Señor Sereno şi musafirii lui.

Oraşul Salta, pe numele lui întreg San Miguel de Salta, e aşezat în Valea Lermei, un câmp neted către carie coboară numeroase ape de munte. Oraşul, relativ dens populat, practică un asiduu comerţ de trafic cu Bolivia. Unul din cei mai importanţi expeditori era señor Rodrigo Sereno, a cărui proprietate se afla – poate se mai află şi azi – la intrarea dinspre nord în Salta. Proprietatea era compusă din grajduri şi antrepozite vaste, iar în faţa lor, către stradă şi întinzându-se pe un front larg, se găsea edificiul principal din care o parte servea de locuinţă stăpânului şi familiei sale. Cealaltă parte a clădirii era destinată mai ales oaspeţilor şi călătorilor străini de oraş.

Se făcuse seara târziu. Vizitatorii în trecere plecaseră, iar oaspeţii găzduiţi în local, ca şi personalul domestic, se duseseră la culcare. Señor Rodrigo şedea singur în odaia lui şi calcula încasările zilei. Deodată auzi nişte paşi. Aruncă repede o cuvertură peste grămada de bani şi se ridică de la masă ca să nu se observe ce făcea.

În locurile acelea nu puteai fi niciodată destul de prevăzător. Chipul său exprima încordare şi vigilenţă. Uşa se deschise şi în cadrul ei apărură doi bărbaţi la vederea cărora expeditorul se însenină brusc.

Buenos tardes! Bună seara, îl salutară ei.

Gazda şi musafirii îşi strânseră puternic mâinile. Cei doi vizitatori erau Gambusino şi Antonio Perillo.

Primul îşi plimbă cercetător privirea prin odaie, stăruind un moment asupra mesei din faţa lor. Ridică apoi cuvertura şi întrebă râzând:

Aţi numărat banii, señor Rodrigo şi i-aţi ascuns de ochii noştri? Păi de când ne-aţi rânduit şi pe noi intre oamenii suspecţi?

Vai, nu vorbiţi aşa, răspunse gazda. Ştiţi prea bine că nu de dumneavoastră mă feresc. Am auzit paşi şi nu bănuiam cine-o fi. Luaţi loc, vă rog. Fiţi bineveniţi. Cu ce vă pot servi?

Cu de-ale gurii, ce se găseşte. Şi două sticle de vin. Apoi ne pregătiţi provizii pentru doi oameni care vor sta în munţi o săptămână şi ceva. Că de vânat nu se ştie dacă vor avea parte…

Señor Rodrigo dispăru pentru o clipă şi se întoarse cu mâncare şi vin. Se aşeză pe un scaun şi, în timp ce musafirii înfulecau tăcuţi, îi privi bucurându-se de pofta lor. Dar cum nu prea era dedat cu tăcerea, li se adresă după un timp:

Dincotro veniţi, señores?

Din Tucuman, răspunse Gambusino.

Aţi călătorit cu diligenţa?

Da. Am sosit chiar acum.

Rămâneţi la mine peste noapte?

Numai câteva ore. Pe urmă plecăm mai departe. Aveţi să ne vindeţi doi catâri buni?

Se înţelege. Pentru nişte señores ca dumneavoastră găsesc totdeauna cele necesare.

Şi cât cereţi pe ei?

N-o să vă coste mai mult de douăzeci de bolivianos catârul.

Asta însemna optzeci de mărci pentru un catâr solid, rezistent, obişnuit cu urcuşul. Un preţ într-adevăr foarte modest.

Şi dacă nu dispunem pentru moment de bani? întrebă cu tâlc Gambusino.

E ca şi cum aţi dispune. Nu mi-aţi rămas niciodată datori.

Bine. Achităm la întoarcere. Daţi-ne un pat cumsecade, căci diligenţa ne-a hurducat rău de tot. Dar mai întâi spuneţi-ne unde îi putem găsi pe indienii moioşi.

La ei vă duceţi? Curajoşi indivizi, întreprinzători. Dar nu le-aş acorda încredere.

Fiindcă nu-i cunoaşteţi. Cu mine-i altceva, suntem prieteni.

Îi găsiţi la vânătoare în ţinutul Guanacotales. E tocmai sezonul.

