. Am căutat sticla. Am vrut doar să ştiu dacă aţi mai trecut pe-acolo. Nu mi-a mai fost dat să vă întâlnesc. Acum vă am în faţă! Aş vrea să vă pedepsesc aşa cum se cuvine pentru fapta dumneavoastră!

— Seńor, cred că mă confundaţi cu un om care seamănă cu mine.

— Orice ne-aţi spune acum, tot nu vă credem! V-a sosit ceasul! Fratele Jaguar se poate ruga pentru dumneavoastră. Apoi, veţi muri! Mi-am jurat că atunci când vă voi revedea, vă voi împuşca. V-am întâlnit azi şi veţi muri. Eu nu îmi calc niciodată jurământul!

Prin faptul că nu-şi putuse ţine gura, Gomarra m-a dezamăgit profund. Sabuco nu trebuia să ştie că printre noi se găsea cineva care fusese martor la faptele sale. Acum, că aflase acest lucru, El Sendador nu avea să ne mai călăuzească în Pampa de Las Salinas. Dacă Gomarra tot îşi dăduse drumul la gura, nu mai aveam nici eu de ce să tac, aşa că m-am gândit să vorbesc.

— Nu mai are rost să tăgăduiţi că aţi pus totul la cale împreună cu indienii Abipones. Ar fi mai bine să ne spuneţi adevărul, decât să minţiţi.

— Nu mint!

— Ah, lăsaţi! Gomez ne-a spus tot!

— Gomez? Cum se poate să fi vorbit dumneavoastră cu Gomez?

— Prin cuvintele pe care le-aţi rostit, v-aţi dat singur în vileag! El v-a aşteptat, numai că noi am ajuns în locul ăsta înaintea dumneavoastră şi l-am luat prizonier aşa cum am făcut şi cu dumneavoastră, Sabuco a vrut să sară în picioare. Se speriase peste măsură şi a întrebat cu glas tare.

— L-ai prins?

— L-am prins, bineînţeles. Acum e la loc sigur. E jos, în beci.

— Dar ceilalţi indieni? Unde sunt?

— Ah, seńor! Acum vă daţi arama pe faţă! Mă întrebaţi de indieni şi asta numai că aţi pus totul la cale împreună cu ei!

— La dracu, răspundeţi-mi mai curând! Vreau să ştiu unde sunt indienii acum!

— Sunt în beci, aşa că nu pot face nimic pentru a duce la bun sfârşit planul pe care l-aţi ticluit.

— Şi Gomez v-a spus tot?

— Da, întocmai. El a fost mai înţelept decât dumneavoastră. A văzut prea bine că nu-i va folosi la nimic dacă va minţi. Pentru că ne-a spus adevărul, ne-am hotărât să-i lăsăm în viaţă atât pe el, cât şi pe-ai săi.

— Staţi, staţi! A strigat Sabuco. Chiar dacă lucrurile ar sta aşa cum vă închipuiţi dumneavoastră, tot n-ar fi drept să îi iertaţi pe ei şi să mă ucideţi pe mine!

— Ba nu! Eu cred că ar fi drept să facem aşa, căci poate fi de înţeles faptul că indienii luptă împotriva celor ce vor să le ia pământurile. Dumneavoastră, în schimb, sunteţi alb şi i-aţi îndemnat pe indieni la tot soiul de mârşăvii. Dumneavoastră ar trebui să fiţi pedepsit înzecit, pentru că aveţi pe conştiinţă şi alte fapte care nu fac cinste nimănui.

— Ce-am mai făcut? M-a întrebat El Sendador, batjocoritor. Pentru dumneavoastră eu sunt un adevărat monstru.

— Nu chiar, dar cam aşa ceva.

— Pot să ştiu şi eu ce mai vreţi să aflaţi de la mine?

— Da. Iată, aş vrea să ştiu, de pildă, unde l-aţi îngropat pe părintele căruia i-aţi furat înscrisul şi hărţile.

Auzind care era dorinţa mea, Sabuco a fost scuturat de un fior de groază. Apoi m-a privit absent şi, în cele din urmă, m-a întrebat:

— Despre care părinte vorbiţi?

— Despre cel pe care l-aţi ucis pentru a-l jefui.

— Pe toţi dracii! Iar vorbiţi despre crimă! Bine, dar nu sunt vinovat nici de prima crimă despre care s-a vorbit aici şi nici de omorul pe care mi-l puneţi acum în cârcă!

— Ei, bine, există un martor. Un om care v-a strigat pentru a împiedica asasinatul. Nu i-aţi dat nici o atenţie pentru că se afla destul de departe de dumneavoastră. Martorul despre care v-am vorbit a avut noroc, fiindcă, atunci când l-aţi văzut, v-aţi dat seama că era un prieten de-al dumneavoastră. Dramul de suflet pe care-l mai aveaţi pe vremea aceea v-a împiedicat să vă ucideţi şi prietenul, în schimb, l-aţi silit să jure că nu va spune niciodată nimic.

— Şi a călcat jurământul?

— Nu. Omul nu mi-a povestit nimic. Eu am ghicit cum s-au petrecut lucrurile.

— Aţi ghicit! Aşa care va să zică! Şi credeţi că tot ce-aţi ghicit este adevărul însuşi şi îmi spuneţi că aş fi un ucigaş! Asta-i prea de tot, seńor!

