Tata Jaguar.

Tata Jaguar deveni eroul zilei. Numele lui trecea din gură-n gură. Chiar şi târziu, după ce arena devenise pustie, nu se putea ca doi oameni, întâlnindu-se pe stradă sau la vreo masă de cafenea, să nu vorbească de Tata Jaguar şi să nu-şi exprime admiraţia pentru vitejia lui. Dar ca să-l revadă, nu era chip. Nimeni nu ştia unde se află.

Fireşte că şi în casa Salido se dezbătea cu aprindere acelaşi subiect. Doar Tata Jaguar salvase de la moarte sau, cel puţin, de la grave răniri şi mutilări pe membrii familiei bancherului.

Am comis o mare greşeală, o eroare de neiertat, rosti doctorul Morgenstern. Dumnealui mi-a mulţumit pentru pătură şi cuţit, iar eu nu i-am exprimat deloc mulţumirile mele, gratiae pe latineşte, deşi dihania de jaguar îşi aţintise ochii tocmai asupra mea. Bună părere şi-o fi făcut despre mine! Aproape că nu există animal care să nu fie înzestrat cu simţul recunoştinţei, abstracţie făcând de unii indivizi şi chiar unele specii care, aşa cum a dovedit zoologia şi în special studiul insectelor, moluştelor, viermilor şi bacililor, par să fie lipsite, cel puţin în parte, de această frumoasă însuşire. Dar omul, anthropos, pe greceşte şi homo, la romani, nu poate fi mai prejos decât fiinţele care, în ierarhia organismelor vii, se află pe o scară inferioară de dezvoltare. Tata Jaguar mi-a salvat viaţa. Prin urmare, la prima ocazie, îi voi mărturisi deschis recunoştinţa mea. Căci simplul fapt că mi-a restituit cuţitul încă nu mă scuteşte de…

În acel moment se înfăţişă un servitor cu o carte de vizită pe care nu era scris decât un nume: Karl Hammer. Bancherul trecu în cabinetul său şi nu mică îi fu mirarea ca şi bucuria de a recunoaşte în persoana vizitatorului pe… Tata Jaguar. Se repezi la el, îi întinse amândouă mâinile şi exclamă:

Dumneavoastră, señor, dumneavoastră! Omul atât de căutat şi de negăsit în tot oraşul! Daţi-mi voie să vă strâng mâna şi să vă urez bun venit în casa mea. Ce drăguţ şi amabil din partea dumneavoastră că ne daţi prilejul de a vă arăta măcar în cuvinte cât de adânc şi sincer vă suntem îndatoraţi.

Un zâmbet uşor însenină chipul grav al lui Hammer când răspunse:

Vă rog, señor, să nu credeţi că acesta e motivul pentru care am venit. E vorba într-un fel de o chestiune de afaceri care mă obligă să vă răpesc un minut.

Drept care Hammer scoase un portvizit şi din el o hârtie pe care o dădu bancherului. Acesta o despături şi o citi dintr-o ochire:

Un ordin de plată din partea asociatului meu de la Cordova. Suma vă stă de pe-acum la dispoziţie, deşi – din pricina luptei cu taurii – biroul meu e astăzi închis.

Nu e nici o grabă. Am crezut indicat să mă prezint pentru a obţine aprobarea dumneavoastră ca să ridic banii în zilele următoare.

Se înclină şi voi să se retragă, dar bancherul îl prinse de braţ:

Mai staţi, señor. Nu se poate să plecaţi aşa. Doar ne-aţi salvat viaţa. Îngăduiţi-mi să vă prezint soţiei mele.

Nu, nu. Vă rog să mă scuzaţi, señor. Tocmai recunoştinţa de care vorbiţi îmi închide uşa casei dumneavoastră. Nu vreau, să-mi fac un merit din ceea ce a fost o simplă întâmplare.

I se ghicea pe faţă şi din felul de a vorbi că era stăpânit de o modestie sinceră, nu de circumstanţă.