Asta nu prea îmi convine. Ar fi să pierd mult timp. De fapt, drumul nostru duce în altă parte.

Încotro?

În munţi. E tot ce vă pot spune. Banii îi primiţi oricum, chiar dacă n-o să ştiţi care ni-e ţinta.

Desigur, señores. Mă iertaţi, n-am vrut să vă descos.

Astfel se încheie scurta lor convorbire. Oaspeţii terminară de mâncat şi se culcară apoi în patul pe care gazda îl căptuşise cu pături şi blănuri moi.

Señor Rodrigo îşi reluă socotelile, vârî banii zornăitori într-o pungă şi trecu în altă odaie, ca să se culce şi el. Era întuneric. Cei doi musafiri dormeau şi trăgeau aghioase de zile mari. Timpul se scurgea încet, încet. Se făcu ora douăsprezece, apoi unu. Señor Rodrigo intră în camera musafirilor cu o lumânare în mână. Se apropie de pat şi îi trezi:

Sculaţi-vă, señores. E timpul de plecare.

Cei doi se sculară imediat. Fură trataţi cu ceai de mate şi cozonac proaspăt, după care gazda îi conduse în curte, unde-i aştepta perechea de catâri. Erau înşeuaţi. În coburi se aflau alimentele comandate de Gambusino. Gazda plimbă lumânarea în jurul catârilor şi vorbi:

Mulţumiţi, señores? Harnaşamentul vi-l dau cu împrumut. Mi-l restituiţi când n-o să vă mai trebuiască.

Catârii sunt buni, señor Rodrigo, constată Gambusino. Harnaşamentul vi-l înapoiem peste o săptămână, cel mult câteva zile mai târziu. Rămâneţi sănătos!

Călătorie plăcută şi noroc!

Se depărtară în timp ce Sereno îi urmări încântat de parcă ar fi făcut o afacere excelentă. Când Gambusino pleca în căutare de aur, señor Rodrigo îi împrumuta de obicei cai sau catâri, chiar şi bani ori alte lucruri, pe care le primea întotdeauna înapoi împreună cu dobânzi grase.

În vreme ce tropotul catârilor se pierdea în noapte, negustorul intră în casă şi se culcă din nou.

Seara următoare lucrurile se petrecură aproape la fel, numai că de astă dată musafirii erau cu mult mai numeroşi. Sereno tocmai terminase de socotit şi vârâse banii în pungă când auzi o mulţime de paşi în faţa uşii. Deschise şi douăzeci şi şase de oameni înarmaţi pătrunseră în odaie. Purtau toţi haine şi încălţări de piele şi pălării cu boruri largi, exceptând doi inşi care erau desculţi şi cu capul descoperit. Părul le cădea pe spate, lung. Judecând după trăsăturile lor, păreau să fie indieni. Unul era tânăr, celălalt foarte bătrân.

Sereno cunoştea pe câţiva dintre noii sosiţi şi îi salută călduros, îndeosebi pe Tata Jaguar. Acesta comandă vin şi se interesă dacă până într-o oră li s-ar putea servi asado con cuero, adică friptură în sânge preparată cu piele cu tot.

Fireşte, oricât doriţi, señor, se grăbi să-l asigure negustorul.

Faceţi aşa ca să ajungă la douăzeci şi şase de bărbaţi flămânzi. Apoi scoateţi catârii dumneavoastră în curte ca să-i vedem şi noi. Vrem să cumpărăm douăzeci şi şase de capete.

Douăzeci şi şase de catâri! Şi nu cu chirie, ci vânzare cu plata în bani peşin! Pe deasupra douăzeci şi şase de porţii de asado con cuero plus treisprezece sticle cu vin! Bună afacere! Rodrigo Sereno îşi încovoia spinarea, se plecă până la pământ. Parcă se făcuse mai mic cu un cot. Năvăli în bucătărie, îşi trezi slujitorii şi le dădu dispoziţiile de rigoare. Friptura să fie gata cât mai repede; catârii să fie ţesălaţi şi periaţi lună; să nu rămână fir de praf pe ei. Apoi negustorul se întoarse în încăperea cea mare şi îşi făcu de lucru lângă mesele aşezate cap la cap, aşteptând noile porunci ale musafirilor.