Fără a lua în seamă batjocura lui, am continuat:

— Mai târziu, omul a mărturisit totul, pentru că era pe patul de moarte şi nu voia să treacă pe lumea cealaltă cu sufletul încărcat de păcate.

— Şi a spus omul acela că eu am ucis o faţă bisericească?

— Da, a spus că l-aţi ucis pe cleric şi că apoi l-aţi jefuit.

— Ce minciună! Şi, oricum, credeţi că aveţi dreptul să mă judecaţi?

— Da. Conform legii nescrise de pe aceste meleaguri, noi, toţi cei ce ne aflam aici, avem dreptul să vă judecăm. Vreau să vă spun că, dacă ne-aţi vorbit în batjocură, nu aveţi cum să vă aşteptaţi la milă şi la înţelegere din partea noastră.

— Nici nu vreau aşa ceva. Doresc doar să mi se facă dreptate şi, pentru asta, ar trebui să mă aflu în faţa unui judecător.

La aceste cuvinte, unul dintre bărbaţii pe care Sabuco îi dusese pe Insula Crocodililor s-a ridicat, s-a apropiat de el şi l-a lovit cu piciorul, strigând:

— Tacă-ţi gura, nemernicule! Vei avea parte de legile nescrise care domnesc aici, în Pampa, adică vei pieri de glonţ sau de ştreang. S-ar putea chiar să nu ajungi atât de uşor în iad. Mai întâi vrem să vedem ce s-a întâmplat cu soţiile şi copiii noştri. Va fi vai de pielea ta dacă ai îndrăznit cumva să te atingi fie şi de-un fir de păr din creştetul vreunuia dintre ei!

— Da, ar trebui să vedem dacă soţiile şi copiii noştri sunt teferi. Apoi vom hotărî dacă omul acesta va muri uşor sau dacă va suferi înainte să moară, a spus un altul. Cine merge cu mine la poalele dealului?

— Eu! Eu! Eu! Au strigat toţi, în afară de mine. Ar fi vrut să plece chiar în acea clipă şi, văzând cum stau lucrurile, am strigat:

— Staţi! Nu se poate să plecaţi cu toţii. Trebuie să păzim intrarea-n beci! Şi trebuie să-l păzim şi pe El Sendador. Pentru asta este nevoie de mai mulţi dintre voi.

Oamenii au recunoscut că nu se putea să plece cu toţii, dar pe soţi şi părinţi nu-i putea ţine nimeni pe loc. Călugărul a plecat şi el pentru a le spune cuvinte de îmbărbătare şi pentru a alina suferinţe, dacă era nevoie. Căpitanul Turnerstick i-a însoţit din curiozitate şi l-a îndemnat şi pe cârmaci să vină cu el. Pena şi Gomarra au plecat şi ei pentru a vedea ce avea să se întâmple. Aşa se face că am rămas numai cu cei câţiva yerbateros. Oricum, eram destui şi ne bucuram că ceilalţi plecaseră, căci ţineau morţiş ca El Sendador să moară. Noi, cei rămaşi de strajă, voiam ca el să rămână în viaţă pentru a ne împărtăşi tainele sale. Sabuco nu ne făcuse nimic şi, de aceea, poate că nici nu se cuvenea să-l judecăm sau chiar să-l ucidem. Aşa gândeam eu, iar Monteso era de aceeaşi părere. Ştiam asta, pentru că, imediat ce s-au îndepărtat ceilalţi, el mi-a şoptit, astfel încât să nu-l audă Sabuco:

— Bine că au plecat! Dumneavoastră ce credeţi, seńor? Ar trebui să-l ucidem pe El Sendador?

— Eu sunt împotrivă.

— Şi tovarăşii mei sunt împotrivă. Gândiţi-vă numai la hărţi!

— Nu cred că vom putea împiedica uciderea lui Sabuco.

— De asta mă tem şi eu. Pe Gomez l-au lăsat în viaţă, fiindcă ei cred că vina lui nu este atât de mare precum cea a lui El Sendador.

— Cred că rugăminţile noastre nu vor fi de nici un folos. Dar mai este o altă cale… M-am gândit eu la ceva…

— Aşa? Şi la ce v-aţi gândit?

— Îl lăsăm să fugă. Îi mai slăbim puţin curelele cu care-i sunt legate mâinile. Mai târziu va fi dus la poalele dealului, lângă căruţe. Asta înseamnă că nu va mai avea picioarele legate, pentru că va trebui să meargă. Pe drum, va izbuti să scape. Fiindcă e noapte, nu ar avea nici un rost să pornim pe urmele sale.

— Prea bine! Şi apoi?

— Apoi ne va aştepta undeva. Sper să se ţină de cuvânt.

— Eu zic că are să se bucure, mai ales că va găsi pe cineva care poate desluşi hărţile şi înscrisul. Doriţi să-i vorbesc?

— Da.

Cât discutasem cu Monteso, Sabuco nu-şi luase nici o clipă ochii de la noi. Avea capul aplecat într-o parte de parcă încerca să audă ce se petrecea în beci. M-am gândit că omul voia să tragă cu urechea tocmai pentru că acolo se aflau oamenii împreună cu care pusese totul la cale.

— Seńor Sabuco, a spus Monteso, îmi pare nespus de rău că tocmai dumneavoastră aţi omorât oameni şi aţi pus la cale o mârşăvie. Vă rog să cugetaţi bine. Vă spun că, dacă mărturisiţi adevărul, vă va fi mult mai bine. Domnul care se află aici, lângă mine, ar fi gata să vă facă scăpat. Chiar şi eu aş fi gata să fac în aşa fel încât să fiţi din nou liber.

