O nouă cunoştinţă.

După vreo paisprezece zile un vapor venind din Rozariu acosta la debarcaderul din Santa Fé. Pasarelele fură întinse şi călătorii se grăbiră să coboare pe uscat. Pe chei se plimbau mai mulţi oameni. În monotonia vieţii acestui oraş debarcarea străinilor oferea un spectacol binevenit.

Ultimii doi pasageri care părăsiră vaporul erau ambii de statură mică, purtau costume roşii de gauchos şi se asemuiau atât de mult, încât puteau fi uşor confundaţi. Aveau fiecare câte două pistoale cu mânerele ieşite din cingători, câte un cuţit şi câte o puşcă.

Ofiţerii, zărind această pereche, părură foarte surprinşi. Unul din ei, un căpitan, se adresă celorlalţi:

Ce-i asta? Iată-l pe colonelul Glotino şi, pe deasupra, deghizat! Oare vrea să nu fie recunoscut sau îi dăm onorul?

Să aşteptăm. Vom vedea dacă ne acordă vreo atenţie, fu de părere un locotenent.

Cei doi călători îmbrăcaţi în veşminte roşii se apropiară agale de grupul ofiţerilor. Aceştia îşi pocniră călcâiele cu pinteni zornăitori şi salutară milităreşte.

Buenos mananas! Bună dimineaţa! răspunse micul savant, căci dânsul venea în frunte. Îşi duse apoi dreapta la borul pălăriei şi salută cu două degete. Slujitorul său, Fritze Kiesewetter din Stralau, procedă la fel.

Frumoasă vreme, señores, nu-i aşa?

Hotărât lucru, răspunse căpitanul. Sper că aţi voiajat agreabil. Rămâneţi astăzi aici, domnule colonel?

Poate. Caut un adăpost.

Îmi permiteţi să vă însoţesc, domnule colonel?

Cu plăcere, dar nu sunt colonel.

Să trăiţi, am înţeles! Misiune diplomatică sau inspecţie inopinată. Cu ce titlu îngăduiţi să ne adresăm excelenţei voastre?

Vreţi să spuneţi cu ce nume? Doctor Morgenstern din Jüterbogk. Sunt zoolog.

Prea bine! Un nume străin, greu de pronunţat. Cu atât mai mare e misterul care învăluie persoana ce călătoreşte incognito. Şi señorul de lângă dumneavoastră?

Fritze Kiesewetter, servitorul meu, din Stralau, de lângă lacul Rummelsburg.

Şi mai greu de pronunţat, deci şi mai misterios. Permiteţi să vă conduc spre Cuartel.

Grupul se puse în mişcare: în faţă savantul, la stânga şi puţin în urmă căpitanul, apoi Fritze Kiesewetter flancat de ceilalţi ofiţeri.

Cuartelul din Santa Fé era o clădire cu câteva etaje şi cu un turn, datând încă din vremea spaniolilor. Ferestrele şi chiar balcoanele erau prevăzute cu gratii groase de fier. În faţă străjuiau câteva tunuri. Soldaţii şedeau ori stăteau în picioare pe lângă uşi. Numeroşi arestaţi se zgâiau din dosul ferestrelor zăbrelite.

Ia te uită! exclamă în nemţeşte savantul, adresându-se servitorului său, asta-i închisoare. Te pomeneşti că ne iau drept tâlhari sau hoţi, în latină expilator sau vulturius.

Aş! răspunse Fritze. După ce ne-au primit cu ploconeli şi politeţuri doar n-o să ne bage la zdup. Ba mi se pare că o să se poarte chiar fain de tot. Hai să intrăm, dom' doctor, că de ieşit ieşim noi, n-aveţi grijă. O ştergem într-un fel dacă vedem că nu e chip.

Soldaţii salutară după regulament şi domnii păşiră în clădire. Cei doi civili fură conduşi printr-o curte interioară, apoi, urcând o scară cu câteva trepte, ajunseră la nişte încăperi destul de frumos mobilate, în dreptul cărora ofiţerii îşi luară rămas bun. Până a se retrage, căpitanul raportă:

Gustarea va sosi numaidecât. Vă trimit şi un subofiţer care să stea la dispoziţia dumneavoastră. Astăzi îi ţin locul domnului maior comandant, plecat la Parana. Mai aveţi vreun ordin de dat, domnule colonel? Scuzaţi, vreau să spun zoolog…

N-am nici un ordin, dar aş avea o rugăminte. Puneţi pe cineva să se informeze dacă alaltăieri sau ieri a sosit la Santa Fé un yerbatero care face şi treabă de sendador. I se spune Tata Jaguar. Trebuie să ştiu unde s-a instalat.

Trebuia să vină cu vaporul, excelenţa voastră?

Da, din Buenos Aires.

Atunci sper să vă pot raporta până-ntr-o jumătate de ceas.

Plecă şi, peste puţin, se prezentă un subofiţer detaşat în serviciul personal al oaspeţilor. Aduse friptură, pâine, fructe şi o sticlă de Bordeaux, vin foarte căutat în La Plata.

Aşa mai zic şi eu, observă Fritze. În armată traiul e trai. Nici acum nu mi-a trecut necazul că m-au respins la vizita medicală. Cu firea şi cu glagoria mea aş fi avansat, he-hei! Purtam azi ditamai sabie şi fireturi… Luaţi, dom' doctor! Să vă torn un păhărel.

Fritze umplu paharele. Mâncară şi băură, şezând comod unul lângă altul, fapt din care subofiţerul trase concluzia că Fritze Kiesewetter nu poate fi servitor, ci vreun militar de rang înalt. Fritze degusta bucatele senin şi fără grijă. În schimb doctorului i se părea că nu e lucru curat la mijloc.

M-a făcut colonel, vorbi el, nedumerit. Pe mine care nu sunt decât un pasionat al ştiinţelor paşnice şi nu am nimic comun cu armata argentiniană… Ciudat. Cum de i-a venit ideea?

S-a repezit şi dumnealui ca un pudel care ia castravetele acru drept cârnat. Dar fiţi pe pace, dom' doctor. Dinspre partea mea, facă-vă şi ghinărar, că eu rămân ce-am fost şi îmi pun la cale burta. Încolo…

Totuşi, Fritze dragă, nu crezi că am fost confundat cu un ofiţer? Greşeala asta, error în latineşte, poate să ne producă multe neplăceri.

Deocamdată ne-a produs o gustărică şi n-aş spune că-i neplăcut, dom' doctor.

Dar la urmări nu te gândeşti? Fritze, Fritze, se pare că eşti înzestrat cu ceea ce latinul numeşte levitas, nechibzuinţă.

Asta nu se potriveşte, dom' doctor. Adică romanii, când erau flămânzi şi îi poftea cineva să mănânce, nu se atingeau de mâncare?

N-aş crede.

Atunci nici un roman n-are dreptul să mă facă de levitas dacă mă aşez şi eu la masă, ca omul.

În clipa aceea se ivi căpitanul şi, luând poziţie de drepţi, raportă:

Tata Jaguar a sosit ieri după-amiază şi a pornit azi-dimineaţă spre laguna Porogos împreună cu douăzeci şi trei de bărbaţi şi un băieţandru.

Călare?

Da. Douăzeci din însoţitorii săi l-au aşteptat aici câteva zile.

Trebuie să-l ajung din urmă. Puteţi să-mi procuraţi nişte cai?

La ordin! Câţi, domnule colonel?

Doi, plus doi de rezervă, deci patru.

Îi rechiziţionăm sau luăm din caii regimentului?

Să nu-mi daţi de la regiment. Nu ştiu să călăresc caii cazoni.

Am înţeles, de rechiziţie, făcu ofiţerul, zâmbind cu tâlc. Când ordonaţi să-i pregătim?

Până într-un ceas.

Căpitanul se depărtă salutând. După puţin, subofiţerul aduse ţigări şi se apucă să strângă resturile de mâncare. Morgenstern îl întrebă:

N-am putea, dragă, să ajungem în posesia lucrurilor noastre? Ştiind că vaporul pleacă de aici abia după prânz şi necunoscând locul unde vom trage, ne-am lăsat până una alta bagajul pe bord. E o simplă legăturică, sarcina pe latineşte, în care se află nişte unelte, apoi un pachet învelit în piele, o aşa numită fascis. Conţine cărţi.

Le aduc imediat, señor colonel!

Subofiţerul făcu stânga-mprejur şi părăsi odaia.

După un sfert de oră reapăru căpitanul şi anunţă că toţi patru caii sunt gata de drum.

Cât costă? întrebă Morgenstern.

Fireşte, nimic, excelenţa voastră, zâmbi ofiţerul.

Dar eu vreau să-i plătesc.

Un zoolog nu trebuie să plătească.

De ce?

Aşa-i obiceiul în această ţară, señor.

Ciudat. O ţară civilizată de spanioli, care, la rândul lor, au moştenit limba şi obiceiurile de la romani; n-am citit nicăieri ca învăţaţii romani să fi primit cai pe degeaba. Voi consulta mai târziu cărţile de specialitate. Doar e vorba aici de un aspect cultural-istoric de cea mai mare importanţă. Probabil că Argentina e singura ţară unde s-a mai păstrat acest frumos obicei. De altfel, capacitatea ei de a conserva se vădeşte şi în altă privinţă. Numai în pampa de aici se mai găsesc mărturii antediluviene. Fac abstracţie de mastodont şi de megatherium, dar mă interesează, señor, dacă n-aţi avut cumva prilejul şi norocul de a vedea un om din epoca terţiară…

Terţiară? bâigui încurcat căpitanul. N-ar vrea excelenţa voastră să-mi ordone după ce semnalmente să identific, ca să zic aşa, un om din epoca terţiară?

Eu nu ordon, eu rog. Fapt e că s-au descoperit în straturile pliocene mai vechi urme de foc şi unelte de piatră. Mai târziu au fost scoase la iveală trei schelete omeneşti. Aşadar, pampa era populată de oameni încă în epoca terţiară mijlocie. Şi, curios lucru, aceştia aveau sternul perforat şi treisprezece vertebre în loc de douăsprezece. Posibil ca după câteva mii de ani să rămânem numai cu unsprezece, zece sau chiar mai puţine vertebre. Nu m-ar mira deloc.

