Călare prin pampas.

Calea urmată de doctorul Morgenstern şi însoţitorii săi ducea drept spre nord, printre Rio Salado şi Rio Saladillo, îndărătul cărora se întind codri deşi. La mai puţin de o oră trecură primul din cele două râuri peste o punte de lemn şi dădură de colonia Esperanza, locuită în majoritate de germani. Voind să-l ajungă din urmă pe Tata Jaguar, nu făcură nici un popas, ci mânară pe şosea spre Cordova.

Goneau – căci pentru Morgenstern şi Fritze era o adevărată goană – deşi chirurgului viteza i se părea destul de obişnuită în acele locuri şi nu-i cerea prea mult efort. O luase înainte şi cei doi germani abia se ţineau după el. În Argentina străbaţi cu diligenţa în medie douăzeci de kilometri pe oră; dar un călăreţ face pe puţin cinci kilometri în plus. De cal nu-i pasă; nu se întreabă cât va rezista. Nici chirurgul nu-şi punea o asemenea problemă. Nu se gândea că trec printr-un ţinut care nu-ţi scoate în cale nici o estancia unde, contra plată, să poţi schimba calul istovit pe unul odihnit. Pintenii săi muşcau pur şi simplu din burta bietului animal şi, de câte ori ceilalţi căutau să-l îmblânzească, izbucnea în râs şi îşi maltrata iapa cu şi mai multă sălbătăcie. De altminteri părea un călăreţ bun şi tenace.

Fritze Kiesewetter se ţinea şi el destul de bine în şa. De când trăia aici se obişnuise întrucâtva, cu călăria. Ceea ce din păcate nu era şi cazul micului zoolog. Urcase în şa, ce-i drept, cu destulă dezinvoltură; acum însă făcea o mutră de parcă s-ar fi înălţat călare în nori. Îşi dădea osteneala să-şi păstreze echilibrul, ceea ce de bine de rău izbutea, totuşi faţa lui crispată arăta că nu prea se simte în apele lui. De altminteri calul său avea pasul lin, regulat şi, cum mergeau mai ales în galop de cursă, animalul dovedea certe calităţi. Cu toate astea, după o oră de călărie de la Esperanza, bravul doctor Morgenstern era atât de sfârşit, încât îşi struni calul şi strigă:

Stop! Calul meu nu mai poate. Îl lasă picioarele, îi trebuie, cum s-ar zice, puţin repaos, adică tranquilitas.

Fie! aprobă Fritze şi se opri la rândul lui. Mi-ar prii şi mie un bob de odihnă.

Dar chirurgul se împotrivi:

Trebuie să ajungem încă azi la Fort Tio şi mai avem o sută de kilometri până acolo. Numai aşa putem atinge mâine seară Laguna Porongos. Eu merg înainte.

Pentru numele lui Dumnezeu! protestă Morgenstern, coborând anevoie din şa pentru a se lungi în iarba moale a câmpiei. Dacă vreţi să scoateţi sufletul din calul dumneavoastră, n-aveţi decât. Dar pe urmă cum vă descurcaţi? De unde luaţi altul? Uitaţi-vă în ce hal l-aţi adus în aceste două ore! I-aţi rupt burta cu pintenii. Sângerează. Zău că sunteţi de o cruzime înspăimântătoare, atravitas sau crudelitas şi chiar immanitas pe latineşte, dacă nu duritas sau saevitas.

Ce fac eu cu calul mă priveşte. L-am plătit cu banii mei, señor.

În chestia asta nu zicem ba, interveni Fritze, deşi am putea întoarce vorba şi altfel: banii dumneavoastră nu vă dau şi dreptul să-l chinuiţi.

Şi Fritze se lungi lângă stăpânul său. Chirurgul mai bombăni în barbă supărat, socoti totuşi că-i mai convenabil să rămână cu ei decât s-o pornească singur mai departe. Dar după numai o jumătate de oră stărui din nou să continue drumul şi ceilalţi se lăsară convinşi.

Următorul campo ce-l aveau de străbătut era neted, întins, acoperit numai cu iarbă. Nici un desiş, nici barem un copac; păduri şi tufişuri nu se găsesc decât în preajma cursurilor de apă.

Merseră un răstimp şi deodată auziră un zgomot confuz în spatele lor. Întoarseră capetele nedumeriţi. Era diligenţa pentru poştă şi pasageri, care făcea cursa între Santa Fé şi Cordova.

O deplasare cu diligenţa în acele locuri e cu totul altceva decât voiajul comod într-un onorabil poştalion german. E o diferenţă ca între dulcea boare de mai şi vijelia sălbatică numită aici pampero.

Se vorbeşte sau se vorbea şi în statele din La Plata de şosele. Dar să nu vă imaginaţi că aceasta înseamnă drumuri ca în palmă, cu şiruri de copaci pe ambele părţi. Şosele naţionale sau drumuri pietruite nu există, căci lipseşte materialul de construcţie. Lemnul e o raritate şi piatră nu e deloc. În diligenţă sau călare, oamenii călătoresc către ţintă peste câmpul vast, chiar dacă se abat cu câţiva kilometri la dreapta sau la stânga.

Ceea ce numesc ei şosele înseamnă de fapt unui sau mai multe rânduri de urme, alcătuind nişte drumeaguri, când mai înguste când mai largi, care taie în fel şi chip pampa. Uneori trebuie să treci prin coclauri, prin mocirle sau peste pâraie mici, cu maluri abrupte; alteori rătăceşti mult şi bine fără să dai măcar de o baltă sau de un curs de apă mai mărişor.

La fel de prost arată şi staţiile pentru schimbul cailor cel mai adesea nişte ranchos sărăcăcioase unde călătorul nu găseşte nici cel mai elementar confort.

Ce să mai vorbim de vehiculul însuşi, de poştalion! Acesta pare a fi fost construit într-o vreme când omul se bătea pe burtă cu urşii din bârlog. E atât de primitiv şi de o formă atât de greoaie, încât aspectul lui inspiră groază călătorilor civilizaţi, nevoiţi să-l folosească. Înăuntru se înghesuie opt pasageri, dar locuri – după optica noastră – nu sunt decât patru. Unde mai pui că fiecare călător trebuie să-şi ţină bagajul lângă el! Pe capră, lângă vizitiu sau mayoral, cum i se spune, mai sunt două locuri.

Sus, pe acoperişul trăsurii, se încarcă atâtea colete poştale şi alte calabalâcuri încât s-ar părea că hardughia nu-şi va menţine echilibrul cu nici un preţ şi că se va răsturna încă la pornire. Şi totuşi se întâmplă ca o seamă de pasageri supranumerari să-şi găsească loc tocmai în vârful acestui turn.

Trăsurile sunt deservite de câte opt cai – patru rotaşi, doi mijlocaşi, un înaintaş pe care călăreşte surugiul şi un al optulea „căluţ” neînhămat, purtând în spinare un peon care mână pe de lături şi are sarcina de a îndemna caii ceilalţi şi de a culege de jos obiectele căzute în drum.

Hamurile arată cât se poate de meschin. Caii de ham sunt legaţi peste burtă cu o chingă de piele prinsă la rândul ei de trăsură prin intermediul unui lasou.

Mayoralul posedă o ţepuşă cu care împunge caii rotaşi. Pentru cei din faţă se foloseşte de un bici lung. Surugiul din frunte şi peonul de pe margine au şi ei câte un bici. Deci nu se poate spune că ar lipsi mijloacele cuvenite pentru „duioasa” mângâiere a cailor. Adeseori pe unul din mijlocaşi călăreşte un gaucho înarmat şi el fireşte cu un bici.

Aceşti patru inşi aflaţi în serviciul diligenţei arată, prin comparaţie cu poştaşii de la noi, ca nişte tâlhari cărora nici pentru o clipă nu le-ai încredinţa averea şi viaţa. Totuşi sunt oameni de treabă, cinstiţi, ştiu ce au de făcut şi îşi îndeplinesc sarcina într-un fel de-a dreptul năucitor.

Să presupunem de pildă că diligenţa e încărcată. Pasagerii şi-au ocupat locurile. S-au instalat cum au putut şi aşteaptă plecarea ştiind bine că nu vor avea mult de aşteptat. De altfel mayoralul a şi scos un răget ca de tigru şi împunge rotaşii cu ţepuşa lui, drept în rănile rămase de la ultima cursă. Biciul şuieră în văzduh de parcă ar vrea să-i croiască pe cei de faţă. Călăreţul din mijloc, surugiul înaintaş ca şi peonul urlă din răsputeri şi dau bice cailor. Aceştia se pun în mişcare. Hardughia se smuceşte din loc într-un salt nesigur, se înclină pe dreapta, pe stânga, trasă din răsputeri de caii înţepaţi şi biciuiţi. Pornirea bruscă face ca pasagerii, lovindu-se cap în cap, să-şi piardă pălăriile. Bagajul le cade în poală sau pe picioare. Întind braţele ca să se sprijine reciproc, ba câte unul îl apucă de barbă pe vecinul său care, la rândul lui, îl trage de lanţul ceasornicului.

Ce aveţi cu barba mea, señor?

Dar dumneavoastră de ce mă trageţi de lanţ?

Scuzaţi, venerabile, am făcut-o fără intenţie.

Atunci vă cer şi eu scuze, señor. Departe de mine gândul să mă leg de barba dumneavoastră.

Şi astfel diligenţa a luat-o din loc. Deodată se aude în spate o bufnitură.

Stai, mayoral! Opreşte! strigă peonul. Pe sfântul Jago, trebuie să oprim.

Mayoralul struneşte caii şi urlă:

Ce mă priveşte pe mine sfântul Jago! Eu conduc diligenţa, nu-mi arde de rugăciuni. Vezi să nu-mi mai încurci treburile.

A căzut o ladă. Uite-o jos.

Ridic-o şi fă-i vânt pe acoperiş.

Mi se pare că a crăpat.

Şi ce vină am eu? De ce nu ne dă lăzi mai acătării, din lemn tare! Ce-i înăuntru?

Stai să văd.

Peonul descalcă şi aduce lada. I-a sărit capacul, pe care scrie adresa unui profesor de la universitatea din Cordova. Lada conţine sticle. Câteva s-au spart. Un lichid roşu se scurge din ele, gâdilind plăcut nasul peonului.

Vin roşu, pe legea mea! exclamă aceasta. S-au spart patru sticle. Noroc că numai la gât.

Scoate-le, bre! Câte una de fiecare! Doar n-om lăsa bunătatea de băutură să se scurgă în pământ.

După ce sticlele în cauză sunt golite, peonul leagă lada cu o curea şi o prinde cu sfoară sus, pe coviltir. Şi călătoria noastră continuă şi pasagerii se ciocnesc iarăşi între ei.

Scuzaţi, venerabile, acesta e piciorul meu! exclamă unul.

O, iertaţi-mă señor. Credeam că-i al meu şi voiam să-l trag de sub pachetele astea. Dar unde vă e pălăria?

Pe capul dumneavoastră. V-aţi pus-o chiar acum. A dumneavoastră a zburat…

Dumnezeule, a zburat pe fereastră? Atunci s-a dus. De unde să iau alta? Ce mai tevatură cu diligenţa!

Din fericire pălăria nu „s-a dus”. Peonul a zărit-o zburând, s-a întors şi, fără să coboare de pe cal, i-o aduce înapoi păgubaşului. Aruncând-o înăuntru prin fereastră, ţine să atragă atenţia domnilor călători:

Ţineţi-vă bine pălăriile, señores, sau legaţi-le! N-avem vreme să ne ocupăm cu de-alde astea.

Apoi îşi vede de celelalte treburi, chiuie şi îndeamnă caii ai biciul. Dacă răsare în drum vreo albie secată sau un pârâiaş, atunci se coboară în galop şi se urcă iar cu toată viteza. Numai peonul sare de pe cal şi îşi umple buzunarele cu prundiş (altă piatră nu se găseşte nicăieri în pampa). Apoi încalecă din nou şi ajunge din urmă diligenţa. Dacă, la nevoie, biciul se va dovedi insuficient, atunci dumnealui va deschide un bombardament cu pietre asupra cailor.