Aceste cuvinte rostite de Monteso au avut efect asupra lui El Sendador. Acesta a privit în jur şi apoi a spus:

— Din partea celorlalţi nu mă pot aştepta la nimic bun. Dacă este vorba despre dumneavoastră, mai pot trage nădejde că am să scap. Sper că-mi vreţi binele!

— Într-adevăr, vrem să vă ajutăm să scăpaţi. Pentru asta s-ar cuveni să vă mărturisiţi faptele!

— Ce aveţi dumneavoastră de câştigat, dacă voi mărturisi totul?

— Foarte mult! În afară de aceasta, într-un om care-şi mărturiseşte faptele parcă mai poţi avea încredere.

— Dacă-i aşa, vă pot spune că încrederea dumneavoastră nu-mi foloseşte la nimic!

— Vă înşelaţi! Noi am venit, de fapt, în Gran Chaco tocmai pentru a vă întâlni pe dumneavoastră!

— V-aţi pus în gând să mă urmăriţi?

— Nu, deloc. Iată, eu l-am întâlnit pe acest domn, pe care-l vedeţi aici, la Montevideo şi l-am rugat să mă însoţească tocmai datorită hărţilor şi înscrisului pe care le aveţi.

— Se pricepe să descifreze hărţi, desene sau înscrisuri?

— Da. Poate că va descifra şi înscrisul dumneavoastră. Noi am pornit să vă căutăm, mânaţi numai de gânduri bune. Nu aveam de unde să ştim ce se va întâmpla. Vreţi să ne povestiţi totul? Hotărâţi-vă, dar repede, fiindcă altfel s-ar putea să fie prea târziu!

Faţa lui Sabuco a fost luminată de-un zâmbet.

— Niciodată nu e prea târziu, a spus el. Acum sunt, într-adevăr, legat, dar nu mă tem de nimeni.

— Nu mai fiţi atât de încrezător în soarta dumneavoastră. Toţi ceilalţi vă doresc moartea, a spus Monteso.

— Vă spun că mă vor lăsa în viaţă! Mai bine ar fi să se păzească cei ce vor să mă ucidă. E primejdios să ţi-l faci duşman pe El Sendador! Cu toate astea, ar fi o nebunie din partea mea să nu primesc ajutorul oferit, asta fie şi numai pentru faptul că în tovărăşia dumneavoastră se află omul pe care-l caut de ani în şir. Din câte mi-a povestit Gomez, omul acesta care v-a însoţit este demn de toată cinstea!

Păstrasem tăcerea până în clipa în care Sabuco rostise aceste cuvinte, dar pentru că le rostise, i-am spus:

— Recunoaşteţi, aşadar, că aţi vorbit cu Gomez?

— Da, bineînţeles!

— Atunci este ca şi cum aţi mărturisi totul!

— Nu, nicidecum. Nu aveţi decât să credeţi ce doriţi! Nu aveţi decât să gândiţi că sunt vinovat sau că sunt nevinovat! Nu-mi pasă! Sunteţi un om de nădejde şi asta-mi place! Sunteţi demn de încrederea mea! Vreţi să mergeţi împreună cu mine-n munţi, chiar dacă credeţi că sunt un ucigaş?

— Da. Sunt gata să vă însoţesc, chiar dacă aţi fi luat viaţa cuiva. Nu eu sunt acela ce se cuvine să vă judece.

— Asta-i o vorbă-nţeleaptă!

— Să nu mă-nţelegeţi greşit! Nu mi-e totuna dacă am în faţa mea un om care e vinovat de nişte fapte cumplite, sau dacă, dimpotrivă, omul acela este nevinovat. Sunt doar foarte curios şi, în afară de asta, cred că va veni şi vremea să plătiţi pentru tot ce-aţi făcut!

— Credeţi, într-adevăr, aşa ceva?

— Da. Dumnezeu face întotdeauna dreptate şi de judecata Lui nu poate scăpa nimeni! Nu trebuie să uităm nici că pe-aici, pe-aproape, se află un om care vrea să se răzbune cu orice preţ şi când spun asta, mă gândesc la Gomarra.

— Doar nu vreţi să-l luaţi cu dumneavoastră!

— Ah, nu! Dar asta nu înseamnă că el nu va porni pe urmele noastre.

— De asta nu mă tem eu! Voi face în aşa fel încât să ne piardă urma! Monteso v-a spus tot?

— Da, mi-a spus tot ce ştia, atunci când ne-am întâlnit.

— Înseamnă că dumneavoastră ştiţi doar că eu am două desene.

— Ştiu chiar mai mult decât atât şi anume, prin ce mijloace aţi pus mâna pe acele desene.

— N-are a face!

— Mai ştiu că aveţi şi un înscris. Oricum, bănuiam şi înainte că nu e vorba numai de două desene şi după ce Gomarra a povestit totul aici, mi-am dat seama că nu m-am înşelat.

— A găsit, într-adevăr, cadavrul fratelui său?

— Da.

— El a vorbit de o sticlă. Ştie unde este îngropată?

— Da. A fost de mai multe ori în Pampa de Las Salinas şi ar fi vrut să dea ochii cu dumneavoastră. Mare noroc aţi avut că nu v-a întâlnit!