Señor, se pare că vă preţuiţi propria faptă cu totul altfel de cum o preţuiesc eu, observă Salido. Vă promit însă că nu veţi auzi din gura mea şi nici din partea familiei mele cuvântul „mulţumesc”. Sper ca, în aceste condiţii, să vă schimbaţi hotărârea.

Da, în aceste condiţii sunt gata să accept amabila dumneavoastră invitaţie.

Fericit peste măsură, bancherul îl conduse în salon, unde apariţia lui stârni surpriză şi entuziasm. Cel mai emoţionat era micul savant. La început păru că n-o să-şi mai revină din stupoare, dar mai apoi se grăbi să-i întindă mâna zicând:

Señor, mă copleşeşte bucuria, pe latineşte gaudium sau laetitia. Mă felicit să vă pot saluta între noi şi mai ales să-mi pot face datoria de a vă mulţumi…

Staţi! îi tăie bancherul vorba. Señor Hammer a acceptat să rămână la noi numai cu condiţia de a nu i se adresa nici un fel de mulţumiri. Rog, aşadar, ca acest cuvânt să nu mai fie pronunţat în prezenţa domniei sale.

Îmi interziceţi să-mi arăt recunoştinţa? Atunci despre ce alta să vorbesc?

Despre orice. V-aţi putea referi de pildă la fauna antediluviană.

Salido glumise, dar micul doctor Morgenstern profită imediat de ocazie ea să atace tema lui de predilecţie şi rosti grăbit pentru ca nimeni să nu i-o ia înainte cu vreo altă chestiune:

Just, foarte just. Spuneţi, señor Hammer, aţi văzut vreodată un megatherium sau un mastodont?

Nu o singură dată, răspunse acesta.

Unde? Cum? Vorbiţi, vă rog!

În pampa. Cine are ochiul format, descoperă uşor asemenea relicve, nu trebuie să caute multă vreme.

Zău?! Şi Dumneavoastră aveţi ochiul format?

N-aş susţine în mod categoric… Dar mi s-a ivit uneori prilejul să servesc de călăuză unor savanţi.

Aşa! Păi asta înseamnă să posezi o anumită pricepere pentru investigaţia paleontologică, să depistezi locurile unde se află urme de plante sau de animale preistorice. Fosilele antediluviene, fie faună, fie floră, se păstrează în cele mai variate stări.

Bineînţeles, aprobă Hammer zâmbind. Doar s-au petrecut procese de carbonizare, încrustare, pietrificare, chiar şi de mulaj.

Mărunţelul se dădu puţin înapoi şi îl măsură surprins pe uriaşul cu barbă albă:

Ah, señor, vorbiţi ca un profesor de paleontologie, ştiinţa mea preferată. Intenţionez să scriu o lucrare mai vastă despre animalele care ar trebui retrodatate până în perioada siluriană.

Au existat şi înainte o mulţime de animale, căci numai din perioada de care vorbiţi ne sunt cunoscute circa zece mii de specii.

Zece mii…

De mirare, omuleţului i se opri vorba în gât. Abia reuşi să continue:

de specii. Şi pe asta o ştiţi? Ce fel de specii?

Zoofite, echinoderme, viermi, artropode, moluşte şi, în straturile de sus, chiar vertebrate, de pildă rechini. Găsim insecte şi reptile în perioada carboniferă, în triasic, jurasic şi cretacic.

Dar mamiferele? întrebă savantul, plin de nerăbdare.

În triasicul superior există deja marsupiale, în jurasic apare prima pasăre. În terţiar păsările joacă rolul dominant, care revenea până atunci reptilelor.

Dar omul? Când se iveşte omul?

Cel mai devreme în preterţiar.

