Capitolul IV Lovitura de cuţit.

Am mâncat cu toţii în tăcere, iar noaptea care a urmat nu a adus cu sine nimic deosebit.

Gomez a sosit a doua zi în zori în tabăra noastră şi a întrebat dacă eram de acord ca indienii să vină să mă vadă. I-am permis acest lucru, dar cu condiţia ca numărul lor să fie de cel mult douăzeci de oameni. Gomez a pus la cale lucrurile întocmai precum l-am rugat.

Oamenii care făceau parte din caravană aduseseră cu sine tot soiul de lucruri pe care se gândiseră să le dăruiască indienilor, pentru că prevăzuseră că în drumul lor vor întâlni pieile roşii. Pornind la drum cu căruţele, aveau intenţia să trăiască în pace cu indienii. La rândul lor, războinicii Abipones au primit micile daruri ale albilor, aşa că nu mai avea rost să ne facem griji în ceea ce îi privea. În cele din urmă, indienii s-au dovedit a fi atât de prietenoşi, încât am spus că puteau veni cu toţii în tabăra noastră.

Trebuia să ne folosim de faptul că lucrurile luaseră o întorsătură atât de prielnică şi i-am sfătuit pe tovarăşii mei să scoată din căruţe rom şi whisky. Indienilor le-a plăcut atât de mult băutura, încât cei doi cacici, ce fuseseră cu o seară înainte ostaticii noştri, au făcut propunerea ca prietenia dintre indienii Abipones şi albii de la căruţe să fie pecetluită aşa cum se cuvine. Această dorinţă a războinicilor roşii a fost întâmpinată cu multă bucurie. Cei ce fuseseră cu puţină vreme în urmă duşmanii noştri deveniseră acum prieteni de nădejde. Indienii îşi dăduseră seama că era în folosul lor să încheie pace cu nişte albi care ar fi rămas poate pentru totdeauna pe meleagurile acelea şi că nu aveau nimic de câştigat dacă i-ar fi prădat pe aceştia. Niciunul dintre războinici nu se mai gândea acum Să-l ajute pe El Sendador să-şi ducă planurile la bun sfârşit.

Gomez şi-a făcut foarte bine datoria de tălmaci. Indienii au ţinut sfat şi au promis că îi vor însoţi, îi vor ocroti şi îi vor ajuta pe albi. Coloniştii trecuseră, de fapt, de ţinta călătoriei lor. Ei ar fi vrut să ajungă doar până la vechile aşezări, dar El Sendador îi silise să meargă mai departe. Acum se vedeau nevoiţi să se întoarcă.

Cu o seară înainte, erau gata să-i ucidă pe cei doi şefi de trib, iar acum se bucurau din toată inima de faptul că se împrieteniseră cu indienii. Niciunul dintre colonişti nu era însă dispus să-l ierte pe Sabuco. Doreau să se răzbune cu orice preţ şi ne-au rugat să pornim pe urmele lui şi să-l ucidem, imediat ce vom pune mâna pe el.

După aceea, căruţele au fost întoarse şi au pornit, însoţite de indienii abipones, pe drumul pe care veniseră.

Pena şi Gomarra plecaseră de câteva ceasuri din tabără, cu gândul de a da de urmele lăsate de El Sendador. Aşa se face că, deocamdată, se aflau cu mine numai mai acei oameni în care puteam să am deplină încredere. Au fost cu toţii de acord că, pentru un timp, nu trebuia să-i facem nici un rău lui Sabuco, astfel încât să putem merge împreună cu el în Pampa de Las Salinas. I-am rugat să îmi promită că nu le vor spune lui Gomarra şi lui Pena că eu am fost cel care i-a tăiat gâturile lui Sabuco. Cu toţii au pecetluit, cu o strângere de mână, făgăduiala care mi-au făcut-o.

— Cred că ne aflăm în faţa unei situaţii încurcate şi nu ştiu ce s-ar cuveni să facem pentru a duce totul la bun sfârşit, a spus călugărul. Sunt sigur că Pena şi Gomarra vor să ni se alăture. Ei vor să-l prindă pe El Sendador pentru a-l pedepsi, în schimb, am vrea ca el să ne fie călăuză. Pentru că aşa stau lucrurile, mă întreb ce să facem?

— Mda, lucrurile stau, într-adevăr, aşa şi nu ştiu cum s-o scoatem la capăt! Am spus, la rândul meu.

— Nu ar fi mai bine să le spunem adevărul? A întrebat fratele Hilario. Nu. Cel puţin, nu acum. Pena este om de înţeles, dar pe Gomarra nu am putea să-l convingem, fiindcă e furios.

— Atunci, poate ar fi mai bine să ne despărţim de ei. Nu. Nici asta nu s-ar cuveni să facem, chiar dacă ei ar fi pentru noi doi uni şi nimic mai mult. Pena este, însă, un vechi tovarăş de-al meu. Pe vreun, am călătorit împreună şi n-aş putea să nu fiu cinstit faţă de el.

— Asta înseamnă că Pena şi Gomarra vor veni cu noi. Pe de altă parte, noi îl vom întâlni pe El Sendador. Nu prea ştiu ce s-ar cuveni să facem. Cred că nici dumneavoastră!

— Da. Nu ştiu ce să spun acum, dar cred că e mai bine să aşteptăm până când îl vom întâlni pe El Sendador.

— În clipa în care îl vom întâlni, va fi vai şi-amar, fiindcă Gomarra va încerca îl ucidă.

— Mă îndoiesc, căci bătrâna călăuză nu va apărea aşa, deodată, în mijlocul nostru. Cred că, mai întâi, îmi va da un semn, astfel încât să-nţeleg că el este pe undeva pe aproape. Îl voi întâlni şi îi voi spune ce gânduri are Gomarra. Poate că El Sendador îmi va da atunci un sfat.

— Vă va spune că trebuie să-l îndepărtăm pe Gomarra şi sfatul ăsta nu ne va fi de nici un folos. Gomarra va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a-l ucide pe Sabuco. Acesta se va păzi la rândul său şi, astfel, unul dintre ei îşi va pierde viaţa. Nu, nu e bine. Iată, m-am tot gândit şi cred că adevărul este cel mai bun mijloc de a duce lucrurile la bun sfârşit. Sunt de părere că ar trebui să le arătăm cât mai curând, lui Pena şi lui Gomarra, cum stau lucrurile.

— Atunci aşteptaţi-vă ca aceştia să vă spună că aţi făcut o greşeală.

— N-au decât. Nu-mi pasă. Pot să-mi spună ce vor, atâta vreme cât nu uită să fie cuviincioşi.

Pena s-a întors în tabără. Supărarea şi nemulţumirea i se puteau citi pe chip. Omul s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

— Aţi avut dreptate. Am fost nişte proşti. L-am căutat cu toţii în timpul nopţii. Peste tot e plin de urme şi numai Dumnezeu mai poate şti care sunt cele ale călăuzei.

— Eram sigur că vă osteniţi în zadar.

— Acum ştiu şi eu lucrul ăsta. Cel puţin, pot spune că mi-am făcut datoria. Mă mir numai cum de nu se gândesc şi alţii la asta, a spus Pena, privindu-ne pe rând.

— Vă miraţi cum se face că noi stăm aici liniştiţi şi nu căutăm să desluşim urma lui El Sendador?

— Ei, da, mă mir! Se pare că vă este totuna dacă lepădătura asta scapă cu viaţă, sau nu.

— Nu, nu ne este totuna, dar avem două motive serioase pentru care stăm atât de liniştiţi aici.

— Şi care ar fi, mă rog, aceste motive despre care vorbiţi?

— Întâi de toate, v-aş ruga să mă ascultaţi puţin. Peste tot pe unde aţi căutat, s-au şters urmele pe care călăuza le-a lăsat, ceea ce înseamnă că ar trebui să ocolim mult tabăra şi să cercetăm fiecare palmă de pământ. Treaba asta ar dura până seara şi tot n-am face nici o ispravă. Chiar dacă am avea norocul să dăm peste vreo urmă lăsată din întâmplare de El Sendador, aceasta s-ar pierde foarte repede, fiindcă el trebuie să fi fost atât de deştept încât să nu lase prea multe semne. Chiar dacă a apucat-o prin iarbă, firele s-au îndreptat până acum. Dacă ne-am apuca să căutăm acum urmele lăsate de El Sendador, ar însemna să ne pierdem vremea fără nici un folos.

— Aşa este precum spuneţi. Şi care-ar fi cel de-al doilea motiv?

— Al doilea motiv este chiar mai convingător decât primul… Ştim precis ca îl vom întâlni pe El Sendador.

— Unde? A întrebat Pena, mirat.

— Chiar undeva, de-a lungul albiei în care ne aflăm. El Sendador ne-a spui că ne vom întâlni, ba mai mult, ne-a promis lucrul acesta.

— Cred că glumiţi, seńor!

— Nu glumesc deloc! M-am înţeles cu el să ne întâlnim.

— Şi eu ar trebui să cred asta?

— Da. Vă rog să vă aşezaţi. Vă voi explica totul.

Pena s-a aşezat, într-adevăr şi m-a ascultat cu atenţie. Abia începusem să povestesc cum se petrecuseră lucrurile, când omul s-a ridicat în picioare şi m-a privit cu ochii măriţi. Pena era din cale-afară de mirat. Imediat ce-am terminat, m-am aşteptat să înceapă să ţipe. Spre surprinderea mea, Pena a întrebat foarte liniştit, privind înjur:

— Şi dumneavoastră, seńores, aţi fost de acord cu toţii?

— Cu toţii!

— Atunci se cuvine să mă supun hotărârii dumneavoastră. Nu-mi place să mă cert cu nimeni. Care va fi părerea lui Gomarra nu mai ştiu şi cred că asta-i cu totul altă treabă. Totuşi, aş vrea să vă spun un lucru: aţi făcut cea mai mare prostie când l-aţi ajutat pe nemernic să scape. Chiar credeţi că se va mai arăta vreodată?

— Da. Dacă mă va lua cu el în Pampa de Las Salinas, va avea numai de câştigat.

