Secretul toreadorului.

Focurile de lângă mocirlă se stinseseră. Abiponii şi albii dormeau duşi; a doua zi urmau să pornească la drum foarte devreme. La cai veghea un paznic. Dar acesta nu era singurul care veghea; mai erau trei inşi certaţi cu somnul şi anume Gambusino, toreadorul şi căpitanul Pellejo.

Raporturile dintre Pellejo şi ceilalţi doi semănau cu cela dintre sublocotenentul Verano şi Tata Jaguar: era ofiţer, pe când Gambusino şi Perillo nu erau decât nişte simpli civili. De aceea se credea superiorul lor. În ultimul timp se certase cu ei de repetate ori şi de fiecare dată fusese nevoit să cedeze, deoarece autoritatea lui Gambusino asupra abiponilor era mai mare decât a sa. Iată, ce-l necăjea şi îi alunga somnul.

Astăzi, după dispariţia celor doi captivi, când revenită cu toţii în tabără, Pellejo se amestecă printre ostaşii adunaţi la foc lângă Lacul palmierilor, căci se socotea de drept comandantul lor. Deodată se pomeni cu Gambusino şi Perillo, iar cel dintâi îl informă pe un ton oficial:

Señor căpitan, mâine ajungem în satul cambaşilor şi atacăm imediat. Să vă dau instrucţiunile cuvenite…

Mie? se revoltă Pellejo. Eu nu primesc instrucţiuni decât, din partea superiorilor ierarhici!

Şi nu acceptaţi ideea că aş fi superiorul dumneavoastră?

Nicidecum.

Ştiam. Totuşi am tăcut până azi. Cum însă ne aflăm în ajunul atacului, e cazul să ne lămurim. Citiţi vă rog documentul acesta!

Scoase din buzunar o cutiuţă de tablă, o deschise şi îi arătă o hârtie împăturită. Apoi o desfăcu şi i-o dădu. Căpitanul citi la lumina focului, păli şi restitui hârtia.

Ei, întrebă Gambusino, cine comandă?

M-am încredinţat că trebuie să ascult de ordinele dumneavoastră.

Nu numai dumneata, ci şi militarii ceilalţi. Te rog să le-o comunici.

Voi comunica, señor, răspunse Pellejo, ridicându-se în picioare. Apoi, brusc, se depărtă ca să-şi mai domolească furia.

Când se întoarse după o vreme, focul nu mai ardea. Gambusino şi toreadorul plecaseră. Pellejo se lungi lângă caporalul său, care nu aţipise încă şi îl întrebă încet:

Unde-i colonelul cel proaspăt uns, dacă nu cumva o fi general?

S-a dus către mocirlă împreună cu Perillo. Au de discutat nişte planuri şi nu vor să fie tulburaţi.

Ce a mai făcut în lipsa mea?

Nimic, doar că ne-a arătat şi nouă documentul.

Nu cumva e fals?

Nu. E semnat de vicepreşedintele Confederaţiei şi poartă sigiliu. Trebuie să-i dăm ascultare.

Şi eu? Eu… să-mi pierd comanda?

Señor căpitan, trebuie să-i dăm ascultare, cum spuneam. Doar suntem militari. Nesupunerea poate să ne coste capul.