Acest peon e un maestru al călăriei, surugiul din faţă îl întrece uneori. Sarcina lui e să ţină direcţia. Cu ochi ageri el scrutează terenul ca să descopere din timp locurile ce trebuie ocolite. Deoarece se merge mereu în galop, treaba asta cere o mare experienţă. Adeseori, ca să evite un loc primejdios, trebuie să cotească brusc. Atunci omul zbiară ca turbat, mayoralul răcneşte la rândul lui, dă cu biciul şi împunge caii, iar călăreţul din mijloc şi peonul de pe margine chiuie de mama focului. Pasagerii, cuprinşi de panică, strigă şi ei. Vehiculul, cârmit cu violenţă, se înclină pe o parte, lucru cu atât mai periculos cu cât înaintaşul trebuie să forţeze menţinerea pe direcţie. Dacă vrea ca trăsura să se abată cu zece grade, el descrie un unghi de treizeci de grade în sensul dorit. Şi dacă trebuie să mai cârmească o dată la fel de brusc în partea opusă, mânând în zigzag pe o porţiune de numai câţiva metri şi cu o înclinare de şaizeci de grade, atunci bietului călător i se face părul măciucă şi îi sare inima din piept.

Se realizează astfel până la douăzeci şi cinci de kilometri pe oră, dar numai cu cai odihniţi care şi ei, după o goană atât de înverşunată, obosesc curând şi viteza scade treptat.

Când diligenţa se apropie de o staţie unde urmează să-şi schimbe caii, peonul o ia înainte ca să-i înştiinţeze pe oamenii de acolo. Societăţile de transport au contracte cu acei estancieros, hacienderos şi rancheros ale căror posesiuni se află în preajma drumului respectiv. De îndată ce soseşte peonul, caii din staţie sunt mânaţi în corral ca să poată fi prinşi. Sunt apucaţi de dârlogi şi li se pun chingile. Ştiind ce eforturi şi bătăi îi aşteaptă, caii se opun din răsputeri. Se produc astfel din nou scene de la care un european îşi întoarce cu oroare capul. Animalele care şi-au încheiat cursa sunt lăsate libere şi, nechezând de bucurie, o iau din loc. În schimb, caii pentru care calvarul abia începe, se cabrează, fornăie, zvârle, până ce sunt înhămaţi cu chiu cu vai şi goana continuă.

În anotimpurile cu iarbă grasă caii se hrănesc mai bine şi suportă mai uşor eforturile. Dar când iarba e puţină, când pampa e uscată peste tot, atunci bietele animale suferă de foame şi trag anevoie carele supraîncărcate. Şi dacă mai sunt forţate la un galop nebunesc, atunci îşi pierd ultimul strop de vlagă şi se prăbuşesc în toiul cursei. Dar nu face nimic. Există cai de schimb. Celui căzut i se scoate hamul, apoi e lăsat în voia sorţii. Mai trăieşte, dar e atât de stors, de istovit, încât nu se mai poate ridica. Zace şi răsuflă spasmodic. Picioarele îi zvâcnesc. Sângele îi năvăleşte în ochi şi limba îi atârnă, lunga, cu botul întredeschis. Vulturii care rotesc ca nişte cohorte negre şi de care nimeni nu se atinge – fiindcă ei alcătuiesc poliţia sanitară – coboară şi-i smulg bietului animal fâşii de carne din trup. După puţine ore nu mai rămâne decât un schelet cu totul despuiat. Iată de ce aproape la fiecare pas întâlneşti oase înălbite. Pentru gauchos viaţa unui cal nu preţuieşte nimic. Şi dacă încerci să le atragi atenţia asupra laturii morale a comportamentului lor faţă ide o creatură a Domnului, se miră şi râd zgomotos. Aşa ceva nu intră în calculele lor.

O astfel de diligenţă venea deci pe urma celor trei călăreţi. Înainta cu mai mare viteză decât ei, aşa că îi ajunse curând. În trecere peonul le strigă:

Încotro, señores?

Spre Fort Tio, venerabile, răspunse chirurgul.

Şi noi la fel. Să vă reţin nişte locuri pentru odihnă?

Da, vă rog chiar, señor!

Şi diligenţa, în goana ei sălbatică, dispăru peste puţin dincolo de linia orizontului.

N-am mai pomenit una ca asta! clătină Fritze din cap. La noi, dacă s-ar găsi asemenea oameni, ar fi scoşi din meserie, pe când aici li se mai spune şi „venerabile”! Ce ziceţi, dom' doctor, cum îşi cotonogesc animalele?

Ce să zic? Doar că aceşti oameni ar trebui trataţi după felul cum îşi tratează ei caii. Poate că atunci ar ajunge şi ei la ceea ce latinul numeşte intelligentia sau perspicientia.

Morgenstern dorea de fapt un popas, nu atât de dragul calului cât pentru el însuşi. Animalul, care nu era ostenit, îşi continua drumul în galop voios. În schimb savantul nu arăta la fel de bine dispus. Călăria îl supunea la eforturi mari. Îşi dădea toată silinţa să nu se observe acest lucru, totuşi, după-amiază fu nevoit să facă un popas mai lung. De aceea călăreţii ajunseră la fort abia pe înserate. Nu le-a fost greu să se orienteze, căci urmele diligenţei constituiau o călăuză fără greş.

Despre un fort la graniţa indiană a Argentinei nu trebuie să ne facem o imagine ca despre ceea ce se înţelege la noi sub acest cuvânt. Fort Tio constă dintr-un teren înconjurat de un şanţ şi năpădit de cactuşi ghimpaţi. Pe toată întinderea fortului se aflau doar câteva ranchos adăpostind vreo douăzeci de soldaţi sub comanda unui sublocotenent. Intrarea era larg deschisă.

Cei trei drumeţi pătrunseră călare în fort, întâmpinaţi de ofiţerul cu pricina.

Bun venit! îi salută el. Ne bucurăm, señores, să vă…

Se opri la mijlocul frazei. Îl recunoscuse pe chirurg. Râse.

El carnicero! Bine că ne mai vedem uneori! Ce operaţii aţi mai efectuat de când ne-am văzut ultima dată la Rosario?

Vorbise oarecum ironic. Don Parmesan se simţi lezat şi răspunse pe un ton sever:

Îmi place ca de activitatea mea chirurgicală să se informeze numai cei operaţi de mine sau cei pe care urmează să-i operez. Doriţi cumva să vă tai un braţ, un picior? Sau poate ostaşii dumneavoastră…?

Nu, señor, din fericire suntem cu toţii zdraveni.

Atunci să nu mai discutăm pe această ternă, deşi m-ar interesa de pildă cam ce părere aveţi despre amputarea maxilarului inferior. Ar putea oare pacientul să trăiască fără el?

N-am căderea să mă pronunţ. Ştiu doar că, în ce mă priveşte, nu mi-aş dori să trăiesc fără maxilar. Dar vă rog, permiteţi să întreb cu cine am onoarea în afară de dumneavoastră?

Doi savanţi germani, dintre care unul e servitorul celuilalt. Numele să şi le spună singuri. Limba mea nu-i în stare să le pronunţe.

Morgenstern îşi rosti numele, prezentându-l şi pe Fritze. Drept care amândoi fură conduşi la ranchoul ofiţerului în timp ce Parmesan se amestecă printre soldaţi. De altfel comandantul îi şi aşteptase, anunţat fiind de către peonul care trecuse cu diligenţa şi se ţinuse de cuvânt.

Soldaţii aveau la dispoziţie cai şi vite. De-a lungul zilei animalele păşteau în libertate, seara erau mânate în fort. Ele serveau şi la aprovizionarea regiunii. Aşadar, came din belşug. Oaspeţii fură serviţi cu nişte porţii de friptură imposibil de dovedit.

În cursul discuţiei, ofiţerul se lămuri repede cu ce aiuriţi avea de-a face. Un om care se aventurează în pampa şi încă în Gran Chaco, în căutare de oase antediluviene, trebuia – după părerea lui – să fie barem pe jumătate nebun. Dându-şi seama că n-are nici o şansă de a le scoate din cap această idee, renunţă să mai stăruie şi rosti:

În tot cazul, cred că veţi rămâne câtva timp la noi în aşteptarea unor tovarăşi sau slujitori care să vă însoţească, nu-i aşa?

Nu. N-am decât un singur tovarăş, pe señor Parmesan şi un singur slujitor, Fritze Kiesewetter, răspunse micul savant.

Cum? se miră ofiţerul. Adică n-o să vină nimeni să vă aducă cele necesare în Gran Chaco?

Absolut nimeni. Am luat cu noi tot ce ne trebuie.

Greşiţi, señor. Ce-o să mâncaţi? V-aţi luat făină?

Nu.

Pastramă, slănină, untură?

Nu.

Cafea, ceai, cacao, tutun?

Nici.

Pulbere, chibrituri şi toate mărunţişurile de care un om civilizat nu se poate lipsi? Haine, încălţăminte, foarfeci, scule de tot felul?

Nimic. Doar hainele de pe mine şi pulbere – o pungă plină.

Nu-i suficient. Şi apoi câte altele… Ce-o să beţi? Aţi luat vase pentru gătit?

Ce nevoie am de vase! Nu gătesc nimic. Beau apă şi mănânc carne.

Dar astea nu se află peste tot.

Ba dimpotrivă. Apă există pretutindeni. Carne îmi procur din vânat.

Sunteţi vânător cu experienţă?

Fritze trage grozav.

Atunci ascultaţi-mă pe mine: apă nu există peste tot. După ce treceţi Rio Salado, intraţi în Montes impenetrabiles sin aquar în codrii virgini şi lipsiţi de apă. Cât priveşte carnea, dacă nu sunteţi un bun vânător, va trebui să flămânziţi.

N-aş crede. Am citit undeva că sute de vânători şi puitori de capcane din America de Nord trăiesc din vânat. De foame, pe latineşte fames, nu vom suferi.

America de Sud nu e America de Nord. Şi apoi indienii!

Cu ăştia n-am grijă: nu mă dau la ei, nu se dau nici ei la mine.

Vă înşelaţi. Noi suntem nevoiţi să le plătim, la date fixe, un anume tribut – fireşte că-i spunem „cadou” – în cai, vite şi oi. Asta ca să nu ne rărească ei turmele şi cirezile. Şi totuşi trec adeseori încoace, fură sute de vite şi le mână peste graniţă. În plus iau şi ostatici, pe care îi duc la Chaco şi nu-i eliberează decât în schimbul unor sume de bani. Şi asta o fac pe faţă: intră în oraş, se prezintă la autorităţi şi reclamă fără jenă preţul răscumpărării.

Ar trebui să nu le daţi nici un ban şi să-i pedepsiţi.

Asta nu se poate. Dacă, am pedepsi pe vreunul din ei, atunci ostaticii albi de care vă spuneam ar fi pierduţi. Ce ne-am face dacă şi dumneavoastră aţi cădea în mâinile lor?

Nu mă prind ei pe mine! Sunt mult prea abil şi prevăzător, ceea ce latinul ar numi astutus şi cotus ori prudens.

Mă rog, nu vreau să insist. Dar hainele astea? Cât credeţi că o să ţină? Prin sălbăticia de-acolo vă pomeniţi în zdrenţe cât de curând.

O să le menajez.

Şi încălţămintea? Văd că purtaţi botfori de gaucho, fără tălpi. Credeţi că aşa veţi înfrunta mărăcinii, scaieţii şi toată vegetaţia ghimpoasă din Gran Chaco?

Păi merg călare!

Calul poate pieri.

Avem şi cai de rezervă. Da, da, m-am gândit eu la toate. De altfel nu ne bizuim numai pe noi. Vom îi împreună cu nişte prieteni.

Ce fel?

Tata Jaguar cu echipa lui.

Ah! Îl cunoaşteţi?

Da. Ne-am întâlnit la Buenos Aires. A plecat mai din timp. O să-l ajungem din urmă.

