Unul dintre incaşi.

Dacă treci Rio Salado, cam la vreo douăzeci de kilometri spre nord de locul unde s-au petrecut întâmplările de mai sus, dai peste laguna Tostado. Acel Monte impenetrabile despre care am mai vorbit – de fapt nişte codri deşi de nepătruns – îşi trimite ramificaţiile până la ţărmul lagunei. Codrii coboară de-a lungul lui Rio Salado în direcţia nord-vest şi nu pot fi călcaţi de om decât în anume luminişuri apărute în urma unor dezastre sau convulsiuni ale naturii. Aceste breşe servesc indienilor din Chaco drept puncte de adunare şi de pornire în campaniile lor de jaf îndreptate asupra părţilor locuite din ţinutul respectiv.

În după-amiaza acelei zile doi oameni mergeau încet pe la marginea pădurii, de parcă ar fi căutat ceva. Primul, cel din faţă, era un bărbat foarte în vârstă, cu chipul mai mult decât zbârcit. Părea numai os şi piele. Totuşi mişcările lui repezi, sigure, precise aminteau de un om încă tânăr şi viguros. Purta pantaloni lungi de piele fină şi un fel de scurtă din acelaşi material, încinsă mai jos de mijloc cu o centură îngustă din care se iţea mânerul unui cuţit. Încălţările, de forma unor papuci sau sandale, se vedea cât de colo că fuseseră confecţionate chiar de mâna lui. De cureaua petrecută peste umeri atârnau un corn mare pentru pulbere, o pungă pentru plumbi şi o bilă de fier. Umbla cu capul gol sau, mai bine spus, acoperit cu coamă de argint – păr des, lung, strălucitor, care-i cădea până jos, la centură. Nu avea barbă. Pe spate ducea un soi de taşcă de vânătoare, din piele de puma; în mână o puşcă grea cu o singură ţeavă.

Celălalt purta exact aceeaşi îmbrăcăminte, aceleaşi arme, aceeaşi taşcă; părul îi cădea la fel de lung până la centură; dar altminteri cu greu i-ai fi găsit vreo asemănare cu cel dintâi.

Era un flăcău sub optsprezece ani, nu prea înalt, însă puternic, bine legat şi uimitor de sprinten în mişcări, cu părul negru ca pana corbului, cu obrajii proaspeţi şi uşor îmbujoraţi de drum. Ca şi bătrânul, părea să fie indian; totuşi câte un amănunt zdruncina această primă impresie. Ochii întunecaţi nu erau oblici, pomeţii nu ieşeau în afară; avea buzele subţiri şi nasul mic, deloc răsfrânt ca la indienii Americii de Sud, ci uşor acvilin, nobil, distins. Pielea feţei, deşi arsă de soare, părea să fi fost cândva, în copilărie, mai albă, mai deschisă la culoare decât a indienilor.

Păşeau amândoi între apa lagunei şi liziera imensei păduri scrutându-i atent adâncimea. Deodată tânărul ridică dreapta şi, arătând înaintea lui, rosti în dialectul calciaki al limbii checiua:

Vezi, Anciano, acesta pare să fie copacul. Ştiu precis că era un ombu la fel de înalt.

Faptul că vorbea în această limbă constituia o dovadă certă că tânărul nu se născuse aici. Ombu-ul, numit de botanişti phytolacca dioeca, e un arbore masiv ale cărui frunze seamănă mult cu cele de dud. Ceea ce îl caracterizează e mai ales trunchiul, de proporţiile unui stejar solid, care se desface jos într-un evantai de rădăcini puternice, întortocheate, întinse o bună bucată peste pământul din jur până ce, în cele din urmă, se înfig în adânc. Pe aceste rădăcini poţi să te aşezi la umbra vastă a copacului. Dar trunchiul, deşi maiestuos, e atât de moale, încât lemnul lui cedează şi se frânge la cea mai slabă lovitură. De aceea ombu-ul nu e folosit la nimic, nici măcar ca lemn de foc. Nu se plantează decât pentru umbra lui generoasă.