— Ar trebui să spuneţi mai degrabă că el a avut mare noroc! Eu nu prea ştiu de glumă, dar aveţi destulă vreme pentru a afla chiar dumneavoastră înşivă acest lucru!

— Nu mă îndoiesc! Dacă vom pleca împreună, o vom porni către Pampa de Las Salinas?

— Da.

— Recunoaşteţi că hărţile şi înscrisurile se află acolo şi că cele două desene au legătură cu înscrisurile?

— Da.

— Desenele sunt la dumneavoastră?

— Nu. Eu duc o viaţă agitată şi nu port la mine lucruri de preţ! Le-am îngropat.

— Unde?

— Asta veţi afla mai târziu. Încă nu vă cunosc. Mai întâi trebuie să vă pun la încercare şi numai apoi vă pot destăinui totul. De aceea vreau să vă întreb dacă sunteţi, într-adevăr, gata să-mi veniţi în ajutor.

— Da, vreau să vă ajut.

— Oare nu aveţi vreun gând ascuns? Nu sunt atât de neajutorat precum credeţi.

— Vă dau cuvântul meu şi asta ar trebui să vă fie de-ajuns.

— Bine. Atunci voi avea încredere în dumneavoastră. Cel mai bine ar fi să mă eliberaţi chiar acum.

— Asta nu se poate, fiindcă nu putem arăta deschis că nu vă dorim moartea.

— Dacă mai aşteptăm, va fi prea târziu pentru a mai încerca ceva.

— Nu cred. Iată, acum vă voi slăbi legăturile de la mâini. După aceea, voi avea grijă să fac în aşa fel încât să fiţi dus la poalele dealului. Pentru a putea merge, vi se vor desface legăturile de la picioare.

— Aha! Atunci e bine, fiindcă am să fug! Vă rog să-mi slăbiţi acum nodul.

— Nu pot s-o fac aşa, numai de dragul dumneavoastră. Trebuie să am un motiv.

— Prea bine! Mâine, spre seară, apucaţi-o în sus, pe albia de-a lungul căreia aţi venit astăzi. Am să vă urmăresc şi am să vă ies în faţă atunci când voi găsi de cuviinţă că a sosit clipa potrivită.

— Nu credeţi că nu ar trebui să ai prea mare încredere într-un ucigaş?

— Poate că nu, dar vreau să vă spun că înscrisurile şi desenele nu-mi sunt de nici un folos, dacă nu mă ajutaţi să fug. De aceea, voi avea numai de câştigat, procedând întocmai cum v-am făgăduit.

— Aşa cred şi eu. De aceea, vă voi tăia acum legăturile de la mâini. Dumneavoastră veţi ţine curelele în aşa fel, încât să pară foarte bine strânse. Dacă veţi face cum vă spun eu, nimeni nu-şi va da seama că nu sunteţi legat.

— Dacă-i aşa, nu-mi va mai rămâne decât să arunc curelele.

— Nu o veţi face, pentru că cineva le va găsi şi va vedea că ele au fost tăiate. Şi acest lucru nu trebuie să se întâmple.

— Bine. Atunci voi arunca curelele într-un loc în care nimeni nu le va putea găsi.

— Mai întâi trebuie să-mi făgăduiţi că nu-i veţi face vreun rău nici unuia dintre noi.

— Vă făgăduiesc! Abia aştept să mă aflu cât mai departe de locul ăsta. Dacă aş vrea să fac cuiva vreun rău, mi-aş pune singur viaţa în primejdie.

— Mă mai linişteşte faptul că v-aţi dat singur seama cum stau lucrurile, acum să tai curelele cu care vă sunt legate mâinile.

I-am tăiat, într-adevăr, legăturile şi el a apucat curelele astfel încât să pară că sunt foarte bine strânse în jurul mâinilor. Apoi, Sabuco mi-a spus:

— Va mulţumesc, seńor! Acum cred că aţi fost şi veţi fi şi în continuare cinstiţi cu mine. Tocmai pentru că mi-aţi făcut acum un mare bine şi pentru că nu vă cunosc, aş vrea să ştiu mai multe despre dumneavoastră.

— Veţi afla totul mai târziu.

— Avem şi acum destulă vreme până când se întorc ceilalţi!

— Seńor Monteso vă poate spune tot ce vreţi să aflaţi.

Monteso a început să-i povestească pe scurt toate întâmplările prin care trecusem împreună. Tovarăşul meu nu a apucat să spună chiar tot ce ar fi avut de spus, căci s-au întors cei ce plecaseră la căruţe. Aceştia au povestit că atât femeile, cât şi copiii trăseseră o spaimă soră cu moartea şi că Sabuco trebuie pedepsit imediat. Singura pedeapsă care li se părea potrivită pentru El Sendador era moartea. M-am opus şi fratele Jaguar a fost şi el împotriva uciderii călăuzei, deşi nu ştia că ostaticul avea mâinile libere. I-am făcut un semn şi clericul a înţeles imediat cum stăteau lucrurile.

Căpitanul şi cârmaciul nu au spus nimic. Cei şase yerbateros erau de părerea mea şi aşa se face că a început scandalul. Am pus capăt neînţelegerilor, spunând:

— Dacă vom continua astfel, nu vom ajunge nicăieri. Fiecare grup trebuie să desemneze un reprezentant care îşi va spune părerea şi apoi vom vota.