A trecut şi pe-aici. Spunea că merge la Laguna Porongos, unde va sta două zile.

Atunci îl găsim cu siguranţă. Dacă pornim mâine în zori, suntem către seară la Laguna.

Dânsul ştie că umblaţi după oasele alea?

Desigur. Mi-a şi spus că se găsesc unele în Gran Chaco.

Şi v-a invitat să-l urmaţi până acolo? întrebă ofiţerul, neîncrezător.

Asta nu. Am vrut să-l însoţesc, însă n-a fost de acord.

Mi-am închipuit, señor. Dumnealui are altele de făcut decât să caute ciolane de dinaintea potopului. V-aţi luat deci după el fără să ştie?

Da, în taină, mai bine spus clandestinus sau furtinus sau latito, pe latineşte.

Mă tem că sunteţi mai sigur de latina dumneavoastră decât de buna primire ce vă aşteaptă din partea faimosului bărbat. Întoarceţi-vă, señor! Faceţi săpături în pampa, dacă vreţi musai oase străvechi. Asta e mai puţin primejdios decât drumul prin Chaco, unde în dosul fiecărui copac pândeşte un jaguar sau un indian.

V-am mai spus că nu mă tem de indieni. Şi în plus am descoperit un mijloc minunat să pun pe fugă orice sălbăticiune, deci şi un jaguar.

Mi-ar plăcea să cunosc şi eu acest mijloc.

Deocamdată e secret, ca să zic aşa. Dar fiindcă ne-aţi primit atât de amabil, o să vi-l împărtăşesc. Când vă atacă o sălbăticiune, agăţaţi-vă de coada ei, cauda pe latineşte. Până şi cel mai sângeros animal o ia imediat la goană.

Ofiţerul căscă gura, dar nu scoase nici un cuvânt, mărginindu-se să-l privească pe Morgenstern drept în ochi.

V-am uluit?! zâmbi doctorul. Aşa-i că nu v-aţi aşteptat la asta?

Într-adevăr, nu m-am aşteptat, răspunse ofiţerul izbucnind într-un hohot de râs.

Nu râdeţi. Vorbesc cu toată seriozitatea.

Să apuci un jaguari de coadă! Ce idee, señor!

O idee foarte ingenioasă. Şi totuşi atât de simplă, încât îţi aminteşte de oul lui Columb. Dacă mă aflu în spatele ei, atunci bestia nu mă poate muşca din faţă. E clar.

Dar jaguarul se întoarce cât ai clipi şi vă sfâşie.

Nici gând! Va urla speriat şi o va rupe la fugă. Sunt sigur de ceea ce spun. Astfel fiara devine cu mult mai inofensivă chiar şi decât unii oameni, cum ar fi de pildă căpitanul de la Santa Fé, care niciuna nici două a dat să ne închidă, să ne aresteze.

Sublocotenentul îşi ascuţi urechile şi întrebă:

Un căpitan de la Santa Fé? Când s-a întâmplat?

Ieri.

Ieri nu se găsea acolo decât căpitanul Pellejo. Şi a vrut să vă aresteze?

Întocmai.

De ce?

Din cauza unei confuzii de care nu mă ştiu cu nimic vinovat. Să vă povestesc cele petrecute?

Vă rog chiar, răspunse ofiţerul, care devenise brusc foarte interesat şi atent.

Fără nici o prudenţă, micul savant relată neplăcuta lui aventură. În timp ce vorbea, ochii ofiţerului se încărcau treptat cu răceală şi gravitate, iar la sfârşit omul rosti pe un ton schimbat, mai aspru ca până atunci:

Regret, señor, căpitanul Pellejo e şeful meu direct. Totodată ţin să vă informez că astăzi domnia sa se află la Fort Uchales, iar mâine va fi aici. Din fericire, la sosirea lui, dumneavoastră ne veţi fi părăsit. Evitaţi să mai daţi ochii cu el!

Fiţi pe pace în ce mă priveşte. Nu mă tem deloc.

În fond mie îmi e totuna dacă aveţi sau nu motive să-l ocoliţi. Dar ca subaltern răspund în faţa lui pentru toate acţiunile mele şi, dacă află că v-am primit aici, va fi desigur supărat. Ziceam să dormiţi la mine, dar acum mă văd obligat să vă trimit la un alt rancho.

Se ridică şi ieşi din odaie. După puţin apăru în schimb chirurgul, care îi chemă să le arate unde îşi vor petrece noaptea.

Sublocotenentul nu mai dă pe-aici? întrebă Morgenstern.

Nu se întoarce până nu plecaţi, señores. S-a schimbat brusc şi pare să fie pornit împotriva dumneavoastră. V-aţi certat cumva?

Nu, dar evocarea mea, comemoraţio sau oraţio pe latineşte, parc să nu-i fi plăcut. Hai la culcare, ca să putem pleca în zori!

Chirurgul îi conduse la un alt rancho, eliberat anume pentru ei. Nimeni nu le mai dădu vreo atenţie. O lumânare de seu înfiptă într-un dovleac micuţ răspândea razele-i palide prin coliba de chirpici. Aşternutul era din iarbă uscată. Toţi călătorii noştri dormiră mult şi bine, ca pe puf. La ivirea zorilor, pe când ostaşii mai dormeau, săriră tustrei în picioare. Prinseră caii, îi înşeuară, deschiseră poarta care stătuse închisă peste noapte şi ieşiră călare fără să-şi mai ia rămas-bun.

Fritze cunoştea precis direcţia în care se află Laguna Porongos dacă porneşti de la Fort Tio. De altfel şi chirurgul mai fusese pe acolo. Aşadar, nu era de temut să se rătăcească.

De astă dată drumul călare i se păru lui Morgenstern cu mult mai uşor. Rezistă până la prânz. Apoi făcură o pauză, nu numai în interesul lor, ci şi al cailor care fură lăsaţi să pască. Apă nu era. În schimb iarba proaspătă şi zemoasă le ţinea animalelor şi de sete.

Între timp li se făcu foame şi domnilor călători, cu care prilej constatară că afirmaţiile din ajun ale sublocotenentului nu erau lipsite de ternei. În tot cursul dimineţii, în afară de vulturi, nu zăriră nici o altă vietate şi cu atât mai puţin una comestibilă. Noroc de spiritul gospodăresc al chirurgului, care se aprovizionase cu o halcă de carne cumpărată de la un soldat. „Don” Parmesan se arătă destul de generos: tăie carnea în trei porţii egale şi oferi două din ele tovarăşilor săi de drum. Totuşi nu uită să le ceară plata în bani. Drept care ceilalţi înţeleseră cu ce fel de camarad vor avea de-a face.

Încinseră un foc din ierburi uscate şi puseră carnea la fript. Porţiile se dovediră exact pe măsura cuvenită. Se saturară şi porniră din nou la drum. Mergeau şi scrutau întruna împrejurimile, doar-doar vor zări niscai vânat. Fritze şi chirurgul îşi ţineau armele pregătite. Grija pentru stomac începuse să-i frământe pe tustrei. Se temeau ca nu cumva să se culce seara flămânzi.

După-amiaza trecu şi amurgul se lăsa fără ca ei să fi zărit vreo sălbăticiune bună de mâncat. Foamea porni să-i roadă din nou. Deodată chirurgul exclamă bucuros:

L-am dibuit, l-am văzut! Să ştiţi că o să avem ce mânca.

Ce anume? Ce-aţi văzut? întrebă savantul.

Un bizcacha, un iepuraş de pampa. Îl scoatem noi!

De unde?

De-acolo, din stânga. Era afară, dar cum ne-a zărit, s-a vârât iar în adăpost.

Un bizcacha e mai mare decât iepurele sălbatic de la noi, cu care seamănă ce-i drept – de aici şi denumirea iepuraş de pampa – dar nu ţine de iepuri, ci de rozătoarele cincila. Se mănâncă numai când n-ai altceva de îmbucat. Adăpostul, uşor boltit, şi-l amenajează chiar la gura unei movile scobite, specifică regiunilor cu pământ argilos. Într-o asemenea vizuină trăiesc de obicei mai multe familii. De aceea, pe lângă intrarea principală, vizuina e prevăzută şi cu alte căi de acces.

Aşa şi aici. Erau patru găuri bine camuflate. În timp ce caii păşteau cu nesaţ, Morgenstern şi chirurgul răscoleau movila, iar Fritze stătea cu puşca la ochi pândind clipa când vreun bizcacha ar fi încercat să fugă afară. Ceea ce era complet greşit. Un vânător cu experienţă an fi procedat cu totul altfel. Totuşi izbutiră. Nu trecură nici cinci minute – între timp sapele pătrunseră la câteva picioare adâncime – când Fritze, strigând de bucurie, trase două focuri la rând. Ceilalţi îşi ridicară repede nasurile din movilă şi văzură doi bizcacha împuşcaţi mortal. Era suficient. Agăţară din nou sapele de şei, suiră pe cai cei doi iepuri mari şi graşi, apoi îşi continuară drumul.

Iarba deveni curând şi mai suculentă, pământul mai moale, mai afânat. La nord se zăreau pomi izolaţi, semn sigur că intraseră în ţinutul Lagunei Porongos – nume ce înseamnă lacul sau mlaştina lămâilor sălbatici. Soarele cobora dincolo de orizont şi cei trei călăreţi zăriră lucind în faţa Ion apa lagunei.

Merseră în asfinţit pe urmele lăsate de numeroşi călăreţi, ceea ce îi făcu să presupună că aveau în faţă echipa Tatii Jaguar. Ar mai fi înaintat cu plăcere, însă umbrele serii, coborând grăbite, îi deciseră să se oprească pentru popas.

Descălecară şi scoaseră şeile de pe cai. Îi priponiră apoi, legându-le picioarele din faţă cu lasourile, ca să poată paşte fără a se depărta prea mult. Caii din pampa trăiesc în herghelii şi se ţin mereu împreună. Prin urmare, nu era de temut că a doua zi vor trebui căutaţi în locuri diferite.

Pe urmă strânseră vreascuri pentru foc. Lămâii sălbatici le ofereau din belşug. Flacăra se înălţă vioaie şi cei doi bizcacha fură jupuiţi, secţionaţi. Carnea le ajungea pentru cină şi pentru dejunul de a doua zi. Cu setea însă călătorii o duseră mai prost: apa din lagună, fiind sărată, nu era bună de băut.

După cină drumeţii se înfăşurară în ponchos-urile lor şi se culcară lângă foc. Făcuseră în acea zi peste o sută de kilometri şi drumul îi obosise destul de mult; încât nici răcoarea ce se lăsă în cursul nopţii nu-i putu trezi.

Dimineaţa găsiră caii chiar în preajmă. Carnea rămasă, după ce o fripseră, fu consumată la dejun. Apoi porniră mai departe.

Călăreţii înaintau pe partea de est a lagunei, unde – venind din nord-est – curge Rio Dolce. Numele i se trage din faptul că la izvoarele sale conţine apă dulceagă, plăcută la gust. Dar străbătând deşerturi, absoarbe sare, încât pe cursul inferior al râului apa nu mai poate fi băută.

Urmele descoperite în ajun continuau însă o bucată dincolo de lagună. Apoi echipa Tatii Jaguar probabil că făcuse un popas, căci pământul era bătătorit, iarba călcată şi mâncată de cai pe un perimetru larg. În plus, se vedeau rămăşiţele câtorva focuri. Dar când anume se întâmplase aceasta? Pentru călătorii noştri, cu lipsa lor de experienţă, lucrul era greu dacă nu imposibil de stabilit. Niciunul din ei nu avea simţul de orientare al vânătorilor de pădure sau de prerie.

De aici urmele duceau spre nord-est. Chirurgul se opri şi întrebă cu o nuanţă de îngrijorare în glas:

Señores, credeţi într-adevăr că acestea sunt urmele călăreţilor conduşi de Tata Jaguar?

Da, răspunse Fritze Kiesewetter. Echipa lui numără douăzeci şi patru de oameni şi urmele arată cam tot pe-atâţia.