S-ar putea să ai dreptate, stăpâne, răspunse bătrânul în acelaşi dialect. Seamănă aidoma cu ombu-ul sub care ne-am îngropat lucrurile înainte de a trece pe pământul spaniolilor. Să vedem!

Bătrânul i se adresa tânărului cu „stăpâne”, uzanţă cu totul străină indienilor. Aceşti doi oameni păreau să se afle în raporturi cel puţin neobişnuite.

Se îndreptară spre arborele cu pricina, se opriră la umbra lui, îşi lepădară genţile şi armele. Apoi bătrânul cercetă terenul de jur împrejur. Arătând un anume loc unde iarba era mai mică, rosti:

Ai vorbit cu temei, stăpâne. Acesta e locul. Pentru că am săpat şi am întors brazdele, iarba n-a mai crescut înaltă. Îngăduie-mi să caut. Să sperăm că nimeni n-a descoperit ascunzătoarea.

Îngenunche, scoase cuţitul şi se apucă să scormonească pământul de sub el. Tânărul voi să-l ajute, însă celălalt îl opri:

Lasă stăpâne! Eşti făcut să domneşti nu să lucrezi laolaltă cu supuşii tăi.

Totuşi vreau să te ajut, dragă Anciano. Ştii că o fac cu plăcere. Doar sunt tânăr pe când tu eşti bătrân.

Drept care Anciano îl împinse uşurel deoparte:

Bătrân? Mai e până atunci. Să treacă mai întâi anul peste o sută, deşi străbunii mei au atins vârste cu mult mai înaintate. Şi, săpând repede, adăugă: Da, cu mult mai înaintate! Tatăl meu a trăit o sută zece ani, bunicul o sută unsprezece, iar străbunicul după tată a ajuns chiar la o sută douăzeci. Părintele lui şi-a scăpat strămoşii din mâinile spaniolilor care, după ce îl omorâseră pe marele incaş Atahualpa, gândiră să-i stârpească neamul întreg. Haucaropora se chema străbunul tău cel sfânt şi acest nume a trecut asupra ta. Era fiul mezin al lui Atahualpa şi se născuse hăt departe, încât Pizarro, ucigaşul, nu ştia de el. Întinsa noastră ţară a fost trecută prin foc şi sabie, datorită vicleniei, înşelăciunii şi trădării. Azi lumea crede că incaşii s-au stins toţi, până la unul, dar tu trăieşti, tu, cel din urmă dintre fiii soarelui! Şi va veni o vreme când îi vei pedepsi pe spanioli. Şi îţi vei redobândi ţara.

Haucaropora se lungise jos, în iarbă. Cu capul sprijinit în palme, asculta vorbele bătrânului. Chipul său devenise melancolic, trist. Aşteptă să termine Anciano, apoi răspunse oftând:

Asta mi-ai spus-o de multe ori, însă eu nu cred. Îţi dau crezare în toate, numai în asta nu.

Cum? Nu crezi că te tragi din neamul incaşilor, ca eşti un fiu al soarelui? întrebă bătrânul, mirat.

Ba da, căci mi-ai dovedit-o. Şi chiar eu însumi simt în mine un glas care-mi şopteşte că nu sunt asemenea celorlalţi. Dar că patria strămoşilor va reînvia într-o zi, asta nu pot crede.

Atunci bătrânul îşi dezdoi genunchii, se ridică şi vorbi solemn:

Trebuie să crezi, căci este o dreptate mai presus de om, care pedepseşte păcatul şi nelegiuirea întorcând celui năpăstuit ceea ce i-a fost furat. Vei întemeia din nou ţara străbunilor. Ţi-o spun eu şi cuvântul meu e totdeauna jurământ. Nimeni nu ştie cine eşti. Am păstrat cea mai adâncă taină. Doar când suntem singuri, între noi, vorbim graiul părinţilor noştri şi îţi zic „stăpâne”. În faţa altora eu nu sunt decât un biet indian, iar tu nepotul meu. Dar o să sune odată ceasul când taina se va dezvălui.