— Aşa e cel mai bine! A spus Gomarra, care era convins că cei ce vor vota în favoarea uciderii lui Sabuco vor fi cu mult mai mulţi decât cei ce vor vota împotrivă. Trebuie să facem totul aşa cum se cuvine! Ca în sala de judecată! A continuat el. Dar oare e bine să facem acest lucru aici? Nu ar fi mai corect să mergem jos, la căruţe, lângă cei ce au avut de suferit?

Gomarra nici nu bănuia cât de mult îmi convenea propunerea lui. Am mai aşteptat puţin şi apoi am spus:

— Trebuie ca unii dintre noi să nu părăsească locul acesta pentru a avea grijă să nu fugă cumva indienii. Cred că ar fi foarte bine ca aceşti şase yerbateros să rămână aici, împreună cu mine, iar dumneavoastră veţi pune la socoteală şapte voturi împotriva uciderii lui Sabuco.

— Şi cine va vorbi în numele dumneavoastră? A întrebat Gomarra.

— Fratele Hilario. Dumnealui se va pricepe foarte bine să vorbească pentru noi.

— Prea bine! Rămâneţi dumneavoastră aici, la intrarea în beci şi păziţi-i pe indieni. Noi coborâm, împreună cu nemernicul ăsta!

— Cum să coborâţi împreună cu el? Cineva va trebui să-l ducă în braţe, fiindcă nu poate să meargă.

— O să-i dezlegăm picioarele şi o să-l luăm la mijloc. N-are cum să ne scape! Spunând acestea, Gomarra s-a aplecat şi i-a tăiat ostaticului curelele cu care îi erau legate picioarele. Apoi l-a ajutat să se ridice şi a întrebat:

— Mâinile îi sunt legate aşa cum se cuvine? Ia să vedem!

Această clipă mi s-a părut nesfârşit de lungă. Gomarra a pipăit legăturile apoi a exclamat mulţumit:

— Aşa! Curelele îi intră-n carne! N-are cum să le desfacă! Hai, nemernicule, dă-i drumul!

Apoi, Gomarra l-a apucat pe Sabuco de braţul drept, iar Pena, de cel stâng. Cei doi credeau că-l duc pe El Sendador la moarte, or, îl duceau pe drumul spre libertate, fără să bănuiască nimic. I-am privit pe toţi cum dispăreau în umbra nopţii. Apoi am aşteptat să izbucnească strigătele care ar fi fost provocate de fuga lui Sabuco.

Nu a durat foarte mult şi am auzit:

— Alto ahi, picaro! Stai pe loc, nemernicule!

Apoi, tot soiul de strigăte care trădau spaima sau mânia. S-au auzit trosnetul crengilor rupte şi zgomot de paşi.

— A fugit! A fugit! A spus Monteso. Trag nădejde că nu vor izbuti să-l prindă!

— Ar fi o ruşine pentru el să se lase prins! Am spus eu. Să aşteptăm! După o vreme, călugărul a venit în fugă şi, o dată cu el, a sosit şi Gomarra.

— Seńor! A strigat, de departe, călăuza. El Sendador a fugit!

— A fugit? Cum se poate? Doar era legat şi, în afară de asta, l-ai ţinut chiar dumneata, împreună cu domnul Pena.

— E, într-adevăr, de necrezut, dar s-a întâmplat! Abia trecusem de ruine, ni s-a smuls, din braţele noastre şi a fugit!

— Şi încotro a fugit?

— Cine poate şti?

— Nu se poate să nu vă fi dat seama încotro a luat-o! Trebuie să-l fi auzit.

— N-am auzit nimic! Noi înşine am făcut atâta zgomot, că nu i-am auzit paşii.

— Asta chiar că a fost o prostie! Trebuia să vă opriţi şi să trageţi cu urechea.

— Cred şi eu că acum vă vine la-ndemână să ne daţi sfaturi, dar dacă aţi fi fost împreună cu noi, cred că şi dumneavoastră aţi fi strigat cât vă ţinea gura.

Spunând acestea, Gomarra a plecat. Clericul s-a apropiat, s-a aşezat lângă şi ne-a cerut să-i povestim ce se întâmplase de fapt. După ce ne-a ascultat, a spus:

— Nu suntem noi în măsură să-l judecăm şi cred că, orice s-ar întâmpla, va fi pedepsit cândva pentru faptele sale.

— Credeţi că este bine să ne întâlnim cu el şi să mergem în Pampa de Las Salinas?

— Da. Oricum, pentru a ajunge acolo unde ne-am propus, suntem nevoiţi să-l ştim în preajma noastră fie că acest lucru ne place, sau nu. Mă mir că indienii stau liniştiţi. Cred că n-au auzit strigătele, fiindcă, altfel, ar fi încercat cu siguranţă sa fugă.

— Stai, am văzut unul care a scos capul din beci şi s-a uitat împrejur.

— Şi de ce n-ai spus nimic?

— Fiindcă l-aţi fi împuşcat şi mi-ar fi părut rău.

— Doar dacă ar fi încercat să ne facă vreun pocinog! Oricum, mi se pare că călăuza trăgea cu urechea. Poate că aştepta ca indienii să-i vină-n ajutor. Spera că doar nu degeaba a spus că nu se teme de nimeni. Mi-a şi spus că nu-i chiar atât de neajutorat pe cât pare.

— Este cu putinţă ca beciul să mai aibă o ieşire?

— Gomarra mi-a spus că nu.