Mititelul sări în sus şi exclamă cu entuziasm:

Extraordinar! Şi încă aici, în Buenos Aires! Sunteţi un adevărat Gibel, profesorul care a elaborat studiul despre fauna preistorică. Luaţi loc, vă rog, staţi niţel. Trebuie să vă pun câteva întrebări extrem de importante cu caracter zoopaleontologic…

Valgame, Dios! Ajută-mă, Doamne! exclamă bancherul, astupându-şi urechile cu ambele mâini. Vă rog, señores, luaţi în considerare că nu ne aflăm în era dinaintea potopului, ci în casă la mine şi că, din păcate, nu pricep nimic din toate lucrurile astea. Fie-vă milă şi păstraţi această temă, interesantă desigur, pentru mai târziu. V-aş fi foarte recunoscător.

Tata Jaguar râse şi se declară de acord. În schimb, micului savant nu-i plăcu deloc intervenţia gazdei.

Se aduse vorba despre lupta cu taurii consumată în acea zi, drept care doctorul Morgenstern găsi nimerit să plaseze câteva observaţii despre istoria culturii. Pomeni de gladiatorii romani şi, în legătură cu ei, nu pierdu ocazia de a-i adresa lui Hammer un compliment:

Aţi fi fost un excelent luptător în forum, señor. Aţi fi realizat mari performanţe atât sub retiari, veliţi şi secutori, cât şi sub gali, traci şi hoplomahi. Mare păcat că n-aţi trăit în acea vreme.

De ce? întrebă Hammer, amuzat.

Fiindcă aţi fi fost fără îndoială menţionat cu elogii în „Tablouri din istoria moravurilor Romei” de Friedländer şi în „Administraţia romană de stat” a lui Marquardt.

Vă mulţumesc, señor. Dacă trăiam pe-atunci, acuma eram mort de mai bine de o mie de ani. Prefer să trăiesc şi să nu fiu citat în cărţile acestor domni.

Se poate. Dar de citare nu veţi scăpa în nici un caz. Numele dumneavoastră va figura în lucrările despre corrida, drept al unuia dintre cei mai mari toreadori. Ia spuneţi, cum de-aţi reuşit să doborâţi acest uriaş bison americanus cu o singură lovitură, de cuţit?

Totul nu se datorează decât experienţei. Am ucis până acum mulţi bivoli în acelaşi fel.

Mi se pare însă că aici, în Argentina, nu există bizoni. Sau poate că ştiinţa, de altminteri infailibilă, să se fi înşelat în acest caz?

Nu s-a înşelat. Bivolii de care vorbesc i-am doborât în Statele Unite.

În Statele Unite? Ah, atunci îngăduiţi-mi să vă întreb dacă ştiţi de faimoasa peşteră a mamutului de la Kentucky. Poate aţi văzut chiar un mastodont?

Să lăsăm asta pe altă dată, scumpul meu señor. Aici nu se cade să mai vorbim despre chestii antediluviene.

Aşadar, să nu pomenim nici de recunoştinţa ce v-o purtăm, nici de fauna veche. Atunci daţi-mi voie: despre ce să vorbim? Eu, ca german, sunt obişnuit să dau din gură…

Sunteţi german? întrebă Tata Jaguar.

Bineînţeles. V-o spune şi numele meu, Morgenstern, ceea ce probabil că aţi sesizat. Sunt savant amator şi studiez epoca preistorică.

Iar eu sunt un profan şi studiez lumea contemporană. Mă numesc Hammer şi acest nume vă poate lămuri că suntem compatrioţi.

Cum, tot german? Eu sunt din Jüterbogk. Dar dumneavoastră, dacă mi-e îngăduit să întreb?

M-am născut la Mainz, oraşul de aur.

Aha, Mainz, acel moguntiacum construit de Drusus! Cetatea se află de cealaltă parte… Şi ce v-a făcut să veniţi în America de Nord?

Dorul de aventură, de acţiune.

Şi aici, în Sud?

În această privinţă prefer să fiu discret.

La aceste cuvinte, chipul lui Hammer, foarte prietenos altminteri, se întunecă brusc. Bancherul, spirit pătrunzător, intui de îndată că vestitul bărbat fusese atins într-un punct vulnerabil şi încercă să dea conversaţiei o altă turnură.