Asta se cheamă devotament? Nu m-aş fi aşteptat…

Pellejo se înveli în pătura lui şi încercă să doarmă. Nu-şi dădea seama că de fapt ajunsese şi el un răzvrătit, un rebel şi ca atare nu mai avea nici un drept să-i tragă la răspundere pe ostaşi. Încercase să joace un rol de prima mână ea să fie avansat şi iată-l dintr-o dată răpus. Asta nu-i dădea pace. Se gândea mereu la Gambusino şi la Perillo. Fără îndoială că pregătesc ceva împotriva lui. N-ar putea oare să afle ce pregătesc? De ce nu? Poate că o să-l ajute întâmplarea. Îşi înălţă capul şi trase cu urechea. Toată lumea dormea, chiar şi vecinul lui, caporalul. Pellejo se strecură de sub pătură şi porni tiptil, târâş, spre mocirlă. Abia după un răstimp destul de lung reuşi să zărească, la lumina lunii, copacii de pe mal. Se târî până acolo fără să-i descopere însă pe cei doi adversari. Atunci porni la noroc înainte, mascat de tufe şi stufăriş. În sfârşit, auzi nişte voci înăbuşite. Numai la câţiva paşi de el două umbre alăturate, Gambusino şi toreadorul, şedeau pe un petic de pământ. În imediata lor apropiere se înălţa un mănunchi des de stuf. Riscă să se furişeze până acolo şi se lungi cu burta la pământ. Dacă vreunul din cei doi s-ar fi ridicat în picioare, cu siguranţă că l-ar fi descoperit. Vorbeau în şoaptă, dar, încordându-şi auzul, Pellejo izbuti să prindă discuţia lor.

Drept să-ţi spun, parcă nu-mi vine a crede, rosti Gambusino. Mă rog, lasourile au fost rupte, sfâşiate, însă gândeşte-te că erau împletite în cincisprezece, deci tari, nu glumă. Pentru un crocodil nu-i mare lucru să-ţi smulgă piciorul de la şold, dar să sfâşie un asemenea lasou mi se pare peste putinţă.

Eu iau lucrurile cum s-au întâmplat şi nu-mi bat capul, răspunse Perillo. La urma urmei, cine să-i fi eliberat?

Tata Jaguar.

Păi nu-i aici. Ai auzit ce spunea găgăuţă ăia mic…

Cum nu cred că a pierit, aşa nu cred în vorbele lui. Te întreb: este dumnealui colonelul Glotino sau nu? Dacă da, înseamnă că e destul de şmecher ca să ne îmbrobodească. El zicea că Tata Jaguar a rămas în urmă. Şi dacă nu-i adevărat? Dacă ne-a luat-o înainte?

Măi, măi, asta ar fi rău de tot! Adică: în loc să atacăm, s-ar putea să ne atace ei pe noi. Tata Jaguar i-a mai ajutat pe cambaşi împotriva abiponilor, ce-i drept în altă regiune. Ciracii lui nu se tem nici de dracu'.

Trebuie să fim atenţi. Dacă e aici, cu siguranţă că ne întinde o cursă.

Totuşi ar fi lăsat niscai urme şi le-am fi descoperit…

Pai n-ai văzut că, pe unde treceam, satele şi colibele erau părăsite?

Şi astea sunt urme?

Fireşte. Oamenii şi-au luat tălpăşiţa. De ce? De frica noastră. Prin urmare, le-a spus cineva că venim asupra lor. Cine le-a spus? Mă tem că Tata Jaguar.

Crezi?

Aşa bănuiesc… Şi-apoi toate depozitele noastre golite. Desigur, s-ar fi putut ca indienii să le fi descoperit întâmplător. De aceea la început nici nu m-a dus gândul la Tata Jaguar. Însă acum, judecând serios, nu cred ca spânzuraţii ăia să fi căzut în gura crocodililor. Ceea ce până adineauri n-a fost decât o presupunere a devenit pentru mine un fapt cert: Tata Jaguar se află prin preajmă.

Dar cum naiba să-i fi scos? Doar lasourile mai stau şi acum agăţate de copac.

Asta n-o înţeleg nici eu. Omul ăsta face nişte chestii la care alţii nici n-ar visa.

Dacă-i aşa cum spui, atunci trebuie să ne aşteptăm ca, la ora actuală, cambaşii să fie deja mobilizaţi şi să stea la pândă.

Deh, nu sunt sigur. Poate n-a avut destul timp să-i mobilizeze. În orice caz trebuie să ne grăbim. Plecând în zori, ajungem seara la Pârâul limpede şi atacăm satul în timpul nopţii.