Aceştia şedeau tăcuţi, duşi pe gânduri, fără să schimbe nici un cuvânt între ei. Señor Rodrigo, volubil şi curios, nu putu suporta multă vreme atâta linişte. Se aşeză pe un scaun, se tot suci fără astâmpăr şi, în cele din urmă, întrebă pe tonul cel mai politicos de care dispuneau instrumentele sale vocale:

Îmi permiteţi să aflu şi eu de unde veniţi, señores?

De la Tucuman, sună răspunsul cam sec.

Dar n-aţi călătorit cu diligenţa?

Nu.

Ah, uitasem, diligenţa a sosit ieri. Cu această ocazie m-au vizitat doi señores cunoscuţi şi foarte renumiţi. O să vă mire când veţi auzi numele lor.

Nimeni nu-i răspunse. Doar Picaro cel şugubăţ, care nu scăpa niciodată prilejul de a-şi plasa poantele, i-o întoarse zâmbind:

Nu ne-ar mira deloc să auzim numele lor, ci doar faptul că le-aţi rosti dumneavoastră, care, după cât se pare, sunteţi cel mai discret om de pe teritoriul Argentinei.

O, chiar atât de departe nu merge discreţia mea. E drept că de felul meu nu sunt vorbăreţ, dar a trece sub tăcere numele unor asemenea señores ar fi o impietate. Aşadar, aflaţi că unul din ei era faimosul toreador Antonio Perillo.

În ignoranţa sa nici nu observă impresia pe care această ştire o produse asupra oaspeţilor. Aceştia se priviră între ei şi se înţeleseră din ochi să tacă. Doar Hammer întrebă cu prefăcută nepăsare:

Şi celălalt?

Celălalt era un señores şi mai vestit: Gambusino Benito Pajaro.

Aşa. Şi de unde au venit?

De la Tucuman, cu diligenţa. Cam tot la ora asta. Le-am închiriat doi catâri, le-am dat şi provizii pe o săptămână şi i-am trezit cu un ceas după miezul nopţii, fiindcă trebuiau să plece.

Încotro?

La indienii moioşi, care se află acum în regiunea văii Guanaco.

În acel moment hangiul fu chemat la bucătărie, prilej nimerit pentru oaspeţi de a-şi schimba între ei părerile. Tata Jaguar rosti cu glas înăbuşit:

Să fie oare adevărat? Tu ce spui, Geronimo?

Gambusino şi Perillo trebuie să fi grăbit călare, cu toată viteza, până la Tucuman. Asta ar fi singura explicaţie.

Aşa cred şi eu. Foarte bine că am tras aici şi că am folosit cai de releu fără să mai aşteptăm diligenţa următoare. Gambusino a câştigat un avans de o zi, totuşi vom ajunge înaintea lui pentru că, voind să treacă mai întâi pe la moioşi, va trebui să facă un ocol considerabil. Şi mai avem un mare avantaj: ştim din ce direcţie va veni. Îl putem aştepta dincolo de valea Guanaco.

Ce-o fi căutând la moioşi? se întrebă cu glas tare unul din fârtaţi.

Ei, asta-i acum! spuse Hammer. Doar e foarte uşor de ghicit. Gambusino şi Perillo umblă să pună mâna pe o comoară la Barranca del Homicidio. Pentru asta e nevoie de timp, poate chiar de mult timp, s-ar putea să nu le ajungă proviziile. Şi atunci e nevoie de vânat, pentru care treabă vor ei să-i angajeze pe moioşi. Totodată le trebuie oameni care să-i apere de ochii unor nepoftiţi, fie drumeţi, fie vânători în trecere – pentru ca nimeni să nu-i poată surprinde la lucru şi să le descopere intenţiile. Vor pune deci străjeri moioşi, care să oprească pe orice străin ce se apropie.

Dar atunci chiar străjerii ar putea ghici ce anume urmăresc dumnealor.

N-are importanţă. După ce îşi atinge scopul, Gambusino îi împuşcă pe moioşii care i-au ocrotit şi dispare pentru totdeauna cu comoara lui. Asta ca să nu-l poată găsi rudele indienilor ucişi, care, fireşte, s-ar răzbuna.