Just, însă Tata Jaguar cică merge spre Gran Chaco, situat la nord şi nord-vest, pe câtă vreme urmele se îndreaptă spre nord-est.

Atunci pesemne că s-a mai abătut… O fi având şi el nişte socoteli.

Hm! Aşadar, venerabile señor, dumneavoastră propuneţi să ne luăm după aceste urme?

Păi cum?! Doar nu cred să mă-nşel. Tata Jaguar a trecut fără îndoială pe-aici. Avem în faţă un singur soi de urme, aşa că nici vorbă că sunt ale lor. Lăsaţi că mă pricep eu. Am citit cândva o poveste cu indieni plină de urme, dâre, semne şi în tipărituri.

O apucară deci spre nord-est. Drumul ducea peste un şes întins, numai cer deasupra şi iarbă dedesubt. Urmele se vedeau foarte desluşit. Către prânz dădură de un izvor limpede. Totul arăta că aici se oprise presupusa trupă a Tatii Jaguar ca să-şi astâmpere în sfârşit setea, să adape caii şi să-i lase odihnei. După un ceas şi mai bine porniră din nou.

Doctorul Morgenstern purta legată de lanţul ceasornicului o mică busolă. Consultând-o, văzu că urmele iau tot mai mult direcţia est. Nu mai duceau spre nord-est ci spre est-nord-est. Chirurgul intră şi mai tare la bănuială. Clătină din cap:

Dacă mai mergem aşa, nu ajungem în Chaco nici până la capătul zilelor. Cred că nu greşesc, señores, afirmând cu, după opinia mea, ne îndreptăm spre acea porţiune a lui Rio Salado unde se află Paso de las Canas sau chiar Paso Quebracho. Şi mă-ntreb dacă cei din faţa noastră sunt într-adevăr oamenii Tatii Jaguar… Aş prefera să ne întoarcem sau să o luăm spre stânga.

Eu, unul, prefer să mă ţin exact după aceste urme, replică Morgenstern. Unde sunt urme sunt şi oameni; şi unde sunt oameni e şi de mâncare.

Raţionamentul făcu o bună impresie asupra lui „don” Parmesan. În consecinţă acesta se învoi:

Aveţi dreptate, fireşte. Probabil că astăzi vom răbda încă de foame, fiindcă nu am zărit nici un vânat în afară de vulturii ăştia care se găsesc peste tot şi care, din păcate, nu sunt comestibili. Să ne ţinem după urme!

Porniră iar. Era pe la mijlocul după-amiezii când chirurgul, arătând cu degetul înainte, spuse pe un ton coborât, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie auzit şi de alţii:

Un avestruz, un avestruz! Un struţ, un struţ!

Ceilalţi doi se uitară în direcţia respectivă şi, în pofida depărtării, văzură într-adevăr un struţ care tot izbea cu ciocul în pământ şi scormonea. Întors cu spatele la ei, struţul nu-i observase.

Asta înseamnă carne, nu glumă! adăugă Parmesan. Ne săturăm cu toţii.

Dar numai după ce-l găbjim, obiectă Fritze. Am auzit că struţul e greu de vânat.

Aici nu greşeşti deloc, venerabile. Cred că ne scapă.

Deodată Morgenstern duse degetul la frunte şi rosti pe un ton important:

Señor, am găsit! Asta-i! Ştiinţa te scoate din orice impas. E fapt dovedit că struţul îşi vâră capul în pământ. Să facem deci ca să şi-l vâre. Atunci, neputând să ne mai vadă, îl răpunem ca David pe filisteni.

Ia spuneţi, señor, se zbârli chirurgul, aveţi de gând să vă bateţi joc de mine?

Nici prin vis nu mi-a trecut. Vorbesc foarte serios.

Da? Păi duceţi-vă la struţ şi rugaţi-l să-şi vâre capul în pământ!

Mă tem că ar avea efectul contrar.

Cred şi eu. Atunci cum să procedăm?

Treaba dumneavoastră, señor. Eu am făcut o propunere. Dacă nu ştiţi cum s-o aplicaţi, vă priveşte – deşi regret profund faptul că va trebui să mai răbdăm de foame.

Parmesan era gata să-i dea o replică usturătoare, dar Fritze interveni prompt:

Nu vă mai ciondăniţi. Am găsit eu un clenci mai bun. Credeţi, señor Parmesan, că…

Don Parmesan, nu señor! îl întrerupse chirurgul cu semeţie.

Fie! Credeţi, don Parmesan, că struţul fuge din faţa calului?

Ba dimpotrivă. Se întâmplă de multe ori să vezi un struţ păscând laolaltă cu caii sau cu vitele.

Bun. Eu cobor şi mă întind în iarbă cu puşca alături. Dumneavoastră amândoi o luaţi călare, unul la dreapta, celălalt la stânga, într-un ocol larg, depăşiţi struţul şi încercaţi să-l goniţi spre mine. Cu niţel noroc s-ar putea să-l pocnesc.

Ideea găsi ecou şi fu pusă imediat în aplicare. Morgenstern o luă la dreapta, Parmesan la stânga, descriind un arc în aşa fel încât să poată goni pasărea către Fritze.

Struţul american sau nandu se prinde cu bola, care i se înfăşoară în jurul picioarelor. De împuşcat e greu, fiindcă vânătorul, ca să poată ochi, e nevoit să-şi oprească din mers calul, timp în care struţul, foarte rapid în mişcări, fuge şi iese de obicei din bătaia puştii.

Ca să nu piardă timp şi să-i taie retragerea, cei doi călăreţi executară manevra în cea mai mare viteză. Struţul părea că nu-şi vede decât de ocupaţia lui. Izbea cu ciocul, scormonea cu picioarele-i lungi, vânjoase, înzestrate cu câte trei gheare, se învârtea mereu în jurul propriei sale axe, fără să dea nici o atenţie celor doi călăreţi sau calului liber ce păştea mai de o parte.

        „Mi se pare că-şi pregăteşte cuibul pentru ou. Vrea să se ouă”, murmură pentru sine Fritze, lungit în iarbă.

Călăreţii ajunseră în spatele struţului şi întoarseră caii spre el. Acesta, adâncit în munca lui, îi observă abia după ce se apropiară la cel mult două sute de coţi. Făcu deodată un salt mare şi o luă la goană chiar prin faţa lor, în direcţia unde pândea Fritze. La un moment dat zări calul liber şi stătu puţin în loc. Apoi îşi continuă fuga. Calul nu i se părea primejdios.

Fritze îşi simţi inima zvâcnind de bucurie. Se sprijini în cotul stâng. Ca să nu-i tremure arma, o fixă bine în umăr. Pasărea nu mai avea de făcut decât vreo şaizeci de salturi până să-l ajungă. Atunci Fritze apăsă pe trăgaci. Puşca detună. Struţul sări drept în sus, se bălăbăni de câteva ori prin aer şi căzu la pământ.

Chiuind, Fritze se ridică din iarbă, apucă repede calul de frâu şi fugi către locul cu pricina. Călăreţii se apropiară şi ei.

L-a dat gata. Minunat! exclamă don Parmesan şi, sărind din şa, dădu să se aplece asupra struţului. Dar nandu încă nu murise. Încordându-şi ultimele puteri, îi repezi chirurgului o lovitură cu ciocul, atât de cruntă şi violentă încât îi sfâşie poncho-ul şi îl răni la braţ.

Ah, cerule, grijania! exclamă Parmesan, sărind un pas înapoi. Diavolul mai trăieşte! Din rana asta s-ar putea să şi mor.

E vina dumneavoastră, señor, îl dojeni Fritze. Nu te zgâieşti la un animal atât de puternic înainte de a şti că a crăpat de-a binelea.

Apropie a doua ţeavă, încă nedescărcată, de capul struţului şi apăsă iar pe trăgaci. Se întoarse apoi spre chirurg, să vadă cât de serioasă e rana. Nu era nimic primejdios. Braţul, ce-i drept, sângera din belşug. Totuşi struţul nu făcuse decât să-i smulgă un cocoloş de carne, cât o alună, care se mai afla şi acum în ciocul păsării. Fritze îl scoase şi îl restitui păgubaşului, zicând:

Iată ce aţi pierdut, şeilor. În calitatea dumneavoastră de chirurg fără pereche n-o să vă fie greu să lipiţi la loc un flecuşteţ de carne de vită.

De vită?! sări don Parmesan în timp ce încerca să-şi oprească hemoragia. Sper, onorabile, că veţi retrage cuvântul, altminteri va trebui să ne batem pe viaţă şi pe moarte!

Bine, îl iau înapoi şi-l înghit. Scuzele mele! Credeţi că o să crească la loc?

Ar fi o jucărie pentru mine să-mi fixez carnea exact unde trebuie, dar în acest scop am nevoie de ambele mâini. Vreţi să mă ajutaţi?

Bucuros.

Atunci băgaţi „flecuşteţul” adânc în cavitatea rănii, aşa cum a fost înainte. Pe urmă strângeţi-mi eşarfa cât mai tare în jurul braţului.

Morgenstern dădu şi el o mână de ajutor. Astfel mica rană fu repede pansată. În sfârşit putură să examineze pasărea. Era o femelă de aproximativ un metru şi jumătate lungime. Greutatea probabilă şaizeci de funţi. O încărcară pe unul din caii de samar şi, urcând iarăşi în şei, norocoşii vânători îşi continuară drumul întrerupt. Trecând pe lângă locul unde o dibuiseră la început, constatară ca pasărea lucrase într-adevăr la un cuib ca să se ouă în el. Scobise în pământ un lăcaş cât o oală, nu departe de urmele vizibile ale unui trecător. Ceea ce nu constituia un certificat de prea mare inteligenţă pentru ea.

După puţin, urma pe care călăreau drumeţii coti uşor pre nord-est, apoi spre nord.

Ei, venerabile, sunteţi mulţumit? spunea Fritze către chirurg. Ne aflăm exact pe direcţia Chaco.

Cu atât mai rău, se strâmbă Parmesan, căci îl durea braţul. Asta înseamnă că dăm de Monte de los Palos Negros, pădure despre care am auzit că ar fi aproape de nepătruns. Dacă o luam adineauri mai spre stânga, n-am fi avut decât câmp deschis.

Aţi trecut vreodată Rio Salado?

Vă mai îndoiţi?

Răspunsul voia să pară indignat, superior, dar avea o nuanţă de incertitudine care dădea de bănuit că un „nu” curajos ar fi fost mai sincer.

După câtva timp călăreţii, care îşi simţeau burţile ghiorăind, zăriră un tablou menit să-i electrizeze. Înaintea lor, puţin mai la dreapta, păşteau nişte căprioare de pampa. Printre ele şi un cerb. Fără a se mai sfătui, tustrei dădură năvală spre locul cu pricina, uitând că e absolut imposibil să răpui astfel vreunul din aceste animale atât de iuţi de picior.

Cerbul, observând primejdia, o luă la fugă urmat de întregul cârd. Dar nu fugea prea repede, ştia bine că nici un cal nu-l poate ajunge. Păstră la început aceeaşi distanţă între el şi vânători, până aceştia îşi zoriră şi mai mult caii. Atunci îşi lungi şi el pasul, iar familia i se alătură sprintenă, graţioasă, depărtându-se din ce în ce mai mult.

Totuşi cei trei continuară urmărirea până se ivi la orizont liziera întunecată a pădurii către care goneau sălbăticiunile. Cât ai clipi acestea dispărură printre copaci. Călăreţii se opriră la oarecare distanţă de pădure. Un ochi de apă lucea la marginea ei.

Ne-a scăpat friptura, oftă Parmesan. Un muşchiuleţ de căprioară e în orice caz mai bun. Decât carnea de struţ. Aţi mâncat vreodată struţ, señores?

Eu nu, răspunse micul savant. Ce gust are?

Ca talpa de cizmă. Nici nu poţi să muşti din ea. Trebuie s-o înghiţi nemestecată. Numai foamea ţi-o împinge pe gât.

