Doctorul Morgenstern îşi atinge ţinta.

În sfârşit, sosiră abiponii care ţineau locul şefului ucis, iar dinspre gura văii se apropia Ţeastă-Tare, căpetenia cambaşilor. Era deci timpul să înceapă tratativele, mai ales că ziua se pleca spre amurg.

La aceste convorbiri nu luau parte decât albii şi locţiitorii căpeteniei. Tata Jaguar rosti câteva cuvinte de împăcare încercând să mai reducă din pretenţiile cambaşilor şi să-i convingă pe abiponi că prietenia lor cu Gambusino şi cu complicele său nu le-a adus decât nenorocire, că lucrul cel mai cuminte pentru ei ar fi să trăiască uniţi şi în bună pace cu fraţii lor.

Cuvintele sale făcură impresie asupra ambelor părţi. Urmă apoi târguiala cu privire la despăgubirile pe care aveau să le plătească abiponii. Cu acest prilej se iscă o controversă agitată pe care Tata Jaguar o potoli după o vreme, făcând ca taberele să ajungă la un compromis.

Cambaşii nu pierduseră în bătălie nici un războinic, motiv suficient să nu-şi umfle pretenţiile. Abiponii primiseră o pedeapsă cruntă prin numărul mare de morţi şi de răniţi. Fură obligaţi să depună armele şi să facă legământ de pace. Tata Jaguar izbuti să evite penalizarea în cai şi alte animale, pe care cambaşii voiau să o impună abiponilor, căci altminteri – faptul nu constituia nici un secret pentru el – animalele destinate despăgubirii ar fi fost în prealabil furate de la coloniştii albi.

Cambaşii erau mulţumiţi şi nu ştiau cum să-şi manifeste mai din plin recunoştinţa faţă de Tata Jaguar. În schimb, abiponii erau, fireşte, deprimaţi. Îşi jeleau morţii şi spălau cu apă rece plăgile răniţilor. Toţi, învingători şi învinşi, rămaseră deocamdată pe loc. A doua zi abiponii, dezarmaţi, urmau să părăsească valea, bineînţeles numai cei teferi sau uşor răniţi. Cei răniţi mai grav aveau să fie eliberaţi după o îngrijire atentă din partea cambaşilor.

Pe nimeni nu-l bucurase acest măcel ca pe Don Parmesan Rui el Ibario, care vedea, în sfârşit, o ocazie unică de a-şi demonstra dibăcia şi cunoştinţele de chirurg. Se adresă deci şefilor abiponi cerându-le permisiunea să trateze el bolnavii, dar fu refuzat cu răceală şi fără mulţumiri. De fapt, aceşti indieni se pricepeau mai bine la vindecarea rănilor decât orice medic alb. Don Parmesan le întoarse supărat spatele şi se apropie de Morgenstern, cu care-i plăcea să discute.

Să nu le tragi un toc de bătaie, señor?! Eu mă ofer să-i ajut şi ei refuză! Aş fi putut să salvez de la moarte o mulţime de răniţi. Ori nu credeţi?

Ba sunt convins, răspunse cu politeţe micul savant.

Aş fi salvat foarte mulţi, señor. I-am văzut cum zac plini de sânge, cu membrele sfărâmate. Trebuie operaţi, trebuie amputaţi, altminteri îi doboară cangrena. Şi cine amputează cu mai mare meşteşug decât mine? Cred că nu puneţi la îndoială faptul că eu retez orice, absolut orice?

Nicidecum.

Vedeţi, tocmai de aceea îmi doream să fiţi rănit la braţ, la picior sau la piept, să vă demonstrez pe viu arta de a extrage plumbii sau aşchiile de os. La nevoie v-aş fi retezat mădularul atins. Ce păcat, señor, că tocmai un om deştept ca dumneavoastră nu beneficiază măcar de o mică fractură…

Se lăsase seara şi, odată cu ea, tabăra primi musafiri, adică femeile şi copiii mai mari ai cambaşilor. Ştiind cu aproximaţie când avea să aibă loc bătălia, veniră să afle rezultatul, mai întâi câte unul, timid, înfricoşat, pe urmă cârduri întregi, voioase. Aduseră mâncare şi băutură din belşug şi, având în vedere că se încheiase pacea, îi poftiră şi pe abiponi la ospăţ. În jurul focurilor aprinse la repezeală se grupară în fel şi chip prieteni şi duşmani.

Deşi nu mai putea fi vorba de vreo primejdie, Tata Jaguar postase doi străjeri, la intrarea în vale – un obicei al său de la care nu abdica. Aşa îşi vor fi spus şi cei doi indieni în cauză, căci, plictisindu-se să stea singuri în post, reveniră după un timp şi se aşezară la foc, fără ca Tata Jaguar să observe. Gestul lor de indisciplină, aparent minor, avea să conducă la urmări grave.

Gambusino şi Antonio Perillo stătuseră ascunşi în desiş o oră întreagă fără a îndrăzni să-şi scoată capul de acolo.

Nu văd pe nimeni, constată cel dintâi.

S-au dus, întregi celălalt.

Totuşi nu-mi prea vine să cred. Dacă s-au pitit prin preajmă şi ne pândesc?

Atunci s-ar vedea, barem, caii lor.

Nu-i chiar aşa. Pădurea e într-adevăr foarte deasă, totuşi, la margine, sunt câteva intrânduri unde nu-i mare lucru să ascunzi o pereche de cai.

Păi dacă ne-o fi teamă întruna, o să stăm aici până-n ziua de apoi.

Ei, nu mai exagera şi tu. Deocamdată prefer să nu ies, căci s-ar putea să mă pomenesc cu un glonţ în cap.

Dar după ce se întunecă, riscul e mai mic. Atunci poate că ne întoarcem chiar în Valea lacului secat.

Ţi-ai ieşit din minţi? Vrei să pună mâna pe noi?

Ho, ce te sperii din nimic! Am o idee foarte bună.

Ce idee?

E vorba de cai. Ai noştri au pierit şi, până să facem rost de alţii, ar trebui să treacă multe zile. Or, în vale se găsesc destui…

Vrei să le furăm caii?

Nu pe toţi, numai doi.

Nebunie curată.