Şi dacă mai judecăm niţel, interveni foarte serios Fritze în limba spaniolă, s-ar putea ca oamenii de mai târziu să fie numai din carne, fără os.

Nu-i exclus, încuviinţă doctorul. Metamorfoza materiei vii îşi urmează drumul neîntrerupt, chiar dacă nu izbutim încă să ne imaginăm formele viitoare. Să luăm un exemplu interesant: dinţii ursului de peşteră. Aţi văzut vreodată un asemenea dinte, señor căpitan?

Nu, excelenţa voastră, clătină din cap ofiţerul, care nu mai ştia ce să creadă despre acest „colonel”.

Dintele, mai exact măseaua, prezintă…

Fu întrerupt. În odaie intrară nişte soldaţi cu bagajele celor doi musafiri. Le aşezară pe podea şi ieşiră imediat. Una din legături conţinea, lăsate la vedere, două târnăcoape, două sape şi două săpăligi. Din cealaltă, care se desfăcuse pe drum, curseră afară o mulţime de cărţi. Căpitanul se aplecă serviabil, le ridică şi le aşeză pe masă. Cu acest prilej privirea îi căzu pe un tom având titlul cules cu litere groase de tipar Nuestros predecesores de los Pampas – Predecesorii noştri în pampa. Pe una din copertele interioare scria: Doctor Morgenstern, Jüterbogk. Ofiţerul deschise repede încă trei cărţi la rând. Toate purtau aceeaşi semnătură. Atunci căpitanul întrebă intrigat:

Cum ziceţi că vă cheamă, señor… zoolog?

Sunt doctorul Morgenstern din Jüterbogk.

Acesta e numele dumneavoastră adevărat?

Fireşte.

Mi-o puteţi dovedi?

Foarte uşor.

Cu ce?

Cu paşaportul meu.

Ia să-l văd!

Glasul lui deveni aspru, poruncitor. Micul savant scoase portvizitul şi din el paşaportul pe care-l înmână ofiţerului. Acesta, de îndată ce văzu ce scrie în document, exclamă:

Que yerro y que desvergüenza! Mas aun que semejanza! Sois bribonest sois embusteros! Ce confuzie şi ce obrăznicie! Dar şi ce asemănare? Sunteţi nişte nemernici, nişte impostori!

Nemernici? Impostori? Noi? se indignă Morgenstern. Señor, sunteţi bun să ne lămuriţi cum aţi ajuns la un asemenea calificativ cu totul neîntemeiat, inaniter, cum ar spune latinul.

Ia mai slăbiţi-mă cu latineasca! Vă întreb cum de-aţi cutezat să minţiţi în aşa hal şi să vă daţi drept colonelul Glotino, cumnat cu generalul nostru Mitre?

V-am minţit eu? se răsti la rândul său Morgenstern. Îndrăzniţi să mă faceţi mincinos pe mine, cetăţean german?

Gura! Ştiţi că vă pot aresta imediat?

Ei, da, puteţi, dar nu aveţi nici o justificare. Iar eu, unul, nu mă las închis fără ca pe urmă să-l trag la răspundere pe vinovat!

V-am tratat cu toate onorurile, ca pe un colonel. V-am oferit de mâncare şi de băut. Soldaţii mei au dat iama printre gauchos ca să procure cai. Şi acum vă dovediţi un gringo, un vânture-lume, un neamţ, şoarece de bibliotecă.

Morgenstern se arătase mai energic decât ar fi fost de aşteptat din partea lui. Fritze tăcuse mâlc toată vremea. Dar acum se repezi şi el:

Staţi uşurel, señor, altminteri veţi fi nevoit să aflaţi că un mare învăţat, pe care-l faceţi gringo şi şoarece de bibliotecă, nu e chiar de ici de colea. Ş-apoi lasă că sunt printre dumneavoastră nişte capete cu care n-am face schimb nici în ruptul capului!

Nu cumva vă referiţi la mine? întrebă tăios căpitanul.

Asta-i treaba mea. N-am de gând să vă dau raportul. Dacă aţi înghiţit găluşca, mă rog! Dar mă miră de ce vă răstiţi aşa. Ne-aţi luat drept alţii şi ne-aţi poftit încoace. Nouă nici prin vis nu ne-a trecut să umblăm cu păcăleli. Mâncarea, ce mai, v-o plătim dacă vreţi. Cât despre onoruri, suntem chit: doar v-am întors şi noi salutul! Iar caii puteţi să-i daţi înapoi proprietarilor. Ne cumpărăm noi alţii. Vasăzică scurt: cât costă mâncarea şi vinul? De altfel, nici nu e Bordeaux adevărat. Se simte de la o poştă.

Scoase portofelul ca să plătească. Dar căpitanul izbucni:

Ceee?! Să primesc bani de la un servitor? Te-ai scrântit la cap, ţopârlane?

Aci Fritze făcu un pas înainte, ameninţător:

Ţopârlan? Eu? Pe mine mă cheamă Friedrich Kiesewetter! Înţeles? Iar pe cine vrea să mă tutuiască n-are decât să bea cu mine brudărşaft, ş-apoi ne spunem tu!

Obrăznicătură! Să ştii că te dau pe mâna soldaţilor mei şi o să am grijă să-ţi învineţească dosul pe un an întreg!

Ei, hai! Îndrăzneşte! Crezi că regele Prusiei, al cărui supus mă aflu, n-o să-ţi vină de hac?

Aceste cuvinte aprinseră şi mai mult mânia ofiţerului. Se repezi la uşă, unde stătea ordonanţa, o dădu în lături şi strigă:

Veniţi încoace! Luaţi-l pe sus şi aruncaţi-l pe scări până la poartă! Dar să nu-mi umblaţi cu mănuşi, înţeles?

Erau aceiaşi soldaţi care aduseseră bagajele de pe vapor. Auzind scandalul dinăuntru, aşteptaseră după uşă, curioşi. Acum năvăliră în odaie ca să execute ordinul. Era o desfătare pentru ei să arunce în stradă un străin, chiar dacă – numai cu câteva minute în urmă – îl crezuseră ofiţer.

Fritze apucă puşca, dar fu destul de rezonabil ca să renunţe la un asemenea mijloc de apărare. Şi-o săltă deci pe umăr şi rosti:

Să nu vă atingeţi de mine! Merg de bunăvoie. Hai, señor doctor!

Acestea zise, ridică de jos legătura cu unelte, şi-o zvârli în spinare şi porni. Sfrijit cum era, nimeni nu l-ar fi crezut în stare să ridice ca pe un fulg coşcogea greutate. Dârzenia şi vigoarea lui făcură impresie asupra ostaşilor. Se dădură în lături şi îi lăsară trecerea liberă spre uşă. Dar căpitanul se răţoi la ei:

Asta înseamnă să-l aruncaţi afară, măgarilor? Umflaţi-l imediat, că de nu, carcera vă mănâncă!

Ostaşii executară ordinul, în timp ce căpitanul se întoarse către savant:

Aţi văzut, señor, ce păţeşti când îi refuzi unui ofiţer consideraţia şi respectul cuvenit. Ce-aţi face dacă v-aş pune sub stare de arest?

Aş sesiza, prin intermediul reprezentantului nostru diplomatic, pe însuşi preşedintele Argentinei, răspunse calm Morgenstern. Atunci aţi fi dumneavoastră arestat şi aţi afla ce păţeşti când îi refuzi unui supus străin consideraţia şi respectul cuvenit.

Cred că vorbiţi cu prea multă trufie. Situaţia în care vă găsiţi nu e deloc plăcută.

A dumneavoastră şi mai puţin. Aţi acostat pe un necunoscut spunându-i colonel şi excelenţă, pentru ca pe urmă să-l arestaţi. Asta înseamnă că v-aţi compromis grav. Sper că discuţia noastră s-a terminat. Cărţile rămân aici. Voi trimite după ele ulterior. Salut, stimabile!

Se îndreptă spre uşă şi ieşi fără ca ofiţerul să facă vreun gest de împotrivire. Coborând scările, auzi de jos din curte o larmă de nedescris. Apoi zări un grup compact de soldaţi ţinându-se pe urma lui Fritze. Ridicaseră pumnii să-l lovească, dar nu cutezau, căci Fritze, scoţând pistolul, ameninţa că-i culcă la pământ dacă se ating de el. Se mulţumiră deci să-l înjure şi să-l mâne din spate. Ajunseră astfel până la poartă, unde Fritze se împiedică şi căzu cu povară cu tot. Atunci soldaţii îl înşfăcară, îi smulseră pistolul din mână şi îl luară la pumni. Sărmanul se apăra cum putea, cu mâinile, cu picioarele, lovind curajos în dreapta şi-n stânga, până ce Morgenstern, apropiindu-se, îmbrânci pe câţiva dintre agresori cu patul puştii.

Înapoi, ticăloşilor! răcni el. Aţi uitat că sunt colonel? Căpitanul vostru se vede că şi-a ieşit din minţi dacă îndrăzneşte să vă asmuţă împotriva însoţitorului meu. Hai, fuga la medico militar! Îi ordon să-l caute pe căpitan şi să-l supună unui tratament sever!

Vicleşugul avu efect imediat. Soldaţii se retraseră speriaţi, iar unii dintre ei o luară chiar la goană ca să-l anunţe pe medic. Fritze sări în picioare, mai împărţi câţiva ghionţi zdraveni, îşi săltă din nou bagajul pe umăr şi îl urmă pe micul savant, care se depărta cu paşi mari spre oraş. Când ajunse în dreptul lui, începu să suduie:

Ptiu, haită de laşi! Haidamaci netrebnici! Asta se cheamă să fii soldat? Halal vitejie! Treizeci contra unu! Şi unde mai pui că aveam bagajul în spate! S-au apucat să mă cotonogească!

Te-au lovit tare? întrebă îngrijorat savantul.

Nici nu ştiu. Trebuie să mă pipăi, dom' doctor. Deocamdată nu simt nimic. Numai de nu m-ar durea mai pe urmă.