Cum, nu se moaie nici dacă o prăjeşti în unt, butyrum pe latineşte? Ar trebui s-o frigem înăbuşit în propria ei grăsime.

Grăsime de struţ? Credeţi că struţul are vreo urmă de grăsime?

Cred, fireşte. Doar e lucru dovedit că orice corp animal conţine grăsime, adică adeps. Ori struţul e un asemenea corp şi nu mă îndoiesc că, prin oarecare stăruinţă, vom descoperi cel puţin un pic din ceea ce am numit chiar acum adeps.

Ei şi dacă veţi frige matahala asta de struţ într-un „pic” de adeps, veţi obţine o uscătură ca speteaza unui scaun de paie. Să lăsăm deci! Avem altele de făcut. Vorba e: încotro mergem? Ne-am depărtat de urmele acelea. Să le căutăm din nou?

E prea târziu acum, fu de părere Fritze. Iaca, nu mai e mult până diseară. Aici încalte avem iarbă pentru cai; mai încolo, la pădure, găsim apă. Aşa că mai bine stăm aici. Cât priveşte urmele, vedem mâine.

Naivul Fritze nu se gândea că iarba călcată îşi va reveni peste noapte şi că, până a doua zi, urmele vor dispărea complet.

O luam deci spre pădure. Acolo descălecară şi scoaseră harnaşamentul de pe cai. Pădurea era deasă de tot. Creşteau aici arbori de quebracho, cactuşi înalţi, precum şi mistol, chanars, binals şi alte leguminosa. Chiar la marginea ci ţâşnea un firicel de apă. Se prelingea uşor, alcătuind – numai la vreo zece coţi depărtare – un iaz limpede, miniatural. Drumeţii deciseră să înnopteze aici. Lemn de foc aveau cu prisosinţă. Flacăra se înălţă curând şi fârtaţii noştri se apucară de gătit. Să încerci a jumuli struţul ca pe o găină ar fi fost lucru în zadar. Îl jupuiră deci ca pe un animal îmblănit. Apoi îl despicară. Stomacul conţinea resturi de plante, nisip, pietre, un mâner de cuţit din corn şi un pinten de călărie cu roata cât un taler – căci struţul înghite tot ce-i cade sub ochi. Carnea nu arăta deloc rău şi se lăsă destul de uşor tăiată. Într-adevăr, pasărea avea nevoie urgentă să-şi facă un cuib. Purta într-însa ouă, de la mărimea unui bob de mazăre până la aceea a unui pumn bărbătesc. Ouăle mari fură coapte în cenuşă fierbinte. Gustul lor se dovedi destul de plăcut. Drumeţii încercară apoi carnea de la piept, friptă asemenea muşchiului de vacă. Fritze muşcă cel dintâi, o strânse între dinţi, dar scuipă cât colo, adresându-se stăpânului său:

Ptiu! Chiar că-i talpă! N-are pic de zeamă, nici gust. Nu poţi s-o mesteci. Luaţi şi dumneavoastră, dom' doctor!

Savantul păţi la fel. Carnea era atât de tare, încât, lihnit de foame de-ai fi fost, tot n-ai fi putut s-o mănânci.

S-o batem! propuse Fritze.

Puse o bucată jos şi o bătu cu patul puştii, ea s-o moaie. Părea că se mai frăgezise, însă la foc se întări din nou.

Ca să vezi cum o brodeşte natura! bombăni el. Potârnichile şi sturzii, păsări atât de gustoase, înţelegi, cresc cât o nimica toată, pe când cele care cresc mari de-a mai mare dragul, nu-s bune de mâncat. Zău dacă nu-mi pare rău de pulberea cheltuită. Să fi ştiut ce încăpăţânată-i dihania, nici nu-mi mai făceam păcatul cu ea. Vorba-i însă ce mâncăm?

Deodată auzi un foşnet în spatele lui. Fritze se răsuci şi văzu în copac o fiinţă lunguiaţă, asemănătoare şopârlei.

Pst! făcu el. Nici o mişcare. Dacă izbutim, gata friptura.

Puşca şi-o încărcase din timp: o ţeavă cu alice, alta cu glonţ. Apucă atent arma. Focul părea să fie un fenomen neobişnuit pentru creatura din copac. Stătea pe o cracă, lungită ca şarpele, sprijinită în labe şi cu ochii aţintiţi asupra flăcării. Fnitze duse puşca la ochi. Ţinti o clipă şi trase. Împuşcătura trosni. Animalul dispăru de pe cracă.

Ce-i? Ce s-a întâmplat? tresări Morgenstern, care, ca şi chirurgul, şedea întors cu spatele la copac.

Un iguan, răspunse Fritze.

Un iguan? se miră Parmesan sărind în sus. Un iguan! Păi asta-i cea mai mare delicatesă de pe faţa pământului! L-aţi nimerit, señor? Sper că da.

Nu ştiu. Să vedem.

Se ridică să dea ocol copacului.

Fiţi atent! îl preveni chirurgul. Iguanii muşcă al dracului. Dacă n-a murit, nu cumva să puneţi mâna pe el!

Între timp Fritze ajunse la copac şi scoase un chiot de bucurie. Nu greşise ţinta. Iguanul zăcea nemişcat. Prudent, Fritze nu se aplecă asupra lui până nu-l izbi de câteva ori cu patul puştii. Chirurgul îi veni în ajutor şi cărară vânatul până la foc.

Iguanul, numit şi leguan, e o şopârlă mare din America de Sud. Are capul lătăreţ, colţii înşiraţi ca un tiv la marginea botului, coamă ghimpoasă pe spate şi coada foarte lungă. Degetele picioarelor – acestea extrem de puternice – sunt de asemenea lungi. La gât îi atârnă o guşă groasă. Iguanii sunt excelenţi înotători şi se caţără cu multă uşurinţă în copaci. Mănâncă ouă de pasăre, insecte, muguri, frunze şi flori fragede. În apărare sunt curajoşi şi au o muşcătură formidabilă. Iguanul obişnuit atinge o lungime de un metru şi jumătate, din care coada constituie două treimi. I se întind capcane numeroase, carnea lui fiind deosebit de bună la gust, moale şi uşor de mistuit.

Animalul arată cât se poate de urât, ceea ce îl făcu pe Morgenstern să se strâmbe:

Mda, sunt convins, e un iguan. Dar vreţi dumneavoastră să mâncaţi într-adevăr o asemenea scârboşenie?

Bineînţeles! răspunse chirurgul. Nimic mai delicios decât carnea de iguan, friptă cu tot cu piele şi cu solzi. Nu ştiaţi?

Ce întrebare? Doar ştiinţa ne învaţă că iguanul posedă carne, iar practica spune că se şi consumă… Dar pe mine vă rog să mă scutiţi. Prefer să mănânc, precum chinezii, râme prăjite în zeama lor, trepanguri, holothurii, decât să muşc dintr-o astfel de şopârlă.

Până la urmă, venerabile, sunt sigur că n-o să rezistaţi. Eu, unul, îmi şi tai o porţioară.

Şi Parmesan scoase repede cuţitul ca să treacă la fapte. Fritze însă interveni:

Ia staţi, señor! Cine a împuşcat iguanul?

Dumneavoastră, fireşte.

Păi! Prin urmare, eu mi-s stăpânul. Cine vrea o ciozvârtă, plăteşte pe loc. Scoateţi banii!

Bani? Cum de v-a venit o asemenea idee ciudată, señor?

Doar mi-aţi cerut parale pentru carnea de vită, nu?! Unde mai pui că iguanul e mult mai gustos! Aşa că, uite, în seara asta funtul de iguan vă costă cincizeci de taleri de hârtie.

Glumiţi, señor…

Ba să mă iertaţi! Când pretinzi bani de la camarazii tăi, atunci să nu te aştepţi la dărnicie.

Tăie o bucată bună de carne, o înfipse într-o ţepuşă de lemn, pregătită din timp şi o ţinu deasupra focului.

Hm! făcu Morgenstern. Nu miroase rău. Chiar îţi face poftă, ca să zic aşa. Dacă i-o fi şi gustul pe măsura mirosului…

Fritze nu răspunse. Continua să se ocupe de friptura lui. Mai mâncase carne de iguan şi îi cunoştea calităţile. Când o scoase din frigare, parcă întreg văzduhul se umplu de un miros îmbietor. Fritze îşi tăie o bucată şi începu să mestece cu evlavie, puţin răutăcios, insinuant. Se pricepea nemţişorul la de-alde astea. Don Parmesan nu se mai putea stăpâni. Întrebă rugător:

Permiteţi, venerabile, oare n-aţi vrea să-mi dăruiţi măcar o felioară?

Nu.

Doar atâtica.

Nu.

Subţire şi numai cât palma de lată…

Nimic.

Şi cât costă, mă rog, o porţie pe săturatele?

Sunteţi un mâncău lacom. Aşa că scoateţi o sută de taleri.

Que carestia! Şi cât ar costa să zicem vreo zece îmbucături?

Zece? Las' că ştiu eu cum îmbucaţi! Asta ar fi un funt, adică cincizeci de taleri.

Cuanto costa eso! Grozav de scump! Luaţi în considerare că sunt un biet rănit…

Păi iau, cum să nu iau! Un rănit trebuie să ţină regim, venerabile, să nu mănânce câteva zile.

Asta-i cu neputinţă când simţi aromă de iguan fript, señor. Amintiţi-vă de pilda atâtor bărbaţi cuvioşi. Sunt gata să vă restitui banii ce mi-aţi dat.

Şi scoase punga din buzunar.

Lăsaţi! refuză Fritze. Nu-mi trebuie nimic. Dar acum vedeţi şi dumneavoastră ce urâtă treabă e să ceri bani pentru o bucăţică de carne unor fârtaţi cu care ai de împărţit griji, necazuri, poate chiar primejdii de moarte. Se înţelege că eu n-am să fac aşa. Ce-i al unuia e şi al celorlalţi. Uite iguanul: tăiaţi după pofta inimii şi mâncaţi.

Don Parmesan nu aşteptă să i se spună de două ori. Băgă punga la loc în buzunar şi îşi tăie repede un bucăţoi de carne. Fritze îşi tăie şi el încă o porţie. Morgenstern îi măsură un răstimp, apoi întrebă:

Ia spune adevărat, Fritze, e chiar atât de bun?

Grozav, pe cinstea mea.

Atunci ce-ar fi să încerc niţeluş? Nu de alta, dar ca să pot zice şi eu că am mâncat iguan.

Asta va trebui s-o spuneţi oricum. Ce-ar gândi aia din Jüterbogk despre dumneavoastră dacă ar afla că, fiind în America de Sud, n-aţi mâncat şopârlă? Să vă frig de poftă?

Da, te rog.

Fritze vârî o bucăţică în ţepuşă, o ţinu pe foc, apoi o întinse stăpânului său. Acesta muşcă mai întâi cu oarecare teamă, dar numaidecât porni să mestece savurând şi arcuindu-şi sprâncenele a surpriză. Înghiţi, se apropie de foc, scoase cuţitul, îşi tăie o halcă zdravănă şi vorbi:

Cine ar fi crezut! Şopârla asta merită, ca să zic aşa, să fie trecută într-o clasă de animale mult superioare. Nu există peşte, nici pasăre, nici mamifer care să aibă carne atât de fragedă. Voi cita faptul şi voi insista chiar asupra lui în lucrarea mea viitoare. Voi pune să se culeagă cu litere groase, precum că iguanul e excepţional de gustos, sapidus pe latineşte.

Astfel drumeţii se ospătară îndelung. Fusese o zi cu două feluri de carne: struţ şi iguan. Când isprăviră de mâncat, struţul era întreg; din iguan nu mai rămăsese în schimb decât coada, pe care o păstrară pentru dejun. Priponiră apoi caii după metoda cunoscută şi se culcară înveliţi în pături.

Trezindu-se în zori, Fritze şi Morgenstern îl surprinse pe chirurg în timp ce înteţea focul şi se ocupa de coada iguanului.

Staţi, señor! îi strigă Fritze. Lăsaţi-mă să împart. Doar avem dreptul la porţii egale.