— Dacă vă va lua cu el pe dumneavoastră, dar nu şi pe noi. Cred chiar că ar fi în folosul lui dacă i-ar înlătura pe toţi cei care ştiu câte ceva despre mârşăviile lui. Ar fi bine să plecăm cât mai repede. Presimt că El Sendador se află pe-aici pe undeva şi aşteaptă un prilej potrivit pentru a ne face de petrecanie.

— Nu e înarmat.

— Asta nu are nici o însemnătate. La nevoie, o bâtă poate fi o armă pe cineva ca el şi ar putea să omoare pe oricare dintre noi atunci când am fi singuri, fie şi numai pentru câteva clipe. Apoi călăuza ar putea lua puşca şi gloanţele omului pe care l-a răpus şi ne-ar putea împuşca pe toţi!

— Dacă ar face precum spuneţi, cine ar mai descifra hărţile şi înscrisul?

— Dumneavoastră! Numai pe dumneavoastră are să vă lase în viaţă!

— Dacă m-ar lăsa numai pe mine în viaţă, aş face orice ca să mă răzbun şi nu laş mai ajuta cu nimic.

— Şi cum o să procedaţi dacă vă atacă, dacă vă aflaţi la mâna lui şi dacă vă trebui să-l ajutaţi?

— Dacă, dacă, dacă! Tare aş vrea să ştiu şi eu cum va izbuti să mă silească să parcurg împreună cu el aşa o distanţă mare! Şi chiar dacă nu aş putea să mă eliberez, orice întâlnire cu alţi oameni, de-a lungul drumului pe care-l avem de făcut împreună, ar fi primejdioasă pentru el. Aţi uitat că trebuie să trecem şi prin nişte aşezări omeneşti?

— El poate ocoli foarte lesne aşezările despre care vorbiţi. Cred că nu trebuia să-l ajutaţi să fugă. L-am fi luat ostatic şi fie că ne-ar fi dus în Pampa de Las Salina şi ne-ar fi arătat unde a ascuns hărţile, fie l-am fi dat pe mâna autorităţilor şi sunt sigur că oamenii legii i-ar fi venit repede de hac.

Spunând acestea, Pena s-a depărtat de mine şi n-a mai fost chip să-i vorbesc. Deşi era supărat, ştiam acum că el nu va întreprinde nimic împotriva mea. Puţin mai târziu, a venit şi Gomarra. Se vedea prea bine că omul era foarte iritat. Toţi ceilalţi mi-au aruncat priviri pline de înţeles. Ştiam că niciunul dintre ei nu mă invidia pentru faptul că trebuia să stau de vorbă cu Gomarra. Acesta a dat cu puşca de pământ şi a izbucnit furios:

— Nimic şi iar nimic! Dracu' ştie încotro a apucat-o nemernicul ăla! Am umblat peste tot şi am căutat în zadar. Urme de paşi sunt din belşug, dar care sunt ale netrebnicului? Îmi vine să-mi pun capăt zilelor, când mă gândesc la faptul că am fost atât de neatent încât l-am lăsat să-mi scape printre degete! După ce a tăcut câteva clipe, Gomarra mi s-a adresat mie: Dumneavoastră vă pricepeţi să găsiţi urmele celui pe care-l căutaţi! Dacă aţi cerceta împrejurimile, sunt încredinţat că aţi găsi numaidecât pe cele ale secăturii ăleia! Oricum, nu pot sa pricep cum se face că staţi liniştit aici şi nu ne ajutaţi!

— Am alte planuri şi, în afară de asta, nici prin cap nu-mi trece să caut aici urmele pe care El Sendador le-ar fi lăsat.

Călugărul, care credea că Gomarra va avea mai mult respect pentru el, fiindcă era o faţă bisericească, i-a spus acestuia cum se petrecuseră lucrurile şi care erau motivele pentru care îl ajutasem pe El Sendador să scape. Auzind ce se întâmplase, Gomarra a împietrit. Era atât de furios, încât nu putea rosti nici măcar un cuvânt. S-a schimbat la faţă şi i-a venit tot sângele-n cap. Călăuza avea ochii injectaţi şi, imediat ce fratele Hilario şi-a încheiat povestirea, a izbucnit:

— Pe toţi dracii! Aţi pus la cale totul fără ştirea mea! Vă ucid! Credeţi cumva că, dacă sunteţi călugăr, mă voi mulţumi să vă iert? L-aţi ajutat pe El Sendador să fugă. El a scăpat de pedeapsa mea. Acum mă voi răzbuna pe dumneavoastră!

Spunând acestea, Gomarra a ridicat puşca de la pământ şi a tras cocoşul stătea crăcănat şi îşi luase poziţia de tragere. Mă pregăteam să-l lovesc pentru că ştiam că nu-i de glumit cu un om ca Gomarra atunci când este furios.

— Stăpâniţi-vă! I-a strigat călugărul. Nu mai vorbiţi de omor şi de răzbunare. Nu sunteţi într-un matadero15. Aveţi în faţa dumneavoastră oameni, nu vite!

— Mie mi-e totuna de-i vorba de vite sau de oameni! Eu vreau ochi pentru ochi şi doresc acum să aflu cine a avut ideea de a-l ajuta pe El Sendador. Hm! Rămăşag că este vorba despre acest domn din Germania care se află printre noi şi care este gata să-şi îmbrăţişeze duşmanul, în loc să-l pedepsească!

În timp ce răcnea, Gomarra se înroşise la faţă. Fără să mai stea pe gânduri cel ce dorea să răzbune cu orice preţ moartea fratelui său s-a apropiat de mia s-a oprit şi a îndreptat puşca asupra mea, strigând:

— Tu ai fost cel care l-a lăsat să fugă pe ucigaşul fratelui meu! Tu ai făcut-o, câine! Ţi-a sosit ceasul!

Fusesem tot timpul cu ochii pe Gomarra şi, când acesta a apăsat pe trăgaci, am sărit într-o parte. Glonţul s-a înfipt în pământ, exact în locul în care mă aflasem cu numai câteva clipe în urmă. Gomarra îşi greşise ţinta, eu, însă, nu. L-am lovit cu pumnul în cap şi omul a căzut la pământ, rămânând nemişcat. Datorită acestei lovituri, eram cunoscut în America de Nord şi mai ales în Vestul sălbatic sub numele de Old Shatterhand.

Nimeni nu se aşteptase ca Gomarra să încerce să mă ucidă. Oamenii au sărit imediat în picioare şi m-au întrebat dacă eram cumva rănit. I-am luat lui Gomarra cuţitul şi puşca şi apoi am aşteptat să-şi vină în simţiri.

A trecut ceva vreme până când cel pe care-l lovisem a început să se mişte. Mai întâi, a dus mâna la cap, apoi a deschis ochii şi a privit în jurul său. Când a dat cu ochii de mine şi-a adus aminte de toate cele întâmplate, s-a ridicat cu totul în picioare şi m-a întrebat:

— Tot mai trăieşti, nenorocitule? Nu te-am împuşcat? Ei, bine, atunci…

Fără a-şi mai duce gândul până la sfârşit, Gomarra s-a aplecat pentru a lua puşca lui Pena care era chiar lângă el. Atunci l-am apucat pe Gomarra de gât şi de brâu, l-am ridicat de la pământ şi l-am trântit cu toată puterea, astfel încât am putut crede că şi-a frânt toate oasele. Dar Gomarra s-a ridicat din nou de jos, a dus mâna la brâu. Pentru că nu a găsit cuţitul, s-a năpustit cu mâinile goale asupra mea. Atunci am ridicat piciorul drept şi l-am lovit cu talpa cizmei în stomac, trântindu-l din nou. Apoi am îngenuncheat lângă el, l-am apucat de piept şi l-am întrebat:

— Nu vrei să te potoleşti, om fără minte ce eşti? Chiar crezi că te vei putea măsura cu mine? Dacă va curge sânge acum, acela va fi, cu siguranţă, al dumitale!

Dacă Pena nu fusese de acord cu mine până în clipa aceea, acum era cu totul de partea mea şi m-a sfătuit să-l leg pe Gomarra. Nu am făcut acest lucru, ci mulţumit să-i pun genunchiul în piept şi să-i iau gloanţele din buzunare. Luat apoi de guler, l-am ajutat să se ridice în picioare şi i-am spus:

— Ai tras asupra mea şi nu mai vreau să te am prin preajmă. Îţi voi da acum cuţitul şi puşca, dar gloanţele rămân la mine.

Gomarra a căutat să-şi tragă sufletul. Mă aşteptam să înceapă din nou să se ia de mine. Nu s-a întâmplat însă nimic. Imediat ce a putut să vorbească, omul a spus:

— Dacă nu am gloanţe, cum voi putea vâna?

— Ia o de-a lungul drumului. În curând, vei ajunge din urmă convoiul de căruţe, oamenii îţi vor da gloanţe. Până când te vei întoarce aici să ne împuşti, noi putem fi departe.

Spunând acestea, i-am înapoiat puşca şi cuţitul. M-a privit în ochi şi, pentru o clipa, mi s-a părut că Gomarra va spune ceva, un cuvânt bun. N-a fost însă aşa.

Omul şi-a luat armele şi a pornit-o în direcţia pe care i-am arătat-o eu. Timp de câteva minute, nimeni nu a mai rostit nici un cuvânt, în cele din urmă, Pena a spus:

— Nu se cuvine să ne fie milă de el. Nu merita altceva. Nu se poate stăpâni, pentru că prin vinele lui curge şi sânge indian. N-are ce căuta în tovărăşia unor oameni de treabă.

— Nu trebuie să vă faceţi nici o grijă, a spus călugărul. Omul se va întoarce cu siguranţă la noi.

— Aşa cred şi eu, am spus, la rândul meu. Va merge aşa, de unul singur, o bucată de drum şi apoi se va întoarce şi ne va cere iertare pentru ceea ce a făcut.

— Şi îl veţi ierta? M-a întrebat călugărul.

— Da.

— Nu vă sfătuiesc să faceţi aşa ceva. Nu pot să cred că va lăsa deoparte pofta lui de răzbunare.