Şi dacă domnii cambaşi de-acolo sunt înarmaţi?

Atunci se duce naibii planul.

Damnacion! Fir-ar să fie! Şi câte parale ne-a costat, câtă osteneală! Ar însemna ca, în loc să dăm lovitura umplându-ne de avuţii, să ne întoarcem prăpădiţi ca nişte cerşetori.

Jucăm và banque, totul pe o carte. Dacă pierdem, luăm viaţa de la început. Eu mă duc în munţi şi caut vreo vână de aur sau de argint, iar tu te apuci de vechea ta meserie: toreador.

Adică tu să crapi într-o bună zi prin munţi, iar eu, Antonio Perillo, în arenă. Află că am şi simţit la Buenos Aires că nu mai sunt espada de altădată. Mi s-au muiat muşchii, mă cam ţine la încheieturi. Nu, nici vorbă să revin la vechea mea meserie.

Atunci cum ai s-o scoţi la capăt? Ori vrei să urci cu mine sus?

Ca să-mi putrezească oasele în Cordilieri?! Cunosc eu ceva mai interesant, cu mult mai interesant.

Ce?

Perillo şovăi îndelung. Abia într-un târziu răspunse pe un ton confidenţial:

Până acum nimeni nu ştie secretul meu şi nici n-ar trebui să-l ştie. Dar ne aşteaptă bătălia cu cambaşii. S-ar putea să fiu rănit ori chiar ucis şi ar fi mare păcat ca secretul acesta să moară odată cu mine. De aceea am să ţi-l încredinţez ţie, cel mai bun camarad al meu.

Mă faci extrem de curios. Tonul tău grav îmi spune că e ceva cu totul neobişnuit.

Într-adevăr, e vorba de nişte bogăţii mari, de o comoară probabil uriaşă.

O comoară? Ia ascultă, nu aiurezi?

Nu aiurez deloc. E adevărul curat. Am şi o dovadă pe care tu o cunoşti foarte bine.

Care?

Scalpul acela cu plete albe. Doar l-ai văzut.

Aha, scalpul indianului care a vrut să te atace şi pe care l-ai omorât?

Exact. Numai că povestea, cum o ştii tu, e născocită de mine. Acuma îţi pot spune adevărul, că doar te pricepi la de-alde astea. Află că nu m-a atacat nici un indian. Eu l-am atacat!

Demonio! Vasăzică, aşa stau lucrurile. Atunci îţi spun şi eu cu toată sinceritatea că n-am prea crezut în povestea ta, pentru că de fapt nu aveai nimic la tine care să-l fi putut ispiti pe indian. Deci tu l-ai atacat… Iar scalpul e în legătură cu comoara de care vorbeşti? Nu cumva indianul era stăpânul acelei comori?

Ai ghicit!

Qué diablos! Haide, zii mai precis! De ce n-ai pus mâna pe comoară?

Fiindcă n-o purta cu el. Doar câteva lucruri şi atât…

Şi nu ţi-a mărturisit unde se află grosul?

Nu.

Prin urmare, nici nu ştii unde se găseşte comoara?

Da şi nu. Adică nu ştiu exact…

Nu mai vorbi în dodii, frate!

Ştiu regiunea, dar nu şi locul precis.

Atunci scoate-ţi din cap istoria asta. Degeaba comoară, dacă nu ştii unde se află. Poate că nu există decât în căpăţâna ta.

Ba este cu adevărat! Pot să jur.

Păi unde?

Sus în munţi… E acolo un fel de văgăună căreia îi zicea Barranca del Homicidio.

Aşa? Cunosc văgăuna. Se spune că acolo ar fi fost ucişi ultimii incaşi.

Da, da. Şi eu mă gândesc că incaşii aceia, înainte de a muri, trebuie să-şi fi ascuns comorile.

Hm! Am auzit nu o dată despre marile bogăţii ale incaşilor. Cică toate obiectele erau din aur curat. Pe atunci spaniolii au dus cu ei corăbii întregi pline cu aur şi argint. Dar ce atâta vorbă! Mai bine spune-mi cum a fost.