Abia acum, la lumina zilei, observară că iazul era plin de peşti. Şi ce mai peşti! Şi mari şi mulţi. Problema era însă cum să-i prinzi. Nu aveau nici plasă, nici undiţă.

Ştiu eu cum le venim de hac! exclamă Fritze. Îi alungăm din apă cu un poncho şi punem mâna pe ei. Vreţi să mă ajutaţi, don Parmesan?

Chirurgul se declară de acord. Intrară în apă cu un poncho pe care îl ţineau fiecare de câte un capăt. Iazul nu era adânc. Scufundară pătura până jos, pe fund şi, înaintând astfel, goniră peştii către mal. Chiar din prima încercare izbutiră să mâne câţiva până pe uscat. Repetară manevra şi strânseră provizii cât să le ajungă pe două zile.

Pe când cei doi prindeau peştii şi îi înfăşurau în frunze verzi, Morgenstern îşi aţinti privirea către un loc din preajma iazului, unde iarba arăta foarte sfrijită, rară, gălbuie. Dar ceea ce atrăgea mai mult atenţia era forma perfect circulară a acelui loc. Şi încă un fapt curios: pe o margine a cercului era un petic de nisip pe care nu creştea nici un fir de iarbă. Chiar şi numai peticul ăsta de nisip pe un teren argilos putea să ridice semne de întrebare.

Morgenstern se sculă şi porni către locul cu pricina. Voia să-l examineze mai îndeaproape. Observă mai întâi că arată ca o ceaşcă răsturnată cu fundul în sus.

        „Circular şi convex, chibzui el. Foarte ciudat. Şi de ce n-ar creşte aici iarbă? Terenul e acelaşi, tot argilă. Să fie oare piatră dedesubt sau poate un strat steril care nu îngăduie rădăcinii să absoarbă hrana necesară?”

Ca să-şi verifice presupunerile scoase cuţitul şi îl înfipse în pământ. Lama pătrunse până la cel mult cinci ţoii şi se izbi de ceva tare. Probă şi în alte locuri obţinând exact acelaşi rezultat. Cercul acesta straniu avea, cum s-ar zice, un fundament foarte dur, acoperit cu o pătură pe pământ, groasă de vreo cinci ţoli. De aceea iarba se alimenta cu greu. Creştea puţină, pipernicită, galbenă, bolnavă. Dar cum se făcea oare că stratul de deasupra era la fel de gros pe întreg cuprinsul cercului? Cauza trebuia să fi fost cu totul neobişnuită.

Şi de unde peticul acela de nisip tocmai aici, într-un peisaj lipsit cu desăvârşire de aşa ceva? Morgenstern se aplecă, vârî cuţitul în nisip şi începu să sape.

Ceilalţi doi îl priviră de departe, miraţi. Apoi Fritze se apropie şi întrebă:

Ce se-ntâmplă, dom' doctor? Ce tot vârâţi cuţitul? Vreţi să ne spintecaţi pământul nostru cel darnic şi bun?

Ia lasă-te de glume? îl repezi micul savant. E vorba de o chestiune foarte serioasă. Ai auzit vreodată de inelul ielelor?

Ba bine că nu. Astea-s nişte tăpşane rotunde pe care cică vrăjitoarele ţopăie de zor în noaptea valpurgiei.

Prostii! Inelele astea se datorează unor anume soiuri de ciuperci al căror mycelium se înmulţeşte centrifugal. Dacă se stârpesc ciurpercile, atunci dispar şi cercurile.

Înţeleg. Şi aţi găsit pesemne şi aici vreun inel al ielelor.

Da, însă foarte ciudat. În timp ce inelele cunoscute au pe margine verdeaţă din belşug, aici situaţia e cu totul alta. În schimb creşte iarbă în interiorul cercului, ceea ce nu e de fel cazul în alte părţi. Şi apoi de uncie nisipul? Doar nu mai e nicăieri de jur împrejur!

Hm! Şi mie locul ăsta îmi dă de gândit. Nu cumva se află dedesubt o comoară? Zău dacă nu mi-ar plăcea mai mult decât dacă am găsi vreo namilă de dinaintea potopului.

O namilă de dinaintea potopului, repetă Morgenstern, plăcut surprins. Fritze, poate că ai nimerit-o de astă dată.

Cu namila sau eu comoara?

Cu amândouă, omule? Dacă dăm să zicem de un mastodont, asta înseamnă pentru mine o adevărată comoară şi nici tu nu rămâi păgubaş.

        „Uite că aud!” se bucură surdul când primi o palmă de-i ţiuiră urechile, răspunse Fritze, glumind. Dar să vorbim serios, dom' doctor. Un inel ca ăsta, în plină sălbăticiune, nu-i lucru întâmplător. De aceea să nu ne grăbim. Scoatem frumuşel nisipul deoparte şi îi dăm de rost.

Perfect. Adă sapele, târnăcoapele şi lopeţile! Ne apucăm de treabă!

Fritze execută. Pe când dislocau nisipul, don Parmesan se apropie grăbit, intrigat, îndemnând la plecare pentru a-l putea ajunge încă în acea zi pe Tata Jaguar. Dar se lumină imediat la faţă, dat fiind argumentul lui Morgenstern:

Dacă dăm aici peste un megatherium sau peste un alt uriaş de acelaşi soi, atunci vă remit o mie de taleri. Cadou!

Aşa? Păi sunt gata să vă ajut, señores. Poate să dureze şi o săptămână.

Şi apucând repede o sapă, chirurgul se alătură celorlalţi. O mie de taleri de hârtie, ceea ce însemna o sută şaizeci de mărci germane, ar fi atârnat greu în punga lui.

În timp ce Parmesan şi Fritze săpau în stratul de nisip, Morgenstern, cu lopata, curăţa de pământ şi iarbă o anume porţiune de pe suprafaţa cercului. Deodată zări dedesubt un soi de carapace, netedă, opacă. Morgenstern ciocăni. Nu se produse decât un sunet sec, fără rezonanţă. De bucurie, micul savant sări în sus şi exclamă:

Evrika, evrika! Am găsit! O masă netedă ca sticla şi dură ca un blindaj! Am găsit!

Ce-aţi găsit? întrebă Fritze, ridicându-şi privirea de la lucrul său.

Namila, dragă! Un glyptodont, un uriaş! Nici nu încape îndoială.

Cine vreţi să vă înţeleagă?! Spuneţi-i pe nume ca la noi, la Stralau sau Jüterbogk.

Un armadil gigantic sau, în germană, „Riesenpanzertier”, un ţestos din cei mari, antediluvian.

Adică, să se fi înecat în timpul potopului? Ce mai soartă, dom' doctor! Zău dacă nu mi-e milă! Şi e mare?

Cât un tapir sau un hipopotam. Lungimea, un metru şi jumătate.

Vasăzică, nici să-l iei în braţe, nici să-l duci în palmă. Dar nu face nimic. Îl scoatem noi.

De scos trebuie scos, fineşte. Însă cu multă atenţie, ca nu cumva să crape. Cea mai mică zgârietură sau fisură, laesia pe latineşte, scade valoarea epocalei descoperiri.

Fritze şi Parmesan continuară să sape. Morgenstern puse şi el mâna, răzuind cu mare zel crusta de pământ ce acoperea monstrul preistoric. Ochii îi străluceau, faţa îi ardea, mâinile îi tremurau. Parcă ar fi fost cuprins de friguri. Totodată se apucă să ţină înaintea celorlalţi un adevărat curs în legătură cu erele străvechi şi fauna lor. Fritze şi Parmesan aruncau nisipul la dreapta şi la stânga. Sapele pătrundeau din ce în ce mai adânc. Pe neaşteptate însă nisipul cedă. Fritze scoase un ţipăt şi dispăru. Chirurgul sări repede în lături ca să nu se scufunde şi el.

Dumnezeule! se sperie Morgenstern. Ce s-a întâmplat? Să nu iasă vreo nenorocire, infortunium pe latineşte.

A dispărut, s-a dus la fund, răspunse Parmesan. I-a fugit pământul de sub picioare.

Doctorul se apropie prudent de craterul ce se deschisese şi strigă:

Fritze, Fritze dragă, eşti viu?

Viu şi cu sufletul voios, se auzi din adânc răspunsul lui Fritze.

Cum s-a întâmplat? Unde te afli?

Mi-am pierdut direcţia în secolul nouăsprezece şi am alunecat înapoi la potop.

Eşti rănit?

Ba. Dihania blindată se poartă cuviincios. Stă nemişcată. Nu se dă deloc la mine.

Atunci ieşi repede afară! S-ar putea să fie gaze otrăvitoare la fund.

Dimpotrivă. E plăcut de tot. Coborâţi şi dumneavoastră. Mai am două locuri de vânzare în preistorie. Poftiţi, domnilorrr!

Cu buna lui dispoziţie, micul servitor risipi toate temerile doctorului. Şi cum Morgenstern fierbea de curiozitate, dorind să afle şi să vadă totul cu ochii săi, dădu curs invitaţiei lui Fritze şi coborî cu mare băgare de seamă în crater. Acesta număra iniţial vreo patru picioare adâncime, după care o cotea într-un unghi ascuţit. Aşadar, Fritze nu căzuse drept pe verticală, ci alunecase în pantă. Acum i se auzi glasul ce venea mai din adânc:

Aşa, uite că v-am şi zărit pingelele! Sunteţi chiar lângă burta dihaniei. Staţi niţel să vă trag în jos.

În aceeaşi clipă Morgenstern se simţi apucat de picioare. Lunecă uşor şi, spre mirarea lui, se pomeni şezând lângă Fritze într-o hrubă scundă, luminată destul de clar prin deschizătura de sus. De formă ovală, hruba nu era mai înaltă de aproximativ doi coţi. Ar fi încăput aici trei persoane stând comod una lângă alta. Bolta scobită, însă nu prea mult – cam cât o farfurie – era de culoare tulbure, închisă, mată. Fundul, neted, era, în parte, acoperit de nisipul căzut în timpul săpatului. Pe alocuri se putea observa că e din lut tare, uscat.

Când Fritze îl văzu pe stăpânul său alături, i se adresă râzând:

Uite-aşa coborî din tărâmul de sus în cel de jos şi din prezent în vechime. Cum vi se pare această frumoasă casă de mamut?

Mamut? Exclus! Foarte probabil că ne aflăm în trupul unui glyptodont, deci al uriaşului care se mai numeşte şi armodial, după cum îţi spuneam adineauri.

Să fi fost animalele astea nu din carne, ci din lut?

Fireşte că nu. Dar judecă o clipă: trupul s-a descompus treptat, n-a rămas decât blindajul în care ne aflăm acum. Acesta e indestructibil.

Vasăzică şedem în blindaj?

Exact. Înainte vreme s-a crezut în mod eronat că asemenea blindaje ar fi ale megatheriumului, fiindcă s-au găsit în apropierea lor nişte oase aparţinând acelui animal. Dar, ca specialist, dă-mi voie să nu confund, pe latineşte permuto, un glyptodont cu un megatherium, care avea şi el capul rotund şi teşit, iar molarul prezenta o apofiză descendentă. Blindajul ce-l îmbrăca de la gât la coadă, neavând decât o deschizătură la burtă, nu era format dintr-un singur tot, ci din plăci separate, hexagonale, ce se îmbucau ca nişte zale de nepătruns. Coada se adăpostea într-un soi de tub, blindat şi el, pe care îl vom găsi cu siguranţă. Trebuie mai întâi să scoatem carapacea. Dacă stabilim care-i partea dinainte şi care-i dosul, atunci dăm uşor şi de tubul respectiv.

Fritze clătină neîncrezător din cap:

Dacă dihania era dezgolită la burtă, s-ar cuveni ca blindajul să fie desfăcut dedesubt. Ş-apoi coastele or fi fost şi ele apărate, nu? Ori aici nu vedem decât capacul de deasupra, încolo numai pământ.