— Tocmai de aceea îmi doresc să se întoarcă, să se afle din nou în mijlocul nostru. Este mai bine să-l ştim printre noi şi să putem sta cu ochii pe el, decât să trăim cu gândul că se află pe undeva, ne urmăreşte şi pune la cale vreo mârşăvie.

Mi-au dat cu toţii dreptate şi am mai aşteptat vreme de un ceas, însă Gomarra nu s-a întors. Se părea că m-am înşelat. Nu mai puteam pierde timpul şi am hotărât să plecăm. Legasem caii de nişte tufişuri, astfel încât aceştia să poată paşte liniştiţi. Când am vrut să încălecăm, l-am zărit pe… Gomarra stând jos, între cai. Imediat ce m-a văzut, omul s-a apropiat de mine şi mi-a spus cu glas rugător:

— Seńor, am făcut un lucru necugetat şi vă rog să mă iertaţi. Îmi veţi îngădui să vă însoţesc?

— Să-mi pun din nou viaţa în primejdie? Nu. În nici un caz!

— Eram furios, seńor. N-am ţtiut ce fac.

— Atunci cred că ar fi cazul să te stăpâneşti. Cum de ţi-a venit să te masori cu mine? Încearcă să fii cuviincios când te afli printre oameni. De nu eşti în stare să te porţi aşa cum se poartă fiecare dintre noi, poţi pleca încotro doreşti şi dacă eu aş fi de acord să mă însoţeşti, trebuie să mă aştept la o nouă izbucnire din partea dumitale. În cazul ăsta, unul dintre noi va trebui să piară fie că acela eşti dumneata, sau eu.

— Seńor, aveţi cuvântul meu că nu voi mai ridica nicicând mâna împotriva nici unuia dintre dumneavoastră.

Gomarra i-a rugat şi pe ceilalţi să-l ierte şi a fost atât de convingător, încât am spus, în cele din urmă:

— În ceea ce te priveşte, hotărârea noastră depinde numai de felul în care te vei purta faţă de El Sendador.

— Vreţi ca el să scape nepedepsit?

— Nu. Nici nu mă gândesc să fiu nedrept faţă de dumneata. Trebuie să dăm dovadă de înţelepciune şi să facem astfel încât Sabuco să ne însoţească în Pampa de Las Salinas. După aceea, poţi face tot ce doreşti.

— Sunteţi gata să-mi promiteţi că veţi proceda în aşa fel încât să nu ne scape din nou şi să ne însoţească până în Pampa de Las Salinas?

— Nu pot să promit asta. El ne va da cuvântul de onoare că ne va însoţi până în Pampa de Las Salinas. Dumneata trebuie să faci tot ce-ţi stă-n putinţă ca Sabuco să se simtă în siguranţă atunci când se află în mijlocul nostru. Totul depinde numai de dumneata.

Gomarra s-a întunecat la faţă şi nu mă mai puteam aştepta ca el să-şi respecte cuvântul, dar apoi mi-a aruncat o privire care s-ar fi cuvenit să-mi stârnească încrederea şi a spus:

— Prea bine! Vă făgăduiesc că, atâta vreme cât omul vă va fi de folos, nu mă voi mai gândi la răzbunare. Îmi îngăduiţi să vă însoţesc?

— Da. Sunt gata să vă pun încă o dată la încercare.

— Dacă-i aşa, atunci cred că ar trebui să-mi daţi gloanţele.

Mă pregăteam să-i înapoiez, într-adevăr, gloanţele, când călugărul m-a oprit, spunând:

— Nu aşa de repede! Ne-aţi rugat să avem încredere în dumneavoastră, dar se cuvine să v-o câştigaţi. Vă vom da gloanţele numai după ce veţi fi dovedit că meritaţi, într-adevăr, încrederea noastră.

Toţi au fost de aceeaşi părere cu fratele Hilario. Gomarra i-a aruncat clericului o privire plină de ură, pe care se părea că nimeni nu o zărise şi a zis cu o voce care s-ar fi dorit a fi plină de supunere:

— Fie cum spuneţi, frate Jaguar. Ştiu prea bine că, foarte curând, veţi avea din nou încredere în mine.

Acestea fiind zise, am încălecat cu toţii şi am pornit la drum, în susul albiei. Ma aflam în frunte, împreună cu fratele Hilario şi priveam atent pământul din faţa mea pentru a putea descoperi vreo urmă de-a lui Sabuco, dar străduinţa-mi a fost zadarnică. Ne-am continuat drumul mai bine de două ceasuri, când mi am dat seama că albia secată făcea un cot şi i-am spus călugărului:

— Nu văd nici o urmă. Sabuco cunoaşte locurile mai bine decât mine şi cred că a luat-o de-a dreptul, în timp ce noi am înaintat de-a lungul cotului pe care ne e drumul. Iată, albia se întinde spre stânga, adică spre miazăzi. Cred că El Sendador a luat-o spre dreapta, adică spre miazănoapte. Asta înseamnă că va veni dinspre dreapta. Trebuie să fim atenţi şi să vedem unde apar urmele lui.

— Trag nădejde că lucrurile stau aşa precum spuneţi. Sper să-l întâlnim chiar azi.

— Poate că-l vom întâlni.

— Trebuie să fim cu ochii şi pe Gomarra. Nu am încredere în el şi mă tem că nu se va ţine de cuvânt atunci când îl va avea în faţă pe El Sendador.

— Aţi văzut ce privire v-a aruncat când aţi spus că nu se cuvine să-i dăm gloanţele?

— Nu.

— Vă spun eu, privirea aceea nu ascunde nimic bun. Trebuie să fim cu mare băgare de seamă, dacă nu vrem să avem vreo surpriză neplăcută.

Ne-am propus să nu ne oprim până ce nu vom fi dat de El Sendador, sau până ce nu se va fi întunecat, aşa că ne-am continuat drumul. După-amiaza, am descoperit, în partea dreapta a albiei, o urmă care părea a fi fost lăsată de un picior de om care alunecase. Mi-am strunit calul şi am descălecat, pentru a putea privi mai îndeaproape urma aceea. Albia era aici mai puţin înaltă, dar mai abruptă decât fusese până atunci. Se vedea limpede că cineva pusese piciorul în albie şi apoi îşi văzuse în continuare de drum. Am părăsit albia şi am urcat împreună cu călugărul până când am ajuns în pădure. Acolo pământul era moale şi se vedeau foarte limpede urmele paşilor. Am luat-o de-a lungul lor, până când am ajuns într-o poiană cu iarbă deasă. Aici, urmele se vedeau şi mai clar. Firele de iarbă erau culcate la pământ.

— Aceste urme sunt oare ale lui El Sendador?

— Desigur, pentru că vin dinspre dreapta. Cotul pe care-l face albia se sfârşeşte aici şi ea se întinde mai departe spre miazăzi. Tocmai aceste urme pe care le vedem dovedesc faptul că El Sendador cunoaşte foarte bine locurile. A ajuns aici fără să caute prea mult, pentru că a venit de-a dreptul. Poate că se află pe undeva şi ne priveşte cum stăm şi-i căutăm urmele. Să ne-ntoarcem!

Am revenit din nou la albia râului şi am încălecat. Peste foarte puţină vreme s-a dovedit că avusesem dreptate. Albia secată a râului cotea acum spre miazăzi. Priveam cu atenţie spre stânga şi spre dreapta, aşteptând ca El Sendador să apară din clipă-n clipă. Era cu putinţă ca omul nostru să iasă oricând la iveală dintr-un loc în care se ascunsese şi pe care numai el îl ştia. Ne-am mai continuat o vreme drumul şi am găsit, în sfârşit, un semn lăsat pentru noi de El Sendador. Pe creanga unui copac aflat în dreapta drumului se afla un petic mic de hârtie. Monteso l-a luat şi mi l-a adus. Pe micul petic se putea citi: „Continuaţi-vă drumul timp de încă două zile. Înaintaţi spre apus. Mergeţi pe urmele mele.”

Ne-am privit unii pe alţii. Nu ne-am fi aşteptat la aşa ceva. De ce ne purta aşa de departe? De ce nu rămăsese aici?

— Oare nu are încredere în noi? A întrebat călugărul.

— Nu cred că din cauza asta se poartă aşa, am spus eu. Dacă nu a avui destulă încredere în noi acum, nu va avea nici peste două zile. Să vedem dacă a lăsat urme pe care să le putem desluşi uşor.

Am descălecat şi m-am apropiat de copacul în care fusese lăsată bucata de hârtie. Până atunci drumul nostru fusese încadrat de arbori. De aici încolo nu se mai vedeau decât tufişuri. Copacul cu pricina era ultimul care se mai zărea pe marginea albiei secate. M-am aplecat şi am văzut că urmele se pierdeau printre boscheţi.

— Cum a fost prinsă bucata de hârtie? L-am întrebat pe Monteso.

— Era agăţată de o creangă mică, pe jumătate uscată. Am păstrat-o. Am rupt-o pentru a nu fi nevoit să rup hârtia.

— Arătaţi-mi şi mie creanga aceea, l-am rugat eu.

Omul mi-a îndeplinit rugămintea. Creanga despre care-mi vorbise era goală şi foarte ascuţită. Am privit-o cu mare băgare de seamă şi apoi am spus:

— Este o creangă de Aristolechia. Acest copac este, însă, un platan. Creanga a fost înfiptă mai întâi în hârtie şi apoi a fost prinsă pe trunchiul copacului. Aţi văzut pe undeva urma vreunei tăieturi? După ce am privit cu atenţie şi am zărit într-adevăr o urmă care semăna cu un semn de exclamare fără punct, am striga:

— Hait! El Sendador a avut un cuţit!

— Se poate să nu-l fi găsit când l-am căutat de arme? A întrebat Pena.

— Se prea poate ca Sabuco să fi avut şi un briceag, dar tăietura are o lăţime de aproape trei ţoli16. Nici o lamă de briceag nu este chiar atât de lată, prin urmare, nu e vorba despre aşa ceva. Omul nostru a avut un cuţit şi nu se putea să nu-l găsim la el.

— Să-l fi primit de la cineva?