Mare ticăloşie! Gambusino e un om rău şi mârşav, totuşi nu-mi vine să cred că ar săvârşi asemenea faptă.

Nu? întrebă ironic Tata Jaguar. Am tăcut multă vreme, însă astăzi voi vorbi. Ascultă: tot aşa s-a purtat şi cu fratele meu, care era şi dânsul gambusino sau prospector, cum li se spune în Statele Unite căutătorilor de aur. Descoperise o vână de aur foarte bogată. Atunci a apărut acest bandit care l-a ucis într-un chip bestial, l-a jefuit şi a dispărut. Crima asta m-a făcut să încărunţesc, să albesc de tot. I-am luat urma criminalului, care ducea spre Argentina, însă nu am reuşit să dau de el. Abia de curând ne-am întâlnit şi ne-am recunoscut reciproc. Acuma clipele unuia din noi sunt numărate, ale mele ori ale lui, nu se ştie…

Ale lui, ale lui! interveniră toţi, bătând cu pumnii în masă.

Staţi liniştiţi, îi rugă Tata Jaguar. Fără gălăgie! Nimeni nu trebuie să afle despre ce vorbim.

Señor Rodrigo reapăru însoţit de câţiva servitori care aduceau pe tăvi îmbietorul asado con cuero. Muşteriii se ospătară şi băură câte un păhărel, însă chipurile lor erau atât de grave, încât gazdei îi pieri curajul să înnoade noi discuţii. După cină ieşiră cu toţii în curte ca să vadă catârii. Îşi vânduseră caii la Tucuman, pentru că nu-i puteau folosi în munţi; de aici urmau să-şi continue drumul călare pe catâri. Animale şi harnaşament se găseau din belşug la Rodrigo Sereno.

La lumina felinarelor şi a lumânărilor aleseră numărul necesar de catâri, pentru care gazda le ceru acelaşi preţ modest: douăzeci de bolivianos exemplarul. Apoi duseră şeile în casă pentru a umple coburii cu alimente – ceea ce se făcu într-o jumătate de ceas. Între timp Tata Jaguar ceru socoteala, băgă mâna sub cingătoare şi scoase un pumn de piese de aur cu care achită totul.

Imediat oamenii încălecară pe catâri şi se pierdură în noapte. Señor Sereno privi lung în urma lor, mulţumit de târgul ce-l făcuse.

După câtva timp, când abia se crăpa de dimineaţă, hanul fu vizitat de alţi doi muşteri. Rodrigo Sereno tocmai îşi sorbea tacticos, printr-un tub de argint, ceaiul de mate. Oaspeţii, mărunţi de stat şi purtând veşminte stacojii, erau înarmaţi până-n dinţi. De cum se deschise uşa, unul din ei întrebă:

Dumneavoastră sunteţi hangiul Rodrigo Sereno?

Da, señores.

Atunci ne aflăm în casa, pe latineşte domus sau şi aedificium, pe care o căutăm. Aveţi catâri de vânzare?

Cu plăcere, oricâţi.

Dar cu mâncarea şi băutura cum staţi? Se găseşte ceva şi pentru noi?

Tot ce doriţi. Luaţi loc şi faceţi comanda.

Aduse două scaune şi îi pofti să se aşeze la masă. O uşoară lipsă de respect se vădea în glasul lui. Noii veniţi, în ciuda armelor ce purtau, nu-i inspirau prea multă consideraţie. Aceştia însă nu observară nimic. Comandară mate cald cu pâine şi se cuibăriră comod în scaunele oferite de hangiu.

După ce le puse dinainte ceaiul, Sereno luă şi el loc la masă, afişând un aer superior şi măsurându-i oarecum amuzat.

Îmi permiteţi să vă întreb, señores, rosti el într-un târziu, aveţi de gând să staţi câtva timp aici în Salta?

Cumpărăm catâri, deci e limpede că plecăm mai departe, răspunse răspicat Fritze Kiesewetter.

Şi de unde veniţi?

De la Tucaman.

Tot de la Tucaman? Desigur că n-aţi folosit diligenţa!

Nu. Am venit călare pe cai de poştă. După cum întrebaţi, s-ar părea că au mai venit şi alţii de acolo.

Exact. Aseară am primit un grup numeros, iar alaltăieri două persoane. Şi încotro mergeţi, dacă mi-e îngăduit…?