Aţi fost căutat pretutindeni, señor, vorbi el pe un ton politicos. S-ar părea că nu staţi la un hotel unde să puteţi fi găsit.

Avem prieteni în Buenos Aires, la care locuim netulburaţi, răspunse Hammer, zâmbind.

Şi rămâneţi mai multă vreme aici?

Nu. Voi pleca în curând în Anzi.

Pe ce rută?

Cred că peste Tucuman, spre Peru.

Bancherul deveni foarte atent:

Vă duceţi şi la Lima?

Probabil.

Aflaţi, señor, că aceasta călătorie a dumneavoastră mă interesează în chip deosebit. Se află la mine un nepot care nu aşteaptă decât o bună ocazie pentru a pleca la Lima, peste Anzi.

Vârsta?

Şaisprezece ani.

Atunci e preferabil să stea pe loc.

Totuşi trebuie să plece. Ar fi făcut-o mai de mult dacă i-aş fi găsit un sendador, o călăuză capabilă şi de nădejde. De altfel, pentru anii lui, e foarte bine dezvoltat atât fizic cât şi spiritual.

Dar gândiţi-vă, señor, la primejdiile ce-l pândesc pe călătorul care străbate acest drum.

M-am gândit. Pericolul e cu atât mai mic, cu cât călătorul e mai sigur de sine şi mai încercat. Aşadar, o sa treceţi Anzii… Mai că-mi vine să vă adresez o întrebare şi apoi o rugăminte.

Glasul lui vădea stăruinţă şi nerăbdare. Dar cum Hammer privea tăcut în gol, bancherul adăugă:

Bineînţeles că, pe măsura mijloacelor de care dispun, voi şti să răsplătesc un asemenea serviciu.

Tata Jaguar clătină uşor din cap:

Aşa ceva nu se plăteşte. Eu, unul, am fost yerbatero, căutător de ceai în Gran Chaco, gambusino, căutător de aur în Peru, am fost şi chinchilero, vânător de piei de cincila în Anzi şi cascarilero, culegător de chinchina în Brazilia. Tovarăşii mei m-au însoţit peste tot. Şi nu mi-e teamă de primejdii, căci le putem depăşi atâta vreme cât suntem numai noi împreună. Dar prezenţa unui străin, care trebuie ocrotit, mai ales a unui tânăr lipsit de experienţă, ne-ar răpi liniştea sufletească şi siguranţa în faţa duşmanului. Încât ne-ar fi greu să justificăm nădejdea ce s-ar pune în noi.

Vorbiţi ca un om prevăzător şi cu simţul răspunderii. Dar să ştiţi că nepotul meu Antonio nu e chiar atât de novice în materie. Călăreşte, trage de minune cu puşca şi a trecut până acum de două ori peste Anzi, în Bolivia. Ca să nu mai vorbim de călătoria cu vaporul din Peru până aici. E voinic, rezistent, harnic, fără pretenţii şi nu-l sperie oboseala sau privaţiunile. Uitaţi-vă la el. Staţi de vorbă. Părinţii lui sunt de asemenea germani. Cred că acest lucru va cântări în favoarea propunerii mele. Antonio, vino mai aproape! Acest señor urmează să treacă dincolo, în Peru. Ai vrea să pleci cu dumnealui?

Mai bucuros decât cu oricare altul! exclamă Anton, fericit.

Era într-adevăr un tânăr neobişnuit de viguros şi de plăcut la înfăţişare. Chipul lui bronzat sugera voinţă şi bărbăţie. Avea părul brun, dar ochii de un albastru deschis anunţau de departe originea lui germană. Atât înfăţişarea cât şi răspunsul lui entuziast îi plăcură Tatii Jaguar. Acesta îi întinse mâna, îl trase mai aproape şi îl mângâie pe cap.

Te-ar bucura într-adevăr să mergi cu mine? Dar oboseala, greutăţile, drumul lung, mereu călare şi iar călare?