Slavă Domnului că n-a ieşit mai rău! Am fost într-adevăr uşuratici de-am riscat o asemenea primejdie, periculum adică. Hai să căutăm un hotel.

Străbătură câteva străzi şi se opriră în dreptul unei clădiri purtând firma: „Posada por pasageros”. Bineînţeles că hanul nu era deloc îmbietor. Construit dintr-un soi de chirpici, nu avea decât un singur nivel, cu o uşă largă, joasă şi cu două deschizături fără geam în loc de ferestre. Curtea era împrejmuită de un zid în spatele căruia se auzeau tropăituri şi nechezat de cai. Fritze dădu să intre.

Vrei să tragem aici? întrebă doctorul, făcând o mutră acră.

Păi da! confirmă Fritze scurt.

Dar arată ca o speluncă.

Asta-i floare la ureche. Las' să fie speluncă, numai să nu ne arunce în stradă şi să mai păţim nu-ş' ce.

Abia înăuntru constatară că „hotelul” se compunea de fapt dintr-o singură încăpere. Mese şi scaune nu existau, în schimb erau numeroase paturi suprapuse şi scăunele joase. Pe unul din ele şedea hangiul, un om uscăţiv, murdar, care, după multe plecăciuni, se interesă de dorinţa celor doi señores. Fritze lepădă bagajul pe podeaua de lut bătătorit şi se grăbi să răspundă în locul stăpânului:

Poţi să ne faci rost de patru cai, doi de călărie şi doi de povară?

Îi doriţi cu chirie?

Ba nu. Îi cumpărăm.

Dar încotro vi-e drumul, dacă-mi permiteţi?

Spre Gran Chaco, la Tucuman, poate şi mai departe.

Am de vânzare nişte cai foarte buni. Binevoiţi, excelenţele voastre, să veniţi cu mine până afară.

Deschise o uşă laterală care dădea în curte. Cei doi îl urmară. Pe unul din paturile suspendate sta lungit un bărbat. Noii veniţi nici nu-l observaseră. Când auzi de vânzarea cailor, acesta sări jos şi se luă după ei. Afară moţăiau douăsprezece gloabe costelive, aproape leşinate de foame. Arătau atât de jalnic, încât doctorul, care habar n-avea de cai, dădu din cap contrariat:

Ăştia-s cai? Parcă ar fi nişte caper sau hircus, cum ar zice latinul.

Ce-i aia? întrebă hangiul, nedumerit.

Capră, ţap.

Atunci nu mai avem ce vorbi. Caii mei nu sunt ţapi.

Le întoarse jignit spatele şi dădu să intre din nou în casă. Atunci apăru şi străinul care stătuse lungit pe pat. Îi măsură pe străinii cei mărunţi cu o privire curioasă. Purta şi el veşminte roşii, asociate însă cu nişte cizme înalte care îi treceau de genunchi. Barba deasă nu lăsa să i se vadă decât nasul şi ochii. Părul îi atârna de sub pălăria îndesată peste basma, căzându-i până pe umeri. Făcea totuşi impresia unui om de care nu trebuie să te fereşti. Se înclină şi vorbi:

Señores, aud că vă duceţi în Gran Chaco. Poate că v-ar fi de folos vreun sfat al meu. De unde veniţi?

Din Buenos Aires, răspunse doctorul.

Locuiţi acolo?

Nu. Sunt străin.

Străin. Din ce ţară?

Germania.

Vasăzică german. Şi profesia? Vă rog să nu-mi luaţi întrebările în nume de rău. Nu am decât intenţii bune.

Sunt om de ştiinţă, adică savant amator, zoolog, în Gran Chaco mă interesează fauna antediluviană. Vreau să fac săpături, să dezgrop…

Aha, vreun mastodont?

Să sperăm.

Sau un megatherium?

Cunoaşteţi denumirile acestor strămoşi…?

Fireşte! Aţi dat peste un coleg de-al dumneavoastră.

Cum? Cercetător, om de ştiinţă? se miră Morgenstern, deoarece străinul arăta ca un gaucho autentic, nicidecum ca un savant.

Exact, exact! se bătu celălalt în piept cu mândrie.

Nu cumva chiar zoolog?

Şi asta, căci am studiat de toate. De fapt sunt un cirujano, chirurg, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Medic, nu-i aşa. Daţi-mi voie să mă prezint – de altfel sunt cunoscut pretutindeni, dar, ca străini, probabil că n-aţi auzit încă de mine şi de faima numelui meu – mă numesc doctor Parmesan Rui el Iberio de Sargunna y Castelguardiante.

Mulţumesc. Sunt doctorul Morgenstern, iar aci de faţă e servitorul meu Kiesewetter.

Două nume foarte frumoase, dar îmi îngădui să afirm că al meu e mai armonios şi mai lesne de pronunţat. Mă trag dintr-o nobilă şi veche familie castiliană. Ce-aţi zice dumneavoastră de amputarea unui picior, făcându-se mai întâi o incizie şi dislocându-se apoi femurul din cavitatea bazinului? Simplu de tot.

Femurul, os femoris… Bazinul, pelvis… Nu înţeleg, señor. E vorba de un accident, de un rănit la picior? A suferit poate o arsură?

Nicidecum. Piciorul e perfect sănătos.

Atunci de ce să-l amputaţi?

Cielo, cerule! Omul e întreg şi sprinten, n-are nimic. Doar nu m-am referit la un caz concret. Pun doar chestiunea: dacă ar trebui să-i tai cuiva un picior. Înţelegeţi? Aţi fi de acord să susţineţi metoda mea?

Cu plăcere, señor, cu plăcere. Totuşi sunt foarte bucuros că puneţi chestiunea în general. Credeam că vreţi să vă asist, să ţin piciorul nenorocitului.

Nici n-ar fi nevoie. Lucrez fără ajutor şi atât de rapid, de abil, încât pacientul habar n-are de nimic. Abia când se scoală din pat observă că a rămas cu un singur picior. Şi asta o aplic nu numai la picioare, ci şi la celelalte membre. Retez totul, señor, absolut totul!

Şi, ridicând braţul, tăie văzduhul cu atâta energie încât Morgenstern exclamă speriat:

Doamne! Sunt perfect sănătos. N-aveţi grijă de mine. Nici o amputare, vă rog!

Păcat, mare păcat, că nu suferiţi de ceva. Barem de-aţi avea o drăguţă de carie osoasă! Aţi fi regeşte ocrotit de arta mea. În doi timpi şi trei mişcări v-aş reteza osul în cauză. Port cu mine întotdeauna instrumentele necesare. Ce părere aţi avea bunăoară de o intervenţie la cot cu ajutorul ferăstrăului? Aţi mai văzut o asemenea operaţie admirabilă?

Nu şi vă asigur că ambele mele coate sunt cu desăvârşire intacte.

O, señor, n-ar fi nici o tragedie dacă le-ar găuri niscai gloanţe sau dacă vreo luxaţie veche le-ar anchiloza. V-aş opera cu ferăstrăul şi aţi fi pur şi simplu încântat. Pe urmă v-aţi mişca braţele ca mai înainte.

Nu mă îndoiesc, señor, dar prefer să n-am nevoie de ferăstrău.

Sunteţi un om cult, se-nţelege, totuşi nu aveţi destul curaj ca să vă dăruiţi ştiinţei. Şi e regretabil, fiindcă eu tai totul, absolut totul.

Admiraţia mea, señor! Din nefericire nu am timp să stărui asupra unei teme atât de interesante. Ştiţi, eu caut nişte cai pentru călătoria mea şi, cum n-am găsit aici ceea ce trebuie, mă grăbesc, nu-i aşa…

Nici o grijă, îl întrerupse chirurgul. Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră.

Da? Ştiţi cumva unde aş putea să cumpăr patru cai sănătoşi, rezistenţi?

Nu numai că ştiu, dar sunt şi eu pe punctul de a-mi cumpăra unul.

De unde?

De la o mică estancia, la jumătate de ceas depărtare de oraş. Dar nu chiar acum. Putem încheia târgul abia mâine dimineaţă. Am aflat că proprietarul e plecat şi că soseşte diseară.

Atunci trebuie să mă interesez în altă parte. N-am timp de pierdut.

De ce? Doar n-o să fugă scheletele antediluviene.

Trebuie să ajung un grup de bărbaţi care au luat-o spre Laguna Porongos.

Cine anume? ciuli chirurgul urechile. Nu cumva vorbiţi de Tata Jaguar şi ai lui?

Aţi ghicit. Îl cunoaşteţi?

Ca pe mine însumi. Fac şi eu parte din anturajul lui. Trebuia să ne întâlnim cu toţii aici. Eu însă, fiind reţinut la Puerto Antonio, am sosit prea târziu. Plecaseră. Dacă aveam un cal bun îi ajungeam fireşte din urmă, dar în oraşul ăsta nu găseşti decât gloabe. De aceea prefer să aştept până mâine dimineaţă ca să-mi fac rost de un fugar zdravăn care să nu se năruie sub mine.

La început doctorul Morgenstern se cam speriase de acest om care „taie totul, absolut totul”; acum însă era bucuros că-i ieşise în drum. Întrebă:

Credeţi că aţi putea să-l ajungeţi din urmă pe Tata Jaguar?

Bineînţeles. Cunosc la perfecţie ruta pe care a pornit.

Bravo, asta-i bine. Oare ne-aţi da permisiunea, concessio, pe latineşte, să ne alăturăm domniei voastre?

Din toată inima, señor, doar suntem slujitori ai ştiinţei, prin urmare colegi, fapt care mă bucură nespus. Ş-apoi, s-ar putea să am prilejul de a vă demonstra cu câtă siguranţă ştiu să amputez, oricât de dificil ar fi cazul. Sper să dăm de nişte indieni belicoşi, ceea ce ar însemna că măcar unii dintre noi se vor alege cu oasele zdrobite. Ei, atunci să vedeţi chirurgie! Îi trag cu ferăstrăul de zboară scântei. Căci, după cum spuneam, señor, eu retez totul, absolut totul!