Îţi spun totul. Veneam din Chile, unde participasem la nişte lupte cu taurii şi obţinusem câteva premii în bani. Dar îmi cunoşti firea… I-am risipit cât ai zice peşte. Am mâncat zdravăn, am băut pe ruptele, am jucat şi am pierdut totul, până la ultimul ban. Ca să pot lua drumul îndărăt, a trebuit să mă angajez servitor la un comerciant care pleca la Mendoza. Fireşte că n-a mai ajuns. Îţi închipui de ce… Rânji mulţumit şi, după o pauză, continuă: Rămăsesem, aşadar, singur şi am trecut încoace, peste munţi. Către seară mă aflam la Barranca del Homicidio. Zici că ai fost acolo, ştii cât de neprimitor e ţinutul. Aş fi luat-o călare spre Salina del Condor, însă era drum lung şi primejdios; chiar şi pe lună plină te puteai prăvăli sau rătăci. Bătea un vânt aspru, aşa că m-am adăpostit în dosul unei stânci, mi-am legat catârul şi m-am culcat.

Îţi mai venea să dormi? făcu Gambusino cu tâlc.

Şi de ce nu?

Păi negustorul ăla care n-a mai ajuns la Mendoza…

Aş, doar nu sunt copil sau babă. Mortul e mort, nu mai învie. Totuşi somnul mă ocolea. În schimb m-am pomenit cu…

Cu indianul, bănuiesc.

Întocmai. Era lună plină, nici urmă de nori. Auzind paşi, am tras cu urechea. Un bărbat se apropia de stânca în dosul căreia mă aflam. Nu mă observase. Nu văzuse nici catârul. Se opri şi îşi ridică ochii la cer. Atunci i-am zărit chipul. Era bătrân, dar încă în putere; un moşneag frumos, chipeş, purtând pe umeri un arc mare şi o tolbă cu săgeţi; cuţitul îi lucea la cingătoare. Alte arme nu avea, nici alte lucruri nu părea să poarte la el. Mi-a atras atenţia mai cu seamă părul lui alb, des şi lung, ce-i atârna până la şold. Am constatat mai târziu că-l purta prins într-o şpangă. Omul stătu multă vreme aşa, neclintit. Se uita ţintă la lună şi murmura. Parcă spunea o rugăciune şi aştepta ca luna să ajungă în crucea bolţii. După care porni mai departe.

Şi te-ai luat după el? întrebă Gambusino.

Ara vrut, fireşte, însă n-am reuşit. Omul apucă pe creasta văgăunii şi dispăru în spatele ei. Drept să-ţi spun, m-a uimit bătrânul. Peretele, aproape vertical, părea să nu aibă nici un locşor de sprijin. Şi totuşi omul cobora cu o siguranţă de parcă ar fi călcat pe nişte scări solide. I-am văzut părul scânteind, în raza lunii, apoi l-am pierdut din ochi, atât de adânc coborâse. Cine să fi fost? După chip era indian. Şi ce căuta? De ce n-o fi aşteptat până la revărsatul zorilor dacă avea de gând să se angajeze pe un drum atât de primejdios? Şi unde îşi avea catârul? Am rămas pe marginea văgăunii pândind întoarcerea lui. Am pândit toată noaptea. Nu mai venea. Abia dis-de-dimineaţă, când licări soarele, l-am zărit cum se caţără încet pe partea cealaltă a văgăunii. Ducea în spate o povară. Ajuns pe creastă, ridică braţele la cer de parcă ar fi salutat noua zi. Apoi îşi văzu de drum. Îl urmăream fără ca el să mă observe. Din înălţimea unde se afla, drept înaintea ochilor mei, se făcea o pantă abruptă. Moşneagul o luă în jos, pe urmă coti după o stâncă şi îl pierdui iarăşi din vedere.

Şi l-ai urmărit? se interesă curios Gambusino.