Mai întâi la Salina del Condor. Însă nu cunoaştem drumul. N-aţi putea să ne daţi o călăuză de nădejde?

Cum să nu. Dacă-l plătiţi bine, vă procur imediat un om potrivit: am un argat care a fost în câteva rânduri acolo. Îl conving eu să vă însoţească. O să vă aştepte lângă catârii pe care îi puteţi vedea în orice moment.

Era greu de crezut ca peonul de care vorbea señor Rodrigo să fie un om de nădejde, altminteri hangiul nu l-ar fi cedat aşa de uşor. Când cei doi drumeţi dădură cu ochii de peon, acesta se declară gata să-i servească şi puse condiţii atât de avantajoase, încât căzură imediat de acord. În schimb, cu atât mai pipăraţi la preţ se dovediră catârii. Sereno pretinse de fiecare animal câte cincizeci de bolivianos, adică de două ori şi jumătate preţul cerut în ajun. La care se adăuga, fireşte, costul şeilor şi al proviziilor.

În timp ce se pregăteau alimentele, Morgenstern – conversând cu proprietarul – îl întrebă la un moment dat:

Aţi vorbit, señor, de nişte oameni care au sosit ieri şi alaltăieri din Tucuman. Îi ştiţi cumva pe nume?

Fireşte, sunt persoane binecunoscute.

Îmi spuneţi şi mie…?

De ce nu. Sunt chiar mândru că vă pot arăta ce fel de señores trag la mine. Alaltăseară a fost vestitul Benito Pajaro cu încă un domn.

Aha, Gambusino! Iată, aşadar, urma justă, pe latineşte semita sau vestigium. Şi celălalt trebuie să fi fost Antonio Perillo, nu?

Întocmai, îi cunoaşteţi şi dumneavoastră?

Mai bine decât v-aţi putea imagina. Şi cine erau domnii de ieri?

Señor Rodrigo îi privea acum şi pe cei doi muşterii cu mai puţină suficienţă şi cu mai mult respect. Cine-l cunoştea atât de bine pe Gambusino – judeca el – trebuia să fie totuşi cineva. În loc de răspuns plasă deci o întrebare:

Vorbeaţi de o urmă. Nu cumva doriţi să-l ajungeţi din urmă pe Gambusino?

Într-adevăr.

Ştiţi încotro s-a dus?

Cu precizie.

Atunci trebuie să plecaţi repede căci şi dânsul părea foarte grăbit. Dar şi mai grăbiţi erau cei de aseară: peste douăzeci de bărbaţi, conduşi de vestitul Tata Jaguar. Pe acesta probabil că nu-l cunoaşteţi.

Cum să nu-l cunoaştem! Doar facem parte din anturajul lui.

Aşa? Sunteţi oamenii lui şi totuşi umblaţi după Gambusino? Să înţeleg oare că şi Tata Jaguar vrea să-l întâlnească?

Aţi ghicit. E vorba de o afacere foarte interesantă, pe latineşte negotium. Chestie vitală pentru noi. Ca să înţelegeţi…

Micul savant era cât pe ce să treacă la confidenţe faţă de hangiu. Dar Fritze, mult mai prudent, îl întrerupse:

E vorba de o vână de argint care cică a fost descoperită sus în munţi. Ei bine, toţi aceşti señores, ca şi noi, de altfel, se îndreaptă într-acolo. Vrem să exploatăm vâna dacă o fi ceva de capul ei.

O, vă felicit, exclamă gazda pe un ton condescendent. O afacere la care participă Tata Jaguar şi Gambusino nu poate fi decât foarte rentabilă. Sper că de câte ori veţi avea drum pe-aici, vă veţi aminti de mine şi veţi trage la hanul meu. Salutaţi-l vă rog pe Tata Jaguar! Îl stimez şi îl admir din toată inima. Poftim şi dovada: pentru că faceţi parte din anturajul lui voi mai lăsa din preţul catârilor: treizeci de bolivianos catârul în loc de cincizeci! Îngăduiţi să vă restitui diferenţa.

Le înapoie banii respectivi, ceea ce îi miră destul de mult pe cei doi omuleţi porniţi pe fapte de vitejie.