— Asta nu înseamnă mare lucru. Indienii trăiesc pe aceste meleaguri şi cunosc ruinele mai bine decât el.

— Aşa este. Ar trebui să vedem cum stau lucrurile. Doriţi să mă însoţiţi?

— Unde?

— Nu putem s-o luăm pe treptele care duc în beci. Zgomotul pietrişului ne-ar trăda. În schimb, putem să mergem să ne uităm prin cele două găuri din tavanul beciului. Mi s-a părut că pe-acolo nu mai iese fum.

— Poate că li s-au terminat lemnele. Să mergem!

— Se cuvine să fim cu mare băgare de seamă şi să ne aşteptăm la tot ce poate fi mai rău. Dacă beciul mai are o ieşire, indienii ne pot pândi undeva şi pot vedea unde ne aflăm şi ce facem.

Oamenii lui Monteso au rămas lângă foc, iar noi am luat-o, încet, încet, spre una dintre găurile din tavanul beciului. Nu era deloc uşor să înaintăm, fiindcă peste tot era plin de pietriş. Când am ajuns în dreptul găurii cu pricina, nu am văzut nimic. În beci era întuneric.

— Credeţi că li s-au terminat, într-adevăr, lemnele? Am întrebat eu. Nu se vede nici un foc arzând. Poate că indienii nu se mai află în beci! Vreau să mă lămuresc! Rămâneţi aici.

— E primejdios!

— Aşteptaţi-mă! Staţi în dosul pietrelor şi nu vă arătaţi până ce nu mă întorc! M-am târât încet de-a lungul vechiului zid şi, la început, nu mi s-a părut nimic ciudat. Pe măsură ce înaintam, am auzit nişte murmure. Aşa era! Se vorbea în şoaptă! Apoi, mi s-a părut că cineva atingea pământul cu un baston şi m-am gândit că era vorba despre sarbacane.

Deşi ştiam că-mi pun viaţa în primejdie, am continuat să înaintez cu grijă. În curând, mi-am putut da seama că era vorba de mai mulţi oameni care stăteau înghesuiţi unii într-alţii şi discutau pe şoptite. Undeva, înaintea mea, se aflau indienii Abipones. Nu-i puteam vedea desluşit, fiindcă era întuneric. Indienii izbutiseră să părăsească beciul printr-o ieşire tăinuită şi acum ţineau sfat, punând la cale un atac. Aflasem tot ce voisem să aflu. Se cuvenea să mă grăbesc şi să le dau de ştire tovarăşilor mei.

Tocmai voiam să le întorc spatele indienilor Abipones, când am auzit un zgomot care m-a făcut să mai privesc o dată în urma mea. Trei siluete s-au desprins din tenebrele nopţii şi s-au apropiat de focul nostru. M-am grăbit pentru a putea ţine pasul cu ei şi am ajuns, în sfârşit, lângă călugărul Hilario, căruia i-am spus ce văzusem. I-am arătat apoi indienii care se apropiau cu grijă. Printre ei, l-am recunoscut pe Gomez.

— Cred că ceilalţi sunt căpetenii! Mi-a şoptit clericul.

— Asta ar fi foarte bine pentru noi, fiindcă i-am prinde, i-am lua ostatici.

— Prea bine! Încercăm?

— Da, dar fără zgomot!

Spunând acestea, am pornit târâş, dar repede şi, într-adevăr, am izbutit să nu facem zgomot. Călugărul, care se afla în stânga mea, a ajuns în spatele lui Gomez. Eu am ajuns în spatele celorlalţi doi indieni. M-am repezit înainte şi i-am apucat de gât pe cei doi războinici. Am reuşit să-i trântesc cu faţa la pământ. Şi Hilario a reuşit să-l prindă de gât pe Gomez. Cei trei s-au zbătut preţ de vreo jumătate de minut. Apoi au început să gâfâie din greu.

— Seńor, au să-şi piardă suflarea! Mi-a şoptit Hilario.

— Nu, încă nu-i nici o primejdie. Puteţi să-l duceţi pe indian până lângă foc?

— Da.

— Atunci, să ne grăbim!

Ţinându-l pe unul dintre indieni cu dreapta şi pe celălalt, cu stânga, mi-am luat prinşii, dar nu i-am lăsat chiar lângă foc, ci am ieşit din conul de lumină al flăcărilor. Fratele Hilario mă urma îndeaproape.

Cei şase yerbateros s-au apropiat imediat şi au rămas uimiţi de faptul că am putut să aducem trei indieni, târâş, până acolo.

— Ce s-a întâmplat? Cum se face că i-aţi prins? Ieşiseră din beci? Au întrebat.

— Da. Legaţi-i şi aduceţi şi puştile de lângă foc. Nu mai putem sta în bătaia luminii!

— De ce?

— Fiindcă indienii nu trebuie să ne zărească. Au izbutit să iasă din beci. Aşezaţi-vă în spatele copacilor, unde-i întuneric şi uitaţi-vă într-acolo. Războinicii Abipones vor veni de după colţul zidului. Cred că împuşcăturile îi vor pune pe fugă. Între timp, eu voi sta de vorbă cu Gomez.

Oamenii au trecut repede la treabă. Doi dintre indieni erau legaţi fedeleş şi ne priveau fără a scoate nici un cuvânt. Erau atât de speriaţi, încât nici măcar nu încercau să ţipe. Fratele Hilario a povestit tovarăşilor noştri cum am izbutisem să-i prindem pe cei trei indieni.