O, asta nu-i nimic, îmi place grozav.

Totuşi gândeşte-te la Gran Chaco, la indienii şi jaguarii de acolo.

Nu mi-e frică. Ştiu să mânuiesc puşca şi cuţitul, făcu băiatul cu ochii aprinşi, cu obrajii îmbujoraţi.

Aşa! Vasăzică suntem curajoşi. Şi ce mai ştim, ce-am mai învăţat, viteazul meu señor?

Întrebarea îl cam puse în încurcătură pe băiat, dar îşi reveni fără întârziere:

Ştiu, señor, că tinerii din Germania progresează mai repede la vârsta mea şi că-şi ating ţelurile mai uşor decât aici, deoarece au şcoli şi profesori mai buni. Totuşi sunt şi eu elev la Institutul de arte şi meserii. Şi pentru că voi fi cândva succesorul unchiului, tata s-a îngrijit de un meditator german care se ocupă de mine şi de fratele meu. Pe urmă sper să ajung student la o universitate germană. Dacă doriţi, examinaţi-mă! Sunt gata să răspund.

Bravo, îmi placi. Şcolarii care şed în ultima bancă nu vorbesc aşa. Din păcate nu am vocaţie de pedagog, dar în ce priveşte drumul prin pampa peste Anzi, vei găsi cu siguranţă dascăli buni printre noi. Şi zici că eşti german? Probabil numai la obârşie.

Ba nu, señor, sunt german şi cu sufletul. Deşi m-am născut în altă parte, consider Germania drept patria mea. Doar nu e neapărat nevoie să locuieşti acolo. Ajunge să-i auzi graiul şi mai cu seamă liedul cel nespus de frumos.

Rostise acestea din adâncul fiinţei sale. Drept care savantul cel pirpiriu şi roşcovan desfăcu braţele declamând: „Unde graiul nostru sună, Dumnezeu un lied, înstrună.” Da, da. Sunt versurile lui Ernst Moritz Arndt, născut în 26 decembrie 1769 la Schoritz pe insula Rügen şi mort în 9 ianuarie 1870 la Bonn. Au fost puse pe muzică de numeroşi compozitori. Melodia mea preferată aparţine lui Heinrich Marschner. Do major, cor bărbătesc, patru voci. Aflaţi, señores, că sunt membru al societăţii corale „Lira Germană” din Jüterbogk. Bas-prim! Urc de la şi bemol de jos până la mi de sus! La concerte distribui partiturile în calitate de bibliotecar al societăţii. He-hei!… „Unde graiul nostru sună”…

Mărunţelul vorbea cu patimă, mândru, înfocat, producând o impresie cât se poate de hazlie. Tata Jaguar făcu semn băiatului şi îi spuse amical:

Uite cum li se topeşte inima oamenilor mai vârstnici când aud vorbindu-se de patria lor. Dumneata, dragul meu señorito, pari un băiat de treabă. Voi chibzui asupra propunerii unchiului dumitale. Să vedem dacă o pot accepta.

Vă rog, señor, vă rog să acceptaţi, insistă Anton. Am să vă ascult din toată inima şi în orice condiţii.

Da, faceţi-mi acest serviciu, interveni şi bancherul. Mi-aţi da un ajutor foarte important.

Nu depinde numai de mine. Mai sunt şi tovarăşii mei, răspunse Tata Jaguar. O să ne sfătuim. În orice caz, nu trebuie să vă temeţi pentru nepotul dumneavoastră. De la Santa Fé, unde începe drumul călare, vom fi douăzeci şi patru de inşi, tot oameni de nădejde unul şi unul. Călătoria va decurge fireşte altfel decât vă imaginaţi, mai ales în privinţa duratei. De n-ar fi decât să-l trecem pe nepotul dumneavoastră peste Anzi, n-ar însemna mare lucru. Dar mai avem de rezolvat în Gran Chaco nişte treburi care nu suferă amânare.