N-ar avea nici un rost, taică. Mi-am dorit să văd ţările şi oraşele spaniolilor, iar tu, scoţându-mă din singurătate, m-ai făcut să le văd acolo în răsărit. Am cercetat oraşele, câmpiile, oamenii de-acolo şi acum, după ce ne-am întors, ştiu bine că nădejdea noastră nu se va împlini nicicând.

Cum aşa? De ce?

Fiindcă ei sunt prea isteţi şi puternici, iar noi nu avem cu ce lupta ca să-i biruim.

Isteţi şi puternici? repetă bătrânul în bătaie de joc. Îşi arată puterea mâncându-se între ei. Iar isteţimea lor nu e decât viclenie care nimiceşte pe propriul ei stăpân. Oare nu e plină ţara de oropsiţi? Aşteaptă numai şi o să vezi cum vor tânji după un mântuitor. Şi acesta vei fi tu, stăpâne!

De unde să iau oştirea cu care să izbândesc?

Toţi bărbaţii roşii te vor urma.

Şi banii pentru ducerea războiului? Oamenii noşii sunt săraci.

În schimb eşti tu bogat ca nimeni altul.

Eu? întrebă tânărul, contrariat.

Da, eşti bogat, nesfârşit de bogat, sublinie bătrânul. Şi lovind cu palma taşca de piele, adăugă: Am aici testamentul incaşului şi tu eşti singurul moştenitor de drept. Îl port cu mine încă de la moartea tatălui tău şi, la timpul potrivit, îl voi deschide… Dar să vedem ce-i în groapă, stăpâne. Uite armele pe care le-am ascuns!

Dădu pământul la o parte şi scoase din groapă două tolbe cu săgeţi, două suliţe lungi şi două arcuri dintre care unul din corn transparent şi lucrat după un meşteşug străin de acele locuri. La urmă de tot scoase şi un buzdugan negru ca din fier lăcuit. Îşi luă fiecare câte o suliţă, câte o tolbă şi câte un arc, cel din corn lung de aproape trei coţi revenind tânărului incaş. Acesta primi şi buzduganul pe care şi-l atârnă de brâu, în partea stângă, acolo unde ofiţerii noştri poartă sabia. După felul cum îl ridicase, buzduganul părea de o greutate apreciabilă.

Stând în picioare şi privindu-l solemn în ochi, bătrânul se adresă tânărului:

Acest arc şi humanciuay-ul sunt singurele lucruri care au trecut de la fiii soarelui asupra ta. Să le iubeşti şi să le cinsteşti, stăpâne! Ziceai adineauri că eşti sărac, de aceea vreau să-ţi mărturisesc ceva despre care nu ţi-am pomenit până acum. Toţi fiii soarelui care aveau rang de căpetenie în oştire – chiar şi incaşul – purtau pe lângă celelalte arme şi un asemenea buzdugan greu şi crestat, numit humanciuay. Războinicii de rând aveau baltaguri de bronz, căpeteniile de argint, pe când al incaşului era de aur curat. Acest humanciuay care atârnă la şoldul tău a fost cândva al unui incaş şi e din aur.

Din aur? se miră tânărul, desprinzând buzduganul de la brâu şi examinându-l cu atenţie. Dar e negru, parcă ar fi de fier!

Asta fiindcă e acoperit cu un strat subţire de vopsea. O armă de aur, care ispiteşte prin strălucirea ei, nu e bine s-o arăţi. Mai târziu însă va scânteia în mâna ta puternică, luminând drumul luptătorilor. Acest buzdugan a fost salvat pe când strămoşii tăi luaseră calea pribegiei.

Poate să fie şi de aur, că tot nu mai e primejdios pentru duşman, vorbi tânărul, clătinând sceptic din cap. Acum se folosesc cu totul alte arme. Ce putere pot avea fie şi o mie de buzdugane faţă de cincizeci de puşti ori un singur tun? De când ai cumpărat la Montevideo aceste două flinte, îmi dau seama cât de slabe sunt armele noastre strămoşeşti.