Vorbind astfel, tăia văzduhul cu braţele şi arăta cum „zboară scântei”, adică frânturi de os şi bucăţi de carne. Bărbatul acesta părea să aibă o extraordinară pasiune pentru aspectul sângeros al chirurgiei. Totuşi pe Morgenstern nu-l mai încerca repulsia şi teama de adineauri. Nici nu se mai simţea intimidat. Îşi dădea seama că are de-a face cu o idee fixă, cu un caz patologic, însă deloc primejdios. Aşadar, îi răspunse zâmbind:

S-a făcut, señor. Rămânem cu dumneavoastră până mâine. Ce facem între timp? Unde ne adăpostim?

Îl rugăm pe hangiu să ne împrumute nişte mârţoage şi mergem la estancia, de unde i le trimitem înapoi cu un peon. Acolo mâncăm, bem, fumăm şi ne odihnim.

De acord. Însă cu fumatul nu mă împac.

Mare minune! Aici toată lumea trage din ţigară – bărbat, femeie, căţel şi purcel. Dumneavoastră de ce nu fumaţi?

Mă tem de o intoxicaţie cu nicotină. Cercetările au dovedit că inhalarea intensă a fumului poate produce amauroza, altfel spus gutta serena.

Păi atunci ar trebui să înghiţim ţigările, să ni le vârâm pe gât cu lopata. De altminteri, o parte din fum ajunge oricum în stomac. Dar, mă rog, nu ne-ar lăcrima ochii. Eu, unul, n-aş putea trăi fără să fumez. Ţigara stimulează nervii, măreşte vioiciunea, îndeamnă la acţiuni bune şi frumoase, dă mâinii siguranţă deplină, încât eşti în stare să execuţi cele mai grele amputări fără cel mai mic risc. Mai aveţi vreo treabă aici, în Santa Fé? Sau pornim îndată?

Morgenstern îi relată pe scurt păţania cu ofiţerul şi îi spuse că n-ar avea decât să-şi ia cărţile ca să fie gata de drum.

Vi le aduc numaidecât, señor, îl asigură chirurgul Parmesan.

Dumneavoastră? Mi-e penibil, señor, să accept un asemenea serviciu.

O, nu face nimic. Îmi plătiţi doi taleri şi rezolv imediat problema. Soldaţii şi ofiţerii mă cunosc. Altuia fireşte că nu i-ar da cărţile.

Aşadar, bărbatul acesta, care îşi zicea „doctor” şi purta un nume castilian lung şi armonios, era gata – pentru doi taleri de hârtie, adică treizeci şi doi de pfennigi – să facă pe hamalul.

Primind de la Morgenstern suma respectivă, Parmesan plecă şi se întoarse în scurt timp cu cărţile. Apoi ieşi din nou în oraş ca să cumpere foiţă de tutun, pentru care scop se înarmă cu o pungă de piele. Reveni curând cu punga plină vârf. Nu exagerase deloc afirmând că aici toată lumea fumează, căci rareori vei întâlni în pampa un om care să nu ţină între dinţi o ţigară răsucită cu mâna lui.

Hangiul era bucuros să le împrumute, contra unei sume modeste, caii necesari. Le dădu şi un peon ca însoţitor. Unul din cai fu încărcat cu calabalâcul lui Morgenstern, apoi bărbaţii încălecară şi porniră spre estancia. Mergeau la pas. Cotind în prima uliţă, dădură de un cârd de copii care, recunoscându-l pe chirurg, se refugiară repede într-o casă alăturată. Strigau care mai de care: „El carnicero, el carnicero! Huid, huid, de la contrario os amputa! Măcelarul, măcelarul! Fugiţi, fugiţi, că vă taie!”

Părea că stimabilul chirurg ajunsese o sperietoare pentru copii. Faptul însă nu-l supăra defel. Ba dimpotrivă.

Îi auzi, señor? se adresă el lui Morgenstern. Sunt cunoscut pretutindeni pentru meşteşugul meu. Peste tot în La Plata. Ca un cal breaz.

Drumul îi duse pe lângă Cuartel, unde Morgenstern jucase scurtul său rol de colonel argentinian, apoi prin curtea bisericii şi prin câteva ranchos. În sfârşit, călăreţii ieşiră din oraş. La stânga se zărea Rio Salado, semănând cu un lac întins; în faţă câmp larg, sterp, punctat de dealuri. La dreapta micului râu Saladillo se afla estancia de care vorbise „măcelarul”. Nu era prea mare, dar peste tot păşteau cirezi de vite şi turme de oi, sute şi mii de capete, păzite de câţiva gauchos. Iar grajdurile erau pline de cai suficienţi pentru un întreg escadron de cavalerie.

Călăreţul care străbate pampa sau campo, câmpul, deosebeşte trei feluri de aşezări. Mai întâi acele ranchos (pronunţă „rancios”), mici colibe construite din lut bătătorit şi acoperite cu paie sau stuf. Adeseori sunt chiar bordeie săpate în pământ, adânci de mai multe picioare. Mobilă, în înţelesul modern al cuvântului, nu există. Până şi hamacul e un obiect rar. Mâncarea se pregăteşte pe o vatră de lut. Piatra lipseşte. Coliba sau bordeiul nu are hogeag. Fumul iese prin nişte deschizături care ţin loc de uşă şi fereastră. Acestea nu se pot închide, nu au geam, nici pervaz. Cel mult dacă sunt astupate cu o foaie de hârtie muiată în ulei.

În aceste ranchos locuiesc oamenii mărunţi, servitorii, argaţii haciendelor şi estanciilor, aşa-numiţii gauchos.

Cuvântul e împrumutat de la indieni. Cele două vocale alăturate, a şi u, nu formează un diftong şi se pronunţă separat, aşadar „gaucio”. Gauchos se recrutează mai ales din rândul metişilor. Aceştia, ce-i drept, se consideră albi sută-n sută şi sunt foarte mândri de numele lor, dar adevărul e că se trag din indiene şi din spanioli imigraţi mai de mult. Sunt semeţi ca şi spaniolii şi viaţa ce o duc vădeşte o mare dragoste de libertate. Orice ins se crede un caballero, extrem de politicos şi tot pe-atât de pretenţios faţă de oamenii cu care vine în contact. Celui mai prăpădit dintre ei, chiar şi cerşetorului, i se spune „înălţimea voastră”. Străinul care, bizuindu-se pe averea şi pe cultura sa, crede că se poate uita de sus la un gaucho, e repede pus la punct şi vindecat de propria-i trufie. Aroganţa e plătită cu cel mai grosolan răspuns, iar dacă acesta nu ajunge, se apelează şi la cuţit. În schimb, dacă îl iei pe un gaucho cu frumosul şi îl tratezi ca pe un om egal în drepturi cu tine, atunci afli în el un prieten credincios, plin de abnegaţie. Demnă de laudă e îndeosebi cinstea lui. Aşa cum nu părăseşte nicicând estancia stăpânului, tot aşa nu se coboară la furtişag. Dacă găseşte un obiect pierdut nu se lasă până nu-l restituie păgubaşului. De pildă, un gaucho sărac lipit pământului, care nu avea nici măcar un scăunel pe care să şadă şi se folosea în acest scop de o tidvă de cal, a găsit în pampa un ceas care căzuse din buzunarul unui călător străin. S-a interesat din om în om cine ar fi putut să piardă ceasul şi, auzind de călătorul cu pricina, s-a dus călare pe urmele lui. L-a găsit abia după două zile de drum. Dar când păgubaşul i-a întins nişte bani drept recompensă, inimosul gaucho i i-a zvârlit la picioare, întorcându-i spatele cu dispreţ.

Deprinşi din copilărie cu caii, oamenii aceştia sunt călăreţi cum nu se poate mai iscusiţi şi tenaci. În această privinţă nu-i întrece nimeni, nici westmanii sau indienii Americii de Nord. E de neînchipuit ca un gaucho să facă barem o sută de paşi pe jos. Cum iese din colibă, se şi urcă în şa. Copii de doi ani gonesc chiuind prin pampa, cocoţaţi pe cai încă nu complet domesticiţi. Chiar şi femeile merg călare, nu cu picioarele atârnând pe o coastă a calului, ci la fel ca bărbaţii. Nu o dată bărbat şi femeie se urcă pe un singur cal. Femeia şade cu faţa spre coadă, fără alt reazem decât spinarea bărbatului. Şi totuşi nu cade, fie galopul cât de nebunesc.

Aceşti gauchos au însă un defect şi încă mare. Sunt cu totul nesimţitori faţă de cai. Îşi înfig pintenii uriaşi, tăioşi în carnea bietelor animale, provocându-le răni adânci, fără a se gândi o clipă la suferinţa lor. De aceea cailor li-e teamă de ei şi se zbat grozav când, fugăriţi cu lasoul din herghelie, urmează a fi încălecaţi. Dacă se prăbuşeşte vreunul, deşi încă viu, e lăsat pradă vulturilor şi stăpânul îşi alege altul în loc. Având în vedere numărul mare de herghelii, calul e atât de ieftin la preţ, încât moartea lui nu face nici o impresie. De aici şi puzderia de schelete pe care le întâlneşti peste tot. Se poate spune fără exagerare că pampa e semănată cu ciolane de cai.

Viaţa neobişnuită pe care o duce un gaucho, lipsa totală de şcoli şi de alte mijloace de instruire, ca şi contactul permanent cu animale aproape sălbatice – iată cauzele care îl fac în multe privinţe insensibil şi dur. La aceasta se adaugă proastele stări politice din ţară. Un istoriograf spunea că în La Plata nu trece anul fără să se producă măcar o mică rebeliune. Şi într-adevăr, de când se ştie, rebeliunile şi revoluţiile se ţin lanţ. Aceasta îi înăspreşte pe oameni. Un gaucho, vrăjmaş al vieţii tihnite şi călit prin îndeletnicire lui, este oricând gata să se alăture unui pronunciamento – termenul obişnuit pentru răzvrătire. Cu cât aceasta se repetă mai des, cu atât mai anarhic devine omul. Drept urmare, locuitorii acelor districte care se ridică mereu împotriva ordinii publice capătă însuşiri deosebite faţă de semenii lor din alte părţi. De aici şi diversitatea de păreri în legătură cu specificul populaţiei din pampa.