În Gran Chaco? sări de la locul său micul savant. Există acolo fosile?

Ba bine că nu! Mai multe ca în oricare alt ţinut. Prin pampa s-au făcut cercetări cam peste tot, dar în Chaco nu se încumetă nimeni. Specialiştii îşi păzesc pielea. Se tem de indieni. Eu, unul, cunosc locuri unde nu ai decât să sapi niţel ca să descoperi relicve din cele mai preţioase.

Ura! Atunci las naibii pampa şi merg cu dumneavoastră în Gran Chaco! Doar n-am să scap un asemenea prilej. E un avantaj serios, un beneficiu, un fructus sau commodum pe latineşte.

Nu vă grăbiţi, señor. De la Buenos Aires până în sălbaticul Chaco nu se merge ca de la Jüterbogk la Berlin. Şi nici nu te întâmpină în drum niscai asociaţii corale. Ba s-ar putea să fiţi pus în situaţia de a vă cânta singur prohodul cu frumoasa dumneavoastră voce de bas.

Ei, şi? Dacă indienii îmi dau partitura, solfegiez la prima vedere. Sper că mă luaţi cu voi.

Speraţi? mormăi Tata Jaguar. Şi eu vă sfătuiesc, dragă señor Morgenstern, să mai chibzuiţi dacă e într-adevăr cazul să riscaţi o astfel de aventură!

Când e vorba de un mastodont sau un glyptodont, atunci nu-mi mai pasă de nimic. Îmi risc şi viaţa. Doar n-o să-l refuzaţi pe un compatriot al dumneavoastră din Jüterbogk.

De ce nu? Trebuie neapărat să renunţaţi la această idee!

Nu i se putea reproşa lui Hammer că, ţinând seama de primejdiile călătoriei, căuta să pornească la drum doar cu oameni puternici şi temerari. Era vădit că propunerea îi displăcea. Drept care bancherul, prevenitor, interveni şi schimbă tema discuţiei.

Musafirii întârziară până după cină. La despărţire bancherul avu tactul cuvenit ca să nu mai amintească de dorinţa sa. Ştia că Hammer va reveni să-şi încaseze banii promişi. Atunci vor putea să mai discute în legătură cu Anton. În schimb doctorul Morgenstern era mai puţin diplomat. Îl apucă pe Hammer de braţ şi îl întrebă pe un ton care nu admitea replică:

Aşadar, señor, câţi cai să-mi cumpăr?

Cai? Pentru ce?

Păi pentru călătoria noastră. Doar îmi trebuie cai, sape, cazmale…

Şi altceva nimic? întrebă Tata Jaguar, cam enervat.

Ce anume?

Un mărfar, domnule, un tren de marfă. Sau crezi cumva că, după ce-l scoţi la suprafaţă, mastodontul îşi ia picioarele la spinare şi dă fuga până la Jüterbogk ca să se înscrie în asociaţia „Lira Germană”?

Cu acestea, Hammer se îndreptă spre uşă, lăsându-l pe micul savant cu gura căscată. Bancherul îl însoţi până la ieşire. Când să-şi ia rămas bun, sosi poliţistul care anchetase tentativa de omor asupra doctorului Morgenstern. Concluzia era că Antonio Perillo trebuie scos din cauză fiind în măsură să-şi dovedească nevinovăţia printr-un alibi foarte solid.

Domnii mai discutară un timp cazul. Un peon lumina cu o făclie puternică. Nici nu bănuiau că sunt spionaţi.

Când poliţistul cotise în strada unde locuia bancherul doi bărbaţi îl urmăriseră atât de hoţeşte, încât omul legii nu-i simţise deloc. Acum pândeau de peste drum. Seara se aşternuse întunecoasă. Dar şi pe lumină cu greu ar fi putut să fie zăriţi, căci se tupilaseră sub un gard de leandri. Erau cei doi indivizi care încercaseră să-l omoare pe bietul doctor Morgenstern.