Să nu crezi asta. Puşca detună şi te trădează duşmanului; în schimb săgeata e tăcută. Până să descopere vrăjmaşii locul de unde tragi, poţi să dobori o mulţime din ei… Dar acum să mergem, stăpâne! Trebuie să poposim diseară lângă o apă, să ne stingem setea.

Părăsind cu luni în urmă acele locuri sălbatice, îşi ascunseseră acolo toate armele în afară de cuţite. Acum le scoaseră din ascunziş. Groapa n-o mai astupară, o lăsară deschisă şi îşi continuară drumul. Cai nu aveau. Se întorceau pe jos în depărtata lor patrie.

Se distanţau de lagună ţinând mereu marginea pădurii. Deşi destul de împovăraşi, înaintau repede, cu pas uşor. Bătrânul, care împlinise suta de ani, mergea ca un bărbat în floarea vârstei, alături de tânărul său stăpân. Acesta îi spunea „Anciano”, cuvânt spaniol care înseamnă om încărcat de ani, adică moş. E fapt cunoscut că printre indienii din Cordilieri se găsesc adesea persoane care au în urma lor peste un secol de viaţă.

Pe unde treceau acum pădurea se depărta de Rio Salado şi valea se lărgea treptat, căptuşită cu iarbă fină, prielnică mersului pe jos. Căutau de fapt unul din acele luminişuri de care am mai vorbit, ca să poată coti în altă direcţie. După vreun ceas găsiră un asemenea luminiş care părea că-i va conduce spre nord. Era destul de îngust, numărând cel mult patruzeci de paşi în lăţime. Apucară pe acest drum.

Dar încă nu pătrunseră adânc în pădure, că incaşul – care avea ochi mai ageri – îl prinse repede de braţ pe Anciano şi îl trase în lături pitindu-se sub copaci.

Ce-i? Ce s-a întâmplat? întrebă bătrânul. Ai zărit ceva? Poate vreun animal bun de vânat, să mâncăm şi noi carne proaspătă?

Nu numai unul, ci mai multe, răspunse celălalt. Am zărit chiar în faţa noastră nişte cai şi călăreţi.

Cine să fie? Ce-or fi căutând aici? Sunt mulţi?

Asta n-aş putea spune. Nu i-am văzut decât o clipă şi m-am ascuns.

Foarte bine ai făcut, stăpâne. Aici e ţinutul abiponilor. Trebuie să fim cu ochii-n patru. Şi ce fac? Merg înainte ori vin spre noi?

Nu merg în nici un fel. Stau pe loc.

Atunci mă strecor până acolo, să mă lămuresc.

Lasă-mă pe mine, Anciano! E foarte primejdios. Or tu cu bătrâneţile tale…

Nu sunt prea bătrân, stăpâne, în schimb tu eşti prea tânăr pentru aşa ceva. Şi pe urmă cum aş putea să stau aici şi să te las pe tine în gura lupului? Doar am o răspundere…

Atunci să mergem amândoi.

Nu. Ajunge unul singur. Doi ar fi prea mult.

Se mai ciorovăiră un timp, fiecare voind să ia riscul asupra sa. În sfârşit, bătrânul, grijuliu, îşi impuse punctul de vedere şi plecă.

După o jumătate de ceas veni înapoi furişându-se cu mane atenţie.

Sunt într-adevăr abiponi. Am numărat cincizeci de cai şi tot pe-atâţia oameni.

Şi caii de unde i-or fi având?

Furaţi, desigur.

Cu ce sunt înarmaţi?

Cu suliţe, arcuri, săgeţi şi suflătoare.

Vasăzică săgeţi otrăvite. Trebuie să ne păzim. Ei, ce facem? S-ar putea trece?

Nu. Luminişul e prea îngust.

Atunci ocolim la adăpostul copacilor.

Nici aşa nu-i bine. Pădurea e prea deasă şi lianele parcă-s un zid de nepătruns. Chiar şi mergând pe-aici n-am reuşit să mă strecor până în preajma taberei; cu mare greu i-am numărat.

Adică nu-i chip deloc să trecem?