— Desigur. Nu mai încape nici o îndoială. Ar fi foarte bine dacă am putea şti cu cine s-a întâlnit. Pornesc chiar acum înapoi şi o iau pe urmele lui. Dacă mă gândesc mai bine, cred că Sabuco a vrut să şteargă urmele pe care le-a lăsat.

— Să şteargă urmele? Ce vă face să credeţi una ca asta?

— Tocmai faptul că nu am găsit biletul său în locul în care a ieşit în calea noastră. A mers o vreme pe drum pentru a ne distrage atenţia şi a făcut în aşa fel încât să nu ştim precis când a pornit-o de-a lungul albiei. Oricât de şiret ar fi El Sendador, tot a făcut o greşeală atunci când a crestat trunchiul copacului nostru a putea agăţa creanga de Aristolechia. Acum ştim că a primit un cuţit. Vă propun să vă opriţi cu toţii aici. Domnul Pena şi fratele Jaguar mă pot însoţi, dacă doresc.

Am pornit toţi trei înapoi, în galop. În locul în care descoperisem prima urmă lăsată de El Sendador, am părăsit albia secată a râului şi am pornit-o de-a dreptul prin Pampa. Am trecut mai întâi peste o suprafaţă întinsă, acoperită de tufe şi de arbuşti mici. Apoi am ajuns în prerie. Urmele se zăreau desluşit înaintea noastră.

Din timp în timp, mă uitam la ceas, pentru a-mi putea da seama mai bine ce distanţă parcursesem. Minutele treceau în zbor. Am ajuns în prerie şi am dat din nou pinteni cailor. Ne aflam în şa de mai bine de un ceas, soarele atingea deja orizontul, dar reuşisem să ajungem, în sfârşit, la ţintă. Ne aflam la marginea preriei. Înaintea noastră se întindea din nou pădurea. La liziera ei se zăreau tufişuri dese. Aici venise El Sendador şi nu se aflase singur, iar cei doi se despărţiseră în acest loc. El Sendador o apucase spre miazăzi, pentru a ajunge la albia secată a râului. Celălalt o luase spre apus printre tufişurile în dreptul cărora ne aflam noi trei acum. Am dat de urma celui care-l însoţise pe Sabuco. Era vorba despre un indian.

— Asta îmi dă de gândit, a spus Pena. Mi-aş fi dorit să fi fost un alb.

— De ce? A întrebat fratele Hilario. Sabuco s-a întâlnit cu indianul şi l-a rugat pe acesta să-i dea cuţitul.

— Da, întocmai, numai că, dacă întâlneşti în Gran Chaco un indian, te poţi aştepta ca prin apropiere să fie mai mulţi războinici roşii. Credeţi poate că un indian îi dă cuiva cuţitul, cât timp nu este sigur că prin apropiere se află nişte tovarăşi de-ai săi, de la care poate lua oricând alt cuţit? Oricum, un indian nu dă ceva, fără a primi ceva în schimb. El Sendador nu avea nimic, aşa că i-a făcut indianului o promisiune. Şi ce putea să-i promită? Ce altceva decât prada pe care o putea lua de la noi!

— Dumneavoastră vă gândiţi la tot ce poate fi mai rău, a spus fratele Hilario.

— Pe aceste meleaguri trebuie să te gândeşti la tot ce poate fi mai rău decât să te gândeşti la tot ce poate fi mai bine şi să păţeşti tot ce poate fi mai rău, a spus Pena. Dacă Sabuco are prieteni printre indienii de-aici, nu are de ce să ni se mai alăture, fiindcă nu mai are nimic de câştigat. Aş putea spune chiar că el ne este superior acum. Ia gândiţi-vă puţin. Ne-a scris să înaintăm călare spre apus, timp de două zile. Ce-ar fi dacă indienii s-ar afla tocmai la o distanţă de două zile de mers călare spre apus?

— Credeţi că războinicul ale cărui urme se zăresc aici s-a îndepărtat atât de mult de ai săi?

— Şi de ce nu? Cine ştie ce gânduri a avut indianul ăsta! Altfel, cum se explică faptul că El Sendador ne-a scris să ne îndreptăm spre apus? Aveţi cumva vreo altă explicaţie?

— Da, a răspuns călugărul. Am o explicaţie foarte simplă. El Sendador ştie prea bine că dorim foarte mult să ne însoţească în Pampa de Las Salinas, deci noi nu suntem primejdioşi pentru el. Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce-i priveşte pe bărbaţii pe care i-a lăsat pe Insula Crocodililor. Aceştia n-ar avea nimic de câştigat de pe urma faptului că Sabuco ar rămâne în viaţă. Ei doresc să se răzbune şi atunci El Sendador a făcut în aşa fel, încât să se îndepărteze cât mai mult de cei pe care i-a lăsat pradă crocodililor. Era cu putinţă ca acei bărbaţi despre care v-am vorbit să ne fi însoţit până în locul în care am găsit peticul de hârtie. E greu de crezut că ei ar fi mers şi mai departe, împreună cu femeile şi cu copiii, prin pustietăţile astea. Cred că numai din cauza asta El Sendador nu s-a arătat astăzi.

— Nu sunt de aceeaşi părere! Dumneavoastră ce credeţi, seńor? M-a întrebat Pena.

— Nu pot fi de acord cu niciunul dintre dumneavoastră. Se va vedea mai târziu cine a avut şi cine n-a avut dreptate. Sigur este doar un singur lucru şi anume că trebuie să ne supunem dorinţei lui Sabuco. Să ne întoarcem! Aici nu mai avem ce să facem!

Se întuneca. Soarele dispăruse cu totul. Am pornit-o prin Pampa şi am ajuns foarte repede la albia râului. Mai greu ne-a fost să coborâm, pe întuneric, malul abrupt al acesteia. În cele din urmă, am ajuns la tovarăşii noştri.

Aceştia nu au îndrăznit să aprindă focul, dar când au auzit că, cel puţin în noapte, nu aveau de ce să se îngrijoreze, au făcut un foc şi un om rămas de strajă a avut grijă ca acesta să nu se stângă. Caii fuseseră legaţi de nişte tufişuri şi puteau paşte liniştiţi, până la ivirea zorilor.

Dis-de-dimineaţă, am pornit din nou la drum.

Urmele lăsate de El Sendador se vedeau foarte limpede şi am înaintat în mare grabă, mânaţi de gândul că poate îl vom ajunge. Speranţa noastră avea să se năruie, însă, foarte curând.

Ne oprisem preţ de şapte ceasuri. Aceasta însemna că irosisem timpul, curând ne-am dat seama că Sabuco îşi continuase drumul pe tot parcursul nopţii. Distanţa dintre el şi noi s-a micşorat simţitor, o dată cu lăsarea serii, mi-am putut da seama că El Sendador trecuse prin locul în care ne aflam, cu numai trei ceasuri înainte. Eram, însă, siliţi să ne oprim din nou, fiindcă pe întuneric puteam pierde foarte lesne urma bătrânei călăuze.

Părăsind albia râului, ne-am văzut nevoiţi să înaintăm numai prin câmp deschis şi prin pădure. În ziua următoare, am mers cu uşurinţă de-a lungul unei suprafeţe de pământ care semăna cu o grădină întinsă, pe care proprietarul a dăduse poruncă să se planteze şi câte-un pom, aşa, ca să fie mai răcoare pe timp de vară. Am ajuns şi la un luminiş.

Asta ne-a convenit de minune, pentru că nu aveam altceva de făcut decât să-l aşteptăm venirea lui El Sendador. Se cuvenea, de asemenea, să rămânem într-un loc în care să nu putem fi luaţi prin surprindere, dacă Sabuco ar fi chemat în ajutor indienii.

Către seară, am ajuns din nou într-un luminiş şi am fost de părere că era bine să ne oprim chiar acolo, mai ales că înaintea noastră se zărea o pădure deasă.

Am scos ocheanul din cobur şi am privit spre pădurea în dosul căreia poate Sabuco se ascunsese. Între trunchiurile copacilor se vedeau tufişuri dese. Nu puteam poposi în pădure. Am descălecat şi le-am spus celorlalţi că trebuia să ne oprim în acel luminiş.

— De ce să poposim tocmai aici? A întrebat Pena. Urmele lui El Sendador duc mai departe. Ar trebui să ne continuăm drumul, dacă vrem să-l întâlnim.

— Nu, nu trebuie să ne continuăm drumul, l-am contrazis eu. Am mers două zile călare şi cea de-a doua zi se încheie acum. Cred că Sabuco se află pe undeva prin apropiere. Urmele sunt proaspete. Omul nostru a trecut pe-aici acum o jumătate de ceas. Cred că se află în pădure.

— Nu văd ce-ar strica, dacă am pleca mai departe.

— Tocmai dumneavoastră, care sunteţi un om atât de neîncrezător, întrebaţi asta? Ce s-ar întâmpla, de pildă, dacă El Sendador s-ar afla în tovărăşia indienilor, cum chiar dumneavoastră înşivă aţi spus cu puţin timp în urmă?

— Indienii n-au să ne vadă, fiindcă nu o să aprindem focul.

— Aşa, care va să zică! El Sendador trebuie să ni se alăture, dar noi nu vom aprinde focul! Şi cum are să ne găsească aşa, pe întuneric? Eu zic că ar trebui să aprindem focul şi să credem, măcar o dată, că va fi cinstit faţă de noi. Trebuie să ne alegem un loc din care flacăra să se vadă bine, dar în care să nu putem fi atacaţi. Dacă ne aflăm în pădure, Sabuco se poate strecura împreună cu indienii lui până aproape de noi şi atunci săgeţile otrăvite ale pieilor roşii îşi vor atinge cu siguranţă ţinta. Aici nu suntem în desiş şi putem vedea pe oricine s-ar apropia de noi.

— Cred că şi aici ne poate veni de hac, mai ales că ne poate zări de departe.

— Unii dintre noi vor sta de pază.

— Vom face cum doriţi dumneavoastră, dar v-aş întreba dacă sunteţi gata să răspundeţi pentru tot?