L-am urmărit. Voiam să aflu cu orice preţ cine-i omul şi ce anume scosese în toiul nopţii din văgăună, căci seara nu avusese nici o povară cu el. Mi-am dezlegat catârul, am încălecat şi am luat-o pe urma lui. N-a fost nevoie să ocolesc, deoarece direcţia pe care apucase ducea exact la Salina del Condor, unde voiam şi eu să ajung. Coborâi în viteză panta. După un povârniş destuii de abrupt se deschidea o vâlcea. Acolo îl zării pe bătrân. Părea grăbit. Mergea mai repede decât catârul meu. Am dat pinteni catârului şi l-am urmărit în vâlcea, în câmp deschis, am urcat o coastă şi m-am lăsat iarăşi la vale. Mă apropiasem atât de mult, încât omul auzi tropotul din spatele lui. Se opri, întoarse capul şi o luă şi mai iute la picior. Voia să scape de mine. Mi-am, îndemnat din nou catârul, care porni la galop. Bănuind că-l urmăresc, moşneagul se uita în dreapta şi în stânga, căutând o trecere, un ascunziş. Dar pereţii laterali ai văii erau atât de drepţi, încât nu era chip să te caţeri pe ei. La un moment dat valea se lărgi şi dânsul dădu să cârmească. Atunci i-am strigat: „Stai că trag!” Se prefăcu că nu aude, aşa că trăsei un foc de armă, nu în el, «ci alături; nu voiam să-l nimeresc. Glonţul şuieră printre stânci, drept care omul gândi că e mai cuminte să se supună. Se opri şi îşi întoarse faţa spre mine. Mă apropiai de el cu puşca în mână. „Ce v-am făcut, señor, de ce trageţi?” m-a întrebat. „Dar dumneata de ce ai luat-o la goană când ţi-am poruncit să te opreşti?” i-am răspuns.

Atunci se înălţă mândru, îşi scutură părul lung şi alb, cum îşi scutură leul coama şi rosti pe un ton suveran: „Cine are dreptul să poruncească aici? Nu cumva dumneavoastră?”

Ochii îi scânteiau. Dar nu numai ochii, ci şi povara ce-o ducea în spinare, într-o plasă, prin care străbăteau luciri ca de aur curat. Şi când făcu o mişcare, auzii un clinchet moale şi lin, specific aurului. Pe urmă nu mai ştiu nici eu ce mi-a venit. Ştiu doar că am descărcat a doua ţeavă. Am tras fulgerător. Glonţul nimeri în plin şi omul căzu la pământ.

L-ai lovit în piept? întrebă Gambusino.

Nu. Glonţul a pătruns prin spate drept în inimă. Când am dus puşca la ochi, bătrânul s-a răsucit repede ca să se ferească. Dar în zadar, căci i-am ghicit mişcarea şi l-am împuşcat pe la spate. Sarcina i-a alunecat, a căzut alături. Plasa se desfăcu şi câteva lucruri se răspândiră pe jos. Erau nişte cupe mici de aur şi alte obiecte a căror întrebuinţare n-o cunoşteam. Bătrânul murise. Am adunat lucrurile şi le-am înfăşurat într-o pătură ce o aveam de obicei la spatele şeii…

Şi desigur că te-ai întors la văgăună? îl întrerupse Gambusino.

Ba nu. De două zile duceam lipsă de apă, trebuia să-mi adap catârul ca să nu se prăpădească. De aceea m-am îndreptat spre Salina del Condor, în preajma căreia, precum ştii, se află câteva izvoare. Abia pe urmă aveam de gând să mă întorc la Barranca şi să caut locul de unde bătrânul scosese obiectele acelea de preţ.

Dar mai întâi l-ai scalpat?