Deloc. Trebuie să facem cale întoarsă şi să căutăm alt luminiş. Haide, stăpâne!

Se întoarseră deci din cale şi ţinură iarăşi marginea pădurii care, la un moment dat, cotea spre nord. Apoi tăiară cotul printr-o prerie de forma unui semicerc. După-amiaza era în declin. Soarele cobora din ce în ce mai grăbit spre orizontul vestic.

În timp ce străbăteau preria, deodată, la stânga lor, aşadar la sud şi pe direcţia râului, apăru un călăreţ ce se apropia în galop. Totodată drumeţii noştri observară jos, în iarba din faţa lor, o dâră neagră şi lată ce ducea spre nord-vest şi după care călăreţul părea să se orienteze. Se opriră nedumeriţi.

Ce facem? întrebă incaşul. Să-l ocolim?

Asta nu-i cu putinţă, răspunse bătrânul. E călare şi ne-ar ajunge numaidecât. De altfel n-avem de ce ne teme, că doar e singur.

Nici dacă-i abipon?

Nici atunci. Până să-i cheme pe ceilalţi, noi am fi departe. Dar uite, stăpâne? După câte văd, pare să fie un alb.

Bineînţeles că şi călăreţul îi zărise la rândul lui. Grăbi calul, se opri în dreptul lor, salută şi spuse în limba spaniolă:

Îmi daţi voie, señore, să vă întreb de unde veniţi?

Dinspre Parana, răspunse politicos Anciano în aceeaşi limbă.

Şi încotro?

Vrem să ajungem în munţi prin Gran Chaco.

Cine sunteţi?

Suntem indieni care nu ţinem partea nici unui partid şi trăim în pace cu albii.

Asta mă bucură. Eu sunt doctorul Parmesan Rui el Iberio de Sargunna y Castelguardianta.

Un nume foarte lung. Şi foarte nobil, bănuiesc!

Într-adevăr. Mă trag din vechea Castilie, unde strămoşii mei trăiau în cetăţi şi castele. Dar cum dumneavoastră vreţi să urcaţi în munţi prin Gran Chaco, iată că mă bate un gând… Nu cumva sunteţi oameni de-ai Tatii Jaguar?

Tata Jaguar? Bărbatul acela vestit? Oare se află pe-aici?

Desigur. De aceea îl şi caut. Urmele astea cred că sunt ale lui. Vasăzică nu aveţi nimic comun?

Nimic, însă ne-ar bucura să-l vedem. Cu siguranţă că ne-ar primi în rândurile sale. Şi ziceţi că urmele astea ar fi ale lui?

Aşa cred. Le-am mai întâlnit noi, însă nu ne-am luat după ele. Am întârziat lângă un animal preistoric şi, apoi, când le-am căutat din nou, dispăruseră. Abia mai încolo am dat de un loc unde a poposit Tata Jaguar. Acum urmele se văd limpede.

Dacă-i pe-aşa, ne-aţi îngădui oare să mergem împreună?

Cu plăcere. Numai să nu vă mişcaţi prea încet, căci sunt grăbit.

Mergem repede.

Atunci hai!

Chirurgul porni destul de repede. Ceilalţi, obişnuiţi cu mersul pe jos, ţineau pasul cu el. În cursul drumului don Parmesan îi observă cu mai multă atenţie.

Îmi cunoaşteţi numele şi nobila mea origine, señores, li se adresă el, în sfârşit. Îngăduiţi-mi să întreb şi eu cum vă cheamă.

Eu sunt Anciano, iar nepotul meu răspunde la numele Haucaropora. Cui i se pare prea lung, îl mai scurtează şi zice Hauca.

Aşa voi face şi eu. Retez trei silabe, operaţie plăcută de altfel. Pentru că eu, señores, sunt chirurg! Ce aţi zice bunăoară de o extracţie a osului la genunchi? Credeţi că pacientul ar mai putea umbla?

Cam greu, señor.

Greu? Ba foarte uşor, stimate señor Anciano. Trebuie numai să te pricepi la o asemenea operaţie, să ştii cum procedezi. O incizie în momentul optim şi executată fără greş. Asta e! Mie mi-ar reuşi cu siguranţă. Se ştie doar că eu retez totul, absolut totul.