— Da. Dumneavoastră, în schimb, nu veţi putea să răspundeţi pentru cele ce se pot întâmpla, dacă v-am urma sfatul.

De când aflase că eu fusesem acela care îi înlesnise fuga lui Sabuco, Pena era foarte distant faţă de mine şi nu lăsa să-i scape nici un prilej pentru a mă contrazice. În schimb, toţi ceilalţi îmi dădeau dreptate. Aşa se face că am descălecat şi am început să adunăm uscături pentru foc. Vânasem destul în ziua aceea, aşa încât aveam cu ce să ne potolim foamea. Pentru cai se găsea, de asemenea, hrană din belşug. Lângă locul în care poposisem se afla şi un mic lac din care animalele se puteau adăpa.

În timp ce tovarăşii mei pregăteau cina, am pornit-o pe urmele pe care le lăsase El Sendador, fiindcă voiam să văd dacă duceau, într-adevăr, în pădure pentru a nu fi văzut, am înaintat cu grijă, mergând aplecat şi ascunzându-mă pe după tufişuri. După ce am mers cam opt sute de paşi, m-am convins că El Sendador se îndreptase spre pădure. M-am întors apoi în tabăra noastră.

Tovarăşii mei prăjiseră carne şi mâncau în linişte. Imediat ce s-a lăsat noaptea, am pus patru oameni de pază, fiecare dintre ei urmând a fi schimbat din timp în timp. I-am rugat să stea culcaţi în dosul tufişurilor, astfel încât să nu bată fi zăriţi. Aceşti oameni nu trebuiau să se afle chiar în apropierea noastră şi la vreo două sute de paşi de noi, pentru că nimeni nu se putea aştepta ca ei a se găsească la o distanţă atât de mare faţă de locul de popas. Astfel, străjile puteau zări la timp pe cei ce s-ar fi apropiat de tabără şi ar fi putut să ne dea de ştire.

După ce le-am arătat celor patru oameni ce aveau de făcut, Pena s-a apropiat i mi-a spus:

— Sabuco n-are să vină şi asta numai pentru că v-aţi purtat atât de blând cu el.

— Eu zic că are să vină! Am replicat, la rândul meu.

— Poate, dar mânat de gânduri duşmănoase.

— Să aşteptăm. Voi sta de pază până-n zorii zilei.

Când am plecat pentru a-l înlocui pe unul dintre oamenii care făceau de strajă, am mai apucat să văd cum Gomarra îi şoptea ceva lui Pena. Nu-mi plăcea de felul cum se purta Gomarra. De două zile nu mai scosese o vorbă şi, de câte ori se vorbea despre El Sendador, arunca în jur priviri pline de ură. Mă aşteptam ca Gomarra să-l atace pe Sabuco imediat ce va da cu ochii de el. M-am apropiat de cârmaci, căci pe el voiam să-l înlocuiesc. De cum ma văzut, marinarul a mormăit supărat:

— Ce prostie nemaiîntâlnită să stai aşa, întins pe burtă şi să nu vezi nici chiar ţipenie de om. Mi-ar plăcea tare mult să se arate vreo zece sălbatici ca să pot face şi eu o treabă ca lumea, numai că în viaţă nu se întâmplă niciodată ce vrea omul!

— Nu vă mai tot gândiţi la rău! I-am spus eu. Noaptea n-a trecut încă şi până mâne se pot întâmpla destule lucruri care nu ne sunt pe plac.

— N-are să se întâmple nimic altceva decât că eu mă voi culca. Noapte bună, domnule!

Marinarul a plecat îmbufnat, iar eu i-am luat locul. Se părea că, într-adevăr, nu se va petrece nimic deosebit în noaptea aceea. A trecut un ceas şi apoi încă unul, fără să se audă nimic, fără să se vadă nici măcar o fiinţă omenească.

În spatele meu se zărea flacăra plăpândă a focului, iar pe cer răsărise luna ca ceară palidă. Stăteam în spatele unui tufiş pe lângă care Sabuco trecuse în drumul său spre pădure. Deodată, mi s-a părut că aud o mişcare, undeva în faţa mea. Am pus urechea la pământ şi am auzit un fâsâit. Cineva se apropia încet prin iarbă. Era un bărbat care mergea aplecat, căutând să desluşească în lumina urmele lui El Sendador. Ăsta era un semn bun. Omul era paşnic. Dacă nu ar fost aşa, s-ar fi ferit să meargă pe urmele lui Sabuco, pe care noi le văzusem deja.

Omul cu pricina s-a apropiat şi a depăşit tufişul în dosul căruia mă aflam. L-am lăsat să treacă de mine, pentru a vedea dacă era singur. Nu era însoţit de nimeni şi mi-am dat seama că era chiar El Sendador. Am pornit şi eu în urma lui. L-am lăsat să mai înainteze cam douăzeci de paşi şi apoi am călcat mai hotărât prin iarbă, astfel încât să mă poată auzi. Omul s-a întors şi a dat s-o ia la fugă, dar s-a oprit şi m-a întrebat în şoaptă:

— Cine sunteţi?

M-am apropiat mai mult de el şi i-am spus:

— Uitaţi-vă bine la mine, seńor Sabuco! Nu mă recunoaşteţi?

— Ba da! Dumneavoastră sunteţi! Dar cum se face că veniţi în urma mea?

— Eram de strajă şi v-am lăsat să treceţi de mine, pentru a-mi da seama dacă sunteţi singur, sau nu. Abia după aceea am pornit în urma dumneavoastră.

— V-aţi ostenit în zadar! Eu sunt om cinstit! Spuneţi-mi, mai bine, cine vă însoţeşte? Aţi venit numai cu cei şase yerbateros?

— În afara lor, se mai află în tovărăşia mea doi marinari, călugărul, Pena şi Gomarra.

— Pe toţi dracii! Nu-mi vine deloc la socoteală că şi Gomarra se află aici!

— Nu cred că ai trebui să vă faceţi griji. Mi-a făgăduit că, deocamdată, nu va încerca să vă facă nici un rău.

— Deocamdată? Asta înseamnă că mai târziu se va putea năpusti asupra mea?

— Nu. Atâta vreme cât vă aflaţi în tovărăşia mea, Gomarra nu vă va face nici un rău.

— Ştiu bine că sunteţi un om cinstit. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, voi vedea eu însumi cum se vor purta faţă de mine. Tovarăşii dumneavoastră ştiu cum am izbutit să fug?

— Le-am povestit totul.

— Dar acest lucru este primejdios pentru dumneavoastră, seńor!

— Ştiu. Gomarra a tras asupra mea, fiindcă era din cale-afară de furios.

— Dumnezeule! V-a rănit?

— Nu. După aceea i-am dat o lecţie care l-a făcut să mă respecte.

— Nu a izbutit să vă ucidă? Am să ţin minte asta, pentru că dumneavoastră sunteţi din cale-afară de primejdios pentru cei ce vă sunt duşmani. Ştiam deja că nu vă călcaţi cuvântul şi vreau să vă spun că, dacă-mi tălmăciţi înscrisul şi hărţile pe care le am, veţi avea numai de câştigat. Am zărit focul şi mi-am dat seama că aţi poposit aici. Aţi găsit biletul meu?

— L-am găsit şi l-am citit.

— Şi tovarăşii dumneavoastră au fost gata să-mi îndeplinească dorinţa, aşa, cu una, cu două?

— Nu chiar, fiindcă s-au gândit că ar fi primejdios.

— Despre ce primejdie putea fi vorba?

— Unii dintre noi nu au avut încredere în dumneavoastră. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu v-aţi fi ţinut de cuvânt şi aţi fi făcut tot ce vă stătea în putinţă pentru a scăpa de duşmani?

— Şi cum să fi făcut eu aşa ceva? Armele mele sunt la dumneavoastră.

— Chiar vreţi să-mi spuneţi că nu aveţi nici o armă? Sabuco m-a privit preţ de câteva clipe şi apoi a recunoscut:

— Sunt înarmat.

— Şi ce arme aveţi?

— Cuţitul ăsta, a spus El Sendador, scoţându-l de la brâu.

— Şi de la cine îl aveţi?

— De la un indian. Mi l-a dat cu împrumut.

— Şi indianul acesta se află pe-aici, pe-aproape?

Sabuco m-a privit din nou preţ de câteva clipe şi apoi mi-a răspuns:

— Da, seńor, este aici.

— Şi mai sunt şi alţi războinici aici?

— Da. Este vorba despre un trib întreg. Indienii despre care vă vorbesc îmi sunt prieteni. Indianul cu pricina face parte din acest trib. Dacă tovarăşii dumneavoastră se vor purta cu mine aşa cum se cuvine, indienii îi vor trata ca pe nişte prieteni. În schimb, dacă vor încerca să-mi facă vreun rău, indienii îi vor ucide.

— Din ce trib fac parte?

— Vă voi spune acest lucru, numai după ce voi şti că mă aflu în siguranţă printre tovarăşii dumneavoastră.

— Câţi războinici sunt?

— Cred că v-aţi închipuit deja că nu vă pot spune asta decât mai târziu.

— Bine. N-am să vă cer să-mi spuneţi mai mult. Eu nu am făcut nimănui nici un rău şi nu am de ce să mă tem de aceşti indieni. Văd că sunteţi cinstit cu mine şi nu încercaţi să mă minţiţi. Asta-i foarte bine.

— Oh! A exclamat Sabuco, râzând încet. În ceea ce mă priveşte nu este vorba în primul rând de cinste, ci mai curând de atenţie. Eu caut să fiu mai întâi înţelept şi numai apoi să fiu cinstit.

— Cum aşa?

— Iată, n-am fost atent şi am făcut o greşeală, numai că mi-am dat seama de ea mult prea târziu. Gomez mi-a… dar unde este Gomez? V-a însoţit şi el? Nu. A plecat cu coloniştii. Aşa cum vă spuneam, Gomez mi-a povestit şi, oricum, am mai auzit şi eu de la alţii că dumneavoastră sunteţi atent la fiecare lucru, fie el şi neînsemnat. Aţi văzut, desigur, cum era prins biletul meu de trunchiul copacului.

— Da, am văzut şi m-am gândit imediat că trebuie să fi avut un cuţit şi că vi l-a dat cineva.

— Şi ce-aţi făcut?

— Ani pornit-o după dumneavoastră şi am găsit şi urma indianului. Atunci am fost sigur că acest indian îi va chema în ajutor pe războinicii din tribul său.

— De aceea aţi pus oameni de strajă?

— Nu numai din cauza asta. Chiar dacă aş fi fost sigur că veţi veni aici singur, tot aş fi pus oameni de strajă. Eu sunt prudent chiar şi atunci când nu este neapărată nevoie.

— Mai ales acum, când nu puteţi avea deplină încredere în mine, nu-i aşa?

— Da. Faptul că aţi recunoscut totul nu poate fi decât în folosul dumneavoastră. Mi-aţi spus că sunteţi în primul rând înţelept şi numai după aceea sunteţi cinstit. Daţi-mi voie să fiu şi eu înţelept. Vă spun, prin urmare, că, dacă veţi întreprinde ceva împotriva mea sau a tovarăşilor mei, nu vă voi cruţa. Acum, că am dat amândoi cărţile pe faţă, vă rog să veniţi cu mine lângă foc!

Vorbisem mai întâi în şoaptă şi apoi din ce în ce mai tare, astfel încât ceilalţi trei oameni care stăteau de strajă ne-au auzit, s-au dus în tabără şi le-au dat de ştire celorlalţi despre toate cele întâmplate. Aşa se face că toţi tovarăşii mei se adunaseră lângă foc şi ne aşteptau.

Nu se putea spune ce gândea şi ce simţea El Sendador în acele clipe. Cu fruntea sus, el s-a apropiat de foc şi a zis:

— Iată-mă! Am venit! M-am ţinut de cuvânt şi aş vrea ca şi dumneavoastră să faceţi acelaşi lucru. Aşa cum am spus, vă voi călăuzi în Pampa de Las Salinas. După ce vom fi ajuns acolo, fiecare poate face ce va pofti. Sunteţi de acord?

— Da! Au răspuns cu toţii.

Numai Gomarra tăcea şi îi arunca lui Sabuco priviri pline de ură. Bătrâna călăuză a continuat să vorbească:

— Aşa cum aţi bănuit, alături de mine se află războinici indieni. Vă spun asta, ca să ştiţi că nu sunt atât de neajutorat precum credeţi.

— Din ce trib fac parte? A întrebat călugărul.

— Îi veţi vedea! A răspuns El Sendador.

— Îi vom vedea? Vreţi să spuneţi că ne vom întâlni cu ei?

— Întocmai! Indienii mă vor însoţi până în Pampa de Las Salinas. Astfel nu voi fi singur atunci când drumurile noastre se vor despărţi.

— Nu v-aţi întrebat dacă vrem să fim însoţiţi de indieni?

— Nu, fiindcă nici nu trebuie să călătoriţi în tovărăşia lor. Eu voi mergi împreună cu războinicii roşii, iar dumneavoastră veţi rămâne între voi, aşa cum sunteţi şi acum. Ne vom împărţi astfel în două grupuri care au aceeaşi ţintă al nu ne vom stingheri unii pe alţii.

— Aşa? Asta înseamnă că nu ne veţi însoţi?

— Bineînţeles că nu! Am venit aici numai pentru a vă dovedi că mă ţin de cuvânt şi că vreau să vă spun încotro trebuie să mergeţi. După aceea, mă voi întoarce la indienii mei. Voi face astfel încât să mă puteţi vedea oricând veţi dori. Desigur, îmi voi lua toate măsurile de siguranţă!

Gomarra a dus mâna la gură şi a tuşit. Mi-am dat seama imediat că s-a prefăcut şi asta m-a făcut să fiu şi mai atent la el.

— Nu aşa v-aţi înţeles cu noi. Trebuia să ne însoţiţi, iar despre indieni nici n-a fost vorba!

— Asta este părerea dumneavoastră, dar se cuvine ca eu să fac în aşa fel încât să nu mi se poată întâmpla nici un rău. Şi acum v-aş fi recunoscător dacă mi-aţi înapoia armele.

— Vă voi da puşca, am spus eu, dar asta numai cu condiţia să ne făgăduiţi a nu o veţi întrebuinţa împotriva nici unuia dintre noi.

— Nu voi trage decât asupra acelora ce vor încerca să mă atace.

— Cuvântul dumneavoastră îmi este de-ajuns.

— Nu, nu este de-ajuns! A strigat Pena. Vreau ca…

— Vă rog să tăceţi! A rostit călugărul, hotărât. Nu faceţi decât să îngreunaţi situaţia în care ne aflăm. Dacă El Sendador nu mai este prizonierul nostru, nu putem să avem nici un drept asupra bunurilor sale.

— Pentru mine, El Sendador este în continuare prizonierul nostru şi nu permit nimănui să se comporte aşa ca şi până acum şi să dea dovadă de mărinimie, când mărinimia nu-şi are rostul!

— Seńor Pena, vorbeaţi cumva despre mine? Am întrebat eu.

— Da, chiar despre dumneavoastră!

— Atunci ţin să vă spun că puţin îmi pasă ce sunteţi dispus să permiteţi şi ce nu. Aici se află puşca domnului Sabuco şi…

Puşca se afla, într-adevăr, în locul în care dormisem. M-am aplecat pentru a ridica de la pământ, dar n-am putut să-mi duc vorba la bun sfârşit, fiindcă Gomarra a urlat:

— Va primi puşca? Se va întoarce la indienii lui care-l vor ocroti? Îmi va scăpa oare şi de astă dată? Ei, bine, nu! Are să piară ca un câine!

Auzind cele spuse de Gomarra, am ridicat puşca de jos şi m-am întors. Gomarra s-a apropiat atât de repede de Sabuco, încât acesta din urmă nu a apucat să se ferească la timp. Cuţitul lui Gomarra nu i-a pătruns bătrânei călăuze în piept ci în umărul stâng. Gomarra se pregătea să ridice din nou cuţitul, dar între timp am ajuns lângă el şi l-am lovit în cap cu patul puştii. Agresorul s-a prăbuşit imediat la pământ şi Sabuco a strigat, acoperindu-şi cu palma dreaptă rana de la umărul stâng:

— Aşa stau lucrurile? Atunci aflaţi că n-am de gând să mai rămân nici măcar o clipă în mijlocul dumneavoastră. Sunteţi o adunătură de mincinoşi şi de oameni fără cuvânt! Vă făgăduiesc că ne vom mai vedea! Ne vom vedea chiar foarte curând!

Spunând acestea, El Sendador ne-a întors spatele şi s-a depărtat cu paşi repezi.

— Seńor Sabuco, staţi, nu plecaţi! Am strigat eu, dar bătrâna călăuză nu avea de gând să-mi facă pe plac.

— Uite cum fuge câinele! A strigat Pena, supărat. Am să-l aduc eu înapoi! Dacă nu va voi să mă urmeze de bunăvoie, am să-l împuşc!

Spunând acestea, Pena şi-a luat puşca şi a pornit-o pe urmele lui Sabuco. Călugărul se pregătea să-l urmeze pe Pena, gândindu-se că-l va putea opri.

— Lăsaţi-l, l-am rugat eu. Pena şi Gomarra sunt doi oameni fără minte. Din păcate, vom avea şi noi de suferit de pe urma nechibzuinţei lor. El Sendador a fost, într-adevăr, cinstit. Cu atât mai mare este supărarea lui acum.

— Sunteţi sigur că a fost cinstit? M-a întrebat Monteso.

— Da. Omul a recunoscut că prin apropiere se află războinici indieni şi că unul dintre aceştia i-a dat un cuţit. Putea să nu spună toate acestea şi să ne atragă într-o capcană. El Sendador nu-i un om bun, dar îmi pare rău că tocmai acum, când a spus adevărul, a fost răsplătit cu o lovitură de cuţit. Vom avea mult de pătimit din cauza asta!

Fratele Hilario îngenunchease lângă Gomarra şi, după o vreme, a exclamai:

— Dios! L-aţi ucis!

— Nu. A leşinat doar. Oamenii de soiul lui nu mor aşa uşor. Are să-şi vină în simţiri şi are să mă caute. Am să mă feresc, deocamdată, din calea lui şi am sa mă depărtez puţin pentru a vedea ce se mai întâmplă. Puneţi alţi oameni să stea de strajă şi spuneţi-le să fie cu ochii-n patru! Nu cred că El Sendador va căuta să se răzbune pe noi chiar acum, imediat, dar se prea poate ca furia să-l împingă la asta.

Am înaintat până în dreptul tufişului în dosul căruia mă ascunsesem cu puţin timp înainte. Am mai mers apoi o vreme, atent la urme. Trebuia să fiu cu mare băgare de seamă. Nu se auzea şi nu se vedea nimic. Am ajuns la jumătatea distanţei dintre tabăra noastră şi pădure. Mai departe nu puteam merge. M-am întins la pământ şi am ascultat încordat, căutând să prind măcar un sunet în liniştea nopţii. La început mi-a fost cu neputinţă să desluşesc ceva. Stătusem aşa, nemişcat, vreo zece minute, când, deodată, am auzit un urlet slobozit parcă din piepturile a mii de draci. Tabăra noastră fusese atacată! Am pornit-o în fugă spre locul în care făcusem popas şi am scos revolverele. Puşca nu o luasem cu mine.

Imediat ce m-am apropiat de tabără, am zărit foarte mulţi indieni, atât de mulţi, încât nu-i puteam număra. Cred că fiecare alb se lupta cu zece, cincisprezece indieni. Războinicii roşii năvăliseră atât de repede asupra tovarăşilor mei, încât aceştia nici măcar nu avuseseră timp să pună mâna pe arme. Cei mu mulţi dintre ei erau deja culcaţi la pământ. În picioare se mai aflau doar Călugărul şi cârmaciul. Fiecare dintre ei se lupta cu câte-o ceată de indieni care ne străduiau să-i doboare la pământ.

Niciunul dintre indieni nu purta vreo armă. Undeva spre dreapta, se afla un bărbat care rostea cu hotărâre nişte cuvinte într-o limbă pe care n-o înţelegeam.

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar când am văzut că indienii luptau cu mâinile goale, am băgat pistoalele în teci şi m-am năpustit asupra celor care se băteau cu călugărul. Am început să împart pumni în stânga şi-n dreapta, cu gândul de a ajunge cât mai curând lângă fratele Hilario. Am şi izbutit, dar în spatele meu cercul făcut de indieni s-a închis din nou. Războinicii roşii care fuseseră gata să-şi răpună duşmanii se năpusteau acum asupra mea. Toţi încercau să mă prindă de mâini şi să mă doboare. Cu picioarele bine înfipte în pământ, am început să lovesc în stânga şi-n dreapta din toate puterile. Călugărul fusese doborât şi opt indieni s-au aplecat asupra lui, l-au legat şi l-au târât cu ei. Uriaşul marinar mai era încă în picioare şi împărţea pumni de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti. Acum avea, în sfârşit, ceea ce-şi dorise atât de mult, numai că asupra lui se năpustiseră mult prea mulţi războinici.

Mi-am dat seama că făcusem o mare prostie. Nu ar fi trebuit să intru în luptă, mai ales pentru că indienii erau mult mai numeroşi decât noi. De aceea, am încercat din toate puterile să scap. Pentru a izbuti acest lucru, aş fi avut nevoie arme. Pumnii nu erau de-ajuns. Am dus mâna la brâu, dar pistoalele şi cuţitul dispăruseră. Mi le luaseră indienii în timp ce luptam. Cred că acelaşi lucru păţiseră şi tovarăşi mei, de aceea nu am zărit nicăieri un indian rănit sau mort.

Acum ştiam că nu aveam cum să scap. Cârmaciul era şi el întins la pământ. Bărbatul care stătuse deoparte şi rostise cuvinte într-o limbă ce-mi era necunoscută s-a dovedit a fi chiar El Sendador.

— Seńor, predaţi-vă! A strigat el. Vă făgăduiesc că nu vi se va întâmpla nimic şi aşa luptaţi în zadar, trebuie s-o recunoaşteţi!

Sabuco avea dreptate. Am lăsat braţele în jos, am fost trântit la pământ, iar indienii mi-au legat mâinile şi picioarele, după care au scos un strigăt de bucurie înfiorător. El Sendador s-a apropiat de mine. Avea braţul stâng legat. Se pare că totul fusese stabilit dinainte. La un semn al lui Sabuco, doi indieni m-au ridicat de la pământ şi mi-au pus pălăria pe cap, mi-au tras-o peste ochi, astfel încât să nu pot vedea nimic şi mi-au legat-o sub bărbie. Acum, nici un războinic nu mai striga. Indienii m-au târât apoi cu ei. Pentru a-mi da seama cât de departe mă duceau, am încercat să număr paşii. Am făcut cam o mie două sute de paşii. Când am fost din nou trântit la pământ. După câteva ceasuri bune, nişte piei roşii au adus caii. El Sendador s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

— Seńor, v-am făgăduit că nu vi se va întâmpla nimic şi îmi voi ţine făgăduiala. Dacă încercaţi, însă, să fugiţi, vă voi ucide cu mâna mea!

— Sunt pe mâini bune.

— Să înţeleg că se mai află-n viaţă?

— Pe mâini bune se află numai cel ce a murit. Li s-a luat viaţa, pentru că au vrut să mă ucidă.

— Sunteţi un monstru.

— Fiţi cuviincios! Nu uitaţi că vă aflaţi în mâna mea!

— Dacă nu mă ucideţi, îmi voi răzbuna prietenii, puteţi fi sigur de asta.

— Voi avea eu grijă să nu-mi puteţi face nici cel mai mic rău, mi-a spus Sabuco, râzând. Deocamdată, vom pleca de-aici. Veţi fi legat pe un cal. Nu vă opuneţi. Dacă veţi încerca ceva, nu vă va folosi la nimic.

Indienii mi-au dezlegat picioarele, m-au ajutat să încalec şi m-au legat din nou. Apoi am pornit la drum.

Mi-am dat seama că nu mă aflam călare pe calul meu. Eram sigur că El Sendador oprise armăsarul pentru sine. Nu mi-am putut da seama. Încotro ne îndreptam, dar am privit, pe cât puteam, în jur. Mai întâi, am trecut printr-o pădure. Apoi, ne-am continuat drumul de-a lungul unei suprafeţe nisipoase. Mai târziu, am ajuns pe un teren acoperit cu iarbă. Soarele a început să ardă nemilos şi simţeam săgeţile lui fierbinţi mai mult pe obrazul stâng decât pe obrazul drept. Ne-am continuat drumul şi am înaintat în linie dreaptă. În cele din urmă, am ajuns într-o pădure şi ne-am oprit. Mi s-a dat carne şi apă. Am mâncat şi am băut apa, deşi aceasta avea un gust neplăcut şi am fost nevoit să sorb dintr-o pălărie unsuroasă, duhnind a sudoare. Nu-mi dădeam seama cât de numeroşi erau indienii. Ştiam prea bine câţi cai avusesem noi când pornisem la drum, dar am mai zărit şi războinici care mergeau pe jos. Am ajuns din nou într-o pădure şi am făcut încă un popas. Indienii mi-au dezlegat picioarele şi m-au ajutat să descalec. Apoi m-au dus printre nişte tufişuri, m-au silit să mă aşez la pământ, mi-au dezlegat mâinile, priponindu-le de trunchiul de copac lângă care mă aşezaseră şi mi-au legat din nou picioarele. Am auzit cum indienii vorbeau între ei în graiul lor ciudat. Apoi mi-am dat seama că făcuseră focul, fiindcă am auzit lemnele trosnind. Indienii mi-au tras pălăria pe ceafă. Aveam din nou voie să vad tot ce se întâmpla în jurul meu.

În mijlocul pâlcului de copaci se afla un luminiş în care El Sendador şi ca douăzeci de indieni se adunaseră în jurul focului. Pe feţele războinicilor nu se putea citi nici bucuria, nici tristeţea. Erau mai mult goi decât îmbrăcaţi şi nu aveau decât cuţite, sarbacane, arcuri şi săgeţi.

El Sendador s-a aşezat lângă mine. Tot lângă mine se aflau carabina Henry şi Doborâtorul de urşi, cuţitul şi cele două revolvere.

Băgând de seamă că mă uitam cu jind la armele mele, Sabuco mi-a spus cu dispreţ:

— Lucrurile astea minunate sunt acum ale mele. Nu vă supără acest lucru?

— Nu vă vor fi de nici un folos. Ar trebui să învăţaţi mai întâi să le folosiţi.

— Aha! Aveţi gura mare! Ar trebui să vă stăpâniţi, că, de nu, voi avea grijă să vă pedepsesc. Iată, pentru cuvintele pe care aţi îndrăznit să le rostiţi, voi dispune să nu primiţi mâncare şi nu veţi avea voie să staţi culcat în timpul nopţii. Va veţi petrece noaptea legat de acest pom. Nu am vrut să vă fac rău. Cea mai bună dovadă este faptul că indienii nu v-au luat toate bunurile. Asta nu înseamnă că nu le pot spune să vă jefuiască aşa cum numai ei ştiu s-o facă. Totul depinde numai de dumneavoastră. Trebuie să fiţi cuviincios şi să vă purtaţi ca atare.

— Să nu credeţi că voi fi foarte supus!

— Bine! Văd că astăzi sunteţi prost dispus. Mâine vă voi face nişte propuneri şi cred că atunci veţi judeca altfel.

Spunând acestea, Sabuco mi-a întors spatele şi nu mi-a mai adresat nici un cuvânt. Războinicii au prăjit carne şi după ce au mâncat, s-au culcat imediat.

Doi indieni au rămas de strajă. El Sendador mi-a controlat legăturile. Se pare că a fost mulţumit şi, după ce le-a spus câteva cuvinte celor doi războinici care trebuiau să stea de veghe, s-a culcat. Ce bine ar fi fost dacă aş fi putut să pun mâna pe carabina Henry, cu douăzeci şi cinci de focuri!

Flacăra focului aprins de indieni nu mai era acum atât de mare. În lumina ei plăpândă să zăreau o sumedenie de umbre fantomatice.

Ceasurile treceau încet, unul după altul. La început, cei doi paznici indieni au vorbit între ei pe şoptite. Apoi s-au aşezat şi au închis ochii. Oare dormeau? Deodată, am surprins un foşnet în spatele meu. Credeam că acel zgomot fusese făcut de vreun animal din pădure, dar am auzit, rostită în şoaptă, în limba germană, următoarea întrebare:

— Schlafen sie? 17

M-a trecut un fior pe şira spinării şi am scuturat capul, iar vocea din spatele meu a continuat:

— Eu sunt, Pena. Am să tai curelele cu care vă sunt legate mâinile, i dumneavoastră veţi lua cuţitul şi vă veţi tăia legăturile de la picioare. După care, vă veţi lua puştile şi mă veţi urma.

Am întors capul cât am putut de mult şi am întrebat încet:

— Încotro?

— Chiar în direcţia în care staţi acum cu spatele.

— Unde sunt caii?

— Nu ştiu!

— Păcat! O să ne fie foarte greu. E întuneric şi o să ne dăm cu capul de copaci! Vreau să văd dacă dorm cei doi războinici.

Am ridicat picioarele de la pământ. Niciunul dintre cei doi paznici n-a făcut vreo mişcare. Indienii dormeau adânc. Am simţit cum lama cuţitului lui Pena îmi tăia legăturile. Imediat ce am avut mâinile libere, mi-am luat cuţitul şi pistoalele. Apoi am luat puştile pe umăr, mi-am pus pălăria şi am legat-o sub bărbie.

Acum mă simţeam în siguranţă şi trăgeam nădejde să nu mă nimerească vreo săgeată otrăvită.

Am plecat încet din locul în care mă aflasem. Pena m-a luat de mână şi m-a tras după el. Nu a fost atent şi tufişurile pe lângă care a trecut au foşnit. Cei doi paznici s-au trezit, dar nu ne mai puteau ajunge din urmă. S-au auzit două strigăte.

— Grăbiţi-vă! Mi-a şoptit Pena. Cunosc drumul! Aveţi grijă să nu vă pierdeţi pălăria!

Pena cunoştea, într-adevăr, drumul. Nu ne-am lovit de nici un copac. Am lăsat în urmă pădurea şi am ieşit în câmp deschis.

— Haideţi! Haideţi! Mi-a spus Pena, din nou. Nu trebuie să pună mâna pe noi!

— Caii, unde-or fi caii?

— Lăsaţi-i încolo de cai! Nu ştiu unde sunt şi nici nu avem vreme acum să-i căutăm!

Pena avea dreptate. Am alergat cam un sfert de ceas, cât ne ţineau picioarele, după care ni s-a tăiat răsuflarea. În timp ce abia ne târâm, l-am întrebat pe Pena:

— Încotro mă duceţi?

— Mergem la locul în care ne-au atacat indienii.

— Cunoaşteţi drumul?

— Da. M-am aflat mereu în urma dumneavoastră. Doamne, Dumnezeule, ce zi nenorocită!

— Nu ar fi fost aşa, dacă Gomarra şi dumneavoastră n-aţi fi făcut o prostiei Dar acum să lăsăm asta! Oricum, m-aţi salvat!

— Am făcut, într-adevăr, o prostie mare cât o zi de post! Am pornit, după cum bine ştiţi, pe urmele lui Sabuco. Am ajuns în pădure, dar nu l-am găsit nici pe el şi nu i-am zărit nici pe indieni. Deodată, am auzit un urlet înspăimântător Atunci am înţeles că ai noştri fuseseră atacaţi. M-am întors cât am putut de repede şi am mai apucat să văd cum vă târau după ei. O parte dintre indieni au rămas în tabăra noastră împreună cu El Sendador şi au ţinut sfat. Apoi Sabuco a plecat spre pădure împreună cu cei douăzeci de războinici care-l însoţeau şi care au luat cu sine şi caii. Ştiam că aţi căzut ostatic şi am pornit-o pe urmele lor. Am văzut cum v-au urcat pe un cal. Apoi au plecat cu toţii şi v-au luat şi pe dumneavoastră cu ei. Am pornit din nou pe urmele lor. Indienii nu au putut înainta prea repede, fiindcă jumătate din ei mergeau pe jos. Aşa se face ca am putut ţine pasul. Nu m-am apropiat foarte mult, astfel încât cei ce erau călare să nu mă poată zări, dar eu, care mergeam pe jos, să-i pot vedea bine. În cele din urmă, am ajuns la ascunzătoarea lor, dar a trebuit să aştept până s-a întunecat.

— Despre prietenii noştri ştiţi ceva?

— Nu, nimic. Mi-ar fi fost, oricum, foarte greu să-i scap pe toţi. Am preferat să vă eliberez mai întâi pe dumneavoastră, ca apoi să putem încerca împreună să-i găsim şi pe ceilalţi şi să-i salvăm din mâinile sălbaticilor.

— Sabuco mi-a spus că indienii i-au ucis pe toţi, dar trag nădejde că m-a umilit. Oricum, nu cred că va porni chiar acum pe urmele mele, fiindcă indienii mi-au tras pălăria pe ochi, astfel încât să nu pot vedea nimic şi să nu ştiu unde mi găsesc. De aceea, cred că va aştepta până-n zori şi apoi va încerca să-mi dea di urmă. Până atunci, noi trebuie să fim departe. Haideţi să ne grăbim puţin, bineînţeles, dacă nu sunteţi din cale-afară de obosit.

Ne-am continuat drumul fără a mai rosti nici măcar un singur cuvânt. Din timp în timp, o luam la fugă, semănând cu nişte cai care-au pornit-o în trap şi chiar în galop. Fugeam de mai bine de două ceasuri, când a început deodată să plouă. Şi a plouat cu găleata, aşa cum se întâmplă pe acele meleaguri. De multe ori am intrat în noroi până la glezne şi în apă, până la genunchi. Cu toate acestea, nu ne-am oprit. Era o adevărată minune cum de izbutise Pena să nu rătăcească drumul.

În zori, ploaia s-a oprit, dar după o oră a început să plouă din nou şi nu s-a mai oprit decât când am pătruns în pădurea în care ne pândiseră indienii. Am ajuns, în fine, la locul în care tovarăşii mei fuseseră atacaţi. Nici aici nu se desluşea vreo urmă. Am început să căutăm peste tot, învârtindu-ne în cercuri largi, în jurul locului în care se întâmplase nenorocirea. Am luat-o prin nisip şi apoi am pornit-o pe câmpie. Nu se zărea nici o urmă. Ploaia le ştersese pe toate. Când s-a lăsat seara, eram atât de osteniţi, încât ne-am întins de-a dreptul în locul în care ne găseam. Pierdusem orice speranţă de a ne regăsi prietenii.

— Oare chiar nu avem cum să dăm de ei? Or mai fi în viaţă? M-a întrebat.

— Vino. Nu există decât o singură cale, trebuie să ne întoarcem de unde am plecat adică în locul în care El Sendador m-a legat de pom. Acum, că am izbutit să scap, se va răzbuna pe tovarăşii noştri, asta, bineînţeles, dacă nu i-a ucis deja.

— Dacă aşa stau lucrurile, eu zic să dormim câteva ceasuri şi pe urmă să pornim din nou la drum.

Ne am odihnit câteva ceasuri. Trupul voia să se odihnească, dar cugetul nu-mi dădea pace. La miezul nopţii, aşadar, porniserăm deja. Când s-a luminat de ziuă, am băgat de seamă că ploaia ştersese şi urmele pe care le lăsasem în ajun.

— Asta-i foarte bine! A spus Pena. Înseamnă că Sabuco nu ştie unde ne aflăm acum.

— Eu cred că nu-i bine, fiindcă nici noi nu avem de unde să ştim încotro a luat-o. Urmele sale s-au şters, întocmai ca şi ale noastre.

— Da, numai că a pornit mai târziu în căutarea dumneavoastră. Noi am luat-o înapoi deja de la miezul nopţii. El a început să vă caute abia în zori.

— Până la prânz a plouat aproape tot timpul. Asta înseamnă că toate urmele s-au şters.

S-a dovedit că avusesem dreptate. Când am ajuns în preajma locului unde Sabuco mă legase de pom, am înaintat foarte încet şi ne-am folosit de toate şiretlicurile pe care le învăţasem în Vestul sălbatic. Trebuia să fim foarte atenţi, pentru că Sabuco se mai putea afla încă acolo, împreună cu oamenii săi. Când am ajuns, în sfârşit, în luminişul în care poposiseră indienii, nu am găsit nici o urmă. Firele de iarbă erau toate drepte. După îndelungi căutări, am izbutit să găsim locul în care indienii lăsaseră caii. Se vedea bine că păscuseră aici, căci iarba şi crengile erau smulse şi roase.

Am început din nou să căutăm urme, mişcându-ne în cercuri largi. Când s-a lăsat seara şi am simţit că suntem aproape morţi de oboseală, Pena m-a întrebat:

— Ce facem acum? Zău că nu mai am nici o idee!

— Eu însă am. Trebuie să mai căutăm.

— Bine, dar nu putem să căutăm aşa, la nesfârşit!

— Nici n-am spus asta. Acum ne odihnim, iar mâine dimineaţă căutăm mai departe. Poate găsim, totuşi, ceva care să ne vină în ajutor.

— Eu unul nu mai am nici o speranţă. Tovarăşii noştri sunt morţi. Gândiţi-vă numai cât de mult îl urăşte Sabuco pe Gomarra!

— Vreau să-mi arătaţi cadavrele prietenilor noştri! Până nu văd acele cadavre, nu mă voi împăca defel cu gândul că au murit! El Sendador era prieten cu cei şase yerbateros. De ce să-i fi omorât? De ce să-i fi ucis pe călugăr, pe căpitan sau pe cârmaci? Poate că l-a ucis pe Gomarra. Dacă ar fi poruncit sa fie ucişi şi ceilalţi, nu ar fi un om rău, ci ar fi de-a dreptul un diavol.

— Cred că asta şi este. Eu unul m-am săturat să-l tot caut şi aş vrea să mă întorc acasă.

— Fără a fi răzbunat moartea tovarăşilor noştri? Am întrebat eu.

— Nici măcar, nu ştim unde se află El Sendador acum! I-am pierdut urma!

— Aşa este, dar vom descoperi această urmă. O vom descoperi chiar pe drumul către Pampa de Las Salinas.

— Credeţi că o va apuca într-acolo?

— Sunt convins că asta va face.

— Bine, dar nu ar mai avea nici un rost! Dumneavoastră aţi izbutit să scăpaţi şi nimeni nu-l mai poate ajuta acum să desluşească înţelesul înscrisului şi pe cel al hărţilor pe care le are.

— Aşa este, numai că eu cunosc destul de bine locul unde sunt îngropate toate acestea, seńor Pena. El ţtie foarte bine acest lucru ţi îţi va închipui că voi porni spre Pampa de Las Salinas. Nu credeţi că acesta ar fi un motiv destul de serios pentru a porni şi ajunge înaintea mea?

— Ar trebui să nu-mi pese. De fapt, aş vrea să plec acasă şi să nu-mi mai bat capul cu toate nenorocirile acestea.

— Şi dacă mă gândesc bine, cu puţină vreme în urmă ardeaţi de nerăbdare să vă răzbunaţi pe El Sendador! Credeam că sunteţi un bărbat hotărât! Iată, aş vrea să vă fac o propunere: Eu zic să plecăm de-aici şi să ne continuăm drumul până dăm de vreo aşezare omenească. Poate că oamenii pe care-i vom întâlni ne vor putea spune ceva care să ne fie de ajutor. Vom porni spre Anzii şi vom fi cu ochi în patru. Nu mă îndoiesc nici o clipă de faptul că cerul ne va da un semn, ca să ne îndrepte pe drumul cel bun.