Ei, aş! Doar e clar că au învins cambaşii, iar abiponii trebuie să fi fost stârpiţi până la unul. După o asemenea izbândă, indienii ăştia sud-americani se poartă ca nişte ţânci. Mănâncă şi beau, chiuie şi răcnesc fără a se gândi decât la bucuria victoriei. Posibil deci să lase intrarea în vale nepăzită. Şi chiar dacă pun paznic, îi facem noi de petrecanie. Numai dracul ar putea să ne împiedice să punem mâna pe cai.

Şi dacă n-au şei?

Măi păcătosule, nu vezi că Tata Jaguar, după ce a împuşcat caii, a uitat să le scoată harnaşamentul? Şterpelim o pereche de cai, oricum ar fi şi îi aducem încoace, unde avem tot ce ne trebuie.

Perillo mai făcu şi alte rezerve, dar Gambusino le spulberă pe rând.

Între timp se înserase şi cei doi părăsiră cu mare prudenţă desişul. Se întoarseră înapoi pe lângă pădure, căci se temeau să nu dea peste urmăritorii care ar fi putut să-i pândească dintre copaci. Se furişară deci o bucată peste câmp şi, abia când pădurea rămase mult în urmă, apucară la dreapta spre Valea lacului secat.

Drumul îndărăt pe jos le ceru de patru ori mai mult timp decât după-amiază, când fugiseră călare de la locul bătăliei. De rătăcit nu se puteau rătăci căci se orientau după liziera pădurii şi se apropiau de ea treptat. Încă înainte de a ghici, prin întuneric, gura văii, îi întâmpină larma celor adunaţi la ospăţ.

Auzi? întrebă Gambusino şi se opri în loc. Sărbătoresc victoria. Al naibii ghinion am avut, ne-a dat peste cap toate planurile… Ştiam doar că Tata Jaguar ne-a luat-o înainte…

Atunci de ce n-ai procedat în consecinţă? Pellejo, fie-i ţărâna uşoară, avea dreptate când ne îndemna să fim mai prevăzători.

Taci, nu-mi aminti de obraznicul ăla! Îi intrase în cap că e comandant! Acum ce să mai vorbim, aşa ne-a fost scris şi basta! Ia stai tu aici, că eu mă strecor niţeluş să văd cum stau lucrurile.

Se depărtă şi se întoarse după vreo zece minute foarte bucuros:

Exact cum spuneam. Nici o pază. Putem intra, hai!

Îl trase pe toreador după sine. La intrarea văii lumina de la focuri le căzu pe obraji. Se traseră deci mai la o parte, în umbra stâncilor. Gambusino privi în sus şi rosti:

Aici ni s-au rostogolit la picioare roşcovanii ăia mărunţei. I-am lăsat să fugă pentru că eram sigur că n-au nici o ieşire. Şi când colo, ne-au scăpat din nou.

Nu face nimic. Mă şi bucur că nu i-am ucis.

De ce, omule?

Fiindcă s-ar putea să fie totuşi ceea ce pretind a fi. N-ai văzut cât de prosteşte s-au purtat de fiecare dată? Pare de necrezut că încurcă-lume ăla să fie colonelul Glotino.

Cu cât mă gândesc mai mult la poznele lui, cu atât mi se pare şi mie că ne-am înşelat datorită asemănării. Dacă l-aş mai întâlni, aş renunţa să-l tratez cu asprime, ca de altfel şi pe celălalt. Le-aş trage doar câte o pereche de palme, aşa pentru ţinere de minte, că prea ni se vâră sub picioare ca nişte gândaci. Dar să lăsăm asta. Ce rost are să ne pierdem timpul vorbind despre nişte stârpituri… Ia te, uită ce bine am nimerit…!

Arătă spre tabăra din vale. La lumina focurilor aproape că se putea recunoaşte fiecare ins.

Priveşte colo, la stânga. Îl cunoşti?

Tata Jaguar.

Exact. Câinele! Cum i-aş mai găuri scăfârlia! Dar acum trebuie să ne grăbim. Din fericire, caii mişună aici ca într-o herghelie.

Aşa era. Cambaşii îşi lăsaseră la început caii afară, lângă lac, în seama unor paznici. Dar după bătălie, odată ce căderea nopţii, îi mânaseră în vale şi animalele se împrăştiară care încotro. Tata Jaguar îngăduise aceasta, ştiind că la intrare stau de veghe cei doi străjeri. De-ar fi bănuit cine veghează în locul lor!

Plimbându-şi ochii peste mulţimea cailor, Antonio Perillo rosti nedumerit:

Am auzit noi cum se trăgea cu armele, totuşi parcă n-a fost nici o bătălie aici.

Ei, nu! I-au ţinut pe abiponi într-un foc năprasnic. Doar se văd mormane de cadavre lângă lac.

Bine, bine, dar unde sunt abiponii ceilalţi?

Au fugit desigur.

Imposibil. Tata Jaguar rânduise la gura văii cel puţin o sută de luptători. Ştii cât de greu am trecut printre ei, deşi nu eram decât doi inşi. Atunci cum să treacă abiponii?

Hm! Întrebarea ta nu e lipsită de temei. Să-i fi ucis oare pe toţi? În cazul acesta ar trebui să se vadă şi mai multe cadavre.

Poate că i-au aruncat în apă.

Nici gând. Doar n-o să-şi strice apa de băut ca să…

Se opri. Îşi duse mâna streaşină la ochi privind ţintă spre unul din focuri, apoi izbucni:

Demonio! Nu mă ostenisem să le cercetez feţele. Acuma văd că abiponii şed în jurul focului alături de cambaşi!

De neînchipuit!

Şi totuşi aşa e. Uită-te şi tu mai atent.

După ce se convinse cu propriii săi ochi, Antonio Perillo întrebă:

Cum se poate una ca asta? Nu mai înţeleg nimic.

Explicaţia e simplă. Abiponii, fiind împresuraţi, ar fi pierit până la unul. Or, ca să se salveze, au fost nevoiţi să ceară pace şi îndurare.

Îndurare? Se pare că-i mai mult decât atât. Nici măcar nu le-au legat mâinile. Înfulecă laolaltă cu cambaşii şi se poartă ca şi când ar fi liberi de tot.