Bătrânul îşi dădu în lături părul de pe frunte şi se uită cu mirare la călăreţ. Nu ştia ce să creadă şi ce să răspundă. Chirurgul băgă de seamă şi întrebă:

Poate nu mă credeţi? O, am efectuat operaţii magnifice. E o desfătare să auzi cum cântă osul sub ferăstrău. Ce părere aveţi de un picior strâmb? Ar putea fi îndreptat printr-o intervenţie chirurgicală?

Îmi pare rău, dar în treburi din astea nu ştiu ce să vă răspund, señor.

Nu señor! În calitatea mea de nobil pretind să mi se spună „don”. Adică scurt: don Parmesan. După cât se pare, venerabile, dumneavoastră îl ştiţi pe Tata Jaguar?

Îl cunosc. Nu numai că l-am văzut, dar am şi vorbit cu el.

Asta-mi face plăcere. Aşadar, sunteţi cunoscuţi. Credeţi că va binevoi să salveze doi señores germani?

Germani? Ce-i aia?

Adică nişte oameni din Germania.

Nu ştiu unde vine acest ţinut.

Atunci se pare că staţi prost cu geografia, señor Anciano. Germania e o ţară situată dincolo de ocean, la vest de Spania, la nord de Rusia, la est de Anglia şi la sud de Italia. Iată-i deci graniţele. Oamenii ei se dau în vânt după animalele preistorice şi le caută cu încăpăţânare. Ei şi tocmai la o treabă din asta am fost surprinşi de abiponi.

De abiponi? Unde s-au petrecut lucrurile?

Între Rio Salado şi Laguna Porongos.

Erau şi acolo abiponi? Ciudat. Câţi la număr?

Vreo cincizeci.

Taman câţi am văzut şi noi.

Unde?

Chiar aici în pădure, la spatele nostru.

Asta nu miroase a bine. N-or fi urzind ceva? Numai de l-aş găsi pe Tata Jaguar ca să-i scape cât mai curând pe germanul acela latin şi pe servitorul său.

Şi don Parmesan îi puse la curent în felul lui cu aventura prin care trecuseră. Între timp se apropiară iar de pădure şi, ţinând urma ce ducea într-acolo, dădură de o răspântie. Aici se opriră surprinşi: într-o mică pajişte păşteau vreo douăzeci de cai şi cam tot atâţia oameni stăteau lungiţi pe jos, răspândiţi în diverse grupuri. Erau bine înarmaţi şi toţi, fără excepţie, îmbrăcaţi în haine de piele. Zărindu-i pe noii veniţi, săriră repede în picioare şi unul din ei, de statură gigantică şi purtând barbă deasă, albă, deşi în întâmpinarea lor.

Iată-l pe Tata Jaguar, îi şopti bătrânul lui don Parmesan.

Acum bărbatul cu pricina se înfăţişa cu totul altfel decât la Buenos Aires, unde, în costumul lui fin de croială franţuzească, ce-i stătea ea turnat, atrăgea atenţia tuturor. Îmbrăcat în haine de piele şi încălţat cu cizme înalte, prestanţa şi masivitatea lui ieşeau şi mai mult în evidenţă. Ziceai că nici nu i s-ar potrivi alte veşminte.

La început nu-l luă în seamă pe chirurg, ci se adresă plăcut surprins celorlalţi doi, întinzându-le mâna:

Anciano, Hauca! Ia te uită! Aici, în Chaco? Ce împrejurare v-a scos din munţii voştri? Ce vânt v-a adus?

Îşi strânseră, mâinile, după care Anciano rosti:

Cât despre asta, mai târziu, señor, căci vreau să vă fac cunoscut un lucru ce nu suferă amânare. Trebuie salvaţi doi oameni care au căzut prizonieri.

Cum? Să salvăm doi prizonieri? Asta miroase a păruială. Despre cine-i vorba?

Să vă spună don Parmesan.