Al doilea fel de aşezare se numeşte hacienda. Un haciendero practică şi agricultura şi creşterea vitelor. De aceea nu are îndeobşte cirezi mari.

În al treilea rând vine estancia. Un estanciero nu se ocupă cu agricultura. E specializat exclusiv în creşterea vitelor, pe care le vinde la abator. Există estancieros care posedă mai multe sute de mii de capete.

Animalele trăiesc, atât vara cât şi iarna, sub cerul liber. Deşi supravegheate de gauchos călări, se întâmplă adeseori să evadeze din ţarc şi să ajungă în cireada primului vecin, dacă nu chiar şi mai departe. Pentru a evita pierderile, fiecare proprietar îşi are semnul lui cu care înfierează animalele ce-i aparţin. Semnul e înregistrat de autorităţi. În felul acesta fiecare îşi cunoaşte vitele proprii şi restituie celui în drept exemplarele ce s-au rătăcit pe terenul său. La vânzarea unui cal, sau a unei vaci semnul se anulează prin aplicarea în acelaşi loc a unui semn identic, dar inversat, operaţie dureroasă căreia vitele i se împotrivesc din răsputeri.

O asemenea ştampilare a unor junci este tocmai în curs când drumeţii noştri apărură la estancia. Un număr de gauchos călări mânau juncile în câmp şi, apoi în corralul pregătit pentru acest scop. Prin corral se înţelege aici un ţarc înconjurat cu tufe ghimpoase de cactus.

Vitele presimt că le aşteaptă ceva neplăcut când sunt mânate spre corral, de aceea refuză să intre. Astfel şi acum: fugeau, încercau să scape, dar călăreţii, extrem de abili, ştiau cum să le vină de hac, folosind cu măiestrie lasoul sau bola.

Bola e un fel de praştie constând din trei bile de plumb sau de fier prinse fiecare în parte de câte o curea groasă şi rezistentă. Capetele curelelor sunt înnodate într-un mănunchi. Gaucho-ul reţine una din bile, iar celorlalte două le face vânt de câteva ori în jurul capului.

Apoi lansează bola spre animalul pe care vrea să-l prindă. O face cu atâta îndemânare, încât cureaua se încolăceşte în jurul picioarelor dinapoi ale calului sau boului şi îi trânteşte jos.

Animalele cunosc aceste praştii şi se tem de ele ca şi de lasou. De câte ori încearcă să evadeze, uneltele cu pricina le pun la respect. Acum veneau supuse, de ambele părţi, mânate de călăreţii ce răcneau din răsputeri. Câmpul răsuna de tropot. La intrarea în corral vitele se opriră brusc. Dar când un buhai bătrân, care ştia că pentru el nu mai e nici o primejdie, păşi tacticos în ţarc, celelalte vite îl urmară şi corralul fu închis.

Deodată cei câţiva gauchos îi zăriră pe drumeţii care, strunindu-şi caii, se apropiau la pas. Majordomul – titlu purtat de administratorul fermei – îl recunoscu pe „doctorul” Parmesan şi exclamă râzând:

Cielo! Cerule, ăsta-i el carnicero, măcelarul! Bun venit, señor! Nu cumva cauţi să ne retezi câte ceva? Din păcate suntem sănătoşi cu toţii. Aşa că pune-ţi instrumentele la păstrare.

Această primire păru să-l supere pe faimosul chirurg.

Lasă glumele când te adresezi unui caballero! se oţărî el. Şi-apoi cum de îndrăzneşti să-mi spui măcelar? Îţi interzic! Strămoşii mei, castilieni get-beget, trăiau în palate şi castele şi luptau victorioşi împotriva maurilor, pe când ai dumitale… nici nu se ştia de ei. Mă numesc Don Parmesan Rui el Iberio de Sargunna y Castelguardiante. Bagă la cap!

În regulă, don Parmesan, am băgat la cap. De altfel nici prin gând nu mi-ar trece să te jignesc. Doar ştii şi dumneata de câtă preţuire te bucuri aici. Încât scuză-mă dacă, din bucuria de a te revedea printre noi, n-am găsit cuvintele potrivite.

Aşa mai vii de-acasă. Căinţa găseşte în mine totdeauna un suflet generos. Te iert, căci ştiu că-mi admiri iscusinţa chirurgicală. De aceea îngăduie-mi să te informez că la trepanaţii nu se mai foloseşte acum vechiul trepanum circular, ci un soi de daltă ca să spun aşa. Vasăzică…

Despre asta mai târziu, te rog, îl întrerupse administratorul. Ştii desigur cu câtă plăcere ascultăm lecţiile dumitale, dar văd aci de faţă şi alţi señores şi nu se face să fim nepoliticoşi discutând aşa, în doi, despre chestiunea trepanaţiilor. Permiteţi, înălţimile voastre, să vă întreb cum vă cheamă?

Aceşti señores, interveni Parmesan, sunt proaspete cunoştinţe ale mele şi doresc să plece în Gran Chaco. Savanţi, oameni de mare cultură, drept care numele lor sunt cam încâlcite şi mi-e imposibil să le pronunţ.

Mă numesc Morgenstern, iar însoţitorul meu se cheamă Kiesewetter, lămuri micul savant. Am venit să cumpărăm nişte cai. Sper să aveţi câteva exemplare de prisos, ceea ce latinul ar numi supersum sau după împrejurări, reliquus.

Ei, relicve nu prea sunt caii noştri. Dar patronul vă va vinde desigur câţiva. Din păcate târgul s-ar putea face abia diseară căci stăpânul e plecat. Până una alta binevoiţi a fi oaspeţii noştri. Dacă vă amuză, asistaţi la însemnarea vitelor.

Cu cea mai mare plăcere. N-am mai văzut aşa ceva.

Atunci poftiţi. Să vă arăt mai întâi camera.

O luă călare către clădirea cu locuinţe şi îi conduse într-una din odăi. Peonul care îi însoţise de la Santa Fé îşi primi plata şi se înapoie cu caii în oraş.

Proprietarul fermei era fără îndoială un om bogat. Totuşi locuinţa lui nu se putea compara nici cu cea a unui simplu muncitor german. Patru pereţi goi, din lut, netencuiţi şi, ca mobilier, o masă veche, două scaune şi mai vechi, câteva scăunele. O ghitară atârna într-un colţ. Asta era tot.

Majordomul îi pofti să ia loc şi se duse la bucătărie să prepare ceaiul de mate, băutură care se serveşte în mod obişnuit musafirilor.

Maté, ceaiul de Paraguay, se produce din frunzele şi tulpina unei plante numită de botanişti Ilex paraguyensis. Planta e zdrobită până se preface într-un praf gros. O priză din acest praf se pune într-o tidvă mică, fără alt conţinut şi se opăreşte cu apă clocotită. Ceaiul nu se bea propriu-zis, ci se suge din tidvă printr-un, tub subţire de metal numit bombilla. Deoarece bombilla se înfierbântă foarte tare, străinii neavertizaţi îşi frig buzele şi limba până se deprind cu acest fel de a bea.

Un astfel de maté fu servit celor trei musafiri. Chirurgul sugea cu prudenţă băutura; şi Fritze, trăind de câţiva ani în acele locuri, învăţase că trebuie să fie atent; numai doctorul Morgenstern aduse ceaiului mate tributul pe care de regulă îl aduc străinii. Bombilla era fierbinte foc, iar el supse cu toată nădejdea, frigându-se într-un chip disperant. Totuşi nu scuipă lichidul, ca să nu se arate necuviincios. Drept care îşi fripse şi gâtlejul şi, strâmbându-se de durere, izbucni:

Vai de capul meu! Buzele, cerul gurii, gâtlejul, cum s-ar zice labia, palatum, gluttus! Asta-i băutura dracului pentru osândiţii din iad. Le-o fi turnând-o pe gât ca să le ardă măruntaiele. Apă de Ilex… Mulţumesc frumos!

Aşa mi-am spus şi eu la prima încercare, îl consolă Fritze. Cum sugi mai zdravăn, parcă iei foc pe dinăuntru. Însă nu ţine mult. Doar până te deprinzi ce arşiţa naibii. Mai beţi, dom' doctor!

Nici gând! Cred că gâtlejul meu e numai băşici.

Nu era de convins în nici un fel să mai ia o înghiţitură. Ceilalţi doi aproape că-şi goliseră calabazurile, adică tidvele. Apoi tustrei fură invitaţi în corral să asiste la prea interesantul spectacol al ştampilării vitelor. Don Parmesan îşi lepădă ponchoul, basmaua de cap şi ciripa, toate roşii. Întrebat de ce, chirurgul se miră:

Oare n-aţi aflat încă, señor, că vitele semisălbatice reacţionează violent când văd roşu? Cu haine roşii pas de te apropie de un taur.

Credeţi? se îndoi Morgenstern. După câte ştiu, numai curcanii suferă de idiosincrasie în această privinţă. E stabilit ştiinţific. Ce-i drept, se afirmă ici şi colo că şi boul, bos pe latineşte, posedă aceeaşi aversiune, dar nimeni n-a dovedit faptul, cu exemple categorice. Ca zoolog, găsesc un prilej minunat să observ cum stau lucrurile şi să culeg material pentru un studiu asupra temei în discuţie. Aş păcătui net împotriva ştiinţei dacă mi-aş lepăda hainele mele roşii.

Dar vă expuneţi unei mari primejdii, señor.

Un adevărat slujitor al ştiinţei nu trebuie să şovăie când e vorba să dezlege o problemă de prim rang ca aceasta. Prin urmare, nu scot nimic. Rămân cum sunt.

Şi eu! se asocie Fritze. Mă aflu în slujba unui zoolog, deci boul nu poate fi pentru mine decât ceva ştiinţific, dom' doctor.

Păşiră în curte. Intrarea în corral era închisă, dar se puteau strecura unul câte unul printr-o deschizătură laterală. Cei trei oaspeţi pătrunseră astfel înăuntru. Majordomul rămase afară.