Gomez îşi venise în simţiri şi încerca din răsputeri să îşi recapete răsuflarea. I-am pus cuţitul în piept şi i-am spus:

— Nu mişca! Dacă încerci ceva, lama cuţitului meu îţi va străpunge pieptul! Fă bine şi răspunde la întrebările mele! Dacă-mi spui adevărul, vei avea numai de câştigat! Cum aţi ieşit din beci?

— Printr-o gaură tăinuită, care era făcută în zid?

— Aşa. Şi aţi vrut să ne atacaţi?

— Da, numai că fraţii mei au făgăduit să nu ucidă pe nimeni.

— De ce aţi vrut să ne atacaţi, dacă nu aveaţi de gând să ne luaţi viaţa?

— Am vrut să-l eliberăm pe El Sendador.

— Atacul vostru nu ar fi fost de nici un folos. El Sendador a fugit.

— Cum se poate una ca asta? Nici un ostatic de-al dumneavoastră nu a izbutit vreodată să fugă!

— I-am tăiat eu însumi legăturile de la mâini. Ceilalţi, care-i doreau moartea, nu trebuie să afle ce-am făcut eu. Acum înţelegi că nu vă vreau răul?

— Dacă tot ceea ce spuneţi este adevărat, atunci de ce ne-aţi luat ostatici?

— Pentru că aţi vrut să ne atacaţi. Mâine vom pleca şi dorim să fie pace între noi şi indienii Abipones. Cine sunt aceşti doi tovarăşi ai tăi?

— Sunt cacici13.

— Căpetenii? Nu arată a fi căpetenii.

— Seńor, indienii Abipones sunt săraci. Ei nu au bani pentru a-şi cumpăra veşminte scumpe şi podoabe. Unul dintre tovarăşii mei este căpetenie pe timp de pace, iar celălalt, pe timp de război.

— Printre indienii care se află lângă beci mai sunt şi alte căpetenii?

— În afară de mine, nu. Dar eu sunt doar o căpetenie neînsemnată14.

— Bine. Iată, vreau să-ţi fac o propunere. Aceşti doi şefi de trib rămân aici, cu noi şi vor fi ostaticii noştri. Imediat ce vom pleca de-aici, îi vom lăsa liberi, asta, bineînţeles, dacă nu ne veţi face nici un rău. Dacă încercaţi să ne atacaţi, şefii de trib vor fi aspru pedepsiţi. Ştii că mă ţin întotdeauna de cuvânt!

— Seńor, vă spun că nimeni nu se va atinge nici măcar de-un fir de păr din capul dumneavoastră!

— Nu veţi încerca nici să ne furaţi lucrurile?

— Nu.

— Nu vorbesc numai de noi, cei care ne aflăm aici, mă gândesc şi la oamenii care sunt la căruţe.

— Şi eu m-am gândit la toţi cei în tovărăşia cărora vă aflaţi.

— Prea bine! Dacă aşa stau lucrurile, eşti liber. Te poţi întoarce la războinicii tăi şi le poţi spune tot ce-am vorbit noi doi aici!

Lui Gomez i se citea bucuria pe chip şi mi-a spus, ridicându-se de la pământ:

— Acum ştiu că sunteţi prietenul nostru, seńor. Sunteţi cu totul altfel decât ceilalţi albi. Cred că în patria dumneavoastră sunt mulţi oameni buni.

— Peste tot există oameni buni, chiar şi pe meleagurile astea.

— Încă nu mi-a fost dat să simt în sufletul meu ceea ce-mi spuneţi acum. Le-am povestit fraţilor mei despre dumneavoastră. Toţi ar vrea să vă cunoască. Dacă ne este îngăduit, am vrea să venim cu toţii în zori, înainte să plecaţi de aici.

— Ar fi din cale afară de primejdios pentru mine.

— Vom veni la dumneavoastră cu sufletul deschis, unul câte unul şi neînarmaţi. Dacă nu aveţi încredere în noi, vă vom trimite mai întâi zece dintre cei mai buni războinici Abipones, care vor rămâne cu dumneavoastră ca semn al prieteniei noastre.

— Vom mai vedea, dar te-aş ruga ca, mai înainte, să vii la mine numai tu singur. Vreau să-ţi spun în ce condiţii sunt de acord să mă vadă un număr atât de mare de oameni.

— Voi veni cu siguranţă! Dacă doriţi, le pot spune chiar acum oamenilor mei că rămân cu dumneavoastră, că vă sunt ostatic!

— Nu veţi încerca nici să ne furaţi lucrurile?

— Nu-ţi voi cere aşa ceva, Gomez! Te mai rog să le spui acestor două căpetenii că nu li se va întâmpla nimic rău, ca să le revină graiul! Eu nu le pot comunica nimic pentru că, din păcate, nu cunosc limba indienilor Abipones.

Gomez le-a spus celor doi şefi de trib tot ceea ce-l rugasem. Se vedea limpede că acum indienii nu mai erau atât de îngrijoraţi. Apoi, după ce a terminat, i-am zis:

— Acum vom merge la poalele dealului, unde se află căruţele. Vom rămâne acolo peste noapte. Nu uita ce-am vorbit. Respectă întocmai condiţiile mele şi nimeni nu va avea de suferit!

— Veţi fi mulţumit, seńor!

Indianul mi-a întors spatele şi a plecat.