Bănuiam eu că vigilantul ăsta se duce la bancher, şopti Antonio Perillo către însoţitorul său. Deci nu l-am urmărit degeaba. Sunt curios ce i-o fi spunând.

Asta o ştiu cu precizie, veni răspunsul la fel de încet. Îl asigură că tu nu vii în consideraţie ca făptaş, pentru că… Tempestad – mii de tunete! Dar cine-i omul de colo?

Care?

Uriaşul ăla de lângă bancher.

Lumina făcliei tocmai cădea pe obrazul lui Hammer.

Nu-l recunoşti? se miră Antonio Perillo. Aha, uitasem că n-ai fost astăzi la corrida. E Tata Jaguar, nemernicul care ne-a făcut pe toţi de râs, el diabolo se le lleve, lua-l-ar dracu'!

Ta-ta Ja-gu-ar, repetă celălalt, care era mai în vârstă decât Perillo.

Înseamnă că ai auzit de el?

Mai e vorbă! Ani de-a rândul mi-am dorit să-l văd la faţă şi soarta sau mai bine zis norocul meu idiot n-a vrut să-mi împlinească dorinţa. Şi iată-l aici! Din fericire dânsul nu mă poate vedea. Auzi dom'le, ce mi-a fost dat să aflu!… Acesta e… Tata Jaguar! Formidabil!… Colosal…!

Vorbea încet, lungind silabele, de parcă s-ar fi aflat în transă. Perillo, neputându-şi explica purtarea complicelui său, întrebă:

Ce-i cu tine? Ce tot baţi câmpii? Cine-i acest Tata Jaguar?

Lasă că-ţi spun eu. Doar cunoşti şi tu povestea. Omul ăsta era poreclit de indienii nord-americani „Metana Mu”.

Nu înţeleg.

Vânătorii care vorbesc engleza îi zic Lightning-hand.

Nu ştiu nici engleza.

Atunci fii atent: mexicanii de limbă spaniolă l-au botezat El mano relampagueando, mână-fulger.

Cum? Să fie cu putinţă? întrebă mirat Perillo. Adică e fratele ăluia… pe care l-ai…

Da, da… pe care l-am… Acest Lightning-hand se află de multă vreme aici sub numele de Tata Jaguar. A venit în Argentina imediat după… Se vede că mi-a mirosit urma şi s-a luat după mine ca să răzbune moartea fratelui său… Dar nu m-a găsit până acum. Chestie de întâmplare… Nici eu nu l-am văzut…

E clar. Dânsul trebuie să fie. Păzeşte-te!

Asta şi fac. Bine că ştim de unde mă paşte primejdia. Până acum nici n-o bănuiam. Las' că-l agăţ eu în felul meu. Dumnealui m-a căutat şi nu m-a găsit, iar eu l-am găsit fără să-l caut. Nu-mi scapă el, n-avea grijă.

Vrei să-l…

Păi!

Ca pe frate-său?

Exact. Doar n-o să-l cruţ pentru ca pe urmă să cad în labele lui. Întrebarea e ce-o fi căutând la Salido, unde şade şi caraghiosul ăla roşcovan travestit în costum de gaucho?

Curios. Îmi dă şi mie de gândit.

Să fie oare prieteni? Piticul şi uriaşul? Trebuie să dispară amândoi. Mă ajuţi?

Cum altfel?! Se înţelege că-ţi stau la dispoziţie cu braţul, cu pistolul şi cuţitul. Suntem fârtaţi, avem aceleaşi interese.

Atunci trebuie să aflăm mai întâi unde locuieşte Tata Jaguar. Ascultă!

Poliţistul îşi luă rămas-bun repetând cu glas tare, spre bucuria lui Perillo, cum că espada nu e vinovat. Apoi, după ce schimbă cu bancherul câteva formule de politeţe, plecă şi Tata Jaguar.

Hai după el! şopti complicele lui Perillo. Trebuie să vedem unde stă. Să nu-l scăpăm din ochi.