Tempesta! Într-adevăr. Aici numai canalia de Tata Jaguar e de vină. El trebuie să fi făcut pace între abiponi şi cambaşi.

O pace pe care abiponii vor plăti-o scump.

Să nu crezi. Tipul e deştept foc. Dacă i-ar obliga la despăgubiri prea grele, ar fi să le aţâţe dorul de răzbunare şi duşmănia împotriva cambaşilor. Pun rămăşag că s-a purtat cu mărinimie. Le-o fi spus că prin pierderile lor şi-au ispăşit de fapt pedeapsa.

Ei, cum să fie chiar atât de milos…

Eu, unul, nu mă mir. Îi cunosc şiretenia. Abiponii sunt astfel câştigaţi de partea lui şi trataţi ca prieteni, iar noi nu mai avem ce pescui. S-a zis cu pronunciamento. Bine că ne-am fixat barem o altă ţintă şi un alt scop. Ce zici de caii ăştia doi? Parcă n-ar fi de lepădat. Hăi să-i prindem! Tu-l iei pe cel din dreapta, eu pe celălalt. Dar fii atent!

Se târâră prin iarbă spre cei doi cai neînşeuaţi, însă cu căpestre. Se ridicară apoi şi, apucând caii strâns de dârlogi, făcură cale întoarsă. Lângă stâncile de la intrare, Gambusino răsuflă uşurat:

Ai văzut ce bine am brodit-o? Mergând călare vom economisi cel puţin câteva zile de drum. Ocolim pădurea, trecem dincolo în Tucuman şi ne urcăm în diligenţă. Astfel ajungeam mai repede la Salta, căci diligenţa îşi schimbă la fiecare staţie caii.

Şi de la Salta?

Facem rost de catâri. În munţi caii nu rezistă din pricina aerului.

Asta o ştiu, dar de unde bani pentru catâri? La treaba ce ne aşteaptă nu ţine să-i închiriem, trebuie să-i cumpărăm. Or cu banii mei nu cumperi nici un ţap ca lumea, darămite un catâr.

Nu-ţi face griji. E drept că şi prin buzunarele mele cam suflă vântul, dar am la Salta un prieten care o să-mi sară în ajutor.

Cine? Poate că-l cunosc.

Îl cheamă Rodrigo Sereno.

Nu e cumva expeditorul care sade lângă oraş pe drumul spre Injuy?

Chiar el. Are şi un han încăpător. Închiriază cai şi catâri. Mai face şi alte zeci de treburi.

Păi îl cunosc. Dacă ţi-e prieten, atunci n-o să avem nici o bătaie de cap.

Fireşte, ne face rost de orice. Hai, încălecarea! Ne aşteaptă un drum lung în noaptea asta.

Săriră pe cai şi se depărtară în galop.

După plecarea lor, la intrarea văii se prezentară alţi doi cambaşi ca să înlocuiască primul schimb de străjeri. Negăsind pe nimeni, îşi luară totuşi posturile în primire fără să le dea prin gând să-l informeze pe Tata Jaguar că intrarea stătuse nepăzită atâta timp. La controlul pe care acesta îl făcu mai târziu, găsi totul în ordine. Nu bănuia nimic din cele întâmplate şi care îi răsturnau de fapt toate socotelile. Nici măcar nu se descoperise lipsa celor doi cai: erau caii abiponilor şi nu-i priveau pe cambaşi.

Aceştia din urmă stătură treji mult după miezul nopţii. Bucuria de a fi scăpat cu atâta uşurinţă de un atac nimicitor nu-i lăsa să doarmă. Iar albii, cărora ei le datorau salvarea, fură nevoiţi să le ţină tovărăşie.

Doctorul Morgenstern şi Fritze şedeau mai la o parte, în întuneric, prost dispuşi, preocupaţi de necazurile lor. Nu schimbau decât rareori câte un cuvânt. De ce? Asta se poate afla din dialogul ce urmează:

Oare am făcut-o chiar atât de lată? se adresă Fritze stăpânului său.

Ştiu şi eu! răspunse Morgenstern. La Jüterbock, în societatea corală, sunt tratat cu mai mult respect.

Aşa o fi, dar aici în Gran Chaco nu ajunge să ai o voce plăcută de bariton. Aici e musai să fii colţos, să te baţi vitejeşte.

Şi ce, nu ne-am dovedit destul de curajoşi? N-am fost noi în primele rânduri? Nu ne-am căţărat pe stânci ca să reperăm cu o clipă mai devreme, hoarda inamicilor…?

Hm! Îmi daţi voie să fiu sincer, dom' doctor?

Fireşte.

Atunci aflaţi că, după părerea mea, n-am prea fost la înălţime. Ne-am pripit.

Pripit, pe latineşte praeproperus! Cum adică, dragul meu?

Am luat-o razna fără să cerem voie nimănui.

Eu nu obişnuiesc să cer voie. Sunt un om liber!

Şi eu. Dar atârnă şi de împrejurări. În Gran Chaco nu te porţi ca la Stralau, lângă Rummelsburg. Acolo eu mi-s mai mare decât Tata Jaguar, pe când aici dânsul comandă şi se cuvine să-l ascult.

Păi chiar tu ai propus să lăsăm caii în plata Domnului şi să ne strecurăm în vale.

Aşa e, nu zic ba. Voiam şi eu să fac ceva grozav, să-mi arăt curajul, să vă dau ghes şi dumneavoastră la un picuţ de glorie. De unde să fi ştiut că stâncile astea se sfarmă nitam-nisam ca un cozonac? De unde să-mi treacă prin gând că mă vor arunca mişeleşte până sub labele lui Gambusino? Dacă nu păţeam ce-am păţit, mişelul n-ar fi bănuit nimic, s-ar fi băgat în capcană şi l-ar fi prins ai noştri, aşa că, orice s-ar zice, tot Tata Jaguar are dreptate.

Dacă pui astfel problema, n-am să te contrazic. Adevărul e că ne-am făcut de ruşine.

De baftă ne-am făcut, dom' doctor! Şi ce bunătate de pari pregătisem! Au rămas colo sus, iar noi dă-i şi dă-i de-a dura. Mai bine rămâneam noi pe loc şi se duceau parii la vale. Dar acu' ce să mai vorbim, că tot nu schimbăm nimic.