Apoi am pornit şi noi la drum, dar am fost mai atenţi decât fuseseră, cu puţină vreme în urmă, Pena şi Gomarra. Le-am desfăcut celor doi şefi de trib legăturile de la picioare, dar am avut grijă să le legăm mâinile foarte strâns. Am coborât încet. Focurile aprinse jos ne luminau acum drumul.

Când am ajuns, nu am găsit lângă căruţe decât femeile, copiii şi surugiii Bărbaţii, porniţi în căutarea lui Sabuco, nu se întorseseră încă. Ştiam cil strădaniile lor erau fără folos, fiind întuneric.

Între timp, femeile aflaseră prin ce primejdie trecuseră bărbaţii şi ştiau ca noi i-am salvat. Aşa se face că am avut parte de o primire foarte călduroasă. În schimb, cei doi cacici au fost întâmpinaţi cu ură. Le-am spus femeilor care era înţelegerea la care ajunsesem cu indienii şi astfel puteam fi sigur că cei doi şefi de trib vor fi trataţi omeneşte.

A trecut destulă vreme până când cei plecaţi în căutarea lui El Sendador au început să se întoarcă. Veneau pe rând, unul câte unul. Penultimul sosit a fost Pena, iar ultimul, Gomarra. Cei doi erau cei mai furioşi, fiindcă nu-l putuse găsi pe Sabuco şi asta poate şi pentru faptul că ei îl căutaseră cel măi mula Gomarra era din cale afară de supărat şi a spus, scrâşnind din dinţi:

— Îl aveam în mână pe ucigaşul fratelui meu! Nu trebuia decât să-i bai cuţitul între coaste! Dacă aş fi izbutit s-o fac, fratele meu ar fi fost răzbunat. Acum ne-a scăpat şi vina o purtaţi numai dumneavoastră, seńor! Dumneavoastră iubiţi atât de mult oamenii, încât nu aţi vrea să-i faceţi vreun rău nici măcar celui mai mare nemernic de pe faţa pământului! Asta este o mare prostie şi urmarea acestei mari prostii este că nemernicul izbuteşte să fugă!

— Nu vreau să mă cert cu dumneata, seńor Gomarra, pentru că acum eşti furios, am spus eu. Iată, eu cred că nu aveţi dreptate. Mă întreb numai care dintre noi doi şi-a pierdut cumpătul şi n-a mai judecat cum se cuvine. Dacă eşti de părere că aş fi vreun prost, atunci te sfătuiesc să-ţi cauţi alt tovarăş de drum, care să fie mai deştept decât mine. Şi, mai bine, cred că ar fi s-o porneşti la drum de unul singur! Eu n-am să te silesc să rămâi în preajma mea!

Omul a vrut să izbucnească, să dea frâu liber mâniei care-l cuprinsese, dar sa stăpânit şi s-a aşezat lângă foc, bombănind.

Nemulţumirea a crescut în rândul oamenilor, când au aflat că făcusem pace cu indienii, dar niciunul dintre ei n-a spus nimic. S-au limitat la a-şi povesti unul altuia cum decursese căutarea lui El Sendador. S-a dovedit că „faptele lor de vitejie” erau nemaiauzite. Izbutiseră doar să se lovească cu capetele de trunchiurile copacilor şi să-şi zgârie feţele şi mâinile de tot soiul de tufişuri care le apăruseră în cale.

— Ar fi trebuit să vă aflaţi şi dumneavoastră cu noi, seńor! A spus Pena. Dacă ne-aţi fi însoţit, poate că l-am fi găsit.

— Poate? Aţi spus „poate”? Eu sunt sigur că l-am fi găsit.

— Asta o spune oricine, atunci când nu mai e nimic de făcut.

— Eu rămân la părerea mea, fiindcă nu aş fi pornit noaptea, pe întuneric, în urmărirea lui, ci aş fi aşteptat până a doua zi şi m-aş fi luat după urmele pe care lăsat. Dacă izbuteşti să dai de urmele omului pe care-l cauţi, este ca şi cum lai fi găsit chiar pe omul cu pricina.

— Putem încă să pornim după el.

— Nu, pentru că aţi şters urmele lăsate de El Sendador. După ce peste cinzeci de oameni au umblat încoace şi-ncolo prin tufişuri, nici măcar cel mai a iscusit vânător n-ar mai fi în stare să dea de urmele unui om anume.

Pena nu a mai spus nimic. A preferat să tacă, să-mi întoarcă spatele şi să se dus de gândurile sale.

Gomarra se purta de-a dreptul ciudat. Stătea jos, dădea din cap şi se strâmba în fel şi chip.

— Ce este? L-am întrebat eu.

— Sunt supărat! Ce altceva poate să fie? Dacă nu v-aş fi ascultat şi i-aş fi frânt un insului câteva coaste, poate că nu i-ar mai fi dat prin cap să fugă! Şi doar aveam laba pe el!

— Nu va mai supăraţi degeaba! Am încercat eu să-l liniştesc. Veţi avea destul timp şi va fi nevoie de braţele dumneavoastră puternice!

— Cine ştie? Poate că e chiar mai bine că nemernicul a scăpat! A şoptit, în cele din urmă, cârmaciul.

I-am făcut un semn cu mâna, iar omul a înţeles ce voiam de la el şi a tăcut. Mai târziu, căpitanul Turnerstick şi cârmaciul s-au apropiat de mine, iar eu le-am povestit pe şoptite cum reuşise El Sendador să scape.