Păi da. Nici nu-mi dau seama cum de m-am hotărât. Aveam eu acasă o colecţie eu tot felul de mărunţişuri, amintiri din primele mele călătorii şi aventuri… Şi cum stăteam aşa în faţa mortului şi îi admiram părul, parcă vedeam scalpurile indienilor care se găsesc în atâtea colecţii. Şi ce mi-am zis? Zău că merită să păstrez o asemenea chică!… I-am jupuit ţeasta şi am vârât chica lângă celelalte lucruri, în pătură.

Hm! Vasăzică, aşa te-ai ales cu scalpul, zise Gambusino, îngândurat. Eu nu l-aş fii luat cu mine.

De ce?

Fiindcă ar putea să te trădeze.

Cum adică? Prin ce?

Prin raritatea lui. Ai mai văzut tu pe cineva să poarte părul în felul acesta? Şi ce păr bogat, ce lung şi alb ca argintul! Bătrânul are desigur rude şi cunoscuţi care i-au pierdut urma şi au făcut cercetări. Dacă vreunul din ei află că scalpul se găseşte la tine? Dacă există cineva care cunoaşte şi el secretul cu comoara? În locul tău n-aş vorbi cu nimeni despre scalp şi cu atât mai puţin l-aş arăta.

Ei, lasă, au trecut de atunci cinci ani, nu mai e nici o primejdie.

Eu, unul, te sfătuiesc să fii prudent. Uite, chiar acum îmi vine în minte un indian bătrân care poartă părul tot aşa. Trăieşte singur în munţi. Asemănarea asta mă face să bănuiesc oarecare legături cu mortul. S-ar putea ca, prin nu ştiu ce întâmplare, omul să afle de scalpul cu pricina. Şi-atunci, dacă l-a cunoscut cumva pe bătrân, poţi s-o păţeşti rău de tot.

Cum îi zice indianului?

I se spune Anciano bătrânul, fiindcă e trecut de o sută de ani. Dar, în ciuda vârstei, omul e încă viguros şi sprinten ca la patruzeci. S-a făcut vestit prin îndrăzneala şi dibăcia lui.

Nu-l cunosc şi nu mă interesează. E bogat?

Dimpotrivă.

Atunci n-are habar de comoară şi nu văd ce folos aş trage din sfatul tău…

Poate că ai dreptate. Mi-a trecut şi mie aşa prin gând… Zii înainte!

Din păcate, lucrurile au ieşit pe dos. Voiam să-mi adăp catârul la Salina, să-mi umplu şi eu burta cu apă şi să mă-ntorc la Barranca. Dar, sosind la Salina şi cârmind după un cot, numai că văd pe cineva care şade şi mă priveşte mirat. Urcase fără îndoială din vale şi mergea în munţi. Asta mi-a răsturnat toate planurile. Să mă întorc, nu mai puteam fiindcă omul s-ar fi luat după mine şi ar fi descoperit leşul. Să mă aşez iarăşi nu-mi convenea, căci şi-ar fi întipărit în memorie chipul meu şi ar fi putut să mă trădeze odată şi odată. Aşa că am dat pinteni catârului şi am trecut repede pe lângă el.

Mare prostie! De ce nu l-ai pocnit?

Aş fi făcut şi asta, crede-mă, dar, de cum m-a zărit, a şi pus mâna pe puşcă. Mi-ar fi luat-o înainte… Aşa că m-am oprit numai o clipă şi mi-am întors repede faţa de la el. Mânând la galop, am ajuns după o jumătate de oră la unul din izvoarele de lângă Salina. Acolo am zăbovit puţin, apoi mi-am continuat drumul. Bănuiam că omul mă va urmări.

De unde până unde bănuială? Doar nici nu vorbiseşi cu el.

Tocmai asta putea să-i dea de gândit. Şi pe urmă, dacă descoperea cadavrul, mă acuza fireşte de omor.

Cum arăta? Cred că i-ai reţinut bine înfăţişarea.

Tocmai că nu. Ca să-l privesc cu atenţie, ar fi trebuit să mă întorc cu faţa la el, ceea ce am evitat, pe bună dreptate, aşa că nu i-am reţinut trăsăturile. Ştiu doar că nu era tânăr, avea părul cărunt.