De schimbat nu se mai poate. Însă mă frământ, dragă Fritze şi mă întreb: oare nu s-ar putea să spălăm într-un fel ruşinea? Mă gândesc la un act de curaj pentru salvarea onoarei, pe latineşte dignitas sau honor. Dă-mi o idee, că fac orice, nu mă sperii de nimic.

Iar eu sunt gata să vă ajut. Idei din astea zboară aici peste tot şi ocazii sunt o mulţime. Prindem una şi trecem la faptă. Atunci vom creşte iarăşi în ochii lor.

Bine, de acord. Vasăzică la prima ocazie arătăm ce putem.

Arătăm, chiar de-ar fi să ne lipsim în felul ăsta de o gigantohelonie.

Asta nu! se împotrivi Morgenstern. Până acolo n-am să merg. Un gigant preistoric e pentru mine mai presus de orice. De altfel ne vom atinge în curând scopul. Îţi aminteşti, nu-i aşa, că şeful cambaşilor ne-a promis un asemenea gigant…

Credeţi că se ţine de cuvânt, dom' doctor?

Absolut. Dacă nu, atunci îl provoc la luptă pe viaţă şi pe moarte, ceea ce va constitui în acelaşi timp şi actul eroic menit să mă reabiliteze.

De-aş fi în locul dumneavoastră, l-aş mai întreba o dată, mai ales că se apropie de noi.

Se nimeri într-adevăr ca tocmai atunci Ţeastă-Tare să se apropie de cei doi ghinionişti. Se ridicară în picioare. Morgenstern îl întrebă dacă îşi mai aminteşte de făgăduială.

Da, răspunse şeful indian. Eu nu-i mint niciodată pe prieteni.

Înseamnă că animalul acela există aievea?

Cum să nu! E la Pârâul limpede. Dincolo de sat, o zi călare! Vă jur!

Şi mi-l vindeţi mie?

Nu-l vând, señor, vi-l dăruiesc. Tovarăşii dumneavoastră ne-au făcut un mare bine, au salvat viaţa şi avutul multora dintre noi. Cum aş putea să vă iau bani pentru oasele alea? Şi aşa o să plătiţi o groază de parale pentru transport.

Şi când îmi arătaţi animalul?

Mâine, nu, căci mai avem multe de făcut. Dar poimâine sunt gata să plec împreună cu dumneavoastră.

Ce fel este? Glyptadont, megatherium, mastodont?

La asta nu mă pricep, nici n-am auzit vreodată asemenea nume. Dar o să-i vedeţi oasele şi o să-i daţi numele potrivit.

Acestea zise, Ţeastă-Tare plecă şi luă loc lângă Tata Jaguar, care se interesă ce anume discutase cu micul savant. Aflând tema discuţiei, Hammer râse înţelegător:

Doctorul ăsta nu trăieşte decât pentru dihăniile lui. E un om de treabă. Deşi mi-a pricinuit destule necazuri, totuşi aş vrea să-i fac o surpriză plăcută. Ia spune, cum staţi cu animalul acela? L-aţi dezgropat de tot?

Am lăsat la vedere numai căpăţâna şi spinarea până spre coadă. Încolo e acoperit.

O să fie greu de scos?

Nu, că doar voiam şi noi să-l scoatem şi să-l vindem…

Cât timp ne-ar lua?

Pământul e cam pietros… Vreo opt sau zece oameni ar isprăvi treaba în câteva ore.

Unelte aveţi?

Avem de-ale noastre. Nu seamănă ce ale albilor, dar cred că sunt la fel de bune.

Şi zici că poimâine vrei să-l conduci pe doctor la locul cu pricina?

Da.

Bine. Îmi dai mâine zece oameni cu uneltele necesare. O să mă duc chiar eu şi o să-i pregătesc scheletul gata dezgropat. Dar vezi să nu afle nimic. E o surpriză.

Vă dau tot ce-mi cereţi şi, pe deasupra, o călăuză care cunoaşte bine locurile. Vă dau şi curele ca să aveţi cu ce lega muntele acela de oase. Proptele vă puteţi face singuri din bambus ori din diferite tulpini, că doar e tufăriş mult şi înalt pe-acolo.

Gândul că în curând va vedea cu propriii lui ochi exemplarul promis, nu-l lăsa pe doctor să doarmă. De altfel nu veghea numai el. Nici abiponii nu puteau dormi, fie că-i necăjea înfrângerea suferită, fie că-i dureau rănile căpătate în luptă. Câţiva răniţi muriră chiar în cursul nopţii.

Dimineaţa Tata Jaguar îi dădu lui Geronimo îndrumările necesare şi plecă însoţit de zece oameni, fără să spună încotro merge şi cât va lipsi. Nu se socotea indispensabil aici. Geronimo era un locţiitor de nădejde.

În primul rând se punea chestiunea unde şi cum să fie îngropaţi morţii. Erau atât de numeroşi, încât pentru săparea gropilor ar fi fost nevoie nu numai de serioase forţe de muncă, dar şi de foarte mult timp. De aceea, la propunerea lui Geronimo, abiponii hotărâră să-i incinereze afară, în faţa văii. Cărară morţii acolo şi îi îngrămădiră unii peste alţii pe un rug de lemn uscat. Apoi dădură foc uriaşei stive. Sumbra operaţie se termină abia pe la prânz. Era timpul ca abiponii ceilalţi, teferi sau uşor răniţi, să părăsească locul dezastrului. Ar fi întârziat ei lângă tovarăşii lor grav răniţi, însă, deşi dezarmaţi, nu se bucurau de prea multă încredere din partea cambaşilor. Primind făgăduiala că cei rămaşi vor fi bine îngrijiţi, porniră pe jos – caii fuseseră, fireşte, reţinuţi ca pradă de război. Li se înapoiaseră doar cuţitele, de care nu se puteau lipsi pe drum.