Rodeo, cum se numeşte împresurarea unei cirezi în corral, era în toi. Vitele stăteau înfricoşate în fundul ţarcului. Însă cele ce veneau la rând pentru a fi marcate cu fierul roşu goneau cu disperare prin corral, urmărite de gauchos. Vita trebuie mai întâi prinsă şi legată strâns ca să nu se poată opune în nici un fel. Treaba asta o făceau aici cinci oameni. Alţii întreţineau focul în care „pecetea” se înfierbânta până la incandescenţă.

Lucrurile se desfăşurau în felul următor: vita cu pricina era mai întâi separată de celelalte. Fugărind-o prin ţarc, un gaucho arunca lasoul în urma ei. Laţul i se încolăcea fără greş în jurul gâtului, îi tăia respiraţia şi o culca la pământ. Cât ai clipi ceilalţi patru călăreţi, înarmaţi cu zbilţuri, îi imobilizau picioarele.

Caii, având prinse de şei capetele zbilţurilor, ştiau foarte bine ce au de făcut: fiecare trăgea în direcţia lui, astfel încât vita rămânea cu picioarele desfăcute şi ţepene. Atunci un al şaselea gaucho se repezea cu pecetea înroşită în foc şi i-o aplica pe coapsa stângă. Apoi vita era eliberată. Bietul animal sărea, se învârtea în loc, alerga, gemea de durere şi spaimă până ce, găsind ieşirea, se întorcea la cireada lui.

Dar lucrurile nu mergeau totdeauna perfect. Uneori lasoul nu se strângea destul de bine şi vita opunea rezistenţă, se apăra. Era nevoie de un dublu efort sau de ajutor din afară. Atunci se petreceau scene tari însoţite de strigăte şi exclamaţii care l-ar băga în sperieţi pe un european. Animalul chinuit se zbătea mugind; celelalte îi ţineau isonul şi, agitându-se, o luau la goană, se împrăştiau până erau din nou adunate de gauchos cu ajutorul lasourilor şi al bolasurilor. Se întâmpla chiar ca vreun bou îndârjit să treacă la atac, iar călăreţul ameninţat să se salveze doar datorită dibăciei sale.

Asta, ce să mai zic, e grozav! rosti Fritze cu entuziasm, adresându-se, după o asemenea scenă, stăpânului său. Doar am şezut şi eu în şa, însă atâta sprinteneală, măi, măi! N-aş fi în stare. Cred că primul bou mai acătării m-ar da peste cap. Pe dumneavoastră nu, dom' doctor?

N-aş putea răspunde cu precizie matematică, făcu doctorul, gânditor. Îmi lipseşte experienţa necesară şi, precum ne învaţă ştiinţa, orice opinie trebuie susţinută cu dovezi. De altfel, mă interesează mai puţin această problemă decât afirmaţia de adineauri cum că un rumegător ca boul ar avea o atât de mare aversiune faţă de culoarea roşie. Sper că ai să mă ajuţi; vreau să facem o încercare în această privinţă.

Bucuros, numai să nu ne alegem cu niscai oase rupte.

Nici o grijă.

Zău? Amintiţi-vă de taurul de la corrida.

Acela era un bison americanus, pe câtă vreme aici avem de-a face cu nişte simple cornute argentiniene. Intenţionez să fac o încercare şi anume sub două aspecte. Suntem amândoi îmbrăcaţi în roşu; eu mă apropii de un bou, tu de o vacă. Astfel vom afla nu numai dacă vitele în general au această repulsie, ci vom găsi şi răspunsul la întrebarea: care anume genus e mai sensibil – masculinum sau femininum?

Bine, bine, dar dacă-mi pică mie un genus mai al dracului decât toate?

Asta nu cred, pentru că de bou – genus bărbătesc – mă ocup eu. Or, după cât se ştie, diversele caracteristici ale speciei, aşadar probabil şi aversiunea faţă de culoarea roşie, sunt mai pregnante la sexul bărbătesc decât la cel femeiesc, adică la sexul slab, cum i se mai spune.

Vasăzică eşti dispus?

Da, de dragul dumneavoastră o să mă ocup şi eu cu această problemă de zoologie.

De fapt nu e vorba de zoologie în general, ci de o ramură specială: zoopsihologia.

Tot un drac. Parcă nu-i totuna dacă te ia în coarne zoologic sau zoopsihologic. Dar pentru dumneavoastră, hai să-ncerc.

Atunci vezi de vaca aia pe care o ştampilează acum.

Şi micul savant arătă spre animalul care tocmai zăcea la pământ, strâns legat, în aşteptarea torturii. Cei doi musafiri stăteau lângă îngrăditura ţarcului, în spatele câtorva inşi care întreţineau focul. De aceea animalele încă nu descoperiseră culoarea roşie a îmbrăcămintei lor.

Supus, Fritze porni în direcţia vacii care, chiar în acel moment, fu slobozită din legături. Văzându-l, oamenii începură să strige din toate părţile:

Arredro, arredro! Que demencia, que locura! Înapoi, înapoi! Ce nebunie, ce aiureală!

Fritze nu se dădu bătut. Îşi continuă mersul. Ultimul lasou desfăcut, vaca sări în picioare pregătindu-se de fugă. Deodată, zărindu-l pe Fritze cel imprudent şi, stârnită de culoarea roşie a costumului său, îşi plecă fruntea gata de atac. Dar durerea din coapsă o făcea să şovăie. Stătu câteva clipe în loc, cu coarnele ameninţătoare, apoi îşi dădu capul pe spate şi îşi văzu de drum.

Mare noroc! se mirară cei de faţă. Înapoi, señor, repede! Treceţi dincolo de gard! Nu ştiţi că vitele astea se înfurie când văd roşu?

Nu eram sigur, voiam să mă conving, răspunse Fritze, depărtându-se agale.

Să nu mai repetaţi figura, señor. S-ar putea să nu vă priască.

Nu vorbeau numai din grijă pentru el. Erau şi supăraţi că neamţul, fără aprobarea lor, îndrăznise să se apropie de vacă şi s-o aţâţe.

Mândru de izbândă, Fritze se întoarse lângă Morgenstern şi rosti:

Ei, sunteţi mulţumit? Cred că proba a ieşit destul de fain.

Absolut, confirmă doctorul, dând din cap. Vaca voia să se repeadă la tine, dar s-a răzgândit. De aici concluzia că i-a displăcut culoarea roşie, dar nu în asemenea grad, încât să o determine la agresiune, pe latineşte aggressio. Aşadar, genus femininum posedă o repulsie da grad redus. Iar eu voi căuta un masculinum pentru a produce dovada comparativă.

În timpul acestei scurte convorbiri câţiva gauchos aleseră din cireadă o altă vită ca s-o prindă cu lasourile. Junca respectivă se tot ţinea în preajma bătrânului buhai care intrase primul în corral. Până atunci buhaiul stătuse liniştit. Dar cum auzi un lasou vâjâind pe lângă el, se crezu ameninţat şi încercă să evadeze din rebano, din cireadă, galopând şi mugind prelung. Apucă exact în direcţia focului. Cei câţiva gauchos aflaţi acolo ridicară braţele în sus şi se porniră pe nişte strigăte grozave ca să-l întoarcă din drum. Dar buhaiul nu se opri decât la un pas de ei, privindu-i cu ochii holbaţi, rătăciţi. Unul dintre gauchos apucă un tăciune aprins şi-l zvârli în capul animalului. Acesta se depărta niţel dând impresia că vrea să plece. Dar se opri iarăşi scoţând un muget mânios. Motivul era doctorul Morgenstern care îi tăiase drumul. Acum stăteau la vreo patru paşi unul de altul.

Lugar, lugar! La o parte, la o parte! strigau văcarii.

Buhaiul se şi repezise asupra micului savant. Noroc că acesta, dând ascultare avertismentelor, sări iute la dreapta. Numai aşa reuşi să evite coarnele animalului care. Trecu în goană prin stânga lui. Dar se întoarse imediat ca să-l ia din nou în primire.

Lugar! Lugar! strigară iarăşi văcarii într-un glas.

În acelaşi timp apărură şi călăreţii în dreptul buhaiului. Căutau să-i atragă atenţia asupra lor şi să-l îndepărteze de micul savant.

Morgenstern scăpă şi de astă dată, deşi vârful ameninţător al coarnelor trecuse numai la vreo trei ţoli de trupul lui. Acum abia îl fulgeră gândul că se vârâse într-o mare primejdie şi teama de moarte îl făcu să acţioneze pe cât de subit pe atât de ciudat. Pericolul îl reprezentau coarnele. Or, ca să te fereşti de ele, trebuia să fii mereu în spatele atacantului. Omuleţul puse repede în aplicare ideea lui. Sări la coada buhaiului întărâtat. Acesta stătu o clipă locului. Nu-l mai vedea pe adversar. Se întoarse şi îl zări. Încercă să-l ajungă. Dar savantul, iute ca o sfârlează, schimbă şi el direcţia. Era din nou în spatele inamicului. Manevra se repeta cu o asemenea viteză, încât călăreţii tot amânau să arunce bolasurile şi lasourile pentru a nu-l prinde în laţ chiar pe năstruşnicul lor musafir. Totuşi Morgenstern simţea că nu va rezista multă vreme acestui joc şi că va obosi curând. Oare nu exista o scăpare, un sprijin, un ajutor? Fireşte că exista şi chiar în imediata lui apropiere. Apucând cu ambele mâini coada buhaiului, se ţinu strâns de ea. Cât timp va reuşi să se menţină, buhaiul nu va putea să-l ia în coarne.

Când animalul simţi că e tras de coadă – lucru la care nimeni nu se încumetase până atunci – rămase câtva timp uluit, dezorientat. Zvârli apoi din picioarele dindărăt ca să scape de vrăjmaşul ce i se agăţase de coadă, dar nu reuşi. Morgenstern se cramponase acolo pe viaţă şi pe moarte. Zdruncinat astfel în convingerile şi experienţa sa, buhaiul găsi că e mai cuminte să abandoneze partida, chiar de ar fi să-şi piardă coada cu acest prilej. Scoase un muget jalnic şi porni în fuga mare spre cireadă.