Păi s-a mai scufundat din cauza greutăţii. Dăm pământul la o parte şi o să vezi cum apar şi flancurile. Hai să ţi-l trimit pe chirurg! Voi curăţaţi aici marginile, iar eu am să curăţ sus, ca să scot la vedere glyptodontul. În felul acesta lucrăm coordonat şi, până la asfinţitul soarelui, crepusculum pe latineşte, suntem gata.

Se căţăra afară şi îl trimise în schimb pe don Parmesan, înarmat cu sapă şi hârleţ. Pe când fârtaţii lucrau jos, micul savant mânuia de zor târnăcopul, scurma pământul şi îl răscolea ca să scoată la iveală carcasa.

De atâta efort obrajii îi erau scăldaţi în sudoare. Muncea cu încordare, gândind la faima ce-l aşteaptă dacă va izbuti să reconstituie acasă la el un armadil uriaş. Că dăduse de un glyptodont, aceasta îi părea indiscutabil. Dar către prânz constată că blindajul nu era cilindric. Semăna mai degrabă cu un înveliş boltit deasupra peşterii şi sprijinit pe pereţii ei de lut. Săpând întruna, Fritze şi don Parmesan înaintau prin aceşti pereţi în vreme ce micul savant, tăindu-şi drum cu târnăcopul, venea, de afară, în întâmpinarea lor. Astfel nu dură mult şi o porţiune a învelişului care avea forma unei ceşti răsturnate se a ivită vederii. Fritze şi chirurgul ieşiră din adânc.

Ei, vedeţi că aţi încurcat-o, dom' doctor, vorbi Fritze. Nu-i blindat pe laturi, înseamnă că nu-i armodial. În schimb are o carapace pe spate.

Decepţionat, Morgenstern stătu câtva timp cu ochii în pământ, dus pe gânduri. Dar deodată chipul i se lumină triumfal. Răspunse:

Fritze dragă, iar mi-ai luat o piatră de pe inimă. Eram gata să cred că totul a fost în zadar. Însă cuvintele tale mă conving de contrariul. Ai exprimat purul adevăr. E vorba de o carapace, da, o carapace rotundă ce o purta în spinare. Carapace, pe latineşte clypeus. Poţi să-mi citezi un animal cunoscut de toată lumea, care poartă ceea ce se cheamă un scut?

Da.

Ei?

Scutierul.

Nu vorbi prostii! Mă refer bineînţeles la broasca ţestoasă, testudo pe latineşte. Aşadar, animalul de-aici nu e un armodial, ci o broască ţestoasă, de dimensiuni uriaşe. Ce noroc, dragul meu, ce noroc! Ce glorie mă aşteaptă când savanţii de pretutindeni vor afla că am descoperit fosila unei asemenea broaşte-colos.

Numai de-ar fi.

Ei, da. Voi examina îndată.

Aduse apă în pălărie şi, cu un şomoiog de iarbă, spălă o porţiune de blindaj.

Vezi că tot am dreptate?! zise el, bucuros. E din corn. O placă de corn, groasă, convexă. Deci nu poate fi blindajul unui armodial, ci carapacea unei broaşte uriaşe, Chelonia Midas.

M-aş bucura din tot sufletul, dom' doctor, dacă n-aţi greşi iar. Nu care cumva armodialul de adineauri şi chelonia de faţă să se schimbe într-un brotac preistoric… aşa, ca să nu ne apuce plictiseala! Pare-mi-se că broasca are două carapace, nu?

Fireşte, una pe spate şi alta sub pântec, jos.

Păi asta de-aici n-are decât una. Să se fi rătăcit ailaltă, ora s-o fi pierdut broasca la vreun joc de noroc?

Te-am mai rugat, Fritze, lasă bancurile! Carapacea inferioară trebuie să existe şi ea. Masa de carne ce se afla între ele a putrezit. De aci şi hruba care se cască sub ochii noştri. Fundul ei trebuie să fie de fapt cea da a doua carapace. Las' că vedem imediat. Numai s-o curăţăm.

Asta parcă s-ar. Mai potrivi, dom' doctor. Când şedeam înăuntru, auzeam fundul hrubei sunând a gol.

Adevărat? Păi vezi, Fritze, că am raţionat cât se poate de just?! Şedeai pe carapacea inferioară, de sub burtă şi era normal să sune a gol, cavus pe latineşte. Hai să dezgropăm!

Staţi niţel, că s-a făcut amiază şi mi-e foame. Să mâncăm olecuţă. Doar avem peşte berechet. Îl putem frige sau prăji.

Morgenstern, euforizat de marea lui descoperire, nici că mai simţea nevoia să mănânce şi ar fi renunţat bucuros la această pauză. Nu-i ardea deloc să contribuie în vreun fel la pregătirea mesei. Scormonea mereu şi răzuia lutul de pe carcasă, ciocănea să-i verifice tonul, să se convingă pe deplin că sună a gol, ceea ce era şi cazul de fapt. Nu se alătură celorlalţi decât în clipa când peştii îi aşteptau gata fripţi. Don Parmesan şi Fritze se apucară de mâncat, sănătos, pe îndelete. Morgenstern ciuguli o nimica toată şi se ridică din nou:

Nu-mi vine să mănânc. Nu pot avea linişte câtă vreme n-am verificat carapacea inferioară. Stomacul, adică ventriculus sau stomachus, mi s-a strâns ca o pungă. Refuză, nu primeşte nimic.

Asta nu-i bine, observă Fritze. Omul trebuie să mănânce. Eu, dom' doctor, când am vreo bucurie, înfulec cât doi. De aceea mă mir că…

Ce-i de mirare? Descoperirea asta e ceva grandios, epocal, fără pereche. Te şi poţi îmbolnăvi de bucurie. Şi pe urmă grijile, înţelegi – pe latineşte cura.

Asta chiar că n-o mai înţeleg. Eu, ca să fiu drept, nu mi-am făcut niciodată griji din cauza broaştelor. Dar pe dumneavoastră, dom' doctor, ce gânduri vă rod?

Multe. Înainte de toate mă gândesc ce nume o să-i dau…

Păi n-are nume? Îi zice broască ţestoasă. Ori nu-i înscrisă aşa la primărie?

Acesta e numele ei vulgar. Trebuie să-i găsesc unul ştiinţific, latinesc.

Şi din asta vă doare capul? Las' că găsim noi unul ştiinţific, în doi timpi şi trei mişcări. Cum ziceţi că se cheamă broasca ţestoasă pe latineşte?

Testudo. Dar există specii numite cistudo, emys, chelydra, trionhida, sphargis şi helonia. Helonia Midas, de pildă, e ţestoasa-colos.

Atunci i-am şi găsit numele. Doar broasca noastră e un colos, nu?

Exact. Dar nu putem să-i zicem aşa, fiindcă Helonia Midas se cheamă de fapt cele care mai trăiesc şi azi, ori a noastră e antediluviană şi mult mai mare decât exemplarele de-acum.

Ce-i drept e drept. E un adevărat Goliath, un gigant, un…

Stai, stai! îl întrerupse Morgenstern. Am găsit. L-ai şi botezat în acest moment. Eşti dat dracului, Fritze. Gigant şi helonia. O combinaţie fericită. Iată deci numele uriaşului: gigantohelonia. Poate mai târziu, când voi fi sărbătorit, să i se adauge şi numele meu, ceea ce, din modestie, nu vreau să fac de pe-acum. Da, fosila asta se va chema gigantohelonia. Îmi notez imediat numele şi ziua istorică în care am realizat această performanţă fără egal.

Îşi scoase carnetul şi notă pe o pagină numele şi data. Fritze însă dădu din cap, nemulţumit:

Domnii ăştia învăţaţi sunt cam într-o ureche, zău aşa. Să ai la îndemână un nume frumos, german şi să născoceşti musai unul latinesc! Doar dihania a trăit pe vremea lui Noe până a dat potopul. Atunci de ce n-am boteza-o simplu: Broasca lui Noe? Ar fi pe înţelesul tuturor. Dar ce să mai vorbim… Păcat că nu are pic de carne pe ea. Ce mai supă ar ieşi!

Desigur, dacă observi la ce distanţă se află carapacele una de alta, îţi poţi face o idee cât de mare şi de gros trebuie să fi fost trupul animalului. O masă enormă de carne, caro, pe latineşte. Ei, dar acuma cred că v-aţi săturat. Haideţi! Trebuie să dezgropăm carapacea inferioară. Dumneavoastră o despresuraţi jos, iar cu continui să curăţ partea de sus.

Fritze şi Parmesan coborâră din nou în hrubă ca să execute dispoziţiile primite. Morgenstern îşi reluă şi el lucrul întrerupt. Muncea cu atâta zel, încât nimic altceva nu-l interesa în afara descoperirii sale. De aceea nici nu observă că era obiectul unei supravegheri care putea să aibă consecinţe foarte supărătoare pentru dânsul personal ca şi pentru însoţitorii săi.

La răsărit de „şantierul” lor apăruse un eşalon de vreo cincizeci de călăreţi care, după toate aparenţele, aveau ca ţintă iazul din vecinătatea faimoasei gigantohelonia. Totodată, dinspre sud, veneau alţi cinci călăreţi. Datorită distanţei, aceştia abia de se zăreau ca nişte puncte mişcătoare.

Primul grup se afla mai aproape: toţi indieni, în afară de doi albi. Indienii purtau arcuri, săgeţi, suliţe lungi şi tuburi pentru lansarea săgeţilor. Unul singur, probabil conducătorul lor, avea puşcă. Cei doi albi, purtând veşminte de gauchos şi înfăşuraţi în poncho-uri vărgate, roşu şi albastru, erau înarmaţi cu pistoale, cuţite şi puşti cu două ţevi. Unul dintre aceştia răspundea la un nume binecunoscut cititorilor: Antonio Perillo, toreadorul din Buenos Aires. Celălalt era bărbatul mai vârstnic care, împreună cu Antonia, pândise pe Tata Jaguar în faţa vilei bancherului, seara, după acea memorabilă corrida.

Veneau la trap pe lângă liziera pădurii. Apropiindu-se, îl zăriră pe doctorul Morgenstern, care, întors cu spatele la ei, lucra cufundat în ipotezele sale. Cei doi călăreau în frunte alături de căpetenia eşalonului. Deodată cel mai vârstnic făcu semne de oprire, îşi struni calul şi, adresându-se căpeteniei, rosti:

Ce-i asta? Nu suntem singuri. Îl vezi pe omul acela de lângă iaz? Parcă sapă.

Indianul privi în direcţia respectivă şi răspunse într-o spaniolă cam stricată, dar curgătoare:

Holà, un alb la izvorul nostru! Ne-a descoperit ascunzătoarea! Da, da, sapă la escondite… Vaya! Pe el!

Dădu să-şi îndemne calul, dar albul îl prinse de braţ.

Stai, nu te grăbi! Lasă-l să ne vadă mai întâi, că de scăpat tot nu ne scapă. Doar e singur, fără ajutor.

Că-i singur sau are vreo haită cu el, puţin îmi pasă! spuse el, brazo valiente, adică Braţ-Viteaz. Sunt căpetenie din neamul abiponilor şi nu cunosc ce-i teama de duşman.

Ştiu. Dar mai întâi să-l pândim. Sunt curios cine poate fi şi prin ce trădare a descoperit acest almacen de polvora, depozitul de pulbere. De altfel să ştii că nu e singur: am numărat cinci cai care pasc lângă apă.

Quedo! Linişte! interveni Antonio Perillo. E mărunţel şi îmbrăcat în roşu. El să fie oare? Dacă ochii nu mă-nşală, atunci vă anunţ că facem o captură grasă de tot. Cred că e colonelul de la Buenos Aires, care s-a dat drept savant german.

Demonio! Vorbeşti serios? întrebă cel mai vârstnic.

Gata, m-am convins. Aş putea să şi jur. Gândeşte-te numai: de unde până unde un biet şoarece de bibliotecă din Germania să dea tocmai peste depozitul ce l-am pregătit în secret pentru aliaţii noştri indieni, ca să aibă cu ce trage la momentul oportun? Limpede ca lumina zilei! Acesta e colonelul Glotino, bestia care se pune de-a curmezişul planurilor noastre. La Buenos Aires am greşit ţinta, însă aici îl lichidăm pe loc.