Cambaşii doreau şi ei să se întoarcă la vetrele lor. Luară hotărârea ca unii dintre ei să rămână în Valea lacului secat şi să-i oblojească pe răniţi până ce aceştia vor fi în stare să se deplaseze. Drept care trebuiră să-şi improvizeze adăposturi din ramuri şi frunziş. Cu aceste pregătiri şi discuţii îi apucă după-amiaza. În sfârşit, porniră la drum, afară de bolnavi şi de îngrijitorii lor. Din cauza plecării tardive, ajunseră abia pe întuneric în satul de la Pârâul limpede. Întorcându-se victorioşi, fură primiţi şi sărbătoriţi cu toate onorurile. Se înţelege că o atenţie deosebită li se acordă albilor, căci numai datorită lor tribul cambaş evitase o mare nenorocire.

Bucuria luă şi aici forma unui ospăţ care se prelungi până noaptea târziu.

Dimineaţa, căpetenia cambaşilor se oferi să plece cu Morgenstern pe drumul făgăduit. Li se alăturară toţi albii, fără excepţie, precum şi câţiva călăreţi cambaşi.

Se îndreptară spre nord prin păduri şi peste întinderi sterpe. Către seară atinseră malul unui lac cu apă sărată, situat într-o regiune cu pământ lutos. De jur-împrejur era pădure şi tufăriş.

Aici? întrebă Morgenstern, cuprins de febra nerăbdării.

Aproape, răspunse căpetenia.

Atunci duceţi-mă acolo, repede, hai!

Aveţi răbdare. Soarele s-a şi ascuns în dosul copacilor. Peste puţin va fi prea întuneric ca să putem săpa. Trebuie aşteptat până mâine.

Înseamnă să mor de curiozitate. Şi, în fond, chiar dacă nu mă apuc imediat de săpături, se cuvine să văd încă astăzi locul cu pricina.

De ce chiar azi?

Fiindcă e ziua mea de naştere, natalis pe latineşte.

Ziua dumneavoastră? Cine putea să ştie! Dacă-i aşa, señor, atunci vi-l arăt chiar azi. Însă mai întârziem puţin, căci până se întunecă trebuie să facem rost de lemne pentru foc. După aceea vă duc şi o să vedeţi locul la lumina unei făclii.

Se apucară de adunat vreascuri, încet, fără grabă, oamenii fiind iniţiaţi în ceea ce urma să se întâmple. Căpetenia îi avertizase pe toţi cu excepţia lui Morgenstern şi Fritze. Trebuiau să întârzie până se va întuneca de tot, pentru ca surpriza să-şi facă efectul dorit.

Morgenstern aduna şi el vreascuri, doar-doar va grăbi clipa mult aşteptată. Nu observase în preajma lor urmele de copite şi de tălpi, care în nici un caz nu puteaţi proveni de la grupul ce-l însoţea. Tot atât de puţin îi atrăsese atenţia faptul că Geronimo şi căpetenia dispăruseră pentru o bucată de timp. Aceştia se duseseră la Tata Jaguar ca să-i comunice fericitul eveniment, ziua de naştere a micului savant, fapt care se potrivea de minune cu intenţiile lor.

După ce adunară destule vreascuri, oamenii le dădură foc. Abia atunci Morgenstern observă lipsa celor doi.

Parcă ar conspira împotriva mea, se plânse el lui Fritze. Acum, când totul e pregătit, căpetenia îşi face de lucru pe undeva. Şi doar ştie că nu pot să aştept.

Mai răbdaţi niţeluş, îl sfătui Fritze. Rabzi un ceas, trăieşti un an. Ş-apoi, cu cât aşteptaţi mai mult, Cu atât creşte dihania aceea, ca să zic aşa. Ia uitaţi-vă! Se întorc. Începe circul.

Căpetenia şi Geronimo se întoarseră, ce-i drept, însă cu asta Morgenstern încă nu rezolva nimic, fiindcă, spre marea lui indignare, oamenii voiau să cineze mai întâi. Nu bănuia micul savant amator că aniversarea lui mai necesita o mică pregătire.

Mâncară toţi în afară de Morgenstern, căruia îi pierise pofta. Deodată, din apropiere, răsună un foc de armă. Morgenstern sări în sus speriat:

Ce-i cu asta? Cine trage? Te pomeneşti că abiponii!

Nu, señor, îl calmă Geronimo. Nu e decât un semnal: a sosit clipa să vedeţi locul pe care aţi vrut să-l examinaţi. Permiteţi să vă conduc.

Îl apucă de braţ şi porni urmat de ceilalţi. Căpetenia îl luase de braţ pe Fritze. Merseră aşa încet, cu paşi rari, chiar solemni, printre nişte pâlcuri de arbuşti până ajunseră într-un loc întunecos, nelămurit, unde Geronimo se opri. Cu voce gravă acesta raportă:

Señor, astăzi, de ziua naşterii dumneavoastră, ne-am adunat la mormântul marelui dispărut oare, cu multe mii de ani în urmă, a coborât aici aşteptându-vă să-l treziţi duios la o nouă viaţă. La enhorabuena, la enhorabuena!

La enhorabuena! Sincere felicitări! exclamară în cor şi ceilalţi.

În aceeaşi clipă răsări din întuneric o flăcăruie. Se mişca ba la stânga, ba la dreapta, ba în sus, ba în jos. Apoi răsăriră şi altele şi, la lumina lor, ieşi la iveală un cadru înalt de vreo patru coţi, pe care scria cu litere confecţionate din bambus uscat: „La mulţi ani!” Dădură foc literelor şi, timp de câteva minute, urarea se profila destul de clar pe cerul întunecat.

Ce frumos, dragă Fritze! exclamă doctorul cu entuziasm. Sunt sărbătorit în Gran Cacho cu focuri de artificii! Şi totuşi gigantul preistoric mi-ar fi mai pe plac…

Deh, zic şi eu, mormăi Fritze. Să nu fie cumva o glumă, dom' doctor, din care chiar dumneavoastră, om cu faimă şi cu onor, să ieşiţi un fel de animal din acelea… Ah, dar asta ce-o mai fi?

Literele arseseră. Cadrul de bambus dispăruse. În schimb, la dreapta şi la stânga răsăriră nişte puncte luminoase care creşteau rapid, înălţându-şi flăcările. Două focuri ardeau la distanţă de vreo şaisprezece paşi unul de altul şi, între ele, se afla scheletul alb al unui animal gigantic, aşezat pe tulpini groase de bambus. Tata Jaguar stătea de-o parte zâmbitor şi înconjurat de cei zece cambaşi care-l ajutaseră să ducă treaba la bun sfârşit. Dar Morgenstern nici nu-i văzu. Privea ţintă la schelet şi sufla pe nas ca din foaie. Ar fi vrut să vorbească, să Strige, dar nu putea să lege nici un cuvânt. Până ce, în sfârşit, reuşi să îngăime întretăiat:

Un me… ga… the… ri… um! Un co… los!