Dacă până atunci văcarii urlaseră din fundul rărunchilor ca să abată buhaiul de la victima lui, acum se porniră pe un râs la fel de zgomotos, căci priveliştea era într-adevăr dintre cele mai amuzante. Buhaiul părea să-şi fi ieşit cu totul din fire; în disperarea lui făcea nişte mişcări extraordinar de comice, săltându-şi dosul în fel şi chip. Mugetele cumplite vădeau spaima de care fusese cuprins. Nici un gaucho nu mai auzise până atunci asemenea timbru bovin. Morgenstern alerga cu încrâncenare. Dar la un moment dat nu mai putu, pământul începu să-i fugă de sub picioare, i se lăsă târât până-l părăsiră puterile şi scăpă coada din mâini. Drept care făcu o tumbă spectaculoasă cum nu mai făcuse nicicând în viaţa lui.

Râsul argaţilor izbucni şi mai intens, ceea ce spori şi mai mult panica buhaiului. Bietul animal dădu năvală printre semenii săi şi se opri gâfâind tocmai în fundul ţarcului. În sinea lui probabil că jura solemn să nu se mai înfrunte vreodată cu un zoolog din Jüterbogk.

Morgenstern scăpase nevătămat. Se ridică de jos, îşi pipăi mădularele şi se întoarse la locul lui. Văcarii, stricându-se de râs, veniră să-l felicite. Numai şeful lor vorbi cu gravitate:

Aţi fost foarte imprudenţi, señores. Şi se pare că nici acum nu vă daţi seama ce primejdie vă păştea. Ce v-a venit să intraţi acolo, să vă băgaţi în coarnele vitelor?

E o chestiune de zoopsihologie, răspunse micul savant.

Nu înţeleg.

Voiam să aflu dacă într-adevăr culoarea roşie provoacă furia în familia dumneavoastră de rumegători.

Aha! Şi pentru asta v-aţi riscat viaţa? Păi nu puteaţi să aflaţi mai uşor? Să ne fi întrebat pe noi, că vă dădeam cu plăcere orice informaţie.

Sunteţi zoolog?

Nu, sunt gaucho.

Înseamnă deci că mărturia dumneavoastră n-ar fi fost concludentă. Aici contează numai dovada unui specialist.

Señor, chiar dacă nu mă număr printre specialişti, sunt totuşi un caballero! răspunse omul, jignit. Credeţi că v-aş fi spus baliverne?

Fireşte că nu. Mi-aţi fi comunicat ceea ce ştiţi dumneavoastră. Dar adevărul adevărat nu poate fi stabilit decât de autorităţi în materie.

Nu sunt savant şi nici nu vreau să-mi închipui – de vreme ce vă găsiţi aici ca musafir – că aţi avea intenţia să mă ofensaţi. Dumneavoastră, ce-i drept, sunteţi specialist şi mă bucură că astăzi, pe baza unei verificări proprii, aţi descoperit adevărul pe care noi îl ştiam de mult. Dar imprudenţa dumneavoastră ne-a pus şi pe noi în pericol. Probabil că nu ştiţi ce înseamnă estampeda.

Nu.

Estampeda e o cireadă de vite sau o herghelie de cai stârnită, dezlănţuită, care o ia nebuneşte la goană. Din pricina dumneavoastră s-ar fi putut să fim cu toţii striviţi, sfârtecaţi. Sper ca măcar în această problemă să nu vă îndoiţi de afirmaţia mea şi vă rog să aveţi bunătatea ca de aici încolo nici dumneavoastră personal, nici hainele dumneavoastră roşii să nu ne mai încurce treburile.

Îi întoarse spatele. Ceilalţi gauchos îi urmară exemplul. Se simţeau jigniţi pentru faptul că şeful lor nu fusese recunoscut ca o „autoritate”. Cei doi germani înţeleseră situaţia şi se depărtară ieşind prin deschizătura laterală din corral.

Dincolo de îngrăditură, Fritze comentă:

Ce să zic, am pornit într-un ceas bun. Nici nu ne-am făcut rost de cai şi gata, într-o singură zi, ne-au dat afară de două ori. În schimb avem şi noi o mângâiere, că doar am stabilit ceva ştiinţific: nu numai curcanul se supără când vede roşu.

Exact, confirmă doctorul. Voi trimite Academiei de ştiinţe o comunicare în acest sens. De azi înainte lucrul e întru totul dovedit: vitele nu suferă culoarea roşie.

Şi asta fără deosebire de sex.

Întocmai, numai gradul diferă. Masculinum e mai iritabil decât femininum.

Dar de ce le-o fi zgândărind aşa culoarea roşie, dom' doctor? Mie, unul, mi se pare faină de tot.

Asta n-o putem descifra acum. Faptul e stabilit, cauza mai trebuie cercetată. Poate fiindcă roşul din spectrul solar, în atingere cu o prismă, se reflectă cel mai slab. Razele lui vibrează numai de cinci sute de bilioane de ori pe secundă.

Să fi dibuit buhaiul treaba asta?

Violetul, de pildă, vibrează în acelaşi interval de opt sute de bilioane de ori, ceea ce înseamnă o diferenţă de trei sute de bilioane vibraţii, suficient ca să izbească şi ochiul unui rumegător. Dar şi aici e nevoie de aprofundări. Deocamdată mi-am atins scopul propus şi am descoperit încă un lucru care, dacă l-aş face cunoscut prin scris, ar entuziasma pe orice proprietar de menajerie.

Zău? Ce-aţi mai descoperit?

O metodă infailibilă pentru îmblânzirea chiar şi a celui mai sălbatic animal. Te agăţi pur şi simplu de coada lui. Ce-i drept, poziţia nu excelează prin confort, dar asta nu-i va împiedica pe dresori să-mi urmeze sfatul.

Hm! Chestie de gust! Eu, dom' doctor, nu mi-aş dori să atârn de coada unui leu sau a unui şarpe din aceia uriaşi…

În timpul savantei lor discuţii cei doi musafiri înaintaseră o bucată bună, fără să-şi dea seama că chirurgul se ţinea după ei. Acum îi ajunse din urmă şi rosti:

Señores, alde gauchos sunt foc şi pară împotriva dumneavoastră. V-am prevenit, însă n-aţi ţinut cont de sfatul meu şi v-aţi expus primejdiei. Din păcate buhaiul s-a speriat.

De ce din păcate? se miră Morgenstern.

Da, din păcate. Altminteri aş fi avut ocazia să vă demonstrez măiestria mea.

Cum adică?

V-ar fi găurit cu coarnele sau v-ar fi frânt câteva oase, iar eu aş fi fost de-a dreptul fericit să vă pot arăta că sunt într-adevăr un as în tratarea oricărui fel de răni sau de fracturi. Extrag aşchia cea mai îndărătnică fără a spori hemoragia; nu mă dau în lături nici de la cea mai dificilă operaţie.

Ca să vadă caii pe care urmau să-i primească, musafirii trebuiau să se deplaseze până la imaş. Estancia nu aparţinea, precum s-a mai spus, unui mare bogătaş, totuşi era de mirare ce număr imens de vite păşteau aici.

Bogăţia de căpetenie a statelor din La Plata sunt animalele. Fermele cresc cai, bovine şi oi. Calul european a fost introdus aici în 1536 de către Mendoza, oaia a fost adusă la 1550 din Peru şi vaca la 1553 din Brazilia. Se întâmplă rareori să călăreşti pe-aici un ceas fără să dai peste nişte majados, adică turme, cirezi, herghelii. Se calculează că un imaş pătrat având laturile de câte o leghe poate hrăni 20.000 de oi sau 300 de cornute mari care, în anii buni, se pot înmulţi până la 800 de capete.

Oilor, în vederea obţinerii unei cât mai mari producţii de lână, li se afectează imaşul cel mai bun şi li se acordă multă atenţie. De vite şi de cai oamenii se ocupă mai puţin. Sunt lăsaţi în paza argaţilor şi a câinilor, iar proprietarul îşi aminteşte de ei numai când urmează a fi însemnaţi sau vânduţi. O iapă obişnuită costă cel mult 16 mărci, iar un cal de călărie rareori peste 60. Pentru un bou vândut la saladero se obţine de obicei sub 50 de mărci. Saladeros sunt marile abatoare unde se taie vitele în masă. Cuvântul se trage din spaniolă – salar, a săra. Acolo se argăsesc pieile şi se produc cantităţi imense de seu. Unul din cele mai mari saladeros este cel de la Fray Bentos, vestit pentru extractul de carne de Liebig. Aici se taie zilnic până la 900 de vite. Muşchii sunt secţionaţi şi aleşi cu ajutorul unor maşini. Capacitatea de lucru a fiecărei maşini este de 200 de vite pe oră. Un cogeamite bou nu dă decât trei kilograme de extract.

După ce constatară că aici se găsesc cu totul alţi cai decât la hanul de la Santa Fé, cei trei bărbaţi se înapoiară la estancia. Ştampilarea vitelor se terminase între timp. Corralul fu deschis şi animalele, fericite că au scăpat, năvăliră afară, în câmp liber. Două vaci fuseseră reţinute pentru sacrificare. Călătorii se apropiară de corral ca să observe procedeul. Priveliştea ce li se oferi era de-a dreptul oribilă. Presimţindu-şi sfârşitul, vacile mugeau înspăimântător. Ca să li se „înfierbânte” sângele – fiindcă orice gaucho susţine că astfel carnea capătă un gust mai bun – animalele fură hăituite un timp în corral şi apoi, exact ca la operaţia ştampilării, prinse şi doborâte cu ajutorul lasourilor. După ce le străpunseră beregata, oamenii se năpustiră asupra lor – deşi erau încă vii şi se zbăteau cu disperare – tăind fâşii lungi de carne aburindă, zvâcnitoare, cu piele cu tot. Horcăitul vacilor, ca şi strigăte voioase, lacome ale oamenilor acestora cruzi erau imposibil de suportat pentru o ureche civilizată. Morgenstern şi Fritze se depărtară numaidecât. În schimb chirurgul rămase pe loc. Scoase un cuţit ca să-şi taie şi el o porţie. Sângerosul spectacol îi era familiar.