Abia atunci Tata Jaguar îşi întoarse privirea spre chirurg. Îl măsură cam mirat cu coada ochiului:

Don Parmesan? Parcă am auzit de numele acesta. Cred că v-am şi văzut undeva. Nu vi se spune şi El Carnicero?

Exact, răspunse chirurgul, însă nu tolerez această poreclă. Eu sunt doctorul Parmesan Rui el Iberio de Sargunna y Cast…

Bine, bine! îl întrerupse Tata Jaguar. Spune-mi cine sunt oamenii care au nevoie de ajutorul meu.

Doi señores germani.

Germani? Cum aşa?

Intenţionau să vă ajungă din urmă şi să facă săpături în Gran Chaco. Ştiţi, umblă după animale din alea vechi…

Vreţi să spuneţi preistorice? întrebă Tata Jaguar, încruntând nemulţumit din sprâncene.

Da, preistorice. De fapt au şi găsit o gigantohelonia.

Nu cunosc denumirea, dar latineasca mea îmi spune că trebuie să fie o ţestoasă uriaşă, o broască-gigant.

Just, señor. Am fost surprinşi tocmai la carapace, când…

Cum îi cheamă pe germanii aceia?

Dracu' să mai ţină minte asemenea nume! Unul e doctor, iar celălalt e servitorul lui.

Doctorul Morgenstern?

Da, da, cam aşa.

Şi Fritze Kiesewetter?

Întocmai, Kiese… precum aţi spus.

Ce oameni! Cred că s-au luat după mine de la Buenos Aires.

Nu chiar. Mai întâi au călătorit cu vaporul, pe urmă şi-au continuat drumul călare de la Santa Fé. Doctorul ăsta Mor… Mor… naiba să-l ia, pare un señor foarte cumsecade, însă are sticleţi. Nu-l interesează decât scheletele animalelor. Oase şi iar oase. Nu-l scoţi dintr-ale lui. De chirurgie nici să-i pomeneşti. Şi doar ista e domeniul cel mai interesant din câte există. Ce aţi zice bunăoară de o intervenţie asupra cancerului limbii complicat cu polipi nazali? Ar fi un caz…

Lăsaţi cancerul şi polipii, îi tăie vorba Tata Jaguar. Mai bine povestiţi-mi pe scurt ce s-a întâmplat.

Chirurgul se supuse numaidecât. În vreme ce povestea, oamenii Tatii Jaguar se apropiară să-l asculte. Erau bărbaţi viguroşi unul şi unul şi se vedea că trecuseră prin multe încercări fără să-i sperie vreo primejdie sau vreun efort. Cei trei însoţitori ai lui Hammer la Buenos Aires se aflau şi ei de faţă. Arătau de asemenea mult schimbaţi datorită ţinutei.

Când don Parmesan isprăvi de povestit, se lăsă o tăcere adâncă. Nimeni nu cuteza să ia cuvântul înaintea şefului. Acesta stătu câtva timp pe gânduri, apoi, adresându-se unuia dintre oamenii săi, întrebă:

Tu ce părere ai, Geronimo? Bănuieşti ce se întâmplă?

Acest Geronimo era un bărbat nu prea înalt dar spătos, cu barbă deasă, neagră şi nas mare, vulturesc. Putea îi luat drept un cap de bandă, dar în realitate era om cinstit şi mâna dreaptă a Tatii Jaguar. Ridică uşor din umeri şi răspunse:

Mai întâi depinde ce intenţie ai: să-i lăsăm pe acei gură-cască în plata Domnului sau să-i salvăm?

Trebuie să-i scoatem din capcana în care au căzut. Sunt compatrioţi de-ai mei. I-am spus doctorului Morgenstern şi i-am repetat de cel puţin cincizeci de ori că nu accept să meargă cu mine. Nici nu-mi trecea prin minte că se va lua după noi. De aceea găsesc că o mică lecţie n-are să-i strice. Totuşi trebuie să-l eliberăm. Altminteri, asemănarea lui cu colonelul acela – pe care eu, unul, nu-l cunosc – îi poate fi fatală.