Pronunţase cu chiu cu vai aceste cuvinte şi, deodată, se risipi vraja ce-l imobiliza. Se repezi la schelet, cuprinse torsul uriaş şi sărută os cu os. Mângâie craniul ca şi când ar îi fost vorba de căpşorul unui copil adorat, se aplecă să dezmierde ghearele încârligate, ţopăia, râdea, turuia întruna, de-ai fi spus că şi-a ieşit din minţi. Îl chemă şi pe Fritze ca să-i arate toate minunăţiile scheletului – „ţeasta splendidă, rotundă, dinţii cilindrici de o mare frumuseţe, picioarele scurte, masive, ghearele admirabile, încovoiate, lungi, extraordinara lungime, cel puţin patru metri şi jumătate, colosala înălţime, trei metri şi jumătate…”

Fără a se lăsa derutat de glosele marginale, pe cât de seci pe atât de drastice ale lui Fritze, urmă cu entuziasm:

Şi unde mai pui că ce lipseşte nici un os! Până acum nu există muzeu în lume care să se poată lăuda cu un megatherium întreg!

Că-i întreg, mă rog, n-ar fi mare lucru, obiectă Fritze. Asta se întâmplă şi cu alte vietăţi. De pildă, eu. Parcă mie îmi lipseşte ceva? Toate oscioarele sunt la locul lor, ba încă învelite în carne şi piele…

Eşti un prost, Fritze. Stai în faţa celei mai mari minuni şi nu-i simţi deloc grandoarea, frumuseţea, farmecul. Nu eşti făcut pentru ştiinţă.

Dacă-i vorba numai de dihănii moarte, apoi nici că-mi pare rău. Dar ia spuneţi, dom' doctor, ce-aveţi de gând cu animalul ăsta?

Mai întrebi! Îl transport acasă.

Just. Şi îl arătaţi la panoramă contra bani?

Ce idee… Îl donez unei universităţi, unui muzeu de prim rang, unde, pe lângă numele lui, va figura şi al meu.

Pe-al meu, vă rog frumos, să nu mi-l scrie. N-am nici un chef eu, Fritze Kiesewetter, să mă tragă în nemurire un animal, colea… Dacă vreţi să-l duceţi acasă, va trebui să tocmiţi un vapor. Şi mă-ntreb cum o să-l căraţi până la ţărmul mării. Că doar nu poate merge pe picioare, dobitocul!

Demontăm totul şi împachetăm fiecare os în parte. La asta o să ajuţi şi tu.

Cu plăcere, dom' doctor. Când îi dăm drumul?

Dacă ar fi după mine, aş începe chiar acum. Dar, din păcate, nu-i posibil. Trebuie să facem rost de o mulţime de lucruri. O să le procurăm din oraşul cel mai apropiat.

Adică din Tucuman, interveni Tata Jaguar, care tocmai se apropiase. În privinţa asta vă stau la dispoziţie, domnule doctor. Poimâine pornim călare spre Tucuman. Acolo vă procur toate cele de trebuinţă. Iau cu mine şi câţiva cambaşi care vor căra lucrurile încoace.

Vă pricepeţi la asemenea târguieli?

Cred că da, zâmbi Tata Jaguar. Uitaţi-vă cu atenţie la acest megatherium. Observaţi poate vreun fragment, vreun os nelalocul lui?

Nu. Totul e perfect de parcă diluviul s-a consumat abia ieri.

Ei, aflaţi că acest schelet, atunci când l-am dezgropat, nu era decât un maldăr de oase învălmăşite.

Cum? Dumneavoastră l-aţi dezgropat?

Dezgropat şi reconstituit. Doar nu vă imaginaţi că a stat ascuns în tufiş din vremea potopului.

Atunci… sunteţi… un… excelent zoolog şi paleontolog, vorbi cam împiedicat şi uimit Morgenstern.

Chiar dacă nu sunt specialist, mă pricep totuşi să reconstitui un megatherium şi sunt probabil în stare să vă procur de la Tucuman cele trebuincioase pentru păstrarea şi ambalarea lui.

Fără îndoială, sunt convins. Prin urmare, plecaţi poimâine?

Da.

Încotro?

În munţi, spre Barranca del Homicidio.

Cu câtă plăcere v-aş însoţi, dar veţi recunoaşte şi dumneavoastră că mi-e absolut imposibil. Nici eu, nici Fritze nu putem lipsi de aici. Trebuie să rămânem.

Înţeleg, fireşte. O să vă recomand atenţiei cambaşilor. Să contaţi pe prietenia lor.

După aceste cuvinte, Tata Jaguar se depărtă făcând semn şi celorlalţi să-i lase pe Morgenstern şi pe Fritze singuri, netulburaţi, lângă scheletul giganticului preistoric.

De atâta bucurie micul savant uitase până şi să-i mulţumească sau măcar să-l întrebe cum de i-a venit ideea să dezgroape animalul. Era atât de copleşit de preţioasa descoperire, atât de preocupat să-i cerceteze amănuntele, încât nu se mai gândea la nimic altceva. Pipăia şi studia fiecare fragment pentru a zecea şi a suta oară şi nu mai contenea cu explicaţiile adresate lui Fritze, ocupat la rândul lui cu întreţinerea focului, căci aveau nevoie de lumină pentru a putea să cureţe uriaşul schelet, Tata Jaguar însă, după ce se întoarse în tabără cu ceilalţi oameni, îi spuse lui Geronimo:

În sfârşit, le-am găsit leacul. Acest savant şi servitorul lui n-o să ne mai dea de furcă. O să stea în sat ca mieluşeii. Putem pleca în munţi fără teamă că ne vor face iarăşi vreo poznă.

Vasăzică n-o iei de-a dreptul la Salta, ci la Tucuman?