Dar statura?

Ţi-am spus că şedea. N-am văzut cum arăta în picioare. Oricum, nu părea să fie scund.

Deh, ai fost cam uşuratic. Omul ăsta poate să-ţi ceară socoteală când nici nu te aştepţi. Mai bine te aşezai lângă el şi pândeai momentul potrivit ca să-l împuşti.

Mi-a trecut şi mie prin gând, însă prea târziu. Astăzi regret că n-am făcut-o, căci se pare că omul mă ţine minte cum nici n-aş fi bănuit.

Ce vorbeşti?! Te-a mai întâlnit după aceea şi te-a recunoscut?

Aşa cred. M-a şi ameninţat şi am simţit în vorbele lui ca o aluzie la întâmplarea de-atunci.

Cine-i?

Tata Jaguar.

Valgame Dios! Să-şi fi băgat nasul şi aici?!

Perillo evocă întâlnirea din restaurantul de la Buenos Aires, unde Tata Jaguar îi amintise de Salina del Condor. Atunci Gambusino exclamă cu voce atât de tare, încât aproape că-i trezi pe abiponii adormiţi:

Dânsul era! Fără nici o îndoială! Trebuie să fii foarte atent. Iată un motiv în plus ca să-l lichidăm cât mai repede. Zii mai departe!

Am mers atunci călare ziua şi noaptea toată. Nu m-am oprit decât pentru câteva minute şi mi-am dat osteneala să nu las nici o urmă. Fireşte că m-aş fi întors imediat la Barranca să caut comoara, dar în asemenea împrejurări a trebuit să mai amân pentru câteva săptămâni. Între timp am stat la Chicoauia. Spre norocul meu am dat acolo peste un negustor de antichităţi care mi-a cumpărat marfa şi mi-a plătit-o pe loc, fără să întrebe măcar de unde posed asemenea obiecte de aur. Când m-am văzut cu bani, n-am putut răbda şi m-am dus la Salta. Ei şi acolo am jucat şi am pierdut aproape tot. Nu mi-a rămas decât suma strict necesară pentru drumul înapoi la Barranca.

Şi te-ai întors şi n-ai găsit nimic…?

Din păcate aşa e. Mai întâi am căutat cadavrul indianului, dar nu mai rămăsese nici urmă din el. Condorii îi căraseră până şi oasele. Apoi, la Barranca, am cercetat pas cu pas, palmă ce palmă, fără să descopăr nici cel mai mic semn. Şi de câte ori am mai revenit la locul cu pricina, în zadar am căutat, deşi sunt convins că există bogăţii uriaşe care au aparţinut cândva monarhilor peruvieni.

Asta e posibil, fireşte. De fapt, cercetările tale n-au fost destul de temeinice. Pentru aşa ceva e nevoie de o mare pregătire şi răbdare. Or tu eşti prea puţin versat.

Ai dreptate. Tocmai de aceea mă gândesc că am găsit în tine omul potrivit. Eşti dispus să mergi cu mine până la văgăuna aceea?

Cu cât mai repede, cu atât mai bine. O lovitură ca asta nu trebuie amânată, pricepi. Altminteri se poate găsi cineva care, printr-un simplu noroc, să descopere ceea ce tu ai căutat în zadar cu atâta osteneală. Dacă, din cine ştie ce motiv, campania împotriva cambaşilor va lua o întorsătură proastă pentru noi, atunci cel mai bun lucru va fi să ne repezim în munţi şi să punem mâna pe comoară.

Crezi că o s-o găsim?

Sper… Şi acum vreau să fac un tur de control, să văd dacă nu ne paşte vreo primejdie. Mă tot bate gândul că Tata Jaguar se află prin preajmă şi ne spionează.

Când ofiţerul care pândea de după tufiş auzi aceste vorbe, se târî repede înapoi şi îşi reluă locul în tabără.