Alde gauchos înfig carnea în frigărui de lemn sau în vârful cuţitului şi o ţin deasupra flăcării. Pe măsură ce se frige, o duc la gură şi muşcă din partea bună de mâncat; restul îl pun din nou la foc. Asado, aşa numesc ei această friptură în sânge. Dacă şi pielea, în spaniolă cuero, rămâne lipită de carne, atunci se obţine cea mai mare delicatesă a lor şi anume asado con cuero, asado cu piele.

Focurile odată încinse, toţi gauchos şi ceilalţi argaţi se aşezară în jurul lor ca să se înfrupte cu mâncarea favorită. Nu acordau nici o atenţie celor doi germani. Precum spusese chirurgul, erau supăraţi. În schimb dumnealui îşi găsi loc printre ei. Mânca şi trăncănea de zor, deşi nu prea era luat în seamă. Grandomania lui de chirurg fără egal îl făcea să nu sesizeze faptul că era tratat mai mult ce ironie decât cu respect.

Doctorul Morgenstern s-ar fi simţit cu totul stingher dacă administratorul n-ar fi crezut de datoria lui să se ocupe de musafiri. Le dărui deci câteva sferturi de oră din cele libere, având totodată grijă să nu se facă risipă de mâncare şi băutură.

Seara, sosi şi estanciero, proprietarul fermei, care conveni pe loc să vândă străinilor cinci cai la preţul curent. Era bucuros să vadă europeni, mai ales că unul din ei, sosit abia de curând, putea să-i relateze cele mai noi evenimente petrecute dincolo de ocean. Toţi gauchos şedeau afară, la focurile lor şi înfulecau întruna. Căci un astfel de ins poate consuma hartane întregi de carne, condimentându-le cu glume tari, cu povestiri pasionante şi cântece vitejeşti acompaniate la ghitară. Rar se găseşte un gaucho care să n-aibă o ghitară a lui.

Estanciero aflase încă la sosire despre cele petrecute în corral şi clătinase din cap foarte uimit de faptul că cineva poate să aţâţe anume un buhai pentru a se convinge dacă este sau nu sensibil la culoarea roşie. Acum, discutând cu Morgenstern, îşi dădea din ce în ce mai mult seama că avea de-a face cu un tip original, cam trăsnit ce-i drept, însă foarte cumsecade, care nu se gândeşte decât la specialitatea lui, neştiind mai nimic despre viaţa de toate zilele şi despre aspra ei realitate. Un asemenea om s-ar potrivi oriunde, numai în pampa nu. Şi, mai ales, în Gran Chaco, unde călătorul este pândit zi şi noapte de tot soiul de primejdii. Aşadar, după ce, primi răspuns la toate întrebările, gazda găsi nimerit să-l avertizeze într-un fel.

Scumpul meu señor, vorbi estanciero, credeţi într-adevăr că vă veţi realiza planul scăpând viu şi întreg din sălbătăcia de acolo? Nici nu bănuiţi ce vă aşteaptă în Gran Chaco şi în Cordilleras!

În privinţa asta sunt pe deplin lămurit, răspunse micul savant. Am citit volumul „Excursion au Rio Salado et dans Chaco” de Amédée Jacques.

Nu cunosc cartea, ştiu însă că lectura unui volum nu poate nici pe departe să-l călească pe cititor, fie el şi savant, pentru a face faţă atâtor pericole şi privaţiuni. Sau poate vă puneţi nădejdea în acest don Parmesan?

De ce nu? E un om cultivat.

E nebun şi nimic altceva.

Păi nu e chirurg cu mare faimă?

Nici gând! Chirurgia e ideea lui fixă. Acest señor încă n-a tăiat nici un fir de păr din capul vreunui pacient, nici o unghie, deşi sacul lui e plin cu instrumente pe care le cară cu el prin toată ţara.

Adică nimic decât o idee fixă? Parcă nu-mi vine să cred.

Vă rog să n-aveţi nici o îndoială. Am întâlnit mulţi oameni care suferă de monomanie. Cunosc, de pildă, unul care caută oase aparţinând unor animale de dinaintea potopului. Dacă Noe ar fi ştiut că astfel de relicve vor căpăta oarecare valoare după atâţia ani, desigur că le-ar fi luat cu dânsul în arcă.

Îmi daţi voie, señor, aceasta nu înseamnă idee fixă. Dimpotrivă, omul de care vorbiţi trebuie să fie un savant, un zoopaleontolog, cum sunt şi eu! exclamă Morgenstern. Mai trăieşte?

Deocamdată…

Unde îl pot găsi? Aş vrea să-l cunosc.

Să-l cunoaşteţi? Nu e nevoie de nici un efort. Îl ştiţi de mult, căci e vorba chiar de dumneavoastră.

De mine? Ooo! spuse micul savant, căscând gura. De mine vorbeaţi? Deci, după opinia dumneavoastră, sufăr de o idee fixă, maladiva?

Absolut. Nu mi-o luaţi în nume de rău, señor, dar aşa este, pe onoarea mea. La ce vă pot folosi şopârlele preistorice?

La ce-mi pot folosi? Păi una singură din aceste şopârle, pe latineşte lacerta, mă poate face renumit.

Nu înţeleg, însă vreau să vă dau crezare. Totuşi, ce folos de renume dacă veţi pieri în drum? De altfel, din câte observ, nu sunteţi deloc echipat pentru o călătorie spre Gran Chaco.

Ba da. Sunt înarmat, am cărţi, sape, lopeţi. Iar caii necesari mi-i vindeţi dumneavoastră. În plus, contez pe señor Parmasan, care cunoaşte bine locurile.

Şi eu vă spun că nu cunoaşte nimic. Cel mult dacă s-a deplasat o dată până la frontieră.

Dar face parte din anturajul Tatii Jaguar!

S-o creadă alţii. Tata Jaguar nu se înconjoară cu nebuni.

Atunci ce motiv ar avea să mintă?

Vă explic şi asta, señor. Omul acesta umblă ziua năuc şi noaptea visează la chirurgia lui. Aleargă dintr-un loc într-altul după fracturi sau leziuni. Dumneavoastră i-aţi spus că mergeţi în Gran Chaco, iar lui i s-a năzărit numaidecât că acolo va găsi sumedenie de oase fracturate, oameni înjunghiaţi, împuşcaţi şi aşa mai departe. De aceea s-a oferit să vă însoţească. Dar la vreo primejdie nu cumva să contaţi pe el.

Estanciero era de bună credinţă. Morgenstern rămase pe gânduri, tăcut, cu ochii în pământ. Atunci interveni Fritze, care şedea alături:

Señor, nu ne mai speriaţi degeaba. Doar nu suntem nişte pui de găină. Eu, unul, am mai fost prin Tucuman şi cred că vom ajunge cu bine şi mai sus.

Mă rog, cum vreţi, răspunse gazda. E vorba de pielea voastră, nu de a mea. Parcă o să mă doară pe mine când veţi fi jupuiţi? Din parte-mi n-am decât să vă urez succes.

Se ridică de pe scaun şi îi întrebă dacă vor să-şi vadă paturile. În acele locuri lumea se culcă de timpuriu ca să se scoale în zori. Oaspeţii se lungiră pe nişte piei moi şi adormiră în zvonul cântecelor ce răsunau afară.

Când se deşteptară, soarele tocmai mijea la răsărit. Toţi gauchos erau în picioare, sprinteni, voioşi, deşi se culcaseră mult mai târziu.

Chirurgul dormise într-unui din micile ranchos. Estanciero era şi el treaz. Pe vatră, într-un cazan, fierbea punchero, un amestec de carne, ştiuleţi de porumb, manioca, slănină, varză şi morcovi. Ca băutură fură serviţi cu ceai de mate din care însă doctorul Morgenstern, ca să nu se mai frigă, nu gustă deloc.

După dejun lumea porni la câmp, unde se aflau caii. Deşi Fritze îl cam pusese la punct, estanciero se arătă destul de generos şi îi oferi lui Morgenstern patru din cei mai buni cai pe un preţ total de două sute de mărci – dacă socotim în valută germană. Faţă de chirurg nu se purtă la fel de amabil. Nu părea să-l simpatizeze. Acesta trebui să-şi caute singur un cal, iar alegerea lui numai fericită nu se putea numi. A încerca să plăteşti pentru găzduire şi frupt ar fi însemnat o jignire. Don Parmesan cumpără de la inul din gauchos o şa veche. Celor doi germani gazda le dărui două samare şi două şei dintre cele numite aici recado. E vorba de o combinaţie specială, cu multe elemente demontabile care, la nevoie, pot fi folosite la un popas nocturn.

Pregătirile terminate, cei trei călători porniră la drum.

La enhora buena de la vuelta! Drum bun, cale bătută! le strigă estancierul din urmă. Fiţi atenţi la indienii din Gran Chaco, señores! Aceştia trag cu săgeţi otrăvite, mult mai primejdioase decât glonţul.

Sfatul lui era şi sincer şi bine întemeiat. Într-adevăr, indienii Americii de Sud mai folosesc şi astăzi săgeţi scurte, ascuţite, pe care le lansează suflând în nişte tuburi lungi. Otrava o prepară din sucul arborelui strychnos şi al unui soi de liane numite de ei maracuri. Acestui suc i se adaugă piper, ceapă, boabe de cocculus şi alte plante necunoscute nouă. Se fierbe totul până la îngroşare şi efectul ucigător se păstrează ani de-a rândul, deşi în stare proaspătă otrava e mai violentă. Cea mai mică zgârietură provocată de o astfel de săgeată otrăvită determină invariabil şi sigur moartea omului sau a animalului. Totuşi otrava, ca şi în cazul şarpelui, nu afectează organismul decât dacă pătrunde nemijlocit în sânge. De aceea indienii, după ce răpun vânatul, îl mănâncă fără nici un pericol pentru ei. De fapt substanţa cea mai virulentă din această mixtură e curaninul, un alcaloid obţinut din scoarţa numitelor plante, care ucide, paralizând muşchii pieptului şi blocând circulaţia sângelui. Acţiunea lui e atât de puternică, încât un jaguar, abia atins de o asemenea săgeată minusculă – pe care nici nu o simte măcar – se prăbuşeşte după două minute.