Şi, hotărât, scoase pistolul de la brâu.

Calmează-te! îl sfătui celălalt. Nu trebuie să ne pripim şi să-l omorâm. Să aflăm mai întâi ce caută aici şi cum ne-a dibuit ascunzătoarea. Dacă-l împuşti, mă rog, scăpăm de un ticălos. Însă dacă-l prindem de viu şi îl facem prizonier, atunci folosul poate fi cu mult mai mare. Dar cine-s ăia de colo? Nu cumva nişte călăreţi?

Arătă spre sud, unde cele cinci puncte crescuseră între timp şi deveniseră mai vizibile. Indienii scrutară la rândul lor depărtarea.

Nu poate fi decât căpitanul Pellejo, cu care speram să ne întâlnim aici, răspunse Antonio Perillo. Înseamnă că vicleşugul a reuşit. L-au trimis să inspecteze graniţa. Cum s-ar zice, au lăsat oile în paza lupului! De-acuma vom fi stăpâni pe frontieră şi pe aşezările din jur. Iar la momentul potrivit deschidem indienilor noştri toate porţile pentru contrabandă. Da, da, trebuie să fie Pellejo. Fără îndoială că-i el. Cât priveşte individul de colo, n-ar fi cazul să-l lăsăm pe mâna căpitanului. Mai bine o luăm înainte şi îl prindem noi. Ia uitaţi-vă, mizerabilul! Coboară în depozit! Hai să împresurăm locul! Câţiva de-ai noştri să pună repede mâna pe cai. Pe urmă nu ne mai scapă canalia.

Trupa se îndreptă imediat către depozitul de pulbere pe care micul savant îl luase drept lăcaşul de veci al unui animal preistoric.

Fritze şi chirurgul deblocaseră între timp fundul hrubei. Loviturile de sapă şi târnăcop stârneau un ecou surd, înfundat, dovadă că dedesubt mai era încă o adâncitură. Mai coborâră puţin şi, spre surpriza lor, dădură peste un eşafodaj de lemn, grinzi groase fixate una lângă alta şi susţinând fundul de lut al hrubei. Dislocară câteva din aceste proptele şi, prin deschizătura ce se căscă, priviră miraţi înăuntru. Era o cavernă mult mai spaţioasă decât cea de sus, care adăpostea o mulţime de butoiaşe, fie culcate, fie în picioare, precum şi nişte pachete lungi – toate acoperite cu piei muiate în răşină, pentru a împiedica pătrunderea umezelii. Fritze îngenunche şi dădu să ridice un astfel de pachet. Însă acesta se dovedi cam greu, încât fu nevoie de ajutorul chirurgului. Când îl traseră sus şi Fritze îi tăie legăturile de piele, ieşiră la iveală câteva puşti perfect întreţinute.

Ia te uită! se minună Fritze. Arme! Păi atunci înseamnă că butoaiele sunt pline cu pulbere şi plumbi! apoi îi strigă în nemţeşte compatriotului său care lucra afară: Dom' doctor, ia veniţi jos! Am dat aici peste o dandana.

Dandana? Carapacea unei gigantohelonia poate fi ceva foarte important, foarte interesant, dar nicidecum o dandana, îl corectă Morgenstern. Aţi dezgropat-o?

Păi să vedeţi, în loc de carapace am găsit un alt soi de blindaj. Zău, dom' doctor, fiţi drăguţ şi faceţi-ne o vizită.

Savantul puse sapa deoparte şi dădu curs amabilei invitaţii. Acesta fu momentul când Antonio Perillo exclamă: „Ia uitaţi-vă, mizerabilul! Coboară în depozit!”

Poftiţi! îl îndemnă Fritze pe micul savant. S-ar zice că înainte de potop existau puşti şi butoaie cu pulbere. Asta-i găselniţă mai grozavă decât gigantohelonia.

Morgenstern privi stupefiat, cu ochii holbaţi, cu gura căscată. Sprâncenele i se înălţară a supremă uimire.

Pu-u-şti? Pu-u-şti? bâlbâi el. Puşti în toată regula. Or e lucru stabilit că nici în silurian, nici după şi cu atât mai puţin înainte n-au existat arme de foc. Prezenţa lor aici, sub ţestul gigantoheloniei, nu se poate datora decât unor indivizi care foarte probabil că aparţin epocii noastre şi care habar nu aveau de zoopaleontologie. Altminteri şi-ar fi dat seama că, introducând arme postdiluviene într-un spaţiu cu relicve antediluviene a căror semnificaţie pentru studiul preistoriei…

Restul frazei îi rămase în gât. Un tropot puternic de cai îl readuse din preistorie în actualitate. Se auziră voci stridente şi, când Morgenstern îşi scoase afară capul roşcovan ca să vadă ce se petrece în preajmă, zări mai mulţi indieni, unii ocupaţi cu dezlegarea cailor, alţii însuşindu-şi armele lăsate lângă hrubă. Doi aţintiră pistoalele asupra lui şi unul din ei strigă pe un ton poruncitor:

Ieşiţi imediat împreună cu oamenii dumneavoastră, señor! Avem de schimbat o vorbuliţă.

Antonio Perillo! exclamă savantul, recunoscând pe insul care vorbea.

Da, chiar eu. Executaţi ordinul şi veniţi mai aproape, că de nu, vom fi obligaţi să folosim forţa.

Nu e nevoie de nici o forţă. Am conştiinţa curată şi mă pot înfăţişa înaintea oricui.

Se căţăra afară şi cei doi fârtaţi se iviră la rândul lor. Zărindu-l pe chirurg, Antonio Perillo zise mirat:

El carnicero! Ce căutaţi aici şi în societatea asta, señor?

Îi conduc pe dumnealor spre Gran Chaco, răspunse Parmosan.

Cu ce scop?

Ca să dezgropăm nişte animale.

Să dezgropaţi animale? Ce fel?

Antediluviene, primitive…

Şi vreţi s-o cred, señor Parmesan? Ştiam eu, nu-i vorbă, că sunteţi un tip cu gărgăuni, dar nu şi un subversiv care se ocupă de politică. Acum trebuie să-mi schimb părerea.

Politică? Ce mă priveşte pe mine politica? Sunt chirurg şi îmi ajunge ştiinţa mea. Ştiţi doar că operez cu cea mai mare dexteritate. Tai orice, retez!

Se pare însă că de astă dată nu mânuiţi nici scalpelul, nici bisturiul, ci un veritabil pumnal. Cunoaşteţi ori nu că domnii aceştia sunt nişte suspecţi politici şi încă foarte primejdioşi?

Primejdioşi? Nu se poate. Sunt savanţi germani. Caută relicve străvechi şi n-au nimic cu politica.

Dacă sunteţi convins de aceasta, înseamnă că v-au dus de nas. Noi însă ştim mai bine cum stau lucrurile. Din fericire jocul acestor onorabili señores s-a terminat: i-am prins asupra furtului.

Furt? protestă Fritze. Noi, domnule, nu suntem hoţi! În schimb am putea să vă acuzăm pe dumneavoastră de o faptă mult mai gravă decât furtul.

Nu zău, zise Perillo, batjocoritor. Ce faptă?

Aţi vrut să-l împuşcaţi pe stăpânul meu, la Buenos Aires.

Aşa? O să vă cadă cam greu să dovediţi. Noi însă avem dovada că v-aţi băgat în nişte chestii care vă vor scurta zilele. Prin urmare, vă declar arestaţi!

N-aveţi nici un drept. Sunteţi de la poliţie?

Asta nu vă priveşte. De altfel, cazul vostru nu e de competenţa instanţelor civile, ci a Tribunalului Militar. Veţi fi împuşcaţi conform legii marţiale. Iată şi ofiţerul care va face ancheta!

Cei cinci călăreţi, venind dinspre sud, tocmai îşi struniră caii în faţa lor; patru cavalerişti conduşi de căpitanul de la Santa Fé, care, după ce îi primise pe Morgenstern şi pe Fritze, dăduse ordin să-i scoată afară. Căpitanul sări din şa, făcu un anume semn indienilor, strânse mâna toreadorului ca unui vechi prieten, îl salută şi pe însoţitorul său, apoi, înclinându-se solemn, vorbi pe un ton de condescendenţă:

Sunt foarte onorat că mă aflu din nou faţă-n faţă cu el gambusino maestro, cel mai renumit căutător de aur al ţării. Observaţi că m-am ţinut de cuvânt şi m-am prezentat la timpul convenit. Dar ce fel de oameni văd aici? Păi acesta e neamţul meu faimos care, semănând leit cu colonelul Glotino, m-a făcut să-l întâmpin cu onoruri, pentru ca pe urmă…

Asemănare aţi spus? Numai asemănare? îl întrerupse gambusino, care până atunci stătuse tăcut. Nu vă lăsaţi înşelat de îmbrăcămintea ce-o poartă! E chiar Glotino. Unde l-aţi mai întâlnit?

Căpitanul Pellejo povesti pe scurt întâmplarea de la Santa Fé, la care celălalt spuse apăsat:

Iată o dovadă în plus că avem de-a face cu colonelul Glotino. La Buenos Aires a stat în quinta bancherului Salido, cunoscut ca un adept al generalului Mitre; venind de la Santa Fé, s-a dus direct la Cuartel ca să inspecteze garnizoana; pe urmă a întins-o călare până aici ca să ne golească depozitul. Trebuie să scoatem de la el cum a aflat de acest loc, cine ne-a trădat.

Nu a trădat nimeni nimic, ripostă micul savant. Mă numesc Morgenstern şi sunt din Germania. În drum spre Gran Chaco, unde urmează să dezgropăm animale preistorice, am poposit aici şi am descoperit întâmplător, fortuito pe latineşte, carapacea superioară a unei uriaşe broaşte ţestoase pe care am denumit-o gigantohelonia.

Carapacea unei broaşte! Şi unde-i, mă rog?

Chiar aici, răspunse mărunţelul, arătând în direcţia presupusei lui descoperiri. Veţi recunoaşte şi dumneavoastră că nu poate fi vorba decât de carapacea unei broaşte-gigant.

Ia ascultă, señor, dumneata ne crezi nebuni? sări furios gambusino. Doar ştii foarte bine cum se construiesc asemenea depozite secrete şi cum se apără de umezeală printr-un acoperiş de lut impregnat cu răşină. Îţi închipui că suntem atât de proşti, încât să acceptăm ideea că ai luat acest acoperiş drept carapacea unei broaşte ţestoase?

Dar, señor, acesta e adevărul adevărat. Ipoteza că avem de-a face cu un acoperiş de lut îmbibat cu răşină e complet eronată. Ca specialist pot să vă asigur că în faţa noastră se află relicvele unei existenţe străvechi. Vă rog să aveţi deplină încredere, pe latineşte fidus, în afirmaţia mea.

Hai, nu te mai preface ca un caraghios! Te învăţăm noi o latină care o să-ţi cadă greu la pronunţie… Señor căpitan, luaţi-i în primire pe aceşti pretinşi germani! Cu măcelarul n-avem ce face; n-ar fi decât să ne încurce pe drum. Daţi-i calul şi armele, să plece unde vrea.

Nimic n-ar fi putut să-l bucure mai mult pe don Parmesan decât această hotărâre. Potrivi repede şaua pe cal, îşi luă puşca şi încălecă. Dar nu ştia încotro să apuce.

        „Ciudată poveste, îşi şopti el în barbă. Adică neamţul care umblă după oase să fie colonelul Glotino?! Nici gând de aşa ceva! N-a făcut decât să confunde depozitul cu mormântul unui animal străvechi. Iar indivizii ăştia care ne-au surprins cred că vor să-i atragă pe indieni într-o rebeliune împotriva guvernului. Nişte mizerabili! Auzi, cică să-l împuşte! Şi ce om cumsecade, micuţul! Trebuie salvat. Mă duc, poate îl găsesc undeva pe Tata Jaguar.”