Da. De la Salta încolo ar trebui să batem călare drum lung, istovitor. Ar însemna să dureze prea mult deplasarea. În schimb, aşa putem vinde caii la Tucuman şi să ne continuăm drumul cu diligenţa. O să zburăm nu alta, căci caii sunt schimbaţi la fiecare staţie. Apoi, la Humahuaca, ne facem rost de catâri. Altminteri nu merge prin munţi.

Şi de la cine îi luăm?

De la Rodrigo Sereno, care posedă catârii cel mai bine îngrijiţi. În felul acesta ajungem în munţi cu mult înaintea lui Gambusino şi avem timp destul să luăm toate măsurile ca nici el, nici Perillo să nu ne scape.

Iei şi cambaşi cu tine?

Nici prin gând nu-mi trece. Însă bătrânul Anciano şi Hauca trebuie să fie de faţă.

De fapt, jumătate din oamenii noştri urmau să rămână în Chaco, la cules de ceai.

Asta se poate face mai târziu. Acum am nevoie să rămână la dispoziţia mea. Trebuie să-i prindem pe ucigaşi.

Şi Don Parmesan, chirurgul?

Pe ăsta nu-l putem folosi. Voi aranja lucrurile în aşa fel, ca să stea cu Morgenstern şi cu Fritze.

Toate rolurile fiind stabilite, se duseră la culcare, urmând ca, odată cu zorii, să se întoarcă în sat. Cât priveşte pe Morgenstern, acesta n-ar fi putut dormi în starea euforică ce-l stăpânea. Totuşi, cum nu se odihnise nici în ajun, aţipi pentru câteva ore. Dar nici nu răsări bine soarele, că micul savant se şi afla iarăşi la megatheriumul lui. Îl măsura în fel şi chip, notând rezultatele în carnet.

Pregătirile de plecare îl neliniştiră grozav. Ar fi vrut să rămână chiar pe loc, dar cum nu se putea, fu nevoit să se despartă de comoara lui, nu înainte de a-i asigura un acoperământ protector din bambus şi stuf, ca să o ferească de vânt şi de ploaie. Apoi porni şi el îndărăt spre satul de la Pârâul limpede, unde ajunseră cu toţii pe înserat.

Acum, când megatheriumul dispăruse din faţa ochilor săi, Morgenstern era din nou în stare să se gândească la alte lucruri. Cântări deci valoarea uriaşă a darului pe care i-l făcuseră cambaşii şi se simţi profund îndatorat faţă de Tata Jaguar pentru marea surpriză ce-i pregătise. Îşi repară bineînţeles greşeala, mulţumindu-i călduros. La fel şi căpeteniei, care îl asigură că oamenii lui sunt gata să transporte scheletul până în preajma vreunui port.

Discutând despre plecarea de-a doua zi în direcţia munţilor Cordilieri, Tata Jaguar nici nu avu nevoie să stăruie pe lângă Don Parmesan ca să rămână în sat. Chirurgul îl căută pe Morgenstern şi-l întrebă:

Señor, plecaţi şi dumneavoastră mâine?

Nu.

Aşadar, rămâneţi aici până veţi reuşi să transportaţi colosul într-o regiune civilizată?

Da.

De fapt, îmi dau seama că arta mea e mai puţin căutată în Chaco, prin munţii împăduriţi, decât în lumea oraşelor şi în pampas. Ştiţi doar că sunt un chirurg eminent şi că retez orice os, orice organ. Pe scurt: retez orice. Dar dacă nimeni nu apelează la mine, atunci toată ştiinţa şi măiestria sunt de prisos. De aceea m-am gândit să-l scutesc pe Tata Jaguar de prezenţa mea. Rămân şi eu cu dumneavoastră, apoi ne deplasăm împreună spre alte meleaguri unde ştiinţa şi reprezentanţii ei sunt preţuiţi cum se cuvine. De acord?

Întru totul. Societatea dumneavoastră nu-mi poate fi decât agreabilă, peramoenus sau pergratus, cum zice latinul.

A doua zi dimineaţa, când Tata Jaguar şi oamenii lui porneau la drum, toţi localnicii se strânseră să-i mai mulţumească o dată pentru salvarea lor şi să-l salute cu respect. Un grup de războinici, sub conducerea căpeteniei, formară o escortă de onoare care îl petrecu un timp, iar doi călăreţi primiră sarcina să-l însoţească până la Tucuman şi să aducă de acolo lucrurile pe care Tata Jaguar avea să le achiziţioneze pentru Morgenstern.

Către prânz, escorta şi căpetenia porni spre Valea lacului secat, ca să vadă de abiponii răniţi şi de îngrijitorii lor. Luă cu el câţiva cambaşi, precum şi pe Morgenstern şi Fritze, răspunzând ce plăcere dorinţei celui dintâi. Căci micul savant nu avea ce face şi se plictisea.

Găsiră totul în cea mai perfectă ordine. Nimic suspect nu se întâmplase în absenţa lor. Doar o singură chestiune îl cam neliniştea pe cambaşul însărcinat cu supravegherea taberei. Acesta, după ce se informă la căpetenie asupra numărului cailor capturaţi de la abiponi şi de la complicii lor albi, rosti nedumerit:

Atunci lipsesc doi. Erau cincizeci de călăreţi care mai duceau cu ei cinci cai liberi, deci la un loc cincizeci şi cinci. Dacă scădem caii lui Gambusino şi Perillo, care au fost împuşcaţi, ar trebui să avem cincizeci şi trei. Totuşi nu sunt decât cincizeci şi unu. Mă întreb unde-or fi caii lipsă?

Poate s-a greşit la numărătoare, sugeră căpetenia.

Nu s-a greşit, că doar am numărat şi şeile: cincizeci şi trei. Lipsesc vasăzică doi cai. Trebuie să fi dispărut seara sau noaptea.

Unde să fi dispărut?

I-a luat Gambusino.

Ce-ţi veni! exclamă speriat Ţeastă-Tare. Cum putea să intre când gura văii era păzită de doi străjeri?

Ar trebui să-i întrebi dacă şi-au făcut datoria, sau dacă nu cumva s-au aşezat şi ei lângă foc. Şi mai e un lucru care mă face să cred că Gambusino a furat caii.

Ce anume?