Atunci se pune întrebarea dacă abiponii mai sunt acolo. Dacă da, înseamnă că putem porni călare împotriva lor.

Nu mai sunt, interveni Anciano. Iertaţi, señores, că mă amestec şi eu. Dar am temeiuri să cred în ceea ce spun.

Anciano relată cum îi descoperise pe abiponii din pădure, ce văzuse şi pe unde se furişase.

Erau şi albi printre ei? întrebă Tata Jaguar.

Nu.

Şi totuşi sunt convins că ambele grupuri de indieni merg mână-n mână. Foarte probabil că e vorba de o rebeliune. Abiponii au fost instigaţi. Au fost pregătite ascunzători pentru arme şi muniţii. Doctorul Morgenstern a confundat acoperişul unui asemenea depozit cu carapacea unei grozave gigantohelonia. Chiar dacă se vor fi convins că nu e dânsul colonelul, totuşi – după ce a văzut depozitul lor secret – nu vor pregeta să-l reducă la tăcere. Aici viaţa unui om nu preţuieşte nimic. Şi cu atât mai puţin viaţa unui străin. Aşadar, era de faţă şi Antonio Perillo? Înseamnă că acest toreador şi ticălos notoriu face parte din bandă. Va trebui să-i spun un cuvinţel! Da şi căpitanul Pellejo – un trădător! Şi al treilea? Cine era?

Nu ştiu cum îl cheamă, răspunse chirurgul. Nu i s-a pronunţat numele.

Dar cum arată?

Înalt, vânjos, chiar dacă nu ca dumneavoastră, señor Jaguar.

Tânăr ori bătrân?

Mai în vârstă decât ceilalţi.

Ce rol părea să joace? Subordonat?

Nu, nicidecum, părea chiar mai mare peste ceilalţi. Vorbea pe un ton cam, poruncitor.

Şi ce-o fi de meserie: ofiţer, estanciero, gaucho? N-aţi ghicit?

Deh, arăta într-un fel ca un om care se mişcă tot timpul sub cerul liber, poate un yerbatero, un cascarillero sau un gambu…

Se întrerupse. Parcă îşi amintise deodată un lucru important.

Ei, ce este? Vorbiţi! Aţi vrut să spuneţi gambusino?

Da, da, gambusino. Ţin minte că, salutându-l, căpitanul i-a spus „cel mai renumit căutător de aur”.

Nu cumva e Denito Pajaro, căruia i se spune el gambusino maestro? interveni Geronimo.

Posibil, acceptă Tata Jaguar. Nu l-am întâlnit încă, dar ştiu din auzite că ar fi înalt şi voinic. În sfârşit, vom afla cu cine avem de-a face. Sunt ferm hotărât să-i pun la punct pe aceşti señores care pregătesc o rebeliune împotriva generalului Mitre, un om căruia îi acord stima şi preţuirea mea. Fie şi numai din acest motiv şi încă ar merita o lecţie. Dar se mai adaugă şi faptul că au ridicat mâna asupra compatrioţilor mei. Sper că sunteţi de acord cu mine şi că n-o să mă părăsiţi.

Sigur! Se-nţelege! strigară toţi făcând cerc în jurul lui.

Atunci ascultaţi cum îmi închipui eu lucrurile. Ambele grupuri fac parte din acelaşi detaşament. Indienii care i-au capturat pe germanii noştri se vor alătura celorlalţi foarte probabil chiar în cursul zilei de azi. Vor poposi deci şi ei în pădure, acolo pe unde a trecut señor Anciano. Fireşte că-i vor aduce şi pe prizonieri. Noi vom lua-o călare în direcţia respectivă şi vom ajunge odată cu căderea serii. Luminişul îl găsim şi pe întuneric. Apoi ne orientăm după focurile de tabără. Cum vom proceda la faţa locului ca să-i eliberăm pe prizonieri, n-aş putea spune încă; dar, după ce mă voi furişa până în preajma lor, ca să studiez situaţia, vom şti ce avem de făcut. Aşadar, sus, pe cai!