Bătălie în codrul secular.

Nu se crăpase bine de ziuă când oamenii din tabără fură treziţi ca să se pregătească de drum. Din cei opt sute de războinici numai cincizeci erau călare, de aceea trupa ajunse abia către prânz în zona pădurii ce străjuia de ambele părţi Valea lacului secat. Încă de departe, Gambusino, chemându-l pe Braţ-Viteaz, căpetenia abiponilor, întrebă:

Asta e pădurea şi valea prin care urmează să trecem?

Da, señor.

Nu-i chip s-o luăm prin altă parte?

Ba da, însă e ocolul mare şi ar cere o mulţime de timp.

Timp nu avem. Până diseară trebuie să ajungem la satul cambaşilor. La noapte atacăm. Dar ia spune: apă se găseşte în valea asta?

Este o gârlă nu prea departe, care se varsă într-un lac micuţ.

Atunci oprim acolo să ne odihnim.

Discuţia fu auzită de căpitanul Pellejo, care tocmai se apropiase în fruntea ostaşilor săi. Măsură din ochi pădurea şi, în calitatea sa de militar, se simţi obligat să intervină:

Señor, terenul din faţa noastră impune prudenţă. Nu putem manevra nici la dreapta, nici la stânga şi trebuie să traversăm o vale mărginită de pereţi înalţi. Ce se întâmplă dacă duşmanii ne pândesc în acest cazan?

M-ar bucura foarte dacă ar fi atât de tâmpiţi, făcu încrezut Gambusino. Pătrundem înăuntru şi îi nimicim pe toţi, că de scăpat n-au pe unde să scape.

Uşor de spus, mai greu de realizat. Eu v-aş sfătui…

N-am cerut sfatul nimănui! i-o tăie brutal Gambusino. Dacă aveţi opinii, ţineţi-le pentru dumneavoastră până vi le cer!

Indignat, căpitanul îi întoarse spatele fără să mai spună nimic. Trupa se puse din nou în mişcare. După o bucată de drum se iviră nişte urme ce veneau din stânga şi duceau drept spre vale. Pe-acolo se întorsese Tata Jaguar, care, în situaţia dată, renunţase să mai şteargă urmele. Gambusino sări de pe cal şi le cercetă:

E vorba de câţiva cai şi doi oameni pedeştri, dar asta nu-i nimic. Ei au venit dinspre sud pe când noi venim din est, aşa că n-au de unde să ştie de prezenţa noastră.

Drept care îşi continuă liniştit drumul fără a trimite cercetaşi. Căpitanul Pellejo sesiză această mare greşeală, dar tăcu. Totuşi, când se apropiară de pădure şi căpitanul văzu deschizându-se gura văii, nu se mai putu stăpâni şi atrase atenţia asupra primejdiei posibile:

Eu aş trimite câţiva oameni înainte să vadă dacă putem trece.

Şi eu v-am mai spus că doresc din toată inima ca valea să fie plină de cambaşi, răspunse Gambusino. Dacă nu vă ţine curajul, rămâneţi aici.

Exact, cine se teme poate chiar să se întoarcă, adăugă Antonio Perillo. De laşi nu avem nevoie.

Faceţi aluzie la mine, señor? sări jignit ofiţerul.

Credeţi ce poftiţi!

Bine, atunci cred că laş e acela care împuşcă oameni fără apărare ca să-i jefuiască şi apoi fuge din faţa primului ins pe care îl vede şezând liniştit la Salina del Condor.

Abia îi scăpaseră aceste vorbe, că se şi căi amar. Gambusino şi Perillo îl ascultară uluiţi. Primul îşi reveni mai repede şi rânji:

Aţi visat probabil. Ce înseamnă aiurelile astea?

O să aflaţi, señores, o să aflaţi mai târziu, răspunse Pellejo, dând pinteni calului. Eu, unul, nu vă mai dau nici un sfat.

Ceilalţi doi se priviră semnificativ. Apoi Gambusino îi şopti lui Perillo:

Mişelul ăsta ne-a spionat aseară. Altă explicaţie nu există. Ce crezi că-i de făcut?

Trebuie lichidat. Şi cât mai repede, ca să nu aibă prilejul să trăncănească.

Just. Asta-i ultima zi a vieţii sale! De fapt, măgarul are dreptate într-un fel când ne recomandă să fim prudenţi, numai că nu vreau să ţin seama de sfatul lui repetat cu atâta stăruinţă. În ce mă priveşte n-am să mă expun. Ne oprim amândoi la intrare şi aşteptăm să intre ceilalţi. Pe urmă vedem dacă valea e ocupată de cambaşi sau nu.

Îşi puseră planul în aplicare. Merseră cu Braţ-Viteaz până în faţa intrării, unde se opriră pentru a lăsa ca grosul trupei să intre în „cazan”. Însă Braţ-Viteaz ridică mâna şi făcu oamenilor lui semn să stea pe loc. După care pătrunse singur între pereţii văii. Se întoarse după câteva minute şi anunţă:

Nu e nimeni înăuntru. Putem intra liniştiţi.

Ei, hai, daţi-i drumul! porunci Gambusino, stând mai la o parte împreună cu Perillo.

Păreau amândoi, nişte veritabili comandanţi gata să primească defilarea trupelor. Braţ-Viteaz trecu în fruntea abiponilor săi. Urmară soldaţii albi.

Dar căpetenia greşise crezând că valea e neocupată, greşeală pe care avea să o regrete cât de curând.

Întors lângă Valea lacului secat, Tata Jaguar constatase cu mirare că pe marginile văii nu se zărea nici o siluetă de cambaş. Îi strigă deci de departe lui Geronimo, care-l întâmpinase la jumătatea, drumului:

Sper că toţi războinicii noştri sunt aici…

Toţi!

Păi unde?

În spatele meu, la gârlă.

Şi de ce nu în vale?

Fiindcă savanţii ăştia doi, care, după câte văd, se află teferi lângă tine, dispăruseră la un moment dat şi mă temeam să nu-i prindă abiponii şi să-i silească a mărturisi care sunt intenţiile noastre. Mi-am zis că e mai prudent să nu ocup valea până nu te întorci. Am făcut bine ori nu?

Bine! Meriţi laude.

Geronimo se apropie şi îi strânse mâna. Albii veniră şi ei să-i salute pe şeful întors în mijlocul lor. Morgenstern şi Fritze se traseră ruşinaţi mai la o parte. Ar fi preferat să dispară ca să nu fie luaţi la întrebări. Dar se găsi cineva care alergă să-i întâmpine râzând cu toată gura:

Păi bine, señores, ce v-a venit s-o ştergeţi aşa, fără un cuvânt de bun-rămas? Am intrat la griji. Dacă vă înghiţea vreo broască din alea uriaşe?!

Vorbise Parmesan, chirurgul. Morgenstern nu scoase nici o vorbă, Fritze însă ripostă:

Ei, şi? Dacă ne înghiţea, ştiu că i-aţi fi tăiat burta ca să le scoateţi afară.

Fără îndoială, dar cu condiţia să mă fi înştiinţat la timp. Încolo nici un impediment. Mă descurc şi la cezariană. Tai orice!… Aţi fost probabil la mlaştina cu oase, nu-i aşa?

Da. De fapt plănuisem o excursie în lună, dar, fiind abia la primul ei pătrar, n-ar fi avut loc să ne găzduiască.

Precum văd, sunteţi foarte bine dispus. Înseamnă că v-a mers totul în plin. Şi noi care ne temeam că aţi căzut în mâinile abiponilor! Totuşi ceva parcă nu-i în regulă: unde vă sunt caii?

I-a halit broasca de care vă temeaţi: să nu ne înghită pe noi. Aşa că, dacă doriţi, vi se oferă ocazia unei operaţii pe cinste. Poate mai salvaţi ceva din bietele dobitoace…

Cu acestea, Fritze îl părăsi îndreptându-se spre Morgenstern, care îşi găsise refugiul sub uri copac. Se aşeză lângă el şi îi spuse în germană:

Chirurgul ăsta voia să-şi bată joc de mine, dar nu i-a mers. De, îmi pare rău de căişori… Şi Tata Jaguar ce să spun… Mă miră că nu ne-a tras încă o săpuneală în lege. Nu găsiţi că e curios?

Aşteaptă, numai să-şi facă puţin timp.

Asta zic şi eu. Dar nu vă necăjiţi. O să iau totul asupra mea. Eu, Fritze, am pus la cale tărăşenia. Îmi tot umblau prin minte ciolanele alea şi nu m-am lăsat până nu v-am convins şi pe dumneavoastră s-o tulim.

Nu prea merge, Fritze. Cum să accept un asemenea sacrificiu din partea ta? E împotriva demnităţii şi onoarei mele, pe latineşte honor. Mi-aş pierde respectul pentru propria mea persoană.

Cum? Ce vorbă-i asta? Cine pretinde să vă respectaţi? Nimeni. Destul că vă respect eu şi ceilalţi.

Nu, Fritze, nici nu te-ar crede pe cuvânt. Să fi prevăzut cât de cât lucrurile, nu făceam prostia asta. Acuma drege dacă poţi.

Credeţi că nu se poate? Eu, unul, ştiu cum am putea ieşi cu obrazul curat. Ştiu taman ce trebuie.

Ei?

Trebuie să ne dovedim curajoşi, viteji.

Adică să participăm şi noi la bătălia ce se pregăteşte?

Asta e! Ori vreţi să vă arătaţi vitejia cu altă ocazie?

Hm! Nu sunt fricos, dar un combatant trebuie să verse sânge, pe latineşte sanguis. Or mie nu-mi place să văd sângele curgând…

Aşa? Vă e milă de nişte ticăloşi care ne-au spânzurat la un deget de boturile crocodililor? Eu, unul, nu cred să fi mâncat vreodată oameni, însă pe bandiţii ăştia i-aş mesteca fripţi.

Pe când Fritze îşi dădea osteneala să stimuleze spiritul războinic al stăpânului său, albii şi căpeteniile cambaşe se adunară ca să afle rezultatul recunoaşterii efectuate de Tata Jaguar. După ce îi lămuri asupra situaţiei, acesta adăugă:

Sunt convins că vor cădea în cursă. Nu e nevoie să ne grăbim, fiindcă, după părerea mea, trupa lor nu va sosi înainte de amiază. Aşadar, să fim înţeleşi. O sută de oameni pătrund în vale şi se înşiră pe liziera din faţă a pădurii. Bineînţeles ascunşi. Comandant: Geronimo. Operaţia din vale o conduc eu personal. Voi sta pitulat drept în mijlocul lizierei. Fără îndoială că duşmanii se vor instala aici pentru odihnă. Atunci am să ies în faţă şi am să-i somez pe conducătorii lor să se predea fără luptă.

Şi dacă nu vor sau nu au încredere? întrebă Geronimo.

Atunci, fie ce-o fi. Eu mi-am făcut datoria.

Dar e limpede că nu te vor lăsa să pleci. Vor pune mâna pe tine.

Ei, aş! Nu mă prind ei atât de uşor. La primul lor gest şi îi împuşc pe Gambusino şi Perillo, iar voi, auzind împuşcăturile, tăbărâţi asupra celorlalţi.

Şi, până una-alta, tu te afli chiar în mijlocul lor… Tare periculos, îţi rişti viaţa.