Ieri am trimis un om de-al nostru să aducă şeile celor doi cai împuşcaţi de Tata Jaguar. Când colo, şeile s-au topit. Nu e ciudat?

Nu văd nimic ciudat. Perillo şi Gambusino trebuie să fi luat şeile ca să le folosească de îndată ce ar găsi alţi cai.

Atunci ar, fi luat şi căpestrele.

Păi ce, căpestrele le-aţi găsit?

Da, mi le-au adus oamenii mei.

Asta chiar că n-o înţeleg. De ce să fi luat numai şeile? Mai curând poţi călări fără şa decât fără dârlogi.

Pentru mine, unul, nu-i greu de înţeles. Caii pe care i-am capturat de la abiponi aveau căpestre. Ori Gambusino a furat doi din caii aceia, cu căpestre cu tot, aşa că nu-i mai trebuiau decât şei.

Totuşi cum a pătruns în vale când intrarea era păzită de doi războinici?

Mă tem că şi-au părăsit postul. Dar ascultă mai departe: m-am dus eu însumi să cercetez urmele celor doi fugari. Şi le-am descoperit, ca şi pe cele ale Tatii Jaguar şi ale lui Anciano, care se luaseră după ei. La întoarcere aceştia călăriseră pe marginea pădurii. Dar mai erau şi urmele a doi oameni care au ieşit pe jos din ascunzătoarea fugarilor, au mers o bucată pe câmp şi s-au îndreptat încoace. Iar de aici se vedeau urmele a doi călăreţi care duceau înapoi taman până la caii împuşcaţi. Acolo călăreţii au stat un timp, apoi, ţinând mereu marginea pădurii, au cotit ca să înconjoare pădurea. Ei, ce zici?

Căpetenia căzu pe gânduri. Clătină din cap, chibzui un răstimp, apoi rosti:

Dacă-i aşa, înseamnă că Gambusino şi Perillo au fost într-adevăr în vale şi au pus mâna pe cei doi cai.

Asta cred şi eu. Şi mai cred că Tata Jaguar se află în mare primejdie, căci ticăloşii i-au luat-o înainte. Când a plecat Tata Jaguar?

Azi-dimineaţă.

Deci Gambusino e în câştig cu trei zile şi nu mai poate fi întrecut.

S-ar putea totuşi, fiindcă Tata Jaguar merge la Tucuman şi de acolo ia diligenţa pe când Gambusino, ca să ajungă la Salta, trebuie să treacă prin pustiuri şi păduri.

Las' că nici Gambusino nu e prost. Ce te faci dacă a luat-o şi el prin Tucuman?

Atunci Tata Jaguar se află într-adevăr în cea mai mare primejdie. Trebuie să trimit un om după el. Dar mai întâi să vedem cine au fost paznicii de la intrare.

Încălecă şi porni repede, însoţit de întregul grup. Trecând de pădure, goni ca săgeata peste câmpul întins. Dacă era cazul să trimită un curier după Tata Jaguar, atunci nici o clipă nu trebuia pierdută.

Căpetenia şi indienii săi călăreau în faţă, iar cei doi germani mai în urmă. Asistaseră la discuţie şi erau foarte preocupaţi. Călăreau alături. Morgenstern rupse primul tăcerea.

Ia spune, Fritze, cam câtă vreme crezi că poate să stea megatheriumul meu sub acoperământ fără să sufere stricăciuni?

În tot cazul câteva luni, poate şi ani.

Eşti sigur?

N-am nici o îndoială. Dar de ce întrebaţi?

Fiindcă nu mă lasă în pace un gând.

Care?

Mă tot gândesc la necesitatea de a săvârşi un act eroic. Doar ştii, am mai vorbit despre asta.

Mi-amintesc. Trebuie folosit primul prilej ca să ne arătăm curajul şi să spălăm ruşinea.

Ei bine, ocazia s-a ivit. Tata Jaguar e în primejdie, pe latineşte periculum.

Asta o ştiu, dar ce are-a face cu noi?

Şmecherul de Fritze se prefăcea că nu înţelege prea bine lucrurile, ca să nu se spună apoi că el a fost iniţiatorul acţiunii.

Mai întrebi?! se miră Morgenstern. Doar îi datorăm până şi viaţa! Cum s-ar putea să nu ne privească şi pe noi primejdia în care se află Tata Jaguar?!

Păi atunci să ne luăm după el?

Bineînţeles.

Dar căpetenia vrea să trimită un om de-al lui. Am fi de prisos.

Ba nicidecum. Ia închipuie-ţi că omul nu-l mai găseşte la Tucuman. O să se întoarcă frumuşel crezând că şi-a făcut datoria.

Pe când noi am merge mai departe şi l-am căuta…

Ei, vezi! Noi n-am avea linişte până nu l-am găsi şi nu l-am scoate din mâinile lui Gambusino.

Hm! Totuşi mai e ceva.

Ce?

Megatheriumul.

Asta nu te priveşte. E treaba mea. Dacă eu îl părăsesc pentru moment, nu văd nici un motiv să te frămânţi tu, Oricum, va rămâne la locul lui.

Da, de fugit n-o să fugă. Faceţi cum doriţi, că eu vă urmez.

Dar căpetenia? O să ne lase să plecăm?

Îi spunem că am uitat să vorbim cu Tata Jaguar în legătură cu nişte lucruri necesare pentru megatherium, de aceea vrem să-l însoţim pe curier până la Tucuman. Nici un om n-ar avea ceva împotrivă.

Adevărat. Eşti un mare pişicher. Deci mergem călare la Tucuman.

Mergem, însă numai dacă se adevereşte că Tata Jaguar se află în pericol.

Din păcate, se vădi că locţiitorul căpeteniei în Valea lacului secat nu se înşelase. Identificaţi, cei doi străjeri mărturisiră faptul că-şi părăsiseră posturile şi că petrecuseră două ore – cât mai dura schimbul lor – lângă foc, în societatea celorlalţi. Căpetenia nu avu nici un motiv să-i reţină pe Morgenstern şi pe Fritze de la călătoria proiectată. Astfel, încă înainte de miezul nopţii, aceştia porniră spre Tucuman împreună cu mesagerul cambaş. Numai Don Parmesan rămase pe loc aşteptând – după cum spera el – grabnica lor întoarcere.