Sunt de aceeaşi părere, îl susţinu sublocotenentul Verano. I-am spus şi domnului Jaguar, însă m-a repezit. La ce să-i mai someze pe răzvrătiţi şi să-şi expună viaţa? Nu merită ei atâta generozitate. Nimiciţi-i fără milă pe toţi, absolut pe toţi! Abiponii sunt fiare, iar albii înhăitaţi cu ei sunt nişte lepădături. Cu astfel de inşi nu se cade să fii milos, altminteri îţi tai singur craca de sub picioare. În ce mă priveşte, voi trage la prima lor apariţie.

Ba n-o să trageţi! îl avertiză Tata Jaguar. Părerea mea o ştiţi. Sper să duc la împăcare aceste două triburi indiene care se duşmănesc. În plus mi-ar conveni să-i prind pe Gambusino şi pe Perillo de vii – ceea ce probabil că nu ar fi cu putinţă dacă s-ar trage fără ordinul meu.

Şi dacă totuşi voi trage?

Hammer îşi încruntă sprâncenele şi răspunse dur:

Atunci veţi fi răspunzător de masacrul ce va urma şi o să vă împuşc.

Cu alte cuvinte, aveţi de gând să mă asasinaţi!

Să vă pedepsesc! Dacă acţionaţi împotriva ordinului meu, sunteţi un criminal şi vă execut fără nici o ezitare.

Ofiţerul se întoarse şi plecă supărat. Când socoti că nu mai poate fi auzit, îşi strânse pumnii şi mormăi: „Eu să mă supun unui asemenea ins! Toţi îl venerează, iar eu parcă aş fi recrut în faţa unui general. Auzi, cică să-i cruţe pe indieni. Ce dobitocie! Las' că le arăt eu! Trebuie împuşcaţi până la unul. O dată faptul împlinit, acest «general» – umanitar n-o să mai aibă ce crâcni. S-a stabilit ca primul foc să fie semnalul atacului… Ei bine, focul acesta o să-l trag eu!”

Tata Jaguar, după ce mai expuse o dată planul în amănunţime, se apropie de copacul sub care şedeau Morgenstern şi Fritze.

E timpul să trecem fiecare la postul lui, se adresă el micului savant. Vreau să vă explic sarcina dumneavoastră.

Asta-i bine, vorbi Fritze în locul stăpânului său. Ştiţi unde am dori să ne postaţi?

Unde?

Acolo unde-i primejdia mai mare.

Zău? Aţi devenit viteji peste noapte?

Cum peste noapte?! Eu, unul, sunt aşa de când lumea. Şi apoi azi e o treabă specială: trebuie să ştergem ruşinea ce am păţit. Înţelegeţi, să ne spânzure deasupra crocodililor!… Asta cere răzbunare. O să dau iama-n ei ca pisica în vrăbii, iar dom' doctor o să-mi stea într-ajutor.

Voi să daţi iama-n duşmani? Nu se aprobă! Vă repartizez eu în altă parte, unde sper să nu ne puteţi încurca. Zic sper, fiindcă nu e chiar sigur că n-o să faceţi şi acolo vreo prostie.

Aşa… Şi uncie ne repartizaţi?

La cai. Să-i păziţi, căci nu putem să-i luăm cu noi în vale.

La cai? se strâmbă Fritze. Adică din eroi am ajuns un fel de rândaşi. Ce părere aveţi, dom' doctor?

Eu… mă supun cu regret, răspunse micul savant. De fapt am fi vrut să combatem, doar nu suntem mai prejos decât alţii…

Mă rog, mă rog, acceptă liniştit Tata Jaguar. Dar din câte am văzut şi constatat, curajul dumneavoastră poate păgubi mai mult prietenilor decât duşmanilor. De aceea vă dau o sarcină mai comodă.

Şi credeţi că numai doi oameni singuri vor fi în stare să stăpânească atâţia cai? În ce mă priveşte, mi-e greu să afirm că aş fi atât de înzestrat…

N-o să fiţi singuri. Vă mai dau şase cambaşi cu aceeaşi însărcinare. Sper ca măcar de astă dată să mă pot bizui pe dumneavoastră, domnule doctor.

Fără îndoială, deşi aş fi preferat să lupt alături de ceilalţi. Dar fiindcă ţineţi neapărat să rămânem la cai, ne vom achita de misiune, pe latineşte officium.

Perfect. Nu trebuie decât să fiţi atenţi ca nici un cal să nu fugă în vale. Lucrul e destul de uşor. Puteţi avea nădejde în ajutorul cambaşilor.

Acestea zise, Tata Jaguar îi părăsi. Era limpede că, de fapt, nu voia decât să-i îndepărteze pe cei doi buclucaşi de teatrul bătăliei. Nu avea încredere în ei şi se temea să nu-i facă vreo nouă poznă. Sesizând intenţia, Fritze îşi simţi inima ca de catran.

Sunteţi, fireşte, om cu şcoală, dom' doctor, se adresă el micului savant, aţi trecut şi pe la universitate, nu?

Chiar pe la trei.

Şi vă pune paznic la cai! Nu e ruşinos?

Păi ce să fac…

Asta-i acuma! Facem şi noi de capul nostru, ca şi când n-am fi auzit nimic. Lăsăm caii să fie cai şi ne aruncăm în luptă.

Mi-ar plăcea şi mie, chiar foarte mult… însă i-am promis.

Ne duce de nas, dom' doctor. Păcăleală curată. Parcă de cai e vorba? Pentru asta îi ajung câţiva cambaşi. Nu vrea decât să ne ţină departe de bătălie. Mare jignire, zău aşa! Ce-or să gândească indienii despre noi?!

Într-adevăr, pe toţi dracii! se aprinse la rândul lui Morgenstern. O să spună că suntem nişte babe. Fritze, te urmez!

Foarte bine. Le arătăm noi! O să ne batem ca leii. Vai de cel care îmi pune la îndoială curajul. Îl fac praf!

Cam la un ceas înaintea prânzului poziţiile fură ocupate. Albii împreună cu optzeci de cambaşi, sub comanda lui Geronimo, executaseră întâi o manevră, pentru ca abiponii să nu le descopere urmele, apoi se deplasaseră în monom până la liziera pădurii şi, astfel înşiraţi, se pitiseră printre tufe şi copaci. Cel care încheia şirul se afla la vreo două sute de paşi de gura văii. Aşteptau cu toţii sosirea inamicului. După aceea aveau să-i închidă drumul îndărăt.

Ceilalţi, numai indieni – peste cinci sute de oameni – ocupaseră laturile văii, jumătate pe dreapta, jumătate pe stânga. Se împărţiseră deci în două unităţi. Tata Jaguar se afla în dreapta, fapt care îi îndemnă pe Morgenstern şi Fritze să se strecoare printre războinicii de pe latura opusă.

Aici perechea de rebeli îşi tăie drum cu atâta grabă, încât, după un răstimp, când indienii începeau să se desfăşoare, ajunse în fruntea întregului şir, foarte aproape de gura văii. Astfel Tata Jaguar nici nu le bănui prezenţa.

În schimb lângă el se afla un alb care nu voise să se alăture grupului comandat de Geronimo şi anume sublocotenentul Verano. Până să-şi fi pus trupele în mişcare, Tata Jaguar se apropiase de ofiţer şi îl întrebase pe un ton răspicat:

Señor, ştiţi ce am de gând. Doriţi totuşi să participaţi la operaţia noastră?

Da.

Atunci vă rog să staţi permanent lângă mine.

Înţeleg, señor. Vreţi să mă sechestraţi, să mă ţineţi sub observaţie. Nu aveţi încredere în persoana mea. Ei bine, nu mă opun: voi fi mereu cu dumneavoastră.

Îl însoţise deci pe Tata Jaguar până la poziţia din dreapta văii şi rămase lângă el. Afişa o indiferenţă şi un calm desăvârşit, încât te puteai uşor înşela asupra intenţiilor sale. În sinea lui însă era hotărât ca, în momentul potrivit, să tragă, focul de armă fatal.

De cealaltă parte, Fritze îl rugă pe un cambaş să-i împrumute cuţitul, tăie nişte crăci şi confecţiona două bâte groase din care una îi reveni stăpânului său. Erau singurele lor arme. Puştile le fuseseră confiscate la mlaştină.

Aşa! zâmbi el, mulţumit. Când l-oi altoi pe careva cu semnul ăsta de mirare, n-o să mai zică nici pâs.

Cambaşii, necunoscând rolul celor doi intruşi, îi tratau cu toată bunăvoinţa. Fritze ardea de nerăbdare să-şi pună în funcţie arma lui primitivă. De altfel şi Morgenstern dorea să-şi afirme curajul exemplar. De aceea minutele de aşteptare li se păreau neînchipuit de lungi. În cele din urmă, Fritze, trăgând cu coada ochiului la tufărişul des ce se înălţa în spatele lui, vorbi către Morgenstern:

Mi se pare că timpul e prea lung şi răbdarea prea scurtă. Ce ziceţi, dom' doctor, n-ar fi cazul ca abiponii să se grăbească niţel?

Chiar aşa. Nu-i deloc plăcut să tot stai şi să-aştepţi cu sufletul la gură.

Ce-ar fi să cercetăm situaţia? Doar ne aflăm aici lângă gura văii. Dacă ne-am urca pe clin în sus, am putea să-i vedem când se apropie.

Într-adevăr, numai că tufărişul e prea des.

Să încercăm totuşi. Suntem amândoi mici de stat şi ne putem strecura mai uşor decât alţii care-s nişte măgădăi cât gigantohelonia dumneavoastră.

Nu-mi mai pomeni de ea, Fritze. Mă indispune.

Fritze se căţără primul ca să croiască drum şi stăpânului său. Acesta îl urmă. Era într-adevăr greu să te strecori prin tufăriş, însă nu imposibil. După unele eforturi, cei doi ajunseră – ce-i drept cu hainele cam ciupite – la înălţimea unei stânci ce trona deasupra intrării. Sus creşteau arbori şi arbuşti, dar pe latura dinspre şes înălţimea era destul de golaşă. Abia ce ajunseră sus şi îşi îndreptaseră privirile spre răsărit, că-i şi văzură pe abiponi venind încet, agale, ca nişte drumeţi ce nu vor să se obosească.

Uite-i! În sfârşit! Slavă Domnului! exclamă Fritze, bătând din palme ca un copil. Acuşi începe tevatura, dom' doctor.

De acolo de sus, unde stăteau pitiţi, se vedea nu numai şesul până hăt departe, ci şi cazanul de dedesubt. Totul era tăcut, nemişcat, de parcă nici o fiinţă omenească nu s-ar fi aflat prin apropiere. Abiponii veneau fără grabă în frunte cu cei cincizeci de călăreţi. Unora li se puteau desluşi chiar trăsăturile feţei.

Ei, îl recunoaşteţi pe cel din capul coloanei? se adresă Fritze micului savant. Cel mai mare dintre ticăloşi!

Da, e Gambusino.

Şi la dreapta lui?

Perillo, toreadorul. Dar să vorbim mai încet, altminteri o să ne audă când ajung jos.

Observaţie foarte îndreptăţită, căci stâncile de la intrarea deasupra căreia pândeau cei doi „viteji” aveau o înălţime de cel mult douăzeci de coţi.

Cum spuneam la începutul acestui capitol, abiponii se opriră la intrare în timp ce Braţ-Viteaz cercetă terenul şi, constatând că nu era nimic de temut, se întoarse şi raportă în consecinţă. Apoi îşi conduse oamenii în Valea lacului secat.

Aceştia îl urmară până la micul lac din mijlocul văii şi se răspândiră pe mal. Nimeni nu bănuia că se află de fapt într-o capcană fără ieşire. După trupa de pedeştri intrară în cazan şi cei cincizeci de călăreţi.

Gambusino a rămas la urmă, îi şopti Fritze doctorului. Păcat că suntem prea sus. Tare l-aş mai izbi în cap.

Şi îşi săltă parul arătând cum ar izbi. Tufa din faţa lor avea rădăcini adânci, dar înfipte într-un teren fărâmicios şi crăpat din cauza intemperiilor. Chiar dedesubt stătuse un timp Gambusino, mândru şi semeţ pe calul lui. Acum nu se mai vedea. Morgenstern, curios, se aplecă înainte:

Să fi intrat şi el?

Răspunsul la această chestiune avea să fie cu totul inedit. Micul savant se aplecase prea mult, bizuindu-se pe soliditatea terenului, care însă se dislocă brusc şi încăpu să alunece, fără speranţă de oprire. Astfel doctorul se pomeni dus la vale.

Staţi, opriţi-vă, pentru Dumnezeu! strigă Fritze atât de tare, încât glasul i se auzi până-n depărtări. Încotro aţi luat-o? În jos? Ei, asta n-am s-o rabd!

Îl apucă pe Morgenstern de picioare, însă terenul, cedând din nou, porni şi el la vale. Se rostogoliră astfel amândoi, lovindu-se când de o tufă, când de un trunchi de copac sau de bolovanii care, spre norocul lor, nu erau prea ascuţiţi. Şi călătoria se isprăvi abia jos, când nimeriră exact sub calul lui Gambusino.

Acesta, însoţit de Antonio Perillo şi de căpitanul Pellejo, mai întârziase un timp după ce toţi albii ceilalţi intraseră în cazan. Auzise strigătul lui Fritze şi, ridicând capul, îi zărise pe cei doi spioni venind de-a dura şi aterizând, cum spuneam, la picioarele calului său. Din cauza şocului violent, bieţii ghinionişti uitară parcă să se ridice.

Cine-s ăştia?! se miră Gambusino. Parcă i-aş cunoaşte.

Que sorpresa! exclamă Antonio Perillo. Să mă scuipi între ochi dacă nu sunt găgăuţii pe care i-am spânzurat aseară. Hei stimabililor, aţi crăpat sau încă nu?

De sus, de pe cal, îi lovi atât de tare cu patul puştii, încât îi trezi din buimăceală. Fritze îşi reveni cel dintâi, se pipăi peste tot şi, constatând că e întreg, îl ajută şi pe Morgenstern să se scoale.

Cum aţi ieşit din căzătura asta? îl întrebă el fără să-i bage în seamă pe bandiţi. V-aţi ţinut bine oră vi s-au frânt niscai oscioare?

Doctorul se pipăi la rândul lui:

Se pare că am rămas intact, însă capul mi-e tobă, pe latineşte tympanum.

Asta trece. Cum de-aţi căzut?

Păi ca şi tine, adică…

Gura! se răsti la ei Gambusino. Acum vorbesc eu! Încotro aţi şters-o aseară?

Încoace, răspunse Fritze.

E clar. Şi cine v-a dezlegat?

Nimeni. Am rupt legăturile cu dinţii.

Ia ascultă, dacă eşti prea bine dispus şi îţi arde de glumă, apoi te fac eu să-ţi schimbi dispoziţia. Mărturiseşte cine v-a eliberat.

N-am altceva de spus. Ne-am dezlegat singuri.

Cum?

Ce-s prost să-mi trădez sistemul?! Dacă ştiţi poanta, ne spânzuraţi din nou şi ne legaţi în aşa fel, încât să nu mai putem scăpa.

Nu cumva îţi baţi joc de noi, omule? Încă o dată: cine v-a eliberat? Tata Jaguar?

Măi, da curioşi mai sunteţi! Vă povestim mai pe urmă.

Îşi luă stăpânul de braţ şi porni cu el spre gura văii. Antonio Perillo scoase pistolul, însă Gambusino îl opri râzând:

Lasă-i că tot nu scapă. Se vede că habar n-au de războinicii noştri care se află aici. Ce sperietură o să-i apuce când i-or zări!

Îi urmară deci pe cei doi fârtaţi. Căpitanul Pellejo venea în spate. Dar abia cârmiră în gura văii, că-i şi văzură pe Morgenstern şi Fritze cum o zbughesc la dreapta într-un tufiş şi în aceeaşi clipă, spre stupoarea lor, se ivi dintre arborii de pe partea stângă a văii Tata Jaguar.

Todos los diablos! înjură Gambusino. Ăsta-i Jaguar!

Instantaneu îşi struniră caii. Şi tocmai atunci din spatele Tatii Jaguar se înălţă un nouraş şi trosni un foc de armă. Restul e imposibil de descris, fie chiar şi în timp înzecit sau însutit faţă de fracţiunea de secundă în care se derulă totul…

Lovit în cap, Braţ-Viteaz se prăbuşi de pe cal în apa lacului. Urmă o linişte grozavă. Apoi izbucni din rândurile abiponilor un urlet fioros, al cărui ecou făcu să se cutremure valea. Auzind detunătura, Tata Jaguar se întoarse fulgerător şi îl surprinse pe ofiţer cu arma ridicată. Din câteva salturi fu lângă el.

Nemernic, trădător, asasin! răcni Tata Jaguar, scos din fire. Asta înseamnă a executa ordinele mele?

Nu sunt subalternul nimănui! răspunse dârz ofiţerul.

Nici al lui Dumnezeu care interzice să ucizi?! De fapt, dumneata nici nu eşti un simplu ucigaş, ci un măcelar!

Nu am tras decât în căpetenia indienilor.

Ba ai dat semnalul morţii pentru alte şase sute de suflete! Auzi?

Din ambele părţi ale văii, cambaşii trăgeau ascunşi după copaci. Abiponii cădeau cu grămada. În faţă, la intrare, o voce ca de stentor striga:

Fugiţi, salvaţi-vă! Sunteţi împresuraţi!

Era glasul lui Gambusino, care tuna cutremurând valea. Apoi banditul îşi întoarse calul şi se năpusti afară. Perillo îi urmă. Trecând pe lângă căpitanul Pellejo, care stătuse îndărătul lor, toreadorul rânji diabolic. Îşi trase cuţitul de la brâu şi, din goană, îl înfipse în pieptul ofiţerului.

Aşa, ca să nu mai poţi trăncăni, spion ordinar! adăugă Perillo, depărtându-se grăbit împreună cu celălalt mişel.

Dincoace, Tata Jaguar îl privi cu scârbă pe sublocotenentul Verano:

Au şi căzut pe puţin o sută de oameni, iar bandiţii aceia doi caută să scape! Dar îi prind eu până la urmă… Ei şi acum aminteşte-ţi de promisiunea mea!

Scoase pistolul, îl duse fulgerător la tâmpla sublocotenentului şi apăsă pe trăgaci. Verano se prăbuşi. Tata Jaguar, bărbatul vrednic şi necruţător, îşi roti privirea peste vale. Tocmai răsunase o nouă salvă a cambaşilor. Cu atât mai primejdioase erau aceste salve, cu cât abiponii se aflau în faţa unui inamic nevăzut şi cădeau răpuşi câte zece, douăzeci deodată. „Ce-i de făcut? se întrebă Tata Jaguar. Să mă iau după Gambusino şi Perillo sau să rămân aici ca să pun capăt masacrului?” Deodată îl zări pe Geronimo dând buzna în vale cu oamenii lui. Aceasta îl făcu să se decidă pe loc. Alergă spre unul din caii abiponilor, care necheza speriat. Sări în şa. Tocmai atunci se ivi şi bătrânul Anciano, cu arma în mână, strigând:

Perillo, ucigaşul, încearcă să scape, señor! Mă duc. După el, trebuie să-l prind.

Mergem amândoi, răspunse Hammer. Ţine-te lângă mine, hai!

Se îndreptară spre ieşire. Acolo Jaguar opri pentru o clipă şi se adresă lui Geronimo:

I-ai văzut pe cei doi fugari?

Da. Nu i-am putut opri fiindcă nu aveam cal la îndemână:

În ce direcţie au apucat?

Spre stânga.

Dă ordin şi opreşte imediat focul! Nu mai trageţi până mă-ntorc.

Apoi, însoţi de bătrânul Anciano, coti la stânga printre stânci. Urmele fugarilor se vedeau clar.

Din momentul când Gambusino lansase strigătul său disperat şi părăsise valea, nu trecuseră mai mult de două minute şi totuşi siluetele celor doi bandiţi abia de se mai zăreau la orizont.

N-o să-i putem ajunge. Caii ăştia nu sunt buni de nimic, se îndoi bătrânul Anciano.

Îi ajungem! Trebuie să-i prind! hotărî Tata Jaguar.

Ca să uşureze galopul se aplecară mult înainte, sprijiniţi în scări. Goneau îndemnându-şi caii cu pintenii, cu frâul. Distanţa se micşora încet. Nu numai Anciano, dar şi Tata Jaguar, care altminteri menaja cu orice preţ caii, lovea acum fără milă în burta animalului. Aproape că zburau peste câmpul neted, înierbat, paralel cu liziera pădurii ce se întindea din Valea lacului secat până departe spre nord. Distanţa se scurta întruna şi bandiţii îşi pierdeau treptat avansul iniţial.

Dacă am putea trage în picioarele cailor! spuse Anciano.

Uşor de nimerit, îl asigură Tata Jaguar.

Uşor? Mie mi se pare cu neputinţă.

Ba eu pot. Numai că astfel i-am scăpa din mâini pe bandiţi. Ar zbughi-o pe jos în pădure, care e foarte deasă şi am fi nevoiţi să-i lăsăm în plata Domnului. Mă şi mir de ce nu leapădă caii ca să-şi caute adăpost în adâncul pădurii. Dacă n-o fac, sunt sigur că-i ajungem. Numai că trebuie să-i depărtăm de pădure, să-i scoatem în câmp deschis.

Din păcate nu izbutiră să-şi pună planul în aplicare.

Gambusino avea un cal mai bun decât Perillo, însă, trăgând mai greu la cântar, nu se putea detaşa de complicele său. Călăreau deci alături. La un moment dat, constatară cu spaimă că distanţa ce-i despărţea de urmăritori scădea mereu. Zadarnic împunseră caii cu cuţitele, ca să-i oblige la maximum de efort. Gambusino întoarse din nou capul şi se sperie de-a binelea.

Cascaras! înjură el, furios. Se apropie. Vor să ne depărtăm de pădure. Hai, goleşte coburii! Lăsăm caii şi fugim în desiş!

Perillo nu protestă. Ştia că celălalt are dreptate. Goliră repede coburii, mânară spre pădure şi, odată ajunşi la marginea ei, săriră din şa, luând-o la sănătoasa printre copaci. Perillo voia să intre cât mai adânc în desiş, dar Gambusino îl reţinu:

Stai, omule! Aici putem sta ca în sânul lui Avram. Crezi că Tata Jaguar va risca să vină încoace şi să slujească drept ţintă gloanţelor noastre?

Se pitulară deci în spatele primului pâlc de arbori, ţinându-şi puştile pregătite şi pândind cu încordare: vin ori nu vin? Nu văzură şi auziră nimic. Domnea o linişte adâncă.

Ce zici, am dreptate? se umflă în pene Gambusino. Li-e teamă să vină după noi.

Atunci poate că am scăpat. Stăm aici până îşi iau tălpăşiţa, pe urmă ne reluăm drumul călare.

Călare? Nici în vis!

De ce?

Fiindcă n-o să avem cai.

Ei, aş! Doar îi văd cu ochii mei. De când i-am părăsit, abia dacă s-au mişcat din loc.

Aşa e, îi văd şi eu. Numai că Tata Jaguar nu e atât de prost, încât să ni-i lase nouă. La Barranca del Homicidio va trebui să mergem pe jos, drăguţule. În tot cazul ai făcut o ispravă bună lichidându-l pe căpitan. Acuma habar n-au încotro ne ducem. I-auzi! N-am avut dreptate?

Într-adevăr, se auziră două împuşcături. Caii, loviţi mortal, se prăbuşiră. Gambusino prevăzuse bine lucrurile.

Când cei doi fugari îşi abandonaseră caii şi dispăruseră în pădure, bătrânul Anciano exclamase bucuros:

Se simt încolţiţi şi caută să se ascundă! Acuma nu ne mai scapă. Să mânăm mai repede!

Era pe punctul să o ia la galop turbat ca să-i prindă pe fugari, însă Tata Jaguar, care mergea alături, îi prinse calul de dârlogi. Se opriră amândoi după câţiva paşi.

Ce-ţi trece prin gând! îl mustră Hammer pe indian. Vrei să-ţi pui capul la bătaie? Stăm aici!

Stăm? se miră bătrânul. Păi atunci ne scapă! Se vâră în inima pădurii şi nu-i mai găsim.

Nu fac ei asta. Pun rămăşag că s-au oprit la margine şi ne pândesc cu armele în mâini. Dacă ne apropiem, trag în noi şi gata.

S-ar putea, señor. Uite că nu m-am gândit… Dar să-i lăsăm să scape…?

Tata Jaguar nu răspunse. Chipul său vădea o amară resemnare. Tăcu o vreme, cu ochii întunecaţi, cu fălcile încleştate. Apoi:

Nu ne rămâne decât să ne întoarcem.

Aoleo, dar trebuie să-l prind pe Antonio Perillo, pe ucigaşul care…

Şi eu doresc să-l prind pe Gambusino. Însă dacă mergem orbeşte, atunci treaba iese pe dos: cădem noi în cursă.

Vasăzică nu-i chip, señor? Doar vă ştiu de om tare priceput şi ager la minte. Oricât ar fi de încurcate lucrurile, dumneavoastră ştiţi să le descurcaţi. Şi tocmai acum, când am pus totul la cale şi ne aflăm atât de aproape de ţintă, tocmai acum să daţi greş, să vă întoarceţi fără să fi făcut vreo ispravă?

Nu-i chiar aşa, răspunse Hammer, mai înseninat, îi lăsăm în pace numai pentru un timp. Doar ştim locul unde se află şi vom porni pe urmele lor.

Ei, da, însă asta n-am putea-o face decât mai, târziu…

Fireşte. Acuma trebuie să ne întoarcem în vale, unde-i mai multă nevoie de mine decât aici.

Bine, bine şi dacă plecăm, ticăloşii ies din desiş, încalecă şi ne-o iau înainte de n-o să-i mai ajungem nicicând.

N-o să încalece. Îi fac eu să meargă pe jos, nici o grijă.

Şi Tata Jaguar duse la ochi puşca cu două ţevi. Amândouă încărcăturile izbiră în plin. Caii bandiţilor căzură ca fulgeraţi. Tata Jaguar îşi întoarse calul fără să mai arunce o privire îndărăt. Numai Anciano îşi ridică pumnul ameninţător spre locul unde bănuia că se află cei doi bandiţi. Moşul, de obicei atât de calm, fierbea de necaz că trebuie să abandoneze urmărirea.

La Valea lacului secat îi întâmpină o ceată de cambaşi sub comanda lui Ţeastă-Tare însărcinaţi cu paza intrării. Întrebat de Tata Jaguar cum stau lucrurile, căpetenia raportă:

Stau cum ne aşteptam, señor. Am învins.

Asta se înţelege de la sine, că doar nu puteau abiponii să ne învingă pe noi. Te-am întrebat numai ca să aflu ce s-a petrecut de la plecarea mea. Aţi mai tras şi după aceea?

Doar câteva focuri, señor.

De ce. Aţi mai tras? se înfurie Hammer. Asta-i curată crimă!

Păi nu sunt ei duşmanii noştri?! Dacă izbânda ar fi fost de partea lor, ne stârpeau până la unul.

Atunci mă mir că nu i-aţi împuşcat pe toţi. I-am poruncit lui Geronimo să pună capăt vărsării de sânge. Hai Anciano, să vedem ce s-a întâmplat.

Intrară prin gura văii şi văzură de îndată un tablou cât se poate de trist. Cambaşii, care înainte stătuseră ascunşi după copaci, îşi părăsiseră posturile pentru a se arăta duşmanului în toată neînfricarea lor. Înşiraţi de jur-împrejurul văii, pândeau gata să tragă. La dreapta, unde stătuse Tata Jaguar în aşteptarea abiponilor, se aflau acum Geronimo şi tovarăşii lui albi, printre care Morgenstern şi Fritze.

Abiponii rămaseră în preajma micului lac. Nu cutezau să contraatace. Se mărgineau să-şi adune morţii şi răniţii. La prima vedere se putea observa că pieriseră jumătate din ei, ceea ce îl revoltă şi mai mult pe Tata Jaguar. Se apropie în galop de Geronimo, sări din şa şi îl întrebă cu asprime:

Cum se face că aţi omorât atâţia oameni, fără să mai vorbim de răniţi? Ţi-am spus doar să opriţi focul până mă întorc!

Nu e vina mea, se scuză Geronimo. N-au vrut să mă asculte. A trebuit să-i ameninţ ca să se oprească.

Atunci… măcar să nu le punem supravieţuitorilor condiţii prea grele. Din păcate, sublocotenentul Verano l-a împuşcat pe şeful lor şi va trebui să tratăm cu locţiitorii. Trimite un mesager. Să poftească până la mine. Le asigur o escortă. Dar să vină neînarmaţi.

Pe când trimisul se depărta, Tata Jaguar îl luă la rost pe Morgenstern, adresându-i-se în germană:

Nu v-am spus eu să staţi la cai?! Cum naiba de-aţi ajuns tocmai în partea opusă a văii şi încă în braţele inamicului?

Omuleţul răspunse cam jenat:

Ne-a îndemnat curajul, domnule Hammer, spiritul de vitejie, pe latineşte fortitudo sau chiar strenuitas.

Adică anarhie, indisciplină! Foarte ciudat cum curajul dumneavoastră se soldează totdeauna cu urmări grave. S-ar părea că posedaţi nişte fortitudo sau strenuitas de un fel cu totul deosebit.

În clipa aceea sosi un cambaş cu vestea că muribundul căpitan Pellejo doreşte să-i vorbească Tatii Jaguar.

Însoţit de Anciano, acesta se îndreptă imediat spre locul unde ofiţerul grav rănit şi pansat ca vai de lume stătea întins pe frunziş. Sângele îi curgea şiroaie prin bandaj, îşi apăsa rana cu mâna, ea şi cum ar fi vrut să mai reţină în el viaţa, ce începuse a-l părăsi. Tata Jaguar înţelese după paloarea feţii şi după ochii lui sticloşi că orice ajutor ar fi fost zadarnic. Îngenunche totuşi ca să-i cerceteze rana.

Nu vă mai osteniţi, señor, murmură Pellejo. Simt că lovitura e mortală.

Din nefericire văd şi eu că nu puteţi fi salvat. Mai aveţi de trăit doar câteva minute. Vreţi să vă uşuraţi conştiinţa ori să-mi comunicaţi vreo dorinţă pe care aş putea s-o împlinesc?

Da, o dorinţă, răspunse căpitanul şi un licăr fugar îi lumină ochii. Răzbunaţi-mi moartea, señor!

Sunt gata s-o fac. Am şi eu o veche răfuială cu acei oameni… la care voi adăuga şi crima de-acum. Însă ajutaţi-mă. Cunoaşteţi planurile lor?

Cunosc, gemu Pellejo în timp ce-şi apăsa rana. Clipele mele sunt numărate, însă cred că voi reuşi să redau cele auzite de mine. Gambusino şi Perillo sperau să se îmbogăţească de pe urma acestei rebeliuni şi a loviturii de stat pe care o pregătiseră. Sperau într-o pradă bogată. Acum sunt nevoiţi să renunţe. În schimb vor să ajungă în munţi, ca să pună mâna pe un tezaur mult râvnit.

Aha! În ce loc?

Lângă Salina del Condor.

Nu ştiţi mai precis?

Ştiam… dar nu mai pot să-mi amintesc numele… sunt istovit…

Poate Barranca del Homicidio?

Da, da, răspunse muribundul, puţin mai înviorat.

Ce tezaur să existe acolo…?

Mare de tot, din vremea incaşilor.

Dar Gambusino de unde ştie?

De la Antonio Perillo. Acesta l-a urmărit pe un indian care urcase într-o noapte cu lună plina la Barranca, iar dimineaţa se întorsese încărcat cu lucruri de preţ. Perillo l-a pândit, l-a ucis şi l-a prădat… I-a luat şi scalpul…

Bătrânul Anciano mormăi ceva ca pentru sine, înăbuşit.

Şi pe urmă? S-a mai întors Perillo la Barranca? întrebă Tata Jaguar pe ofiţerul muribund.

Da, s-a întors să caute comoara şi n-a găsit nimic, însă acuma vrea să urce din nou împreună cu Gambusino, care e mai priceput şi are mai multă experienţă.

Sunteţi sigur de acest lucru?

Am auzit-o chiar din gura lor. Am tras cu urechea… Ei nu ştiau că…

Vorbise încet şi respirând anevoie. Glasul i se stingea treptat. Mâna îi alunecă de pe piept, vlăguită. Făcu un ultim efort ca să se ridice, dar căzu la loc horcăind. Membrele îi zvâcniră spasmodic, apoi încremeni.

S-a dus, constată Tata Jaguar, sculându-se în picioare. A fost un rebel, un trădător, deci şi-a primit răsplata cuvenită. Totuşi mărturisirea lui are pentru noi o mare importanţă.

Da, confirmă grav Anciano. Deocamdată Perillo mi-a scăpat, dar o să-i calc pe urme ca un câine până îl găsesc.

În ce priveşte urmele, de fapt nu ne mai interesează. Acuma ştim că ţinta celor doi bandiţi e Barranca del Homicidio. Tragem o fugă până acolo